LIMITELE EXERCITĂRII

DREPTULUI DE AUTOR PREVĂZUTE ÎN

LEGEA Nr.8/1996
1 CONSIDERAŢII GENERALE
Poziţia specială a dreptului de autor în raport cu celelalte drepturi şi, în
primul
rând, cu dreptul de proprietate, cu care era identificat în prima etapă a
recunoaşterii
lui, a fost admis încă cu două secole în urmă.
Într-un articol consacrat începuturilor doctrinare ale dreptului de autor, apărut
în „Journal de tribunaux”, aflăm că încă la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi
începutul
secolului al XIX-lea se considera că „din momentul în care autorul şi-a dezvăluit
opera, încredinţând-o judecăţii publicului, s-a produs în favoarea acestuia din
urmă,
care a răspuns solicitării autorului, un fel de transfuzie, al cărui rezultat este
ireversibil”6
.
Nu este aşadar o idee nouă aceea a limitării duratei dreptului de autor.
Evident, reluând unele argumente mai vechi, doctrina modernă a adăugat, în
sprijinul
acestei limitări, şi argumente noi, deduse din modul de exploatare modernă a
producţiei intelectuale. În remarcabila sa sinteză europeană, A.. Dietz rezuma cele
două argumente principale care stau la baza tuturor reglementărilor actuale7
.
Cel dintâi este dedus din natura specială a dreptului de autor (şi a drepturilor
intelectuale în general), iar cel de-al doilea din raţiuni de interes social.
Tratamentul diferit al proprietăţii asupra obiectelor corporale şi al dreptului de
„proprietate” intelectuală se explică, în primul rând, prin faptul că obiectele
corporale,
în general, nu sunt utilizate decât de una sau câteva persoane, pe când operele
intelectuale au tendinţa de a cădea în domeniul public, astfel încât dificultăţi
imprevizibile s-ar putea ivi în determinarea, după o anumită perioadă, a
titularilor
dreptului de autor dobândit prin succesiune şi, totodată, din cauza fragmentării
acestui drept.
Un al doilea argument era utilizat pentru a justifica soluţiile juridice
consacrate
în ţările socialiste, în care doctrina acordă o atenţie deosebită funcţiei sociale
a
dreptului de autor, considerând că ea impune o dublă limitare a acestui drept – în
durata şi în exercitarea unora din prerogativele autorului.
Dacă A. Dietz vorbeşte, pentru a explica limitarea exerciţiului dreptului de
autor, despre un „raport de tensiune” între dreptul de autor şi nevoile de
informare ale

6 R.Warlemont – Les idees modernes de l’avocat general Antoine-Louis Seguier sur la

propriete
litteraire, 1779 – Journal des tribunaux – 13 septembrie 1969
7 A.Dietz – Le droit d’auteur das la Communite Europeenne, Comission des Communites
Europeennes, 1978, pag.140 - 141
societăţii moderne, E.Santorio se referă, în schimb, la faptul că opera
intelectuală
este rezultatul progresului cultural, şi , totodată, un instrument al acestui
progres.
Proprietatea intelectuală, drept exclusiv al autorului de a consimţi la utilizarea
de către alţii a operei sale, comportă în toate legislaţii o serie de derogări.
Legea nr.8 din anul 1996 prevede în Capitolul VI, articolele 33 – 38, o serie de
ipoteze în care o asemenea utilizare este posibilă fără consimţământul autorului şi
fără plata remuneraţiei legale.
Toate aceste excepţii, de la dreptul exclusiv de exploatare al autorului,
cunoscute majorităţii legislaţiilor, se justifică prin consideraţii de interes
general şi, în
primul rând, prin funcţia socială a dreptului de autor. De altfel, specialistul
italian,
E.Santorio, scria, cu deplin temei, că, în aceste cazuri, nu ar trebui să se
vorbească
de limite sau limitări ale dreptului de autor, ci, în realitate, de poziţia operei,
ca
entitate chemată, prin natura ei, să fie cât mai larg cunoscută şi difuzată,
poziţie din
care rezultă că dreptul absolut de a folosi opera se caracterizează prin funcţia sa
socială.

