HIDROCARBURILE

Hidrocarburile sunt compuşii organici care au cele mai simple structuri – ele

conţin numai atomi de carbon şi atomi de hidrogen.
Formula moleculară generală a hidrocarburilor: CxHy
Când toţi atomii de C dintr-o hidrocarbură sunt legaţi de numărul maxim de atomi de
H, adică fiecare atom de carbon este legat de alţi 4 atomi, astfel încât nu există legături
duble sau triple, spunem că acea hidrocarbură este saturată. Aşadar, hidrocarburile
saturate conţin în moleculă numai legături covalente simple σ C-C şi σ C-H, deci
conţin un număr maxim de atomi de hidrogen.
Cele două mari categorii de hidrocarburi saturate sunt alcanii şi cicloalcanii.

ALCANI
 nomenclatură, proprietăţi fizice

Alcanii sau n-alcanii sunt hidrocarburi saturate cu catenă aciclică liniară

(litera n vine de la normal şi indică o catenă liniară). Alcanii sunt compuşi cu
importante aplicaţii practice – gazele naturale, petrolul şi combustibilii fosili sunt toate
formate din alcani sau amestecuri de alcani.
Exemplu de catenă aciclică liniară:

Izoalcanii sunt hidrocarburi saturate cu catenă aciclică ramificată.

Exemplu de catenă aciclică ramificată:

Formula generală a alcanilor şi izoalcanilor: CnH2n+2

Seria de compuşi organici cu aceeaşi formă generală a catenei, în care fiecare termen
diferă de vecinii săi printr-o grupă metilen ( – CH 2 – ), se numeşte serie omoloagă, iar
doi compuşi consecutivi dintr-o serie omoloagă se numesc termeni omologi.
Substanţele organice sunt întotdeauna denumite pe baza anumitor reguli stabilite de
Uniunea Internaţională pentru Chimie Pură şi Aplicată (IUPAC). Nomenclatura
compuşilor organici prezintă un sistem de sufixe, prefixe şi numere care ne spun ce
anume găsim în compusul denumit.
De exemplu, anumite prefixe indică numărul atomilor de C prezenţi într-o moleculă:
  met- indică întotdeauna o moleculă sau o ramificaţie a unei molecule care
conţine 1 atom de carbon;
 et- indică prezenţa a doi atomi de carbon;
 prop- indică prezenţa a trei atomi de carbon;
 but- indică prezenţa a patru atomi de carbon.

Sufixul specific alcanilor este –an. După butan, al patrulea compus din seria omoloagă
a alcanilor, denumirea compuşilor se face astfel: la numele din limba greacă
corespunzător numărului de atomi de carbon din moleculă, adăugăm sufixul –an.
Tabelul de mai jos prezintă formulele şi denumirile primilor 10 termeni din seria
omoloagă a n-alcanilor:

Formulă Nr. atomi

Formulă plană Prefix Denumire
moleculară de C

CH4 CH4 1 met- metan

C2H6 CH3 – CH3 2 et- etan

C3H8 CH3 – CH2 – CH3 3 prop- propan

C4H10 CH3 – (CH2)2 – CH3 4 but- butan

C5H12 CH3 – (CH2)3 – CH3 5 pent- pentan

C6H14 CH3 – (CH2)4 – CH3 6 hex- hexan

C7H16 CH3 – (CH2)5 – CH3 7 hept- heptan

C8H18 CH3 – (CH2)6 – CH3 8 oct- octan

C9H20 CH3 – (CH2)7 – CH3 9 non- nonan

C10H22 CH3 – (CH2)8 – CH3 10 dec- decan

 
Pentru nomenclatura alcanilor există mai multe reguli care ţin cont de faptul că alcanii
pot avea mai multe ramificaţii. Denumirea alcanilor este întotdeauna bazată pe lanţul
de atomi de carbon cel mai lung posibil din structura lor. Când alcanul are ramificaţii
în structură, acestea sunt denumite folosind aceleaşi prefixe menţionate mai sus, iar
sufixul –an care desemnează un alcan este înlocuit cu sufixul –il care desemnează
un radical alchil.
Exemple – Denumirea alcanilor:
 
 
 
3-metil-hexan
 
 
 
 
  
 
 
 
 
3-etil-2-
metilheptan
 

   
 
 
 
 
4-etil-2,2,3-
trimetilhexan
 
 
Izomerii sunt compuşi chimici care au aceeaşi formulă moleculară, însă au structuri
diferite.
În cazul compuşilor organici, numărul de izomeri se măreşte din ce în ce mai mult pe
măsură ce creşte numărul de atomi de carbon din moleculă.
Starea de agregare a alcanilor, la temperatura camerei:

 stare gazoasă: alcanii care au în structura lor de la 1 până la 4 atomi de carbon;

 stare lichidă: alcanii cu catene de la 5 până la 18 atomi de carbon;
 stare solidă: alcanii care au catene mai mari de 18 atomi de carbon.

