Opinie legală privind executarea silită a părților sociale dintr-un S.R.L.

A. Texte de lege avute în vedere la formularea opiniei:

 Codul de Procedură Civilă

Art. 757: Vânzarea titlurilor de valoare şi a unor bunuri cu regim de circulaţie special
(1)Titlurile de credit şi orice alte valori sau mărfuri negociabile la bursele de valori,
bursele de mărfuri ori pe alte pieţe se vor putea vinde prin intermediul bursei celei mai
apropiate, respectiv prin sistemul alternativ de tranzacţionare, cu formele şi condiţiile
prevăzute de legea specială.
(2)Obiectele din metale preţioase şi pietrele preţioase, mijloacele de plată străine şi alte
titluri de valoare decât cele arătate la alin. (1) vor fi valorificate, în condiţiile legii, prin
entităţi autorizate, după caz, iar obiectele de artă, colecţiile de valoare şi obiectele de
muzeu, prin organele şi în condiţiile prevăzute de lege. Sumele obţinute din vânzare se
vor consemna la entitatea indicată de executorul judecătoresc.
(3)Vânzarea acţiunilor la societăţile închise şi a părţilor sociale se face în mod
amiabil, potrivit art. 754, iar în lipsă, de către executor, prin licitaţie publică, dacă
legea nu prevede un sistem special privind circulaţia acestora.
(4)Dacă vânzarea bunurilor prevăzute la alin. (3) se face de către executor sau de către un
agent specializat, acesta va întocmi un caiet de sarcini care, în afara altor menţiuni
prevăzute de lege, va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii vânzării, actul constitutiv al
societăţii, numărul şi felul acţiunilor sau părţilor sociale supuse vânzării, garanţiile
constituite asupra lor, clauzele speciale privind vânzarea sau cesiunea acestora şi
drepturile de preferinţă acordate asociaţilor, situaţia financiară anuală pe ultimele două
exerciţii financiare, precum şi orice documente necesare pentru aprecierea consistenţei şi
valorii drepturilor societare aferente acţiunilor sau părţilor sociale scoase la vânzare.
(5)Caietul de sarcini va fi comunicat debitorului, creditorului, societăţii emitente şi
celorlalţi asociaţi, pentru a formula eventuale obiecţiuni, în termen de 5 zile de la
comunicare, sub sancţiunea decăderii. Executorul judecătoresc va soluţiona obiecţiunile,
prin încheiere executorie, dată cu citarea părţilor. Dacă nu se formulează obiecţiuni sau
acestea sunt respinse, iar încheierea nu este atacată de către cei interesaţi, urmărirea va
continua, potrivit legii.
(6)Regulile speciale privind vânzarea titlurilor de valoare prevăzute în prezentul articol
rămân aplicabile.

Art. 758: Evaluarea bunurilor sechestrate

(1)Cu ocazia aplicării sechestrului, executorul judecătoresc este obligat să identifice şi să
evalueze bunurile sechestrate, în afară de cazurile în care aceasta nu este cu putinţă.
Bunurile vor fi evaluate la valoarea lor de circulaţie, raportată la preţurile medii de piaţă
din localitatea respectivă.
(2)Separat de preţul bunurilor se va determina şi valoarea drepturilor reale de folosinţă,
potrivit criteriilor arătate la alin. (1), iar dacă aceasta nu este cu putinţă, se va apela la un
expert.
(3)La cererea părţilor interesate sau în cazul în care nu poate proceda el însuşi la
evaluare, executorul judecătoresc va numi un expert care să fixeze preţul pentru
vânzarea bunurilor sechestrate.
(4)Executorul va dispune ca expertul să fixeze preţul, printr-un raport scris, care va fi
predat cu cel puţin 5 zile înainte de ziua fixată pentru vânzare.
(5)Cererea de expertiză va fi făcută de părţi, în mod verbal, la data sechestrării bunurilor,
fiind consemnată în procesul-verbal de sechestru, sau în scris, în termen de 5 zile de la
data comunicării procesului-verbal de sechestru, sub sancţiunea decăderii.
(6)Executorul se va pronunţa de urgenţă, fără citarea părţilor, asupra cererii de expertiză,
prin încheiere executorie, care va cuprinde stabilirea onorariului provizoriu ce se cuvine
expertului şi termenul în care trebuie depus raportul conform alin. (4).
(7)Onorariul provizoriu va fi depus de partea interesată, sub sancţiunea decăderii, în cel
mult 5 zile de la comunicarea admiterii cererii de expertiză.
(8)Expertul va cita părţile. Acestea pot desemna experţi consilieri, dispoziţiile art. 330
aplicându-se în mod corespunzător.
(9)Dacă expertul nu va depune raportul în termenul fixat ori dacă din cauza nerespectării
termenului a cauzat amânarea vânzării, la cererea părţii interesate, instanţa de executare
poate lua împotriva acestuia măsurile prevăzute la art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. d) şi la art.
189.