2 DREPTUL DE UTILIZARE
ŞI REPRODUCERE A UNEI OPERE PROTEJATE
Analizând Legea nr.8 din anul 1996 vom distinge, în Capitolul VI, care sunt
limitele exercitării dreptului de autor, adică modalităţile de folosire ale unei
opere, fără
a fi necesar consimţământul autorului ei.
Articolul nr.33 din Legea nr.8 din 1996 prezintă o serie de categorii de utilizări
libere ale unei opere protejate. Aceste utilizări ale unei opere, aduse anterior la
cunoştinţa publicului, sunt permise fără consimţământul autorului şi fără plata
vreunei
remuneraţii. Ele trebuie să fie în conformitate cu bunele uzanţe, să nu contravină
exploatării normale a operei şi să nu-l prejudicieze pe autor sau pe titularii
drepturilor
de exploatare.
Articolul nr.33 alineatul 1 din Legea nr.8 din 1996, literele a) – i), statuează
ca
fiind permise, fără existenţa consimţământului autorului şi fără plata vreunei
remuneraţii, următoarele utilizări:
a) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor juridice sau administrative,
în măsura justificată de scopul acestora;
b) utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu sau
critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică
întinderea citatului.
Această utilizare este denumită şi dreptul de citare, adică dreptul de a reproduce
o
operă. Acest drept nu poate fi exercita decât cu privire la o operă publicată, deci
adusă în prealabil la cunoştinţa publicului prin voia autorului, fiind inexistent
în
ceea ce priveşte o operă aflată încă în stadiul de manuscris.
Citarea nu trebuie să fie un scop în sine, ea trebuie să fie justificată de natura
sau conţinutul operei, în care reproducerea dintr-un alt autor este folosită.
În general, citarea este folosită fie pentru a analiza sau a ilustra o idee, fie
pentru a critica ideea exprimată în mediul citat, fie în sfârşit cu titlu de
exemplificare.
Referitor la întinderea citatului, acesta trebuie să reprezinte în ansamblul
textului în care este încorporat un accesoriu, şi nu raţiunea de a fi a acelui
text8
.
Deci, citatul trebuie să aibă o întindere limitată, cu alte cuvinte să fie scurt,
astfel încât lucrarea în care se reproduc pasaje din opera unui terţ să poată
supravieţui suprimării acestuia, substanţială fiind contribuţia proprie a
autorului.
O altă problemă importantă o constituie respectarea integrităţii textului citat,
izolarea sa în cadrul operei în care este integrat, pentru a evita orice confuzie
asupra
provenienţei lui. Această izolare se face, după caz, fie prin folosirea
ghilimelelor, fie
prin scrierea citatului cu alte caractere, fie prin anunţarea citării, atunci când
reproducerea nu este şi formal identică.
Articolul 33, alineatul 2 prevede că în cazul citării este obligatorie indicarea
sursei, adică a operei din care se citează, precum şi a numelui autorului, dacă
acesta
apare pe lucrarea utilizată.
c) utilizarea de articole sau de scurte extrase din opere în publicaţii, în
emisiuni de radio sau de televiziune ori în înregistrări sonore sau
audiovizuale, destinate exclusiv învăţământului, precum şi reproducerea
pentru învăţământ, în cadrul instituţiilor publice de învăţământ sau de