Pe măsură ce creşte masa molară a alcanilor, creşte şi densitatea lor. La fel, odată cu
creşterea masei molare, creşte şi punctul de fierbere al alcanilor. Ramificaţiile scad
punctele de fierbere. De exemplu, dintre izomerii de catenă ai unui alcan, cel cu catenă
normală are punctul de fierbere cel mai ridicat, iar izoalcanul cel mai ramificat are
punctul de fierbere cel mai scăzut. 

 proprietăţi chimice

Reacţiile chimice la care participă alcanii pot fi grupate în funcţie de tipul de legătură
care se scindează în timpul reacţiei. Aşadar, avem două mari categorii de reacţii
specifice alcanilor: reacţii care au loc cu ruperea legăturii carbon–carbon, şi reacţii care
au loc cu ruperea legăturii carbon–hidrogen.
 
Reacţii ale alcanilor care au loc cu ruperea legăturilor C–C:
  cracare
 ardere
 izomerizare

Reacţii ale alcanilor care au loc cu ruperea legăturilor C–H:

 substituţie
 oxidare
 dehidrogenare

Reacţiile de ardere sunt tot reacţii de oxidare, numai că în cazul arderilor este vorba
de o oxidare totală.
Cracarea şi dehidrogenarea sunt ambele reacţii de descompunere termică. În funcţie
de temperatură, poate avea loc fie cracarea, adică ruperea legăturilor C–C, fie
dehidrogenarea, adică ruperea legăturilor C–H.
Arderea sau oxidarea totală este procesul de oxidare al substanţelor organice sub
acţiunea oxigenului din aer, iar pentru ca oxidarea să fie totală, e nevoie de un exces de
oxigen. Procesul este însoţit de degajarea unei cantităţi mari de căldură, motiv pentru
care alcanii sunt folosiţi drept carburanţi şi combustibili.
Reacţia generală a oxidării totale necesită o hidrocarbură, oxigen în stare gazoasă şi o
sursă de căldură:

CH4 + 2O2   CO2 + 2H2O + Q (kJ)

Produşii reacţiei de oxidare totală a hidrocarburilor sunt, întotdeauna, dioxidul de
carbon şi apa. Se obţine şi o cantitate de căldură, notată, de obicei, cu Q. Cantiatea de
căldură degajată de reacţia de ardere creşte cu masa molară a alcanului supus arderii.
Puterea calorică este o caracteristică foarte importantă a combustibililor şi se referă la
cantitatea de căldură degajată la arderea unui metru cub de combustibil gazos, sau la
arderea unui kg de combustibil solid sau lichid.
Reacţia de substituţie a alcanilor constă în înlocuirea unui atom de hidrogen dintr-
un alcan cu un atom sau cu o grupă de atomi, fără modificarea catenei alcanului. Se
pot substitui unul sau mai mulţi atomi de hidrogen.
Halogenarea alcanilor este printre cele mai importante reacţii de susbtituţie.
Halogenarea presupune înlocuirea unui atom de hidrogen cu un atom de halogen care
poate fi clorul sau bromul. Produşii de reacţie se numesc derivaţi halogenaţi.
Condiţii necesare pentru ca halogenarea alcanilor să aibă loc:

a. lumină;
b. sau: întuneric, la temperatură ridicată (300-600° C).

Schema generală a reacţiei de halogenare a alcanilor:

R–H + X–X   R–X + H–X, unde X = Cl sau Br

În cazul alcanilor, reacţia de substituţie este neorientată, adică poate fi substituit
atomul de hidrogen de la oricare atom de carbon din catenă. Astfel, ca produşi de
reacţie rezultă un amestec de izomeri.
Dehidrogenarea alcanilor presupune eliminarea unor atomi de hidrogen din alcani.
Reacţiile de descompunere termică ale alcanilor care au loc la peste 650° C se
numesc reacţii de piroliză, iar cele care au loc la mai puţin de 650° C se
numesc reacţii de cracare. În funcţie de condiţiile în care au loc aceste procese,
condiţii precum temperatura, presiunea şi prezenţa sau absenţa catalizatorilor, pot
avea loc:

 procese de dehidrogenare cu obţinere de alchene sau arene;

 procese de cracare cu obţinere de alcani şi alchene cu molecule mai mici;
 procese de izomerizare.

