ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCUREŞTI

FACULTATEA ECONOMIA AGROALIMENTARĂ ŞI A MEDIULUI

DEPARTAMENT Economia Agroalimentară şi a Mediului

DISCIPLINA:
ECONOMIE ŞI POLITICĂ AGRARĂ

Bucureşti, 2022
 Tabloul sintetic al structurilor de proprietate
şi exploatare din agricultură
TEREN AGRICOL

PROPRIETATE PROPRIETATE PROPRIETATE

DE STAT COOPERATISTĂ PARTICULARĂ

IAS GOSPODĂRII NECOOPERATIVIZATE

C.A.P. A.E.I.
(PARTICULARE)
UNITĂŢI D.G.M.A.

GOSPODĂRIILE MEMBRILOR
UNITĂŢI D.G.Z.V. ASOCIAŢII AGRICOLE ASOCIAŢII NEAGRICOLE COOPERATORI

UNITĂŢI D.G.E.H.
PROFIL VEGETAL INDUSTRIALIZARE
GOSPODĂRIII DE PARTID
PRESTĂRI SERVICII
PROFIL ANIMAL
UNITĂŢI A.S.A.S.
VALORIFICARE
ALTE UNITĂŢI
ASOCIAŢII MIXTE

Structura de proprietate şi
exploatare înainte de 1990 TEREN AGRICOL

DOMENIUL PUBLIC DOMENIUL PRIVAT

CONSILII LOCALE
PRIVAT PARTICULAR PRIVAT AL
STATULUI

GOSPODĂRII SOCIETĂŢI COMERCIALE

INSTITUTE ŞI STAŢIUNI
INDIVIDUALE
DE CERCETĂRI ŞI
ÎNVĂŢĂMÂNT ASOCIAŢII FAMILIALE REGII AUTONOME

ORGANIZAŢII OBŞTEŞTI ALTE SOCIETĂŢI

Structura domeniilor de proprietate şi
exploatare după 1991 SOCIETĂŢI COMERCIALE
LEGEA 31/1990
 DOMENIILE DE PROPRIETATE

În funcţie de caracteristicile bunurilor ce compun proprietatea

(juridice şi economice), dar şi de destinaţia acordată acestora (uz
public sau obţinerea de profit) există o dublă clasificare a
domeniilor de proprietate:

• Domeniul public
• Domeniul privat

Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul

juridic al acesteia. M.Of. nr.448/24 martie 1998
 Domeniul public
• Definire: presupune proprietatea publică care exprimă dreptul de proprietate -
posesie, dispoziţie, folosinţă - asupra bunurilor care, prin natura lor, sunt
destinate satisfacerii unor utilităţi sau unui interes public
• Caracteristici
– d.p.d.v. juridic: sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile şi nu pot fi
lovite de vreo servitute, în afara dreptului de folosinţă a publicului în
conformitate cu destinaţia lor:
• nu pot fi înstrăinate decât prin administrare, concesionare sau închiriere;
• nu pot fi supuse executării silite↔ asupra lor nu se pot constitui garanţii reale;
• nu pot fi dobândite de alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de
bună-credinţă.
– d.p.d.v. economic: prin non-excluziune şi non-rivalitate:
• non-excluziunea: nici o persoană nu poate fi exclusă din sfera consumatorilor
potenţiali ai unui bun public. Este generată de indivizibilitatea cererii pentru
bunurile publice (ex., orice exploataţie agricolă poate să beneficieze de rezultatele
cercetării agricole, fără a afecta capacitatea altcuiva de a face acelaşi lucru).
• non-rivalitatea: consumul unui agent economic nu reduce disponibilitatea bunului
public pentru alţi agenţi. Se datorează indivizibilităţii ofertei. (ex., de rezultatele
cercetării agricole nu beneficiază un agricultor, ci întreaga masă a producătorilor
agricoli, fie că sunt persoane fizice , fie juridice).
 Domeniul public

• Conţinut şi dimensiuni

În contextul schimbărilor intervenite în societatea românească după prăbuşirea

sistemului totalitar, bunurile (inclusiv cele funciare) aparţinătoare fostei proprietăţi
socialiste de stat au fost încadrate începând cu anul 1990 pe domenii de proprietate
astfel:
– domeniul public de interes naţional (2,0% din suprafaţa agricolă a ţării);
– domeniul public de interes local (15,4% din suprafaţa agricolă a ţării);
– domeniul privat al statului (12,3% din suprafaţa agricolă a ţării).
 Domeniul public de interes naţional
• Definire: proprietatea asupra bunurilor care se manifestă “în regim de drept public
şi aparţine statului”, iar utilizarea se răsfrânge asupra tuturor, fără limite teritorial-
administrative (Legea nr.18/1991, Legea fondului funciar)

• Conţinut:
Principalele bunuri funciare de destinaţie agricolă încadrate în acest domeniu sunt
(Legea nr.213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia):
– terenurile destinate cercetării şi producţiei de seminţe şi de material săditor din
categoriile biologice şi de animale de rasă
– canalele magistrale şi reţelele de distribuţie pentru irigaţii, cu prizele aferente”;
– digurile de apărare împotriva inundaţiilor şi altele

• Instituţii:
– institute şi staţiuni de cercetare agricolă;
– unităţi de învăţământ agricol şi silvic;
– unităţi de interes naţional din subordinea directă a Ministerului Agriculturii şi
Dezvoltarii Rurale (cele privind administrarea amenajărilor de îmbunătăţiri
funciare) sau altor organe administrative centrale.
 Domeniul public de interes local
• Definire
Include bunurile destinate spre utilizare membrilor ce compun o unitate
administrativă bine determinată (judeţ, municipiu, oraş sau comună), fapt pentru
care se află în proprietatea comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor (tot “în
regim de drept public”) (Legea nr.18/1991, Legea fondului funciar)
• Instituţii
Administrarea bunurilor apartinand domeniului public de interes local se
realizeaza de către:
– consiliile locale sau, după caz,
– prefecturi.
• Conţinut
În componenţa acestui domeniu preponderente sunt izlazurile şi fâneţele naturale
care reprezintă categoriile de folosinţă agricole a proprietăţii publice, cea mai
întinsă, dar şi cea mai importantă din punct de vedere socio-economic, pentru
sprijinul acordat de stat agricultorilor privaţi.
Importanţa socio-economică a acestor terenuri este relevată de ajutorul pe care
statul îl acordă gospodăriilor ţărăneşti în creşterea şi întreţinerea propriilor
efective de animale (cu deosebire a speciilor erbivore: bovine, cabaline, ovine şi
caprine), fapt care a generat, în final, un nivel de trai îmbunătăţit, prin aportul de
produse animaliere.
 Domeniul privat
• Definire: este format din bunurile aflate în proprietate privată a unor
persoane fizice sau juridice, bunuri care, indiferent de proprietar, sunt folosite
pentru a produce venituri şi pot fi înstrăinate.
• Caracteristici
– d.p.d.v. juridic, bunurile aparţinând acestui domeniu se caracterizează prin
aceea că nu sunt destinate uzului public, sunt în comerţ, nu sunt supuse
vreunui regim excepţional, sunt general alienabile, prescriptibile şi
susceptibile de a fi de a fi lovite de vreun drept de servitute;
– d.p.d.v. economic, caracteristica dominantă rezultă din scopul utilizării lor,
respectiv obţinerea de venituri de către proprietarii acestora.

• Reducerea totală, sau aproape totală, a controlului şi respectiv a proprietăţii

statului asupra bunurilor, şi cu deosebire a celor funciare agricole, a constituit
problema cheie a politicii agrare privitoare la reformarea domeniului privat din
agricultură, după trecerea la economia de piaţă liberă.
 Domeniul privat
Conţinut şi dimensiuni
• Subordonat acestei orientări, după aplicarea Legii fondului funciar în 1991, şi
până la pragul anului 2000, în componenţa domeniului privat s-a regăsit peste
82% din suprafaţa agricolă totală a ţării

Evoluţia fondului funciar agricol din domeniul privat (%)

Specificare 1991 1995 2000

Agricultură total, din care: 100,0 100,0 100,0

- domeniul privat total, din care: 82,3 82,3 82,3

- domeniul privat al statului 12,3 9,0 9,0

- domeniul privat particular 70,0 73,3 73,3

• Agricultura a fost primul sector din economie care a depăşit pragul de 80% de
privatizare propus a se realiza în perioada de tranziţie.
• Dar această apreciere este interpretabilă, întrucât terenurile din domeniul
privat al statului s-au aflat in administrarea societăţilor comerciale agricole,
foste unităţi agricole de stat socialiste, asupra cărora statul şi-a menţinut
controlul aproape total, deoarece deţinea pachetul majoritar de acţiuni.
 Domeniul privat al statului
• Definire: are în compunere bunurile (altele decât cele din domeniul public) asupra
cărora se exercită dreptul de proprietate privată a statului [Legea nr. 213/1998] şi
care sunt încredinţate spre administrare unor societăţi comerciale, regii autonome,
unităţi administrativ teritoriale

