UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINTELE EDUCAȚIEI

DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC

PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR/ ID

Recenzie carte-
Ciocoii vechi și noi - Nicolae Filimon

STUDENT: CACEROVSCHI A. (UNCHIAȘU) EVA-TEODORA

PIPP-ID, ANUL I, SEMESTRUL 1, 2021
PROFESOR: Conf. univ. dr. ANCA PETRESCU

1
 O carte cu foi ușor îngălbenite - dacă te afli, asemeni mie, în fața volumului apărut în
1990, la editura Minerva, București, în colecția Arcade - cu un titlu poate nu suficient( sau
deloc) incitant pentru cititorul de astăzi, titlu însoțit de un număr destul de mare de
pagini(256) pentru a descuraja un lector grăbit; toate acestea sub semnătura unui scriitor
român prea puțin cunoscut astăzi, după ce a fost, treptat, eliminat, mai întâi din programa de
examen a Bacalaureatului național, apoi chiar din programa de limba și literatura română
pentru liceu.

Și atunci care ar fi argumentele în favoarea citirii acestei cărți? Dincolo de reașezarea

acestei cărți fundamentale din literatura română – primul roman realist care propune în
literatura noastră un personaj autentic din galeria parvenitului lui Stendhal - pe treapta
culturală cuvenită de drept ( fapt ce îl interesează, poate, în mai mică măsură, pe un simplu
pasionat de lectură), romanul lui Filimon se cuvine a fi citit pentru marea sa actualitate.

,, Nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voiește a se reorganiza, decât a da

frânele guvernului în mâinile parveniților, meniți din concepțiune a fi slugi și educați într-un
mod cum să poată scoate lapte din piatră cu orice preț…” această frază din
incipitul ,,Prologului” este, în opinia mea, mai mult decât elocventă și, alături
de ,,Dedicația” adresată ,, domnilor ciocoi” ce precedă ,, Prologul” ajută cititorul în a-și crea
un orizont de lectură. Personajul principal, Dinu Păturică, magistral realizat, este o tipologie
umană care, dincolo de determinările sociale inerente - dat fiind faptul că ne aflăm în
prezența unui personaj construit după canoanele realismului - se situează în afara timpului și,
prin aceasta, într-o continuă actualitate.

Pe scurt, cititorul va vedea cum se ridică tânărul Dinu Păturică, după ce a fost primit de
postelnicul Andronache Tuzluc la curtea sa, mai mult din milă și din apreciere față de tatăl
tânărului, fostul vătaf de curte al fanariotului, treti-logofătul Ghinea Păturică: Va primi o
slujbă măruntă și lipsită de noblețe, cea de ciubucciu ( desigur, pentru cititorul de azi, această
denumire nu va spune prea multe, dar, dincolo de explicația pe care acesta o va găsi
în ,,Dicționarul explicativ al limbii române”, cu puțină răbdare, în capitolul al V-lea, intitulat:
,, Educația ciocoiului”, va descoperi, în replica boierului, o explicație amănunțită și menită a-
l lămuri pe deplin: ,, dimineața să vii să mă freci la picioare, să mă ajuți să mă îmbrac, să-mi

2
dai de spălat, să-mi aduci dulceață, cafea și ciubuc”. Printr-o ambiție nemăsurată, o ipocrizie
fără limite și o artă, mereu perfecționată, de a linguși, persoana umilă de odinioară devine,
relativ rapid, cea mai importantă slugă a boierului - vătaf de curte - și omul de încredere al
acestuia. Cititorul va descoperi cum, din această poziție privilegiată, avându-i drept complici
pe Chera Duduca, țiitoarea boierului, și pe Chir Costea Chiorul, Dinu Păturică îl delapidează
pe boierul, care i-a fost asemenea unui părinte, lăsându-l fără averi și fără femeia iubită, uitat
de toată lumea, în final, îngrijit doar de Gheorghe, fostul său vătaf, care a descoperit
ticăloșiile lui Păturică și care a încercat să-și avertizeze stăpânul, dar a sfârșit prin a fi
concediat și izgonit, fără milă.

Poate că, pentru cititor, soarta lui Andronache, un adevărat ,, tată” pentru Dinu
Păturică – fiindcă și el se ridicase, în tinerețe, prin aceleași mijloace, ar putea părea justă - de
altfel, acesta este și unul dintre personajele care va fi pedepsit în final, în acea întâlnire
simbolică. De aceea, nici nu ar ridica multe întrebări sau nu ar rămâne memorabilă.