Exemplu – Din reacţia de dehidrogenare a etanului se obţine etena:

Izomerizarea alcanilor presupune transformarea n-alcanilor în izomerii lor cu catenă

ramificată. Izomerizarea este o reacţie reversibilă şi are loc în prezenţă de catalizatori
precum AlCl3 sau AlBr3, la o temperatură între 50 şi 100°C.
De exemplu, la sfârşitul procesului de izomerizare al n-butanului (reacţie studiată de
către chimistul român Costin D. Neniţescu), se obţine un amestec care conţine 80%
izobutan şi 20% n-butan.
Cea mai importantă aplicaţie practică a reacţiilor de izomerizare este obţinerea
benzinelor de calitate superioară care conţin izoalcani.
Cifra octanică, C.O., este un parametru prin care se caracterizează rezistenţa la
detonaţie a benzinelor (adică la autoaprinderea combustibilului), şi se stabileşte cu
ajutorul unei scări convenţionale. Cifra octanică este definită drept procentul masic de
izooctan dintr-un amestec cu n-heptan, care are aceeaşi rezistenţă la detonaţie ca
benzina examinată. Deci prin cifra octanică se apreciază calitatea benzinei.
Solubilitatea alcanilor: n-alcanii şi izoalcanii sunt insolubili în apă, însă sunt solubili
în solvenţi nepolari precum benzina sau tetraclorura de carbon (CCl 4). 

ALCHENE
 nomenclatură, proprietăţi fizice
Hidrocarburile nesaturate sunt hidrocarburile care conţin legături carbon–carbon
duble sau triple, şi, în consecinţă, unii atomi din moleculele nesaturate sunt legaţi de 3
sau de 2 atomi, spre diferenţă de 4 atomi, cum este cazul tuturor atomilor de carbon
din hidrocarburile saturate.
Monoalchenele sau alchenele sunt hidrocarburi nesaturate care au o legătură dublă
între doi atomi de carbon şi au catenă aciclică liniară sau ramificată.
Formula generală a alchenelor: CnH2n
Pentru a obţine seria omoloagă a alchenelor, înlocuim n din formula generală cu
valori întregi începând cu 2. Tabelul de mai jos prezintă formulele şi denumirile
primelor alchene din seria omoloagă:
Formulă
Formula de structură plană Denumire
moleculară

C2H4 CH2 = CH2 etenă

C3H6 CH3 – CH = CH2 propenă

CH2 = CH – CH2 – CH3 1 – butenă

C4H8
CH3 – CH = CH – CH3 2 – butenă

CH2 = CH – CH2 – CH2 – CH3 1 – pentenă

C5H10
CH3 – CH = CH – CH2 – CH3 2 – pentenă

 
Denumirea alchenelor: pentru a denumi alchenele se folosesc reguli similare cu cele
pentru denumirea alcanilor. Prefixele sunt aceleaşi, însă sufixul –an se înlocuieşte cu
sufixul – enă. Începând cu cel de-al treilea termen al seriei omoloage a alchenelor, se
indică, în faţa denumirii, numărul atomului de carbon din catenă după care urmează
legătura dublă. Catena de bază trebuie să conţină legătura dublă chiar dacă există o
altă catenă cu mai mulţi atomi de carbon, dar care nu conţine legătura dublă.
Numerotarea catenei de bază se face în aşa fel încât legătura dublă să primească
numărul cel mai mic.
Izoalchenele sunt alchene cu catenă ramificată.
Izoalchenele se denumesc asemănător cu izoalcanii. La denumirea alchenei, ramificaţia
trebuie să primească indicele de poziţie cel mai mic. Sau, în cazul prezenţei mai multor
ramificaţii, suma indicilor de poziţie trebuie să fie minimă.
Exemple – Denumirea alchenelor:

 
2 – metil – 2 – pentenă

 
2,4 – dimetil – 3 – hexenă
 

În cazul compuşilor organci care au legături duble, există nişte denumiri specifice,
folosite uzual:

 atomii de carbon implicaţi în legătura dublă se numesc atomi de carbon

vinilici;
 atomii de carbon adiacenţi celor vinilici se numesc atomi de carbon alilici.
Denumirea radicalilor monovalenţi ai alchenelor:

 radicalul etenil (H2C = CH – ), numit uzual şi radical vinil;

 radicalul propenil (H2C = CH – CH2 – ), numit uzual şi radical alil.