• Dimensiuni: în momentul declanşării procesului reformator, anul 1990, domeniul

privat al statului avea în compunere 1 808,1 mii ha teren, care era încredinţat spre
administrare:
– Societăţilor comerciale cu profil agricol (1 723,8 mii ha). Iniţial au fost 1 653 de
astfel de unităţi (din care 433 foste I.A.S.-uri), aveau ca obiect de activitate
cultura plantelor, creşterea animalelor şi păsărilor, prelucrarea furajelor
concentrate;
– Societăţilor comerciale cu profil neagricol în număr de 662, activau în sectorul
serviciilor şi industriilor pentru agricultură şi administrau 64,5 mii ha, în
special terenuri de incintă;
– Regiilor autonome/Societăți naționale în număr de şapte (Romcereal,
Îmbunătăţiri funciare, Cai de rasă, Horticultură, Montanologie, Tutunului şi
Pasteur) cu 13.2 mii ha teren, din care 8,7 mii ha teren agricol.
 Domeniul privat al statului
• La începutul anului 2000 în domeniul privat al statului se regăseau 1,7 milioane
hectare, din care au ramas, după aplicarea Legii nr.1/2000, circa 0,5 milioane
hectare.
• În noiembrie 1999, din 547 companii comerciale agricole prevăzute pentru
privatizare, doar 20 au fost efectiv privatizate. Celelalte erau încă în proprietatea
statutului şi F.P.S. deţinea majoritatea acţiunilor. Mersul încet al privatizării în
acest sector este motivat de regimul juridic încă neclar asupra proprietăţii
funciare.

• S-a manifestat, totodată şi o opoziţie politică puternică pentru privatizarea acestor

unităţi, considerate un element crucial al securităţii alimentare. În plus rezultatele
economico-financiare obţinute, de cele mai multe ori negative, au făcut neatractive
aceste unităţi pentru investitorii particulari, fapt pentru care, nu de puţine ori, s-a
aplicat procedura de lichidare
• Legea nr.268 din 2001 a reglementat:
– cadrul juridic privind privatizarea societăţilor comerciale agricole care deţin
în exploatare terenuri cu destinaţie agricolă,
– statutul juridic al Agenţiei Domeniilor Statului,
– administrarea societăţilor comerciale şi regimul concesionării sau arendării
terenurilor proprietate publică şi privată a statului, aflate în exploatarea
acestora.
 Domeniul privat particular
• Conţinut: are în componenţă bunurile din proprietatea privată nemijlocită a unor
persoane fizice sau juridice

• Caracteristici:
– Dreptul de proprietate dă posibilitatea celui care-l deţine să facă ceea ce doreşte
cu lucrul pe care-l posedă, în limitele legii. Prerogativele dreptului de
proprietate sunt următoarele: posesia, utilizarea, dispoziţia şi uzufructul.
Proprietatea individuală implică exercitarea de către individ a tuturor acestor
componente definitorii ale dreptului de proprietate. Delegarea unuia din
elementele dreptului de proprietate nu schimbă caracterul de individualitate al
proprietăţii sale.
– Caracteristica fundamentală a economiei de piaţă o reprezintă autonomia
decizională a agenţilor economici, bazată pe proprietatea individuală asupra
resurselor economice şi, în special, asupra capitalului.

• Avantaje in aprecierea proprietăţii private, comparativ cu cea publică:

– asigură o autonomie deplină a agenţilor economici;
– stimulează iniţiativă, inovarea tehnică şi comercială;
– generează o concurenţă reală între agenţii economici;
– diminuează riscul economic prin buna adaptare la modificarea fenomenelor perturbatorii
de piaţă;
– constituie baza tuturor libertăţilor individului, dar şi baza democraţiei economice, sociale
şi politice.
 Domeniul privat particular
• Structuri de exploatare
– Gospodăriile ţărăneşti (fără personalitate juridică) sau exploataţii agricole individuale
(INS)
– Asociaţiile familiale (fără personalitate juridică) s-au constituit pe bază de înţelegere
liberă între două sau m multe familii, având ca scop exploatarea terenurilor agricole,
creşterea animalelor, condiţionarea, prelucrarea şi vânzarea produselor, prestarea unor
servicii. Aceste unităţi îşi satisfac singure obiectul şi condiţiile în care îşi desfăşoară
activitatea.
– Asociaţiile agricole (cu personalitate juridică) sunt societăţi de tip privat, cu capital
constituit prin participarea liberă a membrilor asociaţi în număr variabil; au ca obiect de
activitate exploatarea pământului, uneltelor, animalelor şi alte mijloace aduse în
societate, precum şi realizarea de investiţii de interes agricol. Asociaţiile agricole nu au
caracter comercial.
– Societăţi comerciale agricole cu capital privat ( Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale) se pot constitui în condiţiile Legii nr.31/1990. Asemenea societăţi se
organizează pentru producţia agricolă, prelucrarea, desfacerea produselor. Terenurile
acestor societăţi sunt proprietate privată individuală, aduse în folosinţă comună,
arendate sau cumpărate, circulaţia lor fiind reglementată numai prin lege.
 RAPORTUL INDUSTRIE-AGRICULTURĂ
• Între industrie şi agricultură se manifestă anumite raporturi, determinate de multiplele
legături (materiale, financiare, umane, informaţionale) necesare funcţionării sistemului
economic, în ansamblul său.

• Raporturile dintre cele două ramuri economice, pot fi abordate teoretic dintr-o dublă
perspectivă:
– în funcţie de rolul rezervat puterii publice (statului) de către politica economică în
vederea realizării echilibrului dintre industrie şi agricultură, în cadrul procesului
de dezvoltare economică generală;
– în funcţie de perspectiva integrării, în primul rând, a agriculturii cu industriile din
amonte sau aval de ea, iar în al doilea rând, a proceselor de producţie agricole cu
cele industriale din cadrul agriculturii.

• Politica agrară tratează deopotrivă cele două categorii de raporturi, cu accent, evident,
pe prima abordare, pe când economia agrară se limitează la efectele asupra eficienţei
economice induse de integrarea în cadrul ramurii şi, parţial, asupra celor rezultate din
legăturile exterioare agriculturii cu industria.

• Această argumentare este, în acelaşi timp, şi motivaţia pentru care, în cele ce urmează,
vom centra dezbaterea pe rolul puterii publice în realizarea raportului dintre industrie
şi agricultură.
 Raportul fundamental
Ţinând cont de poziţia puterii publice faţă de agricultura şi/sau industrie, am
putea reprezenta orice politică economică, inclusiv cea agrară, in următoarea
schemă sintetică:

Între industrie şi agricultură intervin anumite raporturi considerate fundamentale, întrucât

acesta defineşte scopul politicii economice, şi anume acela de a asigura echilibrul dintre
cele două ramuri în procesul dezvoltării economice de ansamblu. Celelalte două laturi ale
triunghiului, exprimă raporturi complementare.

Agricultură ↔ Industrie raporturi fundamentale

Agricultură ↔ Putere Publică raporturi complementare

Industrie ↔ Putere Publică raporturi complementare

 Raportul fundamental
Din punct de vedere istoric raportul fundamental a cunoscut următoarele
variante de exprimare:
– de egalitate,
– de subordonare,
– de complementaritate,
– de prioritate.

Variantele de exprimare definesc conţinutul si caracterul economiei naţionale:

– agrar sau industrial (când una o subordonează complet pe cealaltă);
– agrar - industrial sau industrial - agrar (când cele două ramuri sunt fie într-un raport relativ
de egalitate, prioritară în dezvoltare fiind una din ele; fie când una este preponderentă, caz
în care este considerată “de bază”, “cea mai importantă”, “prioritară”, iar cealaltă se
subordonează sau se aliniază la interesele primei).

Puterea publică, în cadrul politicii sale economice, stabileşte variantele

precedente în funcţie de: doctrina economică de guvernare, potenţialitatea
economiei naţionale, gradul de integrare în fluxurile comerciale internaţionale.
Din punct de vedere economic, raportul dintre industrie şi agricultură poate
fi exprimat prin indicatorii:
• foarfecele preţurilor,
• raportul dintre productivitatea muncii din industrie şi cea din agricultură,
• raportul dintre veniturile agricole şi cele industriale,
• raportul dintre populaţia activă din industrie şi cea din agricultură.

Rolul agriculturii sau al industriei, în ansamblul economiei naţionale,

presupune utilizarea altor indicatori:
• ponderea agriculturii sau a industriei în produsul social, venitul naţional,
sau produsul intern brut (P.I.B.)
• ponderea populaţiei active din industrie şi/sau agricultură, în totalul
populaţiei active a ţării.
 Legăturile din cadrul raportului fundamental
• Între cei trei poli de putere, respectiv puterea publică, industrie și agricultură, în funcție de
care se stabilește profilul economiei naționale se manifestă un flux continuu în ambe sensuri
de natură decizională, materială și informală, flux care în teoria economică poartă denumirea
de legătură. Acestea sunt legături directe (reciproce) sau indirecte (nereciproce). Legăturile
directe sunt cele mai frecvente şi, în acelaşi timp, cele mai eficiente. În anumite situaţii însă, în
funcţie de natura raportului de echilibru, puterea publică poate să se racordeze la una sau alta
din ramuri prin intermediul celeilalte. Numai în acest caz se stabilesc legături indirecte.