Art. 409: Renunţarea în căile de atac

(1)Când renunţarea este făcută în instanţa de apel, hotărârea primei instanţe va fi anulată în tot
sau în parte, în măsura renunţării, dispoziţiile art. 408 aplicându-se în mod corespunzător.
(2)Când renunţarea este făcută în căile extraordinare de atac, vor fi anulate hotărârile
pronunţate în cauză, dispoziţiile art. 408 aplicându-se în mod corespunzător.
Art. 410: Căi de atac
Hotărârea este supusă recursului, care se judecă de instanţa ierarhic superioară celei care a luat
act de renunţarea la dreptul pretins. Când renunţarea are loc în faţa unei secţii a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, recursul se judecă de Completul de 5 judecători.

 Codul civil
Efectele între părţi
Art. 1270: Forţa obligatorie
(1)Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.
(2)Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de
lege.

Actul juridic unilateral

Art. 1324: Noţiune
Este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voinţă a autorului său.
Art. 1325: Regimul juridic
Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod
corespunzător actelor unilaterale.
Art. 1326: Actele unilaterale supuse comunicării
(1)Actul unilateral este supus comunicării atunci când constituie, modifică sau stinge un drept al
destinatarului şi ori de câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului.
(2)Dacă prin lege nu se prevede altfel, comunicarea se poate face în orice modalitate adecvată,
după împrejurări.
(3)Actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar
dacă acesta nu a luat cunoştinţă de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile.

Liberalităţile
Art. 984: Noţiune şi categorii
(1)Liberalitatea este actul juridic prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale,
în tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane.
(2)Nu se pot face liberalităţi decât prin donaţie sau prin legat cuprins în testament.
Art. 985: Donaţia
Donaţia este contractul prin care, cu intenţia de a gratifica, o parte, numită donator, dispune în
mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părţi, numită donatar.

Donaţia
Art. 1011: Forma donaţiei
(1)Donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute.
(2)Nu sunt supuse dispoziţiei de la alin. (1) donaţiile indirecte, cele deghizate şi darurile
manuale.
(3)Bunurile mobile care constituie obiectul donaţiei trebuie enumerate şi evaluate într-un înscris,
chiar sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute a donaţiei.
(4)Bunurile mobile corporale cu o valoare de până la 25.000 lei pot face obiectul unui dar
manual, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Darul manual se încheie valabil prin acordul de
voinţe al părţilor, însoţit de tradiţiunea bunului.
Art. 1012: Înregistrarea donaţiei autentice
În scop de informare a persoanelor care justifică existenţa unui interes legitim, notarul care
autentifică un contract de donaţie are obligaţia să înscrie de îndată acest contract în registrul
naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii. Dispoziţiile în materie de carte
funciară rămân aplicabile.
Art. 1013: Formarea contractului
(1)Oferta de donaţie poate fi revocată cât timp ofertantul nu a luat cunoştinţă de acceptarea
destinatarului. Incapacitatea sau decesul ofertantului atrage caducitatea acceptării.
(2)Oferta nu mai poate fi acceptată după decesul destinatarului ei. Moştenitorii destinatarului
pot însă comunica acceptarea făcută de acesta.
(3)Oferta de donaţie făcută unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu se acceptă de către
reprezentantul legal.
(4)Oferta de donaţie făcută unei persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate fi acceptată
de către aceasta, cu încuviinţarea ocrotitorului legal.
Art. 1014: Promisiunea de donaţie
(1)Sub sancţiunea nulităţii absolute, promisiunea de donaţie este supusă formei autentice.
(2)În caz de neexecutare din partea promitentului, promisiunea de donaţie nu conferă
beneficiarului decât dreptul de a pretinde daune-interese echivalente cu cheltuielile pe care le-a
făcut şi avantajele pe care le-a acordat terţilor în considerarea promisiunii.
Art. 1015: Principiul irevocabilităţii
(1)Donaţia nu este valabilă atunci când cuprinde clauze ce permit donatorului să o revoce prin
voinţa sa.
(2)Astfel, este lovită de nulitate absolută donaţia care:
a)este afectată de o condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa donatorului;
b)impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în viitor, dacă valoarea
maximă a acestora nu este determinată în contractul de donaţie;
c)conferă donatorului dreptul de a denunţa unilateral contractul;
d)permite donatorului să dispună în viitor de bunul donat, chiar dacă donatorul moare fără să fi
dispus de acel bun. Dacă dreptul de a dispune vizează doar o parte din bunurile donate, nulitatea
operează numai în privinţa acestei părţi.
Art. 1016: Întoarcerea convenţională
(1)Contractul poate să prevadă întoarcerea bunurilor dăruite, fie pentru cazul când donatarul ar
predeceda donatorului, fie pentru cazul când atât donatarul, cât şi descendenţii săi ar predeceda
donatorului.
(2)În cazul în care donaţia are ca obiect bunuri supuse unor formalităţi de publicitate, atât
dreptul donatarului, cât şi dreptul de întoarcere sunt supuse acestor formalităţi.