Legătura dublă, C=C: în alchene, cei doi atomi de carbon dublu legaţi sunt hibridizaţi
sp2. Fiecare dintre atomii participanţi la o legătură dublă se leagă de alţi atomi din
moleculă prin 3 legături σ şi o legătură π, ceea ce înseamnă o legătură dublă şi două
legături simple. Ceilalţi atomi de carbon din molecula de alchenă sunt hibridizaţi
sp3 (ca şi în cazul alcanilor), şi fiecare dintre ei realizează 4 legături σ cu alţi atomi.

Legătura π se găseşte într-un plan perpendicular pe planul în care e legătura σ, şi

astfel blochează rotaţia legăturii. Acesta este motivul pentru care atomii de carbon nu
se pot roti în jurul unei legături duble. Această mobilitate limitată a atomilor din jurul
unei legături duble are un impact major asupra proprietăţilor hidrocarburilor care
conţin chiar şi numai o singură legătură dublă.
Alchenele prezintă mai multe tipuri de izomerie:

1. Izomerie geometrică: Alchenele cu aceeaşi formulă moleculară, cu aceeaşi

catenă şi cu aceeaşi poziţie a dublei legături în catenă, dar care au substituenţii
atomilor de carbon dublu legaţi orientaţi diferit în spaţiu faţă de legătura dublă
sunt izomeri geometrici. Prezintă izomerie geometrică numai alchenele în care
fiecare atom de carbon din dubla legătură este legat de doi substituenţi diferiţi.

Izomerii geometrici cis-trans: termenul cis vine din latină şi înseamnă de

aceeaşi parte, iar termenul trans înseamnă de o parte şi de alta.

2. Izomeria de catenă:  Alchenele care au aceeaşi formulă moleculară, dar diferă

prin aranjamentul atomilor de carbon în moleculă sunt izomeri de catenă.

3. Izomeria de poziţie: Alchenele care diferă numai prin poziţia dublei legături în

catenă sunt izomeri de poziţie.

4. Izomeria de funcţiune: Hidrocarburile care au aceeaşi formulă moleculară, dar

aparţin unor calse de compuşi diferite sunt izomeri de funcţiune. De exemplu,
alchenele sunt izomeri de funcţiune cu cicloalcanii.

Proprietăţile fizice ale alchenelor:

Starea de agregare a alchenelor este dependentă de numărul atomilor de carbon din
catenă (deci de masa molară):

 stare gazoasă: primii termeni din seria omoloagă a alchenelor care au între 2 şi
4 atomi de carbon;
 stare lichidă: alchenele care conţin între 5 şi 18 atomi de carbon în catenă;
 stare solidă: alchenele care conţin mai mult de 18 atomi de carbon în catenă.

Punctele de fierbere şi de topire ale alchenelor cresc odată cu creşterea masei molare

a alchenei şi sunt puţin mai coborâte decât ale alcanilor corespunzători.
Însă densitatea alchenelor este mai ridicată decât densitatea alcanilor corespunzători,
şi este mai mică decât densitatea apei.
Alchenele sunt solubile în solvenţi organici precum cloroformul şi benzenul.  

 proprietăţi chimice
Alchenele sunt hidrocarburi nesaturate care conţin o legătură dublă. Legătura dublă
este formată dintr-o legătură σ şi o legătură π. Legătura π este mai instabilă decât
legătura σ, motiv pentru care alchenele, şi compuşii nesaturaţi în general, au o
reactivitate mai ridicată faţă de hidrocarburile saturate.
Alchenele participă la reacţii specifice legăturii duble (hidrocarburilor nesaturate).
Aceste reacţii se împart în două mari categorii:

 reacţii care au loc cu ruperea legăturii π;

 reacţii care au loc cu ruperea totală a legăturii duble.