Ceea ce, însă, îl va pune pe gânduri pe cititor și îl va determina – din nefericire, nu

fără succes - să caute asemănări în realitatea socială contemporană este soarta ciocoiului;
Dinu Păturică nu îl va păcăli doar pe boierul care i-a fost binefăcător, personajul se va dovedi
lipsit de orice scrupule, de o lipsă de moralitate înfiorătoare. Cititorii idealiști ce poate se mai
lasă amăgiți de ideea că un conducător ridicat din rândul claselor de jos, care a cunoscut
vitregiile destinului, va fi drept și preocupat de soarta oamenilor simpli, vor descoperi repede,
prin comportamentul lui Dinu Păturică, tocmai contrariul. Dinu Păturică va născoci noi
metode de tortură pentru a obține și ultimul bănuț de la sărmanii de pe moșiile sale, nu va
ezita sa-și vândă țara pentru o dregătorie( căci o astfel de specie umană nu poate nutri
sentimente patriotice) și, în final, se va rușina și îl va goni și pe bătrânul său tată( pentru că a
făcut imprudența de a-și vizita fiul, care îl uitase, fără să anunțe, nimerind în timp ce Dinu
Păturică avea invitați aleși la masă).

Desigur, se cuvine a fi menționat faptul că, pentru cititorul care se arată deranjat de ,,
țărănismele” lui Creangă și care crede că acestea fac textul marelui clasic neatractiv, limba lui
Filimon nu va fi una pe placul său. Nu va găsi nici englezismele pe care le utilizează adesea
în discuțiile cu prietenii săi, nici franțuzismele din limba românească de la finele secolului al
XIX-lea. Limba lui Filimon, presărată cu turcisme, grecisme și termeni cu formă arhaică, are
un farmec aparte și prilejuiește o călătorie în timp înspre epoca fanariotă. Și nu numai limba
este o mărturie a acelor vremuri; autorul este preocupat să contureze un cadru verosimil, care

3
să reproducă, aproape în detaliu, Bucureștiul din timpul fanarioților( de la începutul secolului
al XIX-lea; acțiunea romanului debutează în luna octombrie a anului 1814). Astfel, cititorul
va fi invitat la ospățul pe care-l dă Andronache Tuzluc de ziua patronului său spiritual, Sf.
Andrei, și va observa obiceiurile gastronomice și vestimentația specifică vremii sau va
descoperi obiceiurile pe care le aveau oamenii din clasa de mijloc, în timpul verii – ieșeau la
Grădinile Giafer, Cișmigiu, Barbălată, Breslea pentru a întinde mese și a încinge hore – ori
obiceiurile boierilor, din anotimpul rece – se preumblau în calești sau butci cu arcuri poleite
pe Podul Mogoșoaiei ( pentru a-și expune, ostentativ, posibilitățile financiare) sau, mai rar,
cinau la via Brîncoveanului din Dealu Spirii sau la grădina Scufa, locuri retrase, unde erau
feriți de indiscreția vulgului.

Trebuie precizat că romanul are și minusuri, pentru cititorul pasionat de o intrigă

complexă, cu multiple răsturnări de situație, romanul nu va fi o lectură pe gustul său; scrierea
este simplă, totul decurge previzibil, lectorul este mereu avertizat asupra aceea ce urmează să
se întâmple, știe, de la început, planul ciocoiului. De asemenea, scriitor moralist, Nicolae
Filimon își pedepsește exemplar personaje care greșesc și le răsplătește pe cele care sunt
oneste și care nu caută a se ridica prin lingușiri, trădare, minciuni – a se vedea destinul
tânărului Gheorghe. În fond, întreaga scriitură este pusă în demonstrarea justei alegeri a
categoriei sociale căreia îi este dedicată cartea.

Dar pentru cititor, mai ales pentru cel tânăr, finalul fericit al romanului sigur va fi cel
puțin reconfortant. Până la urmă, fiecare dintre noi, simte nevoia să își reconfirme că, în ciuda
aparențelor, gloria necuvenită este efemeră și că singura glorie durabilă este cea care se
bazează pe meritele persoanei. Pentru că aceasta este învățătura care se desprinde din textul
lui Nicolae Filimon și la care se cuvine a reflecta toți lectorii săi: indiferent de cât de sus se
va înălța cineva, îi va fi foarte dificil să își păstreze poziția privilegiată, dacă nu va fi înzestrat
cu acele calități care să-l recomande pentru funcția deținută.

În concluzie, lectura romanului, dacă cititorul nu se va lăsa, de la bun început, intimidat

de limba lui Filimon, va fi una facilă, plăcută, captivantă. Va prilejui cea mai edificatoare
călătorie în Bucureștii de la începutul secolului al XIX-lea ( mult mai educativă decât orice
documentar despre perioada respectivă) și, de asemenea, va oferi ocazia de a întâlni nu numai
un parvenit clasic, din categoria lui Julien Sorel, ci și de a descoperi un personaj atemporal,
de o actualitate copleșitoare. Căci ce epocă nu are un Dinu Păturică al său, gata să-și vândă
țara și să-și renege părinții pentru a obține privilegii sociale și a-și spori puterea financiară?

4
5