 Codul de Procedură Penală

Art. 25: Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal
(1)Instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre atât asupra acţiunii penale, cât şi asupra acţiunii
civile.
(2)Când acţiunea civilă are ca obiect repararea prejudiciului material prin restituirea lucrului,
iar aceasta este posibilă, instanţa dispune ca lucrul să fie restituit părţii civile.
(3)Instanţa, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunţă cu privire la desfiinţarea
totală sau parţială a unui înscris sau la restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.
(4)[textul din Art. 25, alin. (4) din partea 1, titlul II, capitolul II a fost abrogat la 01-feb-2014 de
Art. 102, punctul 12. din titlul III din Legea 255/2013]
(5)În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1)
lit. b) teza întâi, lit. e), f) - cu excepţia prescripţiei, i) şi j), în caz de încetare a procesului penal
ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2),
instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă.
(6)Instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă şi în cazul în care moştenitorii sau, după caz,
succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii civile nu îşi exprimă opţiunea de a continua
exercitarea acţiunii civile sau, după caz, partea civilă nu indică moştenitorii, succesorii în
drepturi ori lichidatorii părţii responsabile civilmente în termenul prevăzut la art. 24 alin. (1) şi
(2).

B. Jurisprudență relevantă:
  Decizia nr. 151 din 22 ianuarie 2013 pronunţată în recurs de Secţia I civilă a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie;
 Decizia nr. 2104 din 10 iunie 2014 pronunţată în recurs de Secţia a II-a civilă a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie
 Decizie nr. 197 din 12 februarie 2009 pronunțată de Curtea Constituționala.

Renunțarea este actul unilateral prin care titularul unui drept își manifestă voința în
sensul stingerii acestui drept. Renunțarea este o modalitate de exercitarea a prerogativei
pe care o avere persoana de a dispune (ius abutendi) din punct de vedere juridic de un
drept al său.
Renunțarea la dreptul pretins este o formă de desistare totală, drastică și extremă, partea
pierzând odată cu dreptul orice posibilitate de a-l valorifica pe cale judiciară, cu condiția
ca obiectul litigiului să corespundă cu cel al desistării (I. Deleanu, Tratat de procedură
civilă, Vol. I, Ed. Universul juridic, 2013, pag. 1049).
Renuntarea la un drept care a devenit litigios presupune abandonarea cu caracter definitiv
a pretențiilor petentului renunțător față de adversarul său.

Dacă renunțarea la dreptul subiectiv se produce în cursul cercetării procesului în fața

primei instanțe, instanța pronunță o hotărâre prin care va respinge cererea în fond,
dispunând și asupra cheltuielilor de judecată.