• Existenţa statului atrage, în mod obiectiv, şi funcţionarea acestor legături.

• Gradul de autoritate al puterii publice influenţează diferit intensitatea legăturilor. Astfel, în

cazul legăturilor directe dintre puterea publică şi agricultură, respectiv industrie, intensitatea
este direct proporţională cu gradul de autoritate statală. În cadrul raportului fundamental,
respectiv cel dintre industrie si agricultură, legăturile se intensifică pe măsura diminuării
autorităţii economice a statului, şi invers.

• În societatea de tip comunist, funcţia economică a statului este absolută sau aproape absolută.
Forţele pieţei sunt sub controlul deciziei statale. Autoritatea publică, în acest sistem economic,
atinge nivelul maxim. Statul este cel care determină, prin plan, nevoile în economie, în baza
cărora alocă fiecărei ramuri repartiţii materiale, financiare, de forţă de muncă şi stabileşte,
totodată, preţurile, stocurile, ritmurile de creştere etc. deci, legăturile sunt intense pe vectorul
putere publică-agricultură şi respectiv putere publică-industrie şi minime pe vectorul
industrie-agricultură.
 Scenarii de formare a profilului
economiei naţionale

– Profilul agrar-industrial

– Profilul industrial-agrar

– Societate informatizată
 PIAŢA FUNCIARĂ
• Piaţa funciară, prin toate componentele sale definitorii, respectiv vânzarea-cumpărarea, cooperarea,
asocierea, arendarea, concesionarea şi închirierea reprezintă o problematică cheie, aflată în
responsabilitatea politicii agrare naţionale, în scopul reconfigurării şi redimensionării structurilor
de proprietate şi exploatare din agricultură.
• În economia de piaţă liberă, democratică, piaţa funciară este o componentă obiectivă a acesteia şi, ca
oricare altă piaţă a factorilor de producţie, presupune relaţii juridice şi economice în cadrul cărora
se confruntă cererea cu oferta asupra terenurilor ce urmează a fi transmise spre o nouă proprietate
şi/sau exploatare.
• Relaţiile economice circumscrise pieţei funciare îmbracă forma unor acţiuni în baza cărora se
negociază transmiterea proprietăţii (cu toate atributele sale) sau numai a folosinţei.
• Negocierile dintre proprietari şi cumpărători, respectiv utilizatori, au în vedere o anumită categorie
economică specifică fiecărei acţiuni de transmitere a terenurilor care, pe fond, definesc segmente
diferite ale pieţei funciare, după cum urmează:

Acţiuni Categorii economice

1. - vânzare - cumpărare - preţ

2. - asociere/cooperare - dividende
3. - arendare - arendă
4. - concesionare - redevenţă
5. - închiriere - chirie

• Pământul în general, şi cel agricol, în special, devine obiect al tranzacţiilor de piaţă, numai dacă:
– este element al proprietăţii private;
– politica agrară, prin componentele sale proprii (sistem legislativ şi cadru instituţional) normează
funcţionarea pieţelor funciare în ansamblul lor, dar şi pe fiecare segment ce intră în cuprinderea acesteia.
 Particularitățile pieţei funciare
Regulile de funcţionare a pieţei funciare sunt, în linii generale, asemănătoare cu cele de
pe piaţa oricărui alt bun economic, dar există şi anumite elemente specifice, deoarece:

1.Are un caracter naţional, caracter determinat de prezenţa factorilor:

• Economici - al căror conţinut se bazează pe faptul că pământul, ca bun material, este o
marfă specială, întrucât nu poate fi dislocat teritorial, înmulţit, fabricat și trebuie folosit
acolo unde s-a format;
• Politici - în virtutea cărora pământul este considerat ca un element vital în existenţa unui
stat deoarece prin el se delimitează, dar se şi identifică fiinţa oricărei naţiuni.
2.Oferta de pământ este cea care impune regulile jocului pe această piaţă, deoarece
pământul este limitat ca întindere şi fertilitate. Pe fond, oferta este rigidă fiind
insensibilă la variaţia preţului acordat de cumpărători, din care cauză concurenţa este
numai în domeniul cererii şi, în plus, generează creşterea preţului la categoriile de
terenuri cu mai multe utilizări posibile;
3.Cererea, în raport cu oferta poate fi mai mare sau mai mică, în funcţie de starea de
fapt a economiei în ansamblul ei. Astfel, dacă:
• economia se caracterizează prin normalitate şi creştere evidentă → cererea de pământ
depăşeşte oferta, ceea ce determină preţuri mai mari pe piaţa funciară.
• economia este în regres, în criza → cererea de pământ este sub nivelul ofertei, iar
preţurile terenurilor agricole scad. Intensitatea acţiunilor de pe piaţa funciară reprezintă
un indicator relevant al stării de normalitate/criză din economie;
 Particularitățile pieţei funciare
4. Cererea de terenuri este influenţată şi de nivelul ratei de dezvoltare economică a
unei ţări, regiune sau zona şi de structura spaţială. Aceasta se poate evalua prin
distribuţia populaţiei agricole, coeficientul anual de absorbţie de teren agricol,
natura activităţilor economice din zonă, schimbările din piaţa muncii şi capitalului,
intensitatea folosirii terenului, capacitatea sectorului public şi privat de a investi,
tehnicile şi tehnologiile folosite într-o anumită arie agricolă şi nivelul de comunicare
şi transport;

5. În sfera acţiunilor practice, concrete nu există un preţ al pământului în general, fie

el şi mediu, aşa cum există de exemplu pe tona de grâu sau pe un tractor, ci fiecare
teren sau parcelă în parte îşi are preţul său. Acest preţ este în funcţie de locul şi
timpul efectuării tranzacţiei comerciale, astfel că terenuri cu putere productivă
identică pot avea preţuri diferite pe unitatea de suprafaţă.

6. Preţul pământului evoluează în funcţie de intensitatea cererii celor care sunt dispuşi
să investească în pământ.

• Exponenţii ofertei sunt proprietarii terenurilor, iar ai cererii sunt cumpărătorii

şi/sau utilizatorii acestora. Proprietarii sunt persoane fizice sau juridice care aparţin
domeniului privat al statului sau particular şi care fac dovada proprietăţii.
Cumpărătorii, ca viitori proprietari şi/sau utilizatori, sunt şi ei persoane fizice sau
juridice, încadraţi fie domeniului public, fie domeniului privat.
 Funcţiile pieţei funciare
Funcţiile pieţei funciare sunt generale şi specifice.
• Generale:
– Oferă informaţii agenţilor economici participanţi la tranzacţiile funciare.
– Verifică concordanţa dintre dimensiunea, structura şi calitatea ofertei cu nivelul, structura şi calitatea
cererii de pământ.
– Prin instrumente şi pârghii proprii - preţ, rentă, arendă, redevenţa ş.a. acţionează în direcţia reglării
cererii şi ofertei de pământ pe total cât şi pe segmentele sale.

• Specifice:
– Contribuţia pieţei funciare la ajustarea structurală, la creşterea dimensiunii proprietăţii funciare şi a
exploataţiilor agricole, condiţie esenţială pentru dezvoltarea unei activităţi eficiente şi performante.
– Favorizează accesul producătorilor agricoli la instituţii de credit; pământul ar putea deveni cea mai
sigură garanţie pentru creditul agricol. În acest scop, se cer îndeplinite o serie de precondiţii:
drepturile de proprietate trebuie să fie clare, trebuie să existe mijloace legale prin care să fie preluat
pământul pus garanţie în caz de neplată şi, cea mai importantă dintre toate, trebuie să existe o piaţă
„fluidă” a pământului.
– Favorizează tranziţia treptată a muncii agricole către sectoarele neagricole întrucât cei care urmăresc
să părăsească agricultura transferă integral sau parţial drepturile de proprietate asupra pământului
celor care rămân în acest domeniu. Ea reprezintă, astfel, un mijloc important care asigură celor ce
doresc să se ocupe de agricultură accesul la resursele de pământ şi alocarea eficientă a acestora.
– Piaţa pământului contribuie la realizarea unor schimbări în procesul de producţie agricol, în sensul
înlocuirii muncii prin capital, care se produce în mod inevitabil odată cu sporirea dimensiunii
exploataţiilor agricole şi orientarea lor către producţia pentru piaţă. De menţionat este şi rolul pieţei
funciare în favorizarea profilării şi specializării producţiei în exploataţiile cu caracter comercial.
 Factori de influenţă
În procesul de negociere, asupra intensităţii acţiunilor de pe piaţa funciară acţionează
două categorii de factori favorizanţi, cu efecte asupra ofertei, cererii şi respectiv
categoriilor economice specifice acestei pieţe (preţ, arendă, dividend). Prima categorie
cuprinde factorii cu aplicabilitate directă, specifică, iar a doua categorie include factorii cu
aplicabilitate generală , indirectă.