8 H.Desbois – Le droit d’auteur, Paris, Dalloz - 1950

ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte extrase din opere, în
măsura justificată de scopul urmărit;
Şi în acest caz este vorba de tot despre dreptul de citare în cadrul instituţiilor
publice de învăţământ fiind valabile prevederile articolului 33, alineatul 2.
d) reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase din opere, în
cadrul bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor, arhivelor instituţiilor
publice culturale sau ştiinţifice, care funcţionează fără scop lucrativ,
reproducerea integrală a manuscrisului este permisă, pentru înlocuirea
acestuia, în cazul distrugerii, al deteriorării grave sau al pierderii
exemplarului unic din colecţia permanentă a bibliotecii sau a arhivei
respective;
e) reproducerea, difuzarea sau comunicarea către public în scopul informării
asupra problemelor de actualitate, de scurte extrase din articole de presă
şi reportaje radiofonice sau televizate;
f) reproducerea, difuzarea sau comunicarea către public de scurte fragmente
ale conferinţelor, alocuţiunilor, pledoariilor şi a altor opere de acelaşi fel,
care au fost exprimate oral în public, cu condiţia ca aceste utilizări să aibă
ca unic scop informarea privind actualitatea;
g) reproducerea, difuzarea sau comunicarea către public a operelor în cadrul
informaţiilor privind evenimentele de actualitate, dar numai în măsura
justificată de scopul informaţiei;
h) reproducerea cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact direct cu
opera, difuzarea sau comunicarea către public a imaginii unei opere de
arhitectură, artă plastică, fotografică sau artă aplicată, amplasată
permanent în locuri publice, în afara cazurilor în care imaginea operei este
subiectul principal al unei astfel de reproduceri, difuzări sau comunicări şi
dacă este utilizată în scopuri comerciale;
i) interpretarea şi executarea unei opere în cadrul activităţilor instituţiilor de
învăţământ, exclusiv în scopuri specifice şi cu condiţia ca atât
reprezentarea sau executarea, cât şi accesul publicului să fie fără plată.
O altă modalitate de utilizare a unei opere protejată este oferită de articolul 34,
care permite reproducerea unei opere fără
consimţământul autorului, pentru uz personal, cu condiţia ca opera să fi fost adusă
anterior la cunoştinţa opiniei publice. Această
reproducere trebuie să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu-i
prejudicieze pe autor sau pe titularul dreptului de exploatare.
În cazul acestui gen de reproducere, legea prevede că, pentru suporturile pe
care se pot realiza înregistrări sonore sau audiovizuale, cât şi pentru aparatele
ce
permit reproducerea acestora, se va plăti o remuneraţie stabilită conform
prevederilor
legilor în vigoare.
Articolul 36 din Legea nr.8/1996 reglementează modul de utilizare al operelor
prezentate în expoziţii accesibile publicului, în licitaţii, târguri sau colecţii.
Aceste
opere vor putea fi reproduse în cataloage ce vor fi publicate şi distribuite în
acest
scop de către organizatorii unor astfel de activităţi. În acest caz se va indica
sursa,
precum şi paternitatea operei.
În articolul 37 din Legea nr.8/1996 este prezentat şi un alt mod de reproducere
al operelor protejate. Este cazul societăţilor comerciale care produc sau vând
înregistrări sonore sau audiovizuale, echipament pentru reproducerea sau
comunicarea publică a acestora, precum şi echipament pentru receptarea de
emisiuni de radio şi televiziune. În scopul de a testa funcţionarea produselor la
momentul fabricării, aceste societăţi pot reproduce şi prezenta extrase din opere,
cu
condiţia însă, ca aceste operaţiuni să fie reduse la dimensiunile necesare
testării.
Această prevedere legală reprezintă un avantaj pentru producători, dându-le
posibilitatea ca înainte de lansarea pe piaţă a produselor, să poată avea o imagine
clară şi concisă despre funcţionarea pe care o au aceste produse.
3 DREPTUL DE TRANSFORMARE A UNEI OPERE PROTEJATE
Alături de utilizarea şi reproducerea unei opere protejate în anumite limite, fără
consimţământul autorului acesteia, Legea nr.8/1996 prevede şi condiţiile de
transformare a unei opere. Şi în acest caz se respectă dispoziţiile referitoare la
inexistenţa consimţământului şi a plăţii vreunei remuneraţii.
Articolul 35 din lege prezintă cazurile în care transformarea este permisă şi
anume:
a) dacă este o transformare privată, care nu este destinată şi nu este pusă
la dispoziţia publicului;
Este vorba de transformarea unei opere protejate, în scopuri personale, fără ca
aceasta să fie destinată sau să ajungă la cunoştinţa
publicului.
b) dacă rezultatul transformării este o parodie sau o caricatură. cu condiţia ca
rezultatul să nu creeze confuzie în ce
priveşte opera originală şi autorul acesteia;
Parodia, prin definiţie este o imitaţie satirică a unei opere străine. Astfel ea
poate fi ilicită dacă poartă asupra modului caracteristic a unui
autor, de a scrie sau compune, şi nu este o simplă imitaţie servilă fie şi
satirizantă a operelor sale.
c) dacă transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor.
4 DREPTUL DE A EMITE
ŞI DE A TRANSMITE O OPERĂ PROTEJATĂ
Legislaţia română prevede expres dreptul de emitere şi transmitere a unei
opere fără plata unei remuneraţii separate.
Articolul 38 din Legea nr.8/1996 prezintă condiţiile în care este permisă
autorizarea pentru emiterea unei opere prin mijloace fără fir. Aceasta include alt
procedeu similar fără plata unei remuneraţii separate, cu condiţia ca transmiterea
să
fie realizată nealterat, simultan şi integral de către organismul emiţător de
origine şi
să nu depăşească zona geografică pentru care s-a acordat dreptul de emitere.
Dispoziţiile anterioare nu se aplică însă în cazul transmiterii digitale, prin
orice
mijloace a unei opere.
Articolul 120 din Legea nr.8/1996 prevede că – „Prin comunicarea publică
realizată pe calea retransmiterii prin cablu, se înţelege retransmiterea simultană,
neschimbată şi integrală, prin cablu sau printr-un sistem de difuzare prin unde
ultrascurte, pentru recepţionarea de către public a unei transmisii iniţiale de
emisiuni
de radio sau de televiziune difuzate publicului, cu sau fără fir”.
Această retransmitere prin cablu este permisă „fără consimţământul titularilor
de drepturi şi fără plata vreunei remuneraţii, numai în cazul programelor proprii
ale
organismelor publice de radiodifuziune şi de televiziune cu acoperire naţională
precum şi acelora ale organismelor de radiodifuziune şi de televiziune ale căror
programe sunt retransmise prin cablu în mod obligatoriu, potrivit reglementărilor
în
vigoare”.
Articolul 38 alineatul 3 prevede că „Cesiunea dreptului de comunicare către
public a unei opere prin radio sau televiziune dă dreptul organismului emiţător să
înregistreze opera pentru nevoile propriilor emisiuni fără fir, în scopul
realizării, o
singură dată, a comunicării autorizate către public. În cazul unei noi emiteri a
operei
astfel înregistrate este necesară o nouă autorizare. Dacă în termen de 6 luni de la
prima emitere nu se solicită această autorizare, înregistrarea trebuie distrusă”.