Pentru ca renunțarea să fie valabilă și să producă efecte se impune ca aceasta să respecte

umătoarele condiții minime:
1. Renunțarea să se realizeze printr-un act unilateral de voință din partea
reclamantului, el neavând nevoie de acordul pârâtului;
2. Reclamantul trebuie să poată să dispună de dreptul la cere renunță și dreptul
însuși trebuie să fie disponibil;
3. Cel care renunță trebuie să aibă capacitatea și puterea de a dispune de dreptul
litigios;
4. Renunțarea trebuie făcută într-o declarație formală în fața instanței sau printr-un
înscris autentic;

Acordul pârâtului poate fi necesar în cazurile în care de exemplu renunțarea s-a făcut cu
un scop ocult, fraudulos.
Consimtamant

Efectelor actului juridic unilateral de renunţare la dreptul dedus judecăţii nu li se poate

pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea autorului acestuia,
irevocabilitatea decurgând din principiul forţei obligatorii a actului juridic, fiind o
consecinţă şi, în acelaşi timp, o garanţie a acestui principiu. Excepţiile de la principiul
irevocabilităţii actelor juridice civile unilaterale sunt expres şi limitativ prevăzute de lege.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că irevocabilitatea actului juridic unilateral

este o consecință a principiului forței obligatorii a actului juridic în general și presupune
ca actului unilateral să nu i se poată pune capăt prin manifestarea de voință, în sens
contrar, din partea autorului acestuia. Examinând actul unilateral al renunțării din
perspectiva caracterului său irevocabil, Înalta Curte a statuat că fundamentul acestui
principiu rezidă, ca și în ipoteza actului juridic bilateral, în necesitatea respectării
drepturilor terților, precum și a situațiilor juridice create, cu scopul asigurării securității
circuitului civil. Prin excepție de la această regulă, revocarea actului juridic unilateral este
permisă dacă nu aduce atingere drepturilor sau intereselor legitime ale terților de bună-
credintă. În speță, după pronunțarea deciziei recurate, reclamantul intimat a dat declarații
autentificate de notar prin care a renunțat la drepturile deduse judecății, iar apoi, în
recurs, a depus la dosar alte declarații autentificate prin care a arătat că înțelege să revoce
declarațiile anterioare, pe motiv că acestea au fost făcute în contextul în care părțile au
înțeles să nu mai declare recurs, iar pârâtul recurent nu a respectat această înțelegere.
Înalta Curte a statuat că, prin acordul exprimat și efectele produse de declarațiile
autentice inițiale, toate drepturile reclamantului care au stat la baza cererii de chemare în
judecată au încetat, astfel că Înalta Curte a modificat decizia recurată, în sensul anulării
sentinței tribunalului și respingerii pe fond a cererii de chemare în judecată. (Decizia nr.
2104 din 10 iunie 2014 pronunţată în recurs de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie având ca obiect pronunțare hotărâre care să țină loc de contract de
vânzare-cumpărare)

Poate fi considerată o lacună a reglementării faptul că ea nu vizează şi

ipoteza renunţării la drept printr-un mandatar, mai ales că, dacă renunţarea la judecată se
poate face şi printr-un mandatar cu procură specială, atunci a fortiori de o asemenea
procură trebuie să se prevaleze mandatarul care renunţă chiar la dreptul pretins. Nu
credem că a stat în intenţia „legiuitorului” să restrângă posibilitatea renunţării la drept
numai la propria şi directa manifestare de voinţă a titularului dreptului pretins, ipoteză
care ar pune serios în discuţie regulile mandatului în procesul civil. Dar, cine ştie?
În mod excepţional, renunţarea la drept ar putea rezulta şi implicit, din fapte care
semnifică absolut neîndoielnic voinţa de a desista. (Ipoteza trebuie tratată cu maximă
prudenţă, dar ea nu trebuie ignorată.) Opinăm că, pe temeiul art. 273 alin. (1) C. pr. civ.,
trebuie considerată ca fiind valabilă şi renunţarea extrajudiciară, prin act sub semnătură
privată, recunoscut de acela căruia i se opune sau considerat de lege ca recunoscut, el
producând aceleaşi efecte ca actul autentic între cei care l-au subscris şi cei care
reprezintă drepturile lor, până la proba contrară.
Efectele renunţării la dreptul pretins sunt, cum spuneam, totale şi extreme:
a) Instanţa, definitiv, nu mai poate statua asupra acelui proces, care, prin renunţare, s-a
stins;
b) Reclamantul nu mai poate redeschide acţiunea, pentru acelaşi obiect şi pentru aceeaşi
cauză sau cu acelaşi fundament juridic;
c) Toate actele de procedură făcute în proces sunt desfiinţate.
Renunţarea la drept nu împiedică rezolvarea cererii reconvenţionale sau a cererii de
intervenţie principală, întrucât, pe de o parte, acestea sunt acţiuni autonome,
independente de cererea introductivă de instanţă a reclamantului, iar pe de alta, pentru că
manifestarea unilaterală de voinţă a reclamantului, făcută în scopul desistării, nu poate
aduce atingere situaţiei juridice a altor părţi din proces.
Reclamantul, renunţând la dreptul dedus judecăţii prin acţiunea petitorie, va putea totuşi
ca, atunci sau ulterior, să se judece într-o acţiune posesorie.1