Factori cu aplicabilitate directă şi cu frecvenţa cea mai mare:

– Categoria de folosinţă agricolă
– Gradul de fertilitate naturală
– Dimensiunea parcelei şi poziţia acesteia în relief
– Accesibilitatea faţă de căile de transport, precum şi tipul şi calitatea acestora
– Distanta faţă de pieţele (punctele) de aprovizionare şi desfacere
– Volumul investiţiilor, care au ca finalitate creşterea potenţialului productiv al
solului
– Utilităţi agricole existente (magazii, depozite, platforme, birouri)
– Împrejmuirile exterioare şi amenajările interioare
– Posibilitatea folosirii alternative a terenului
– Regimul de cadastru şi publicitate funciară
– Evaluarea economică determinată după metode ştiinţifice, matematice.
• Factori cu aplicabilitate generală, indirectă:
– Mediul economic normal (pozitiv), cu trend crescător pe indicatori
macroeconomici;
– Politicile economice, cu referire la sistemele legislativ, instituţional şi de susţinere
a agriculturii, focusate pe stimularea investiţiilor în achiziţia de terenuri;
– Sistemul financiar şi de creditare, cu referire specială la achiziţionarea de terenuri,
dar şi susţinerea producătorilor.
– Rata dobânzii bancare, care se află în raport invers proporţional faţă de categoriile
economice de transmitere: când rata dobânzii este mare, intensitatea tranzacţiilor
funciare se diminuează, ca urmare a gradului scăzut de stimulare a ofertei;
– Sistemul de taxe şi impozite, formulate şi aplicate într-o manieră laxă şi
stimulativă pentru investitori;
– Rata rentabilităţii producţiei agricole, care trebuie sa fie atractivă, comparativ cu
cea din sectoarele nonagricole. Evident creşterea cererii de produse agricole şi,
implicit, scumpirea acestora, influentează creşterea rentabilităţii în producţia
agricolă, ceea ce stimulează creşterea cererii şi preţului pământului;
– Gradul de competitivitate, în domeniul cererii, manifestat între toate categoriile de
utilizatori de terenuri agricole, fie că vorbim de cumpărători, arendaşi,
cooperative, asociaţii, chiar şi alţii.
– Scăderea naturală a populaţiei agricole, creşterea gradului de îmbătrânire şi
feminizare a acesteia, precum şi diminuarea potenţialului economic al
gospodăriilor ţărăneşti sunt factori care contribuie la creşterea ofertei de terenuri
agricole.
 EVALUAREA TERENURILOR AGRICOLE

Negocierile asupra categoriilor economice specifice

pieţei funciare, respectiv preţ, arendă, redevenţă,
chirie pot avea ca punct de pornire, dar şi de orientare
în procesul derulări lor ulterioare, evaluarea
terenurilor, care se prezintă sub două forme:

– naturală sau relativă (bonitarea);

– economică sau absolută.
 Evaluarea relativă sau bonitarea
• Înseamnă încadrarea fertilităţii terenurilor pe o scară de puncte de la 0 la 100. Scara se
determină diferenţiat pe categorii de folosinţă agricolă şi cultură şi este împărţită în clase de
fertilitate (din 10 în 10 puncte); clasa I cuprinzând terenurile cele mai puţin fertile. La rândul
lor, clasele de fertilitate au fost grupate pe 5 clase de favorabilitate, din 20 în 20 de puncte.
Pentru fiecare notă de bonitare, în funcţie de categoria şi clasa de teren, s-a determinat o
anumită cantitate de producţie. De exemplu, la cultura grâului, producţia medie posibilă la
nivel de ţară, numai pe baza aportului fertilităţii naturale este de circa 2600 kg/ha. Această
producţie a fost determinată prin înmulţirea notelor medii de bonitare, respectiv 65 de puncte
acordate culturii grâului, cu producţia pe an/punct, 40 kg.
• Notele de bonitare se modifică în sus sau în jos în funcţie de gradul de fertilitate al terenului.
De regulă, curba lui este crescătoare ca urmare a intensificării agriculturii.
• Bonitarea este utilă la determinarea producţiei medii, ca parametru fizic, în funcţie de
calităţile intrinsece ale pământului. Ca atare, după depăşirea acestei faze, calculele pot glisa în
sfera economică, unde aprecierile sunt mult mai abstracte şi laborioase, dar şi cu interpretări
diverse, de multe ori contradictorii, în funcţie de conţinutul orientărilor doctrinare.
• Bonitarea a apărut pentru prima dată în 1805 în Germania şi a fost introdus de I.F.Mayer.
• În România, în 1906, Gh.Munteanu Murgoci publică pentru prima dată lista sistematică a
solurilor, pentru ca în 1927, după 20 de ani, să realizeze prima hartă zonală a solurilor din ţara
noastră.
• Prima lucrare de bonitare a terenurilor pe baza unui sistem de puncte atribuite proprietăţilor
intrinseci ale solurilor este elaborată de Amilcar Vasiliu în 1933.
• Studierea sistematică, unitară în domeniul bonitării are loc după 1953, când au fost definite
teritoriile ecologice omogene (TEO) pe întreaga suprafaţă a ţării → determinarea
suprafeţelor cu aceleaşi caracteristici naturale şi de producţie.
 Evaluarea relativă sau bonitarea
• In stabilirea unei note pentru fiecare TEO au fost avuţi în vedere patru factori principali : 1. sol
2. relief 3. hidrologie 4. climă
• Bonitatea terenurilor trebuie să se facă pe baza unei scări de la 0 la 100 puncte, pentru cei 4
factori principali s-au acordat punctajele :
– sol 0-50 pct
– climă +20 pct
– hidrologie + 15 pct
– relief + 15 pct.
• Cele 100 pct. ale fertilităţii naturale pot fi depăşite cu fiecare nou factor de intensificare care
vizează creşterea puterii productive a pământului
• Scara celor 100 de pct. pentru fiecare categorie de folosinţă agricolă s-a împărţit în 10 clase de
fertilitate (cls 1 – cele mai puţin fertile terenuri). La rândul lor aceste clase de fertilitate au fost
împărţite în 5 clase de favorabilitate din 20 în 20 de pct :
– f.favorabil I 81 - 100 p.
– f.favorabil II 61 - 80 p.
– favorabil I 41 - 60 p.
– favorabil II 21 - 40 p.
– puţin favorabil 1 - 20 p.
• Pentru terenurile neproductive nota de bonitare este zero.
• Pentru toate categoriile de folosinţă agricolă şi pentru toate plantele de cultură s-au stabilit note
de bonitare naturale, de tranziţie, potenţiale pe total ţară, pe judeţe, pe zone, până la nivel de TE
• Aceste note nu sunt imuabile pentru că ele se modifică odată cu intensificarea agriculturii.
 Evaluarea economică
• Prima abordare ştiinţifică este cea a lui W. Petty, în 1664 în Anglia conform căreia valoarea
pământului nu este altceva decât renta cumpărată cu anticipaţie pentru o perioadă de 21de ani,
perioadă rezultată din suprapunere a trei generaţii de agricultori: bunic, tată şi fiu.
• În ţara noastră prima cercetare prima cercetare în această direcţie îi aparţine lui Mihai Şerban, în
1914 care considera că valoarea pământului este diferită în funcţie de: regiune, calitate, situaţia
economică şi dimensiunea proprietăţii. Au fost luate în considerare două criterii:
– arenda de la nivel de judeţ pentru exploataţiile mai mari de 20 ha pe care a multiplicat-o cu 20
ani (perioada de suprapunere a trei generaţii de agricultori români).
– preţul perceput de Casa Rurală pentru terenurile din proprietatea statului vândute ţăranilor
(în cazul exploataţiilor mai mici de 20 de ha).
• În 1915, I.N. Angelescu, calculează valoarea terenurilor pornind de la venitul net sau plusprodusul
pe hectar capitalizat cu o rată de 5%.
• Ultimele două abordări au fost motivate de iminenta aplicare a unei noi reforme agrare în
România, determinată de mişcările ţărăneşti din primul deceniu al secolului al XX-lea, acţiune care
s-a materializat, ceva mai târziu, în 1921, după încetarea primei conflagraţii mondiale. Calculele de
evaluare au fost utilizate la determinarea despăgubirilor acordate marilor proprietari pentru
terenurile cedate, dar şi la stabilirea preţurilor percepute de la beneficiarii reformei (ţăranii) pentru
terenurile primite.
• În perioada interbelică au fost mai multe realizări în domeniu efectuate de N. Xenopol, D.G.
Creangă, N. Cornăţeanu, V. Madgearu, L. Pătrăşcanu şi alţii dar cea mai remarcabilă a fost cea
întreprinsă de N. Georgescu-Roegen. Acesta a avut în vedere două variante:
– Prima se baza pe venitul mediu impozabil şi, în final, impozitul funciar, care reprezenta 5%
din valoarea medie a unui hectar de teren, diferenţiat pe categorii de folosinţă;
– A doua pornea de la preţurile diferitelor categorii de terenuri stabilite de Nicolae Cornăţeanu,
în 1935.
 Evaluarea economică
• După instalarea comuniştilor la guvernarea ţării în anul 1945 şi demararea
procesului de trecere a terenurilor, în mod abuziv, în proprietatea socialistă (de stat
şi cooperatistă), piaţa funciară a fost inexistentă.
• Prin urmare, categoriile economice care însoţeau circulaţia liberă a terenurilor, în
practică, au fost abandonate, iar în teorie, tratate nu în suficientă măsură. Totuși
cercetările au fost reluate, după 1965, si au presupus identificarea unor criterii de
evaluare cât mai veridice, acţiune extrem de dificilă, întrucât nu existau termenii de
comparaţie oferiţi de piaţă. S-a recunoscut posibilitatea utilizării a trei criterii de
evaluare:
– cheltuieli de valorificare;
– venitul net;
– renta funciară.
• Dar, abordabile erau numai primele două, deoarece renta absolută nu era acceptată
în rândul categoriilor economice.
 Evaluarea economică
• În toată perioada din 1991 până în prezent, piaţa funciară a funcţionat în
afara cadrului metodologic obişnuit de evaluare a terenurilor agricole.
Evident, atât cercetarea ştiinţifică, dar şi experienţa în domeniu
(naţională, cât şi internaţională) oferă modele viabile, adaptabile
condiţiilor prezente din agricultura României.