Astfel de reacţii, specifice hidrocarburilor nesaturate, sunt adiţia, oxidarea,

şi polimerizarea.
Alchenele participă şi la reacţii comune cu hidrocarburile saturate, adică la reacţii
de ardere şi substituţie.
Poziţia alilică din structura unei alchene se referă la poziţia vecină legăturii duble.
Spunem că o alchenă este simetrică atunci când de cei doi atomi participanţi la dubla
legătură este legat un număr egal de atomi de hidrogen.
Alchene nesimetrice sunt alchenele în care cei doi atomi de carbon din dubla legătură
sunt legaţi de un număr diferit de atomi de hidrogen.
Reacţia de adiţie este o reacţie specifică legăturii duble care are loc cu ruperea
legăturii π. Astfel, se formează câte o nouă legătură σ la fiecare atom de carbon
participant la dubla legătură, moment în care se pot insera în moleculă diverşi alţi
atomi:

1. Hidrogenarea presupune adiţia unei molecule de hidrogen la catena unei

alchene. În urma acestei reacţii se obţin alcanii corespunzători. Condiţii
necesare pentru ca reacţia să aibă loc: catalizatori metalici (Ni, Pt, sau Pd),
temperatură între 80 şi 180° C, şi presiune de până la 200 atm.
2. Halogenarea alchenelor presupune adiţia halogenilor la legătura dublă (Cl 2, Br2,
I2). Se obţin compuşi dihalogenaţi în care cei doi atomi de halogen sunt
 învecinaţi; aceşti compuşi se numesc derivaţi dihalogenaţi vicinali. Cel mai uşor
adiţionează clorul, şi cel mai greu adiţionează iodul.
3. Adiţia hidracizilor (HCl, HBr, HI) la alchene duce la formarea unor derivaţi
monohalogenaţi simetrici. Cel mai reactiv pentru reacţia de adiţie este HI, iar cel
mai puţin reactiv este HCl. Condiţii necesare: prezenţa unor catalizatori precum
clorura de mercur (HgCl2) sau clorura de fier (FeCl3).

Adiţia hidracizilor la alchenele nesimetrice este orientată sau regioselectivă şi are

loc respectând regula lui Markovnikov: atomul de hidrogen din molecula
hidracidului se fixează la atomul de carbon al dublei legături care are cel mai
mare număr de atomi de hidrogen, iar atomul de halogen se fixează la atomul de
carbon care are numărul mai mic de atomi de hidrogen.

4. Adiţia apei la alchene duce la formarea alcolilor. Reacţia are loc în prezenţă de
acizi tari precum H2SO4 concentrat, HCl, HBr sau HNO3. La alchenele
nesimetrice adiţia are loc conform regulii lui Markovnikov. 

Polimerizarea este procesul prin care un număr foarte mare de molecule ale aceluiaşi
reactant, pe care-l numim monomer, se leagă între ele şi formează o macromoleculă
numită polimer.
Polimerizarea alchenelor este o reacţie cu enorm de multe aplicaţii practice. În cadrul
reacţiei de polimerizare alchenele se unesc între ele pentru a forma macromolecule
compuse din unităţi identice care se repetă de zeci, sute, sau chiar mii de ori. Poate fi
considerată o reacţie de poliadiţie în care se rupe legătura π din fiecare alchenă şi se
formează noi legături σ C – C.

unde n este numărul de molecule de monomer care formează polimerul şi se

numeşte grad de polimerizare.
Polimerii vinilici sunt polimerii care se obţin din etenă sau din etenă substituită.
Oxidarea alchenelor poate fi oxidare blândă sau oxidare energică, în funcţie de
condiţiile de reacţie.

 Oxidarea blândă a alchenelor are loc cu formare de dioli vicinali sau glicoli.
Diolii sunt compuşi organici care conţin două grupări hidroxil (– OH). Reacţia
are loc cu soluţie apoasă de permanganat de potasiu (KMnO 4) în mediu bazic, la
rece.
 Oxidarea energică are loc în prezenţă de dicromat de potasiu (K 2Cr2O7) în mediu
acid, sau cu permanganat de potasiu tot în mediu acid. În cazul oxidării
energice are loc ruperea completă a legăturii duble, şi se formează amestecuri de
diferiţi produşi de oxidare care depind de structura iniţială a alchenei.

Reacţia de substituţie a alchenelor: la temperaturi ridicate (între 500 şi 600° C) poate

avea loc substituţia atomilor de hidrogen din poziţia alilică cu atomi de clor sau de
brom.