Irevocabilitatea decurge din principiul forței obligatorii a actului juridic fiind o

consecință și, în același timp o garanție a acestui principiu. Prin urmarea, rațiunile care
servesc ca justificare existenței principiului forței obligatorii sunt, în același timp și
rațiuni pe care se întemeiază irevocabilitatea actului juridic.
Este, însă de reținut că irevocabilitatea donațiilor (art, 1.015 C.civ.) nu reprezintă o
simplă aplicație a irevocabilității actului juridic bilateral, în sensul că în materie de
donații, irevocabilitatea privește nu numai efectele actului juridic, ci însăși esența
contractului de donație, fiind o condiție de validitate pentru formarea acestuia.
Prin urmare, donația nu este valabilă decât dacă este irevocabilă, cu excepția cazurilor de
revocabilitate prevăzute în mod expres de lege.

„dacă renunţarea la drept urmăreşte un scop ilicit, este contrară intereselor statului sau
terţilor sau este rezultatul unui viciu de consimţământ, revine instanţei de judecată să
decidă dacă va respinge sau nu cererea de renunţare la drept. însă aceste probleme privesc
deja aplicarea şi interpretarea legii, competenţe ce constituie apanajul instanţelor de
judecată şi nu al Curţii Constituţionale”.

Actele juridice prin care se realizează donaţii indirecte sunt numeroase, însă cele mai
uzitate sunt: renunţarea la un drept, remiterea de datorie şi stipulaţia în favoarea unei terţe
persoane. De asemenea, constituie donaţii indirecte renunţarea la invocarea beneficiului
prescripţiei, renunţarea la un drept de uzufruct (care profită nudului proprietar), donaţia
realizată printr-un contract de asigurare şi donaţia remuneratorie (D. Alexandresco,
1
MITEA Valentin, DELEANU Sergiu, DELEANU Ion, Noul Cod de Procedura Civila din 15-feb-2013,
Universul Juridic
Principiile, p. 305-306). În cazul renunţării la un drept, este necesar ca renunţarea să fie
animo donandi, pentru a avea ca rezultat realizarea unei donaţii indirecte. Numai astfel,
renunţarea poate constitui prin sine o liberalitate (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al.
Băicoianu, Tratat, vol. III, p. 478).
În toate cazurile, pentru valabilitatea donaţiilor indirecte este necesar să se realizeze
acordul de voinţă între donator şi cel gratificat. În consecinţă, pentru ca actele juridice
enumerate să producă o îmbogăţire gratuită este necesar ca cel gratificat să accepte şi să
achieseze la renunţarea dreptului, la remiterea de datorie, să declare că înţelege să se
folosească de clauza prin care dispunătorul îl gratifică printr-o stipulaţie în favoarea sa ori
să îşi dea acordul cu privire la producerea efectelor juridice. În lipsa unei asemenea
manifestări de voinţă, intenţia liberală a dispunătorului nu poate fi socotită decât un
simplu act unilateral, respectiv o ofertă de donaţie, insuficientă pentru încheierea valabilă
a unui contract de donaţie (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat, vol.
III, p. 479).