• Evaluarea economică presupune exprimarea bănească, pe baza unei

metodologii prestabilite a mărimii valorii terenurilor.

• În condiţiile economice actuale, evaluarea economică a pământului

creează condiţii obiective funcţionării normale a pieţei funciare şi este
necesară deoarece poate sta la baza:
– includerii pământului în avuţia naţională;
– tranzacţiilor funciare economice şi extraeconomice de orice fel;
– privatizarea sectorului de stat din agricultură;
– protejării fondului funciar agricol şi neagricol al ţării;
– despăgubirii agricultorilor pentru pământul sustras în scopuri neagricole;
– utilizării raţionale, dar şi eficiente a tuturor terenurilor agricole;
– armonizării echilibrului, de ansamblu, dintre producătorii şi consumatorii de
produse agricole prin includere sau nu în costurile, respectiv preţurile
produselor agricole, a cotei de amortizare a pământului agricol utilizat.
 Evaluarea economică
• Premisele evaluării economice a terenurilor agricole:
– Transformarea pământului din pământ-materie în pământ-capital, datorită muncii incorporate
(vie şi materializată), ca urmare a luării acestuia în cultură, ceea ce îi dă valoare şi preţ. Această
teză este valabilă chiar şi în cazul păşunilor naturale, unde exploatarea este minimă, deoarece
este nevoie de investiţii în animale domestice, fără existenţa cărora nu ar fi posibilă utilizarea
terenurilor respective.
– Apariţia şi consolidarea proprietăţii private.
– Aplicarea investiţiilor ameliorative pentru mărirea capacităţii productive a terenurilor existente,
ceea ce transformă tot mai mult pământul din produs al naturii în produs al muncii omeneşti.

• Metodologia evaluării terenurilor agricole este considerată ca o chestiune de politică agrară, încă
nerezolvată, deoarece:
– în teorie, sunt o mulţime de abordări şi interpretări, care, în cele mai multe cazuri, se exclud
reciproc, nu se susţin;
– în practică nu este un punct de vedere oficializat, ceea ce face ca patrimoniul exploataţiilor
agricole să nu includă şi valoarea economică a terenurilor agricole.

• În cadrul teoriei economice, direct sau indirect, explicit sau implicit, evaluarea economică a
terenurilor este confundată sau substituită preţului pământului şi invers. Or, între aceste două
categorii economice au fost identificate următoarele relaţii, care le individualizează în mod clar:
– evaluarea se fundamentează pe o metodologie ştiinţifică, predeterminată, pe când preţul este
rezultatul acţiunilor de negociere, dintre vânzător şi cumpărător;
– evaluarea se manifestă pe tot câmpul tranzacţiilor comerciale (economice şi extraeconomice), iar
preţul numai în cadrul pieţei funciare, cu referire la vânzare-cumpărare;
– evaluarea poate reprezenta un reper şi/sau o orientare în cadrul acţiunilor de negociere, din
care cauză preţul poate oscila în sus sau în jos pe intervale nelimitate faţă de evaluare.
 Evaluarea economică
• Ecuaţiile de determinare a evaluării pot fi atribuite preţului, numai în măsura în care aceasta se
identifică cu rezultatul evaluării economice. În acest sens se poate vorbi de o ecuaţie cadru, bazată pe
raportul dintre rentă şi coeficientul de capitalizare a dobânzii:
Vp/ha = R / Cc
în care: V/ha – Valoarea economică a unui hectar de teren; R – Renta funciară anuală pe
hectar; Cc – Coeficientul de capitalizare a dobânzii (aproximativ egal cu rata dobânzii)
• În două situaţii această formulă trebuie amendată pentru a proteja piaţa funciară şi, implicit, pe
agricultori:
– Când economia traversează o perioadă de criză, atât valoarea, cât şi preţul pământului ating
niveluri foarte scăzute, de regulă apropiate de renta anuală, întrucât rata dobânzii este mult mai
mare faţă de pragul normal, apreciat a fi de 4–5%. Pentru a preîntâmpina specula sau alte
fenomene negative ce pot distorsiona funcţionarea normală a pieţei funciare, se recomandă
multiplicarea rentei cu 20–25 de ani, perioada de suprapunere a trei generaţii de agricultori.
– Când terenurile agricole sunt scoase definitiv din circuitul productiv, valoarea atribuită
suprafeţelor respective trebuie să fie mult mai mare decât atunci când ar fi fost destinate
activităţilor agricole propriu-zise. O formulă posibilă care să răspundă acestei cerinţe este
următoarea
Vp = R/Cc + Vcf + (Vcf/Nc × 100) + Chv × Ip
în care: R – renta funciară; Cc – coeficientul de capitalizare; Vcf – valoarea neamortizată a
capitalului fix integrat pământului; Chv – cheltuielile necesare pentru recuperarea unei
suprafeţe de teren neproductiv egală cu suprafaţa scoasă din circuitul agricol; Ip – indicele de
creştere a preţurilor.
 POLITICA DE SUSŢINERE A AGRICULTURII
• În vederea echilibrării cererii şi ofertei de produse agricole statul poate susţine atât
producătorii cât şi consumatorii prin pârghii economice, financiare şi fiscale
specifice economiei concurenţiale.
• Această acţiune a statului are ca fundament specificul activităţii din agricultură
(cicluri lungi de producţie, decalaje foarte mari între perioadele de avansare a
cheltuielilor şi perioadele de recuperare a veniturilor, caracterul aleatoriu al
producţiei, ca urmare a acţiunii factorilor de risc şi incertitudine etc.) și implicit
nivelul scăzut al productivităţii medii a muncii în perioada actuală (ca efect al
precarităţii input-urilor materiale şi a resurselor umane).
• Condiţiile expuse justifică susţinerea agriculturii de către stat, întrucât această
ramură satisface prin produsele sale una din cerinţele de bază ale fiinţei umane:
hrana.
• Instrument (pârghie) de intervenţie reprezintă:
→ categorie economică, cu ajutorul căreia statul acţionează asupra interesului economic al
unei colectivităţi determinate, sau al membrilor acesteia luaţi în mod individual, pentru
realizarea unui anumit obiectiv
→ reglează fenomenele economice şi sociale la nivelul economiei în general şi la nivelul
sectoarelor economice, în particular.
Tipologia instrumentelor (pârghiilor) de susţinere
→ În funcţie de natura lor:
• economice (preţurile şi piaţa produselor agricole, foarfecele preţurilor)
• financiare(alocaţiile bugetare - prime, subvenţii, cupoane, creditele direcţionate, fondurile
mutuale)
• fiscale (cu acţiune directă - impozitul pe profit, pe veniturile agricole, impozitul pe servicii şi
salarii, taxe, cu acţiune indirectă - taxa pe valoarea adăugată, taxe vamale, accize, taxe de
consumaţie).
• sociale protecţie socială
→ În funcţie de modul de acţiune:
• pârghii directe (preţuri, credite, subvenţii),
• pârghii indirecte (pensii pentru limită de vârstă, ajutoare sociale, despăgubiri).

Beneficiarii
• În scopul susţinerii agriculturii statul poate conduce pârghia direct către
agricultori sau indirect la consumatori. Producătorii agricoli beneficiază de
sprijinul statului în primul rând pentru susţinerea producţiei în vederea
înfăptuirii reproducţiei simple, pe tot ansamblul ramurii sau numai pentru
anumite sectoare culturi sau specii de animale. În al doilea rând pentru susţinerea
investiţiilor pe ansamblu sau numai într-un anumit segment.
Politica agrară de susţinere a producătorilor agricoli prin preţuri
• Politica agrară tratează preţurile ca una din pârghiile determinante în susţinerea de
către stat a agriculturii, susţinere care se poate realiza asupra input-urilor
(îngrăşăminte, seminţe, combustibili etc.) şi output-urilor (produse agricole
valorificate pe piaţă).
• Rolul statului (în dubla sa calitate de agent economic şi de reprezentant al
intereselor generale, în domeniul agricol) în domeniul preţurilor din agricultură:
– creşterea producţiei agricole, în special la acele produse care interesează în mod deosebit
economia naţională, pentru acoperirea consumului alimentar intern, asigurarea necesarului de
materii prime pentru industria prelucrătoare şi pentru crearea disponibilităţilor la export;
– îmbunătăţirea calităţii produselor în vederea atingerii standardelor din ţările europene cu o
agricultură dezvoltată;
– realizarea stocurilor de produse agricole la dispoziţia statului în cantităţile necesare şi în
conformitate cu înţelegerile internaţionale;
– cunoaşterea exactă a potenţialului economic al producătorilor agricoli, în vederea orientării
eficiente a cheltuielilor bugetare destinate finanţării directe şi indirecte a acestora;
– valorificarea deplină şi eficientă a suprafeţelor agricole, în paralel cu atragerea în circuitul
agricol a noi suprafeţe pe seama celorlalte categorii de fond funciar;
– specializarea, zonarea, concentrarea şi combinarea producţiei în zonele favorabile;
– corelarea preţurilor produselor agricole cu preţurile produselor industriale destinate
aprovizionării tehnico-materiale a agriculturii.

