Anatomia gleznei si piciorului

Piciorul uman, adaptat la staţiunea bipedă, are o dublă funcţie : primeşte greutatea
corpului şi permite derularea dinamică a pasului în timpul mersului. Aceasta presupune în
acelaşi timp rezistenţă şi supleţe. Piciorul cuprinde 26 de oase, de talie şi structuri diferite, 31
de articulaţii şi 20 de muşchi proprii.
În acelaşi timp piciorul este în general deformat, prins între forţele mecanice ale corpului şi
cele ale încălţămintei, de multe ori departe de a fi ideală; muşchii care mobilizează glezna au
toţi o acţiune de rezistenţă asupra piciorului.
DISPOZITIVUL OSOS AL PICIORULUI
Un picior văzut de sus prezintă trei regiuni (dinspre anterior spre posterior).
Anterior : - un aliniament osos format din coloane orizontale numerotate de la interior spre
exterior 1, 2, 3, 4, 5. Fiecare coloană conține un metatarsian prelungit prin falange.
Posterior : - două oase voluminoase suprapuse pe verticală : astragalul și calcaneul ce
formează tarsul posterior.
Între cele două zone se gasește o zonă intermediară ce reprezintă o zonă de joncțiune și
torsiune între cele două precedente, permițând adaptarea la sol. Este formată din 5 oase mici
formând tarsul anterior : scafoid, cuboid, 3 cuneiforme.
Piciorul mai poate fi împărțit și într-un picior ”extern” care urmează calcaneul pe
direcția ultimelor două coloane osoase ( piciorul de recepție) și un picior intern ce urmează
astragalul pe direcția primelor trei coloane osoase ( piciorul de propulsie).

MIȘCĂRILE GLOBALE ALE PICIORULUI

Mișcările ilustrate sunt cele care se produc global la nivelul piciorului; aceleași mișcări
se pot produce într-o manieră locală la nivelul diferitelor regiuni ale piciorului.
Vedere de profil ( plan sagital) – o mișcare ce apropie dosul piciorului de gambă se
numește flexie dorsală ( flexia propriu-zisă). Amplitudinea flexiei dorsale este cu atât mai
mare cu cât genunchiul este în flexie și se limitează când genunchiul este în extensie datorită
tensiunii mușchilor gemeni gambieri. O mișcare ce apropie planta de gambă se numește flexie
plantară ( extensie).
Vedere din față ( plan frontal) – o mișcare ce orientează planta spre interior, ridicând
marginea medială a piciorului se numește supinație, mișcarea opusă care ridică marginea
laterală a piciorului se numește pronație. O mișcare ce duce partea anterioară a piciorului spre
exterior este o abducție. O mișcare ce duce partea anterioară a piciorului spre interior este o
adducție. Aceste mișcări pot fi amplificate sau chiar confundate cu rotațiile coapse ( dacă
genunchiul este extins) sau ale gambei ( atunci există și deplasări ale tuberozității anterioare
tibiale). În practică există o asociere automată a celor 3 tipuri de mișcări. Abducția, pronația,
flexia dorsală se asociază în mișcarea de eversiune. Adducția, supinația și flexia plantară se
asociază în mișcarea de inversiune. Aceasta se datorează formelor suprafețelor osoase și
orientării axelor mișcării, mișcările din cadrul fiecărei grupe efectuându-se simultan.
ARTICULAȚIA GLEZNEI
Se mai numește și articulația talocrurală, participiând oasele gambei și talusul. Privită
anterior are aspectul unei ”chei engleze” formată din extremitățile inferioare ale tibiei și
fibulei ce se mulează pe o suprafață situată pe fața posterioară a astragalului (trohleea
talusului).
Privită din profil se observă că cele două suprafețe articulare au o formă cilindrică
( superior un cilindru gol, inferior un cilindru plin). Aceste suprafețe sunt acoperite de cartilaj.
Corespondența dintre suprafețele articulare este foarte precisă:
- Trohleea talusului este prelungită lateral de cele două fețișoare maleolare ce se vor
articula cu cele două maleole.
- În partea internă ( tibială ) suprafețele sunt aproape verticale
- În partea externp ( fibulară ) suprafețele sunt mai curbate, oblice și coboară mai jos.
Din punct de vedere al formei osoase singurele mișcări posibile se realizează spre
anterior și posterior și sunt flexia plantară și dorsală. La acest nivel aceste mișcări sunt
cele mai importante pentru piciorul privit ca întreg. Axa mișcărilor trece prin cele
două maleole.
În ceea ce privește stabilitatea osoasă, pentru flexia dorsală glezna prezintă o
stabilitate crescută; pentru flexia plantară este mai puțin stabilă. Pentru contracararea
acestei instabilități există ligamente și mușchi stabilizatori în timpul flexiei dorsale
active.
Articulația este întărită mai ales prin ligamente laterale. Dispoziția lor este relativ
simetrică, de fiecare parte de la nivelul maleolei pleacă 3 fascicule ligamentare,
coborând spre oasele tarsului.
Ligamentul colateral extern – fasciculele anterior și posterior se termină la nivelul
astragalului pe care îl leagă direct de oasele gambei; fasciculul mijlociu se termină pe
calcaneu, antrenându-l în mișcările de la nivelul gleznei.
Ligamentul colateral intern – cele 3 fascicule sunt dispuse în doua plane:
- Un plan superficial ce conține un fascicul ce se termină pe scafoid, ligamentul
glenoidian și sustenaculum tali.
- Un plan profund ce conține un fascicul anterior ce se termină pe astragal și un fascicul
posterior ce se termină posterior de astragal.
În ceea ce privește stabilitatea articulției gleznei datorită ligamentelor, tensiunea
ligamentelor variază în funcție de poziția gleznei:
- În flexie dorsală fasciculele posterioare sunt tensionate, cele anterioare destinse;
- În flexie plantară situașia este inversă, și ansamblul osos, așa cum s-a arătat anterior
este mai stabil. Fasciculele anterioare sunt solicitate mai ales extern, existând o
sendință puternică la supinație. De fapt acest ligament este cel mai frecvent lezat în
entorsele gleznei. Stabilitatea gleznei este completată de jocul acțiunilor musculare
care intervin în mișcările active ale gleznei.