• În termenii teoriei economice, scopul intervenţiei statului prin preţuri în agricultură

este determinat de:
– prevenirea sau atenuarea dificultăţilor economice şi sociale;
– asigurarea stabilităţii economice atât la nivel macro cât şi la nivel microeconomic;
– sporirea eficienţei economice la producător şi creşterea accesibilităţii produselor agricole pentru
consumatori.
 Metode
• Metodele de intervenţie ale statului în politica preţurilor din agricultură sunt de
natură economică şi administrativă, corespunzător obiectivelor urmărite, tradiţiilor şi
realităţilor din fiecare ţară.
• Metodele economice presupun acţiuni asupra:
– costurilor, în sensul creşterii accesibilităţii input-urilor comerciale pentru producători prin:
• diminuarea preţurilor de procurare a acestora;
• subvenţionarea producătorilor agricoli la valoarea totală sau numai parţială;
• atribuirea lor în mod gratuit etc.
– preţurilor produselor agricole, prin:
• frânarea creşterii lor pe ansamblul ramurii, metodă posibilă când producţia sectorului
de stat este predominantă, iar intervenţia statului este justificată de însăşi relaţia de
proprietate;
• asigurarea unor preţuri minime garantate care în esenţă stimulează indirect consumul şi
diminuează, în mod direct, profitul producătorilor.
• Metode administrative, preponderente cu deosebire în economiile de comandă, se realizează prin:
• fixarea nivelului, respectiv a limitelor modificării preţurilor, limite care, în cazul
produselor agricole sunt la pragul minim;
• reglementări metodologice în privinţa componentelor definitorii ale preţurilor: costurile
şi profitul.
• Statul are la dispoziţie o paletă largă de metode de intervenţie la nivelul
producătorului agricol prin preţurile produselor realizate. Important în plan teoretic şi
decizional este cunoaşterea atât a nivelului de acţiune, cât şi a limitelor şi efectelor
fiecăreia.
 Direcţii de acțiune
• Prin preţuri, statul poate să intervină în agricultură în mod obiectiv şi necesar, pe
două direcţii determinante:
– cadrul juridic care să asigure desfăşurarea normală a concurenţei, fixarea
directă a unor preţuri şi influenţarea formării lor pe plan naţional şi
internaţional;
– subvenţii bugetare, sub forma primelor, adaosurilor, sporurilor etc. la preţuri.
• Prima direcţie face parte din însăşi fiinţa statului, iar existenţa sa în epoca
modernă este obligatorie, indiferent de modul de producţie adoptat.
• A doua direcţie este opţională, fiind determinată de un complex de cauze şi
motivaţii obiective sau subiective, dintr-o anumită perioadă de timp, de genul:
– capacitatea resurselor bugetare;
– oportunităţi ale politicii agrare;
– gradul de capitalizare a producătorilor agricoli;
– acţiunea foarfecelor preţurilor;
– stimularea producătorilor agricoli interni;
– politica protecţionistă etc.
 Instrumente
Instrumentele de susţinere a preţurilor în agricultură sunt diferite pentru: input-
uri şi output-uri; producători şi consumatori de produse agricole; piaţa internă şi
externă, intervalul de timp determinat.
• În cazul input-urilor
– subvenţionarea unei părţi din preţul la producător sau operator din filiera de
valorificare, în aşa fel încat beneficiarul (producătorul agricol) să perceapă
produsul respectiv la un preţ micşorat faţă de valoarea sa reală;
– susţinerea prin subvenții, cupoane sau bonuri valorice a veniturilor
producătorilor agricoli, în vederea procurării unor input-uri stabilite prin lege, de
natura îngrăşămintelor chimice, seminţelor certificate, serviciilor mecanice şi
motorinei. Acest instrument a devenit operabil din 1997 şi până în 2006.
• În cazul output-urilor
– susţinerea la consumatori a unei părţi din adaosul comercial sau limitarea
acestuia la preţurile produselor agricole, instrument aplicat în primii ani ai
tranziţiei şi care viza susţinerea agriculturii indirect, prin creşterea cererii.
– acordarea de prime producătorilor agricoli pentru preţurile fixate la un nivel
minim garantat, în situaţia produselor considerate de importanţă naţională: grâu
de panificaţie, lapte de consum, carne de porc şi pasăre. Aceste prime au fost
acordate agriculturii numai în perioada de aplicare a Legii nr.83/1993 (până în
1997).
• Pe piaţa externă preţurile produselor agricole pot fi influenţate de instrumente
specifice, ca de exemplu: taxe şi tarife vamale.
 Sistemul de preţuri
Sistemul preţurilor input-urilor
• Input-urile – denumite curent şi factori de producţie, susţin activitatea productivă din agricultură şi
au dublu conţinut material: bunuri şi servicii. Sursele de procurare a input-urilor sunt localizate în:
– amonte de agricultură, pentru bunurile şi serviciile de natură industrială, cum ar fi: tractoare, maşini agricole,
îngrăşăminte chimice, pesticide, motorină etc.;
– interiorul ramurii, pentru acele bunuri şi servicii agricole de natura seminţelor, îngrăşămintelor organice,
furajelor etc.
• Expresia valorică a input-urilor consumate în procesul de producţie este reflectată prin costurile de
producţie care fundamentează preţurile produselor agricole.
• În cadrul politicii agrare, semnificaţia raportului cost/preţ la produsele agricole trebuie analizată şi
interpretată pe două paliere distincte:
– La nivelul producătorilor agricoli. În condiţiile autonomiei producătorilor şi a gradului scăzut de capitalizare
a lor se impune, ca fapt obiectiv necesar, devansarea costurilor de către preţuri la toate produsele agricole şi
pentru toate categoriile de producători, ca bază economică a reproducţiei lărgite. Din această cauză mici unui
întreprinzător agricol nu-i este indiferent preţul mijloacelor de producţie consumate, fie că sunt din afara
exploataţiei, fie din cadrul acesteia, pentru că de preţul şi calitatea lor depinde cantitatea pe care o va
cumpăra, precum şi cantitatea, calitatea, costul şi preţul produselor agricole pe care le va obţine.
– La nivelul societăţii. Componentă definitorie a nivelului de trai al populaţiei, alimentele (implicit produsele
agricole ca sursă primordială a acestora) trebuie să fie suficiente - cantitativ şi calitativ - şi la un preţ accesibil
veniturilor populaţiei. Pentru realizarea acestor deziderate, în cadrul măsurilor de politică agrară, prioritară
este asigurarea protecţiei sociale a producătorilor agricoli, prin creşterea gradului de accesibilitate asupra
input-urilor şi în special a celor din afara ramurii. Sprijinul statului se poate concretiza aici prin pârghii
(instrumente) specifice economice şi financiare, de genul preţurilor, primelor la preţuri, dobânzilor la credite
şi altele.
• Concret, statul poate să :
– suporte integral sau numai o parte din preţul input-urilor materiale sau servicii;
– acorde credite normale sau direcţionate, cu dobândă preferenţială sau subvenţionată;
– creeze diverse facilităţi în domeniul asigurării resurselor materiale şi de forţă de muncă;
• Experienţa proprie sau din ţările cu agricultură dezvoltată a demonstrat că o asemenea cale de sprijin
indirectă a agriculturii are ca prim efect susţinerea în special a ramurilor industriale din amonte de
agricultură şi numai după aceea, prin recul, a producătorilor agricoli.
Sistemul preţurilor output-urilor
• Output-urile - totalitatea "ieşirilor" din agricultură, deci bunurile şi serviciile pe care această
ramură a economiei naţionale le furnizează ramurilor din aval de ea, pentru consum direct,
industrial sau export.
• Dimensiunea valorică a output-urilor se realizează prin intermediul preţurilor de vânzare
(valorificate) a produselor agricole.
• O trăsătură dominantă a preţurilor produselor agricole este caracterul lor incert şi instabil, dată
fiind variaţia randamentelor şi a costurilor de producţie. Astfel, în anii cu producţie ridicată,
preţurile sunt mai mici, ceea ce reduce veniturile băneşti ale agricultorilor. Acest fenomen
paradoxal a fost sesizat încă din anul 1869 de către G. King, care a formulat efectul ce-i poartă
numele, astfel: "recoltele bune antrenează o diminuare a veniturilor totale ale agricultorilor, în
timp ce recoltele slabe produc un efect invers.
• Ca o rezultantă a acestui efect, propriu produselor agricole este fenomenul sesizat de Giffen,
sub denumirea de "Paradoxul lui Giffen", care consideră că în cazul paradoxului x consumul
poate să crească în ciuda preţului său ridicat. Exemplul clasic pentru argumentarea acestei
teorii este cel al cererii pentru pâine. Se explică creşterea cererii pentru pâine concomitent cu
creşterea preţului acesteia pe fondul lipsei de consistenţă a veniturilor populaţiei.
• Starea de echilibru în sistemul de formare a preţurilor output-urilor, este o problemă cheie a
politicii agrare româneşti deosebit de complexă, ca urmare, în principal, a fluctuaţiei preţurilor,
a interdependenţei dintre ramurile agricole în susţinerea hranei populaţiei ţării.
• Susţinerea de către stat a preţurilor produselor agricole, ce formează output-urile pentru
această ramură, reprezintă un sprijin direct acordat producătorilor în indirect consumului.
Eficienţa acestei metode depinde de un complex de factori, în cadrul cărora primează
instrumentul de transmitere a sprijinului (prime, adaosuri, bonificaţii etc.), dimensiunea
fondurilor alocate, criteriile de distribuire etc.
 Foarfecele preţurilor

• Reprezintă decalajul dintre preţurile produselor industriale în raport cu preţurile produselor

agricole
• Reflectă cât de avantajoase sau neavantajoase sunt preţurile produselor agricole în raport cu
preţurile produselor neagricole din amonte sau aval de aceasta
• Pentru agricultori, foarfecele preţurilor este avantajos atunci când o parte din valoarea nou
creată în ramurile neagricole este preluată de ei, prin intermediul preţurilor. În caz contrar,
transferurile se vor face din agricultură către ramurile din amonte sau aval de ea. Aceste
transferuri sunt posibile prin măsuri intime de guvernare, care controlează nivelul preţurilor
şi care pot dirija activitatea în anumite segmente economice, favorizând pe unii producători
în detrimentul altora.
• Direcţia şi gradul de deschidere a foarfecelui preţurilor depinde de nivelul de dezvoltare
economică, reflectat în preţurile de vânzare din industria prelucrătoare de mijloace de
producţie pentru agricultură.
• În România a existat un permanent transfer fără echivalent al valorii nou create în
agricultură câtre ramurile neagricole, cele mai înregistrate cote înregistrându-se între anii
1950-1989. O primă dovadă în acest sens este reliefată de faptul că veniturile dobândite de
munca în agricultură erau inferioare celor realizate în ramurile economice neagricole. A
doua dovadă, şi cea mai relevantă, a fost menţinerea forţată, perioade îndelungate, a unor
preţuri relativ scăzute pentru produsele agricole.
• Chiar şi atunci când s-au înregistrat creşteri ale preţurilor pe total economie, cele ale
producătorilor agricoli au fost mai mici faţă de cele ale produselor din amonte sau aval de
agricultură.
Acţiunea foarfecelui preţurilor poate fi cuantificată prin următorii indicatori:

• raportul de corelaţie dintre indicele preţurilor la produsele agricole şi cel al

produselor neagricole
– este utilizat cel mai frecvent în literatura de specialitate. Dacă raportul de corelaţie este
subunitar, foarfecele preţurilor acţionează în detrimentul producătorilor agricoli iar dacă
raportul de corelaţie are o valoare supraunitară se demonstrează că foarfecele va acţiona în
favoarea lor.

• cantitatea de produse agricole ce trebuie vândută pentru ca producătorul agricol

să obţină venituri care să-i permită achiziţionarea unui anumit produs
industrial sau să achite contravaloarea unui serviciu
– reflectă în esenţă puterea de cumpărare a produselor agricole.
– pentru a cumpăra un tractor de 65 cp, au fost necesare 50 tone de grâu în anul 1990 pe când
pentru acelaşi tractor, în anul 1996 erau necesare 131,96 tone grâu, în anul 2000 aproximativ
200 tone de grâu. În prezent pentru un tractor de 110 cp sunt necesare peste 1000 tone grâu.
– pentru cumpărarea unei tone de îngrăşământ chimic erau necesare în 1990 2,38 tone grâu,
pentru ca în anul 1996, aceeaşi tonă să fie cumpărată cu 2,95 tone de grâu, iar în prezent peste
5 tone de grâu.

• suprafaţa necesară obţinerii produselor prin a căror vânzare producătorul

agricol va realiza venituri echivalente cu cele necesare achiziţionării unui
produs neagricol sau tariful pentru un serviciu
– reflectă gradul de intensificare a producţiei agricole, relevat de nivelul randamentului pe
unitatea de producţie, în cadrul ecuaţiei de deducere a producţiei (Q = sq) în care suprafaţa
(s) trebuie privită ca bază de apreciere a modului de acţiune a foarfecelui preţurilor.
 Principii de formare a preţurilor în agricultură
• Remuneratorii: prin preţuri producătorii agricoli trebuie să-şi acopere cheltuielile de
producţie şi să obţină beneficii, ca principală sursă de înfăptuire a reproducţiei lărgite;

• Unice: indiferent de producător, preţurile nu se vor diferenţia în aceleaşi condiţii de calitate,

sezonalitate şi teritorialitate;

• Diferenţiate: în funcţie de teritoriu, zonă, condiţii pedoclimatice, perioadă din an şi calitate,

permiţând, în conformitate cu mecanismul de formare a rentei funciare, realizarea de venit
net pentru toate categoriile de producători agricoli;

• Echitabile pentru consumatori, în raport cu puterea reală a veniturilor acestora;

• Influenţate de inflaţia de pe piaţa internă şi externă, precum şi de schimbările economice

intervenite pe plan intern şi extern;

• Favorabile realizării echilibrului între cerere şi ofertă, deci să se supună legii economice
obiective a cererii şi ofertei, precum şi legii valorii.

Dar principiul fundamental în politica formării preţurilor din agricultură porneşte de la însăşi
esenţa acestui instrument economic: măsură a valorii mărfurilor. Orice abatere de la valoare
determină dezechilibre economice şi financiare majore.
 Funcţiile prețului
• Funcţia de alocare a resurselor
– Fundamentarea temeinică privind consumurile materiale şi de forţă de muncă nu se
poate face fără a lua în calcul preţurile acestor resurse. Liberalizarea preţurilor în
funcţie de exigenţele economiei de piaţă a generat o reconsiderare a criteriilor de alocare
a resurselor, preţul devenind astfel un important instrument de analiză şi fundamentare
a deciziilor.

• Funcţia de calcul, de măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor

– Prin intermediul preţurilor indicatorii economici capătă expresie monetară şi este
posibilă evidenţierea dimensiunilor diverselor activităţi. Realizarea acestei funcţii cere
luarea în considerare a multitudinii de factori care concură la formarea nivelului real al
preţurilor pe piaţă. Acest lucru se poate obţine doar atunci când, în baza cunoaşterii, se
pot face comparaţii şi aproximări.

• Funcţia de distribuire a veniturilor

– Datorită influenţei directe asupra veniturilor şi cheltuielilor agenţilor economici,
preţurile constituie componenta motivaţională a acţiunii întreprinzătorilor şi a opţiunii
consumatorilor, fiind totodată şi elementul central al strategiei acestora. Pentru a fi
posibilă distribuirea veniturilor este necesar ca acestea să fie mai întâi realizate. În
consecinţă, preţurile, prin nivelul lor, trebuie să asigure acoperirea cheltuielilor, cât şi
îndeplinirea obiectivului esenţial al producătorului: obţinerea de profit.
 Categorii de prețuri
• Funcţionarea relaţiilor complexe existente în procesele de vânzare-cumpărare a produselor agricole a
presupus utilizarea, în intervalul decembrie 1989 şi până în prezent, a următoarelor categorii de
preţuri:
– preţuri garantate de stat;
– preţuri negociate;
– preţuri libere.
• Preţurile garantate de stat. A fost cea mai răspândită formă de preţ susţinută de statul român pentru
produsele proprii agricole şi a reprezentat totodată preţul de intervenţie folosit de Uniunea Europeană. De
altfel, prin intervenţia statului a avut loc o translare a problemelor agriculturii pe tărâmul politicii de stat. În
felul acesta s-a urmărit asigurarea protecţiei prin preţuri a producătorilor agricoli şi implicit a
consumatorilor. Considerat a fi un preţ bun de către factorii de decizie în momentul adoptării (care să
acopere eforturile de dotare tehnică, organizare şi gospodărire, precum şi cheltuielile de producţie astfel încât
să obţină profit), preţul garantat este acela cu care statul cumpără produse prin intermediul pieţelor de stat.
Folosirea lui era apreciată ca fiind favorabilă dacă nivelul acestui preţ era superior celui format pe piaţă ca
urmare a creşterii ofertei.
• Preţurile garantate se practicau la produsele strategice. Potrivit prevederilor Legii nr.83/1993 privind
sprijinul acordat de stat agriculturii, produsele agricole de importanţă naţională se stabileau prin
Hotărâre Guvernamentală până la 1 septembrie al fiecărui an, iar preţurile minime garantate de
achiziţie până la data de 1 martie; ele erau corelate cu evoluţia pieţei şi reprezentau:
– contravaloarea în lei a preţului mediu înregistrat în anul precedent pe piaţa mondială;
– costurile de producţie, calculate în condiţiile unei tehnologii normale;
– asigurarea unui profit normal producătorilor agricoli.
• Preţurile negociate - sunt acele preţuri ce se stabilesc în urma negocierilor dintre agenţii
economici producători şi cei beneficiari. Ele cuprind o gamă largă de produse agricole.
Negocierea are loc în urma fundamentării preţurilor de ofertă de către producători pe baza
costurilor normate.
• Odată cu trecerea la economia de piaţă, noul sistem de preţuri, conturat pe fundalul
liberalizării preţurilor cuprinde:
– preţurile cu ridicata - asigură vânzarea produselor de către producător la alte unităţi în
scopul prelucrării sau revânzării şi se determină în baza preţurilor de achiziţie. Prin
nivelul lor trebuie să asigure recuperarea costurilor şi obţinerea de profit;
– preţurile cu amănuntul - la care sunt comercializate produsele agricole de către
populaţie, ce au la bază preţul cu ridicata şi adaosul comercial practicat în
comercializare. El trebuie să acopere cheltuielile făcute de comercianţi.

• Preţurile libere - se manifestă în prezent pentru toate produsele agricole indiferent de piaţă
și sunt rezultatul relaţiilor de piaţă, a jocului liber al cererii şi al ofertei, fără intervenţia
statului. Condiţiile de pe piaţa românească actuală, în care cererea de produse
agroalimentare îmbracă forme atipice datorită disfuncţionalităţilor din filiera de preluare,
permit apariţia unor falşi producătorilor. Aceştia sunt intermediarii care datorită concurenţei
reduse şi a gradului redus de informare a producătorilor agricoli, dobândesc un statut
aparte, ceea ce la permite să-şi impună condiţiile de preţ atât în sfera preluării, cât şi în sfera
valorificării produselor agricole.
 Etapele liberalizării preţurilor
• Prima etapă s-a desfăşurat în anul 1990 - a fost eliminată planificarea de
tip comunist a economiei şi s-a declanşat procesul liberalizării preţurilor.
Principalele măsuri luate au fost:
– creşterea substanţială a preţurilor de contracte şi achiziţii (la produsele
vegetale cu 35%, iar la produsele animale cu 45%);
– eliminarea preţurilor de mercurial (preţuri maxime fixate pentru piaţa
ţărănească);
– renunţarea la sistemul contractelor obligatorii cu statul pentru anumite
produse, precum şi la primele acordate producătorilor pentru aceste produse.

• A doua etapă cuprinde intervalul 1991 - mai 1992 - s-a diminuat

intervenţia statului asupra preţurilor, deoarece:
– în domeniul producţiei agricole, statul a avut competenţa să fixeze preţurile
de contractare şi achiziţie la 20 de produse;
– în domeniul alimentar, statul a avut sub control preţul cu amănuntul la 12
produse, control care în practică însemna acordarea de subvenţii sectorului de
prelucrare conform următoarei scheme: industria alimentară producătoare de
stat primea diferenţa dintre un cost ante-calculat relativ mai ridicat şi un preţ
mai scăzut de vânzare cu amănuntul.
• A treia etapă se întinde în perioada mai 1992 - mai 1993 şi continuă procesul
de reducere a rolului statului, deoarece:
– la numai cinci produse agricole şi alimentare, respectiv pâine, lapte proaspăt, lapte
praf, unt şi zahăr, au fost fixate preţuri cu amănuntul;
– la toate produsele adaosul comercial nu poate fi mai mare de 30%.

• A patra etapă - perioada de aplicare a Legii nr.83/1993 privind sprijinul

acordat de stat agriculturii, respectiv mai 1993 - iulie 1997.
– statul a subvenţionat prin prime la preţ, patru produse agricole de bază: grâul de
panificaţie, laptele de consum, carnea de porc şi carnea de pasăre.
– pentru produsele mentionate stat a fixat preţul minim garantat.

• A cincea etapă 1997-2002 - abrogarea Legii nr.83/1993, a însemnat

liberalizarea totală a preţurilor produselor agricole care în fapt exclude orice
intervenţie a statului în susţinerea agriculturii prin preţ
– 1998 prime pentru grâul de panificaţie în baza OG 50/1998. Spre deosebire de primele
de producţie practicate în perioada 1993-1996 care reprezentau forme de
subvenţionare indirectă, primele pentru grâul de panificaţie s-au constituit în plăţi
directe către producătorii agricoli fără implicarea altor intermediari.
– 1999 au fost introduse primele de export pentru porumb, grâu, carne de porc şi carne
de pasăre, pentru impulsionarea exporturilor agricole. Aceste prime au fost acordate
şi în 2000, în 2001 au fost suspendate, iar din 2002 s-a reluat acordarea lor pentru
cantităţi limitate.
• A şasea etapă - pentru stabilizarea pieţei agricole româneşti au fost
adoptate:
– Legea 73 / 2002 privind organizarea şi funcţionarea pieţelor produselor
agricole şi alimentare:
• preţul pieţei libere, preţul minim garantat, preţul de referinţă, preţul indicator
şi preţul prag
• sunt menţionate şi condiţiile şi limitele practicării fiecărei categorii de preţ.
Susţinerea acestor preţuri se va realiza din Fondul Român de Orientare şi
Dezvoltare a Agriculturii şi Pădurilor (similar FEOGA). In 2005 aceasta lege
este abrogata prin Ordonanța nr.45 din 4 august 2005 privind organizarea
pieţei produselor agricole şi agroalimentare

– Legea 307/2005 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 45/2005

privind organizarea pieţei produselor agricole şi agroalimentare, in care
sunt stabilite urmatoarele categorii de preturi
• preţul pieţei interne - preţul care se formează în mod liber pe piaţă, pe baza
raportului concurenţial dintre cererea şi oferta la fiecare produs;
• preţul indicativ, preţul de bază sau preţul de referinţă - preţul orientativ
propus de Consiliul pe produs pentru negocierea preţului pieţei, care nu are
efect de restricţionare a concurenţei;
• preţul de intervenţie - preţul minim garantat pe care organismul de intervenţie
îl plăteşte la achiziţionarea unui produs agricol, în condiţiile de calitate şi
cantitate stabilite;
 Legea 307/2005 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 45/2005 privind
organizarea pieţei produselor agricole şi agroalimentare
• Măsurile de reglementare pentru produsele agroalimentare cuprind scheme de sprijin,
specifice fiecărui produs, astfel:
– a) sprijin financiar, prin plăţi directe sau subvenţii acordate producătorilor agricoli sau altor parteneri de pe
filiera produsului;
– b) subvenţie pentru creşterea calităţii producţiei şi a transferului tehnologic;
– c) mecanisme de intervenţie pe piaţă;
– d) scheme privind comerţul exterior cu produse agricole şi agroalimentare, care includ regimul tarifar şi, atunci
când este cazul, contingente tarifare preferenţiale, măsuri de susţinere şi promovare a exportului
• Mecanismele şi instrumentele de reglementare a pieţelor agricole şi agroalimentare se pun
în aplicare de către organismele instituţionale prevăzute de lege cu atribuţii în domeniu,
pentru a asigura, în principal, realizarea următoarelor obiective:
– a) organizarea şi funcţionarea pieţelor produselor agricole pe principii concurenţiale reale şi stabile;
– b) acoperirea consumului intern şi diminuarea deficitului balanţei comerciale;
– c) asigurarea calităţii şi securităţii alimentelor;
– d) creşterea veniturilor obţinute din activităţile agricole şi agroalimentare;
– e) creşterea durabilă a performanţei economice şi a competitivităţii în agricultură şi industria alimentară.
• Organismele instituţionale cu atribuţii în elaborarea, adoptarea şi implementarea politicilor
de piaţă ale produselor agricole şi agroalimentare, pentru reglementarea filierelor
produsului, sunt:
– a) Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale;
– b) Consiliul pe produs - organism constituit prin participarea partenerilor de pe filiera produsului şi a
reprezentanţilor autorităţii publice ;
– c) Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură;
– d) alte instituţii cu rol în implementarea politicilor agricole, prevăzute de lege.
Legea 307/2005 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 45/2005 privind
organizarea pieţei produselor agricole şi agroalimentare

• Mecanismele şi instrumentele de reglementare a pieţelor agricole şi

agroalimentare se aplică următoarelor produse:
– a) cereale şi produse procesate din cereale;
– b) oleaginoase şi produse procesate;
– c) sfeclă de zahăr, zahăr şi produse procesate;
– d) cartof şi produse procesate;
– e) legume şi fructe proaspete şi procesate;
– f) struguri, must, vin, produse pe bază de vin şi produse procesate;
– g) cereale pentru bere, hamei, bere;
– h) carne de porc şi produse procesate;
– i) carne de pasăre, ouă şi produse procesate;
– j) carne de bovine şi produse procesate;
– k) carne, lapte, lână şi produse procesate de la ovine şi caprine;
– l) lapte şi produse lactate;
– m) plante textile şi produse procesate;
– n) plante medicinale şi aromatice şi produse prelucrate şi procesate;
– o) tutun şi produse din tutun;
– p) flori, plante ornamentale şi arhitectură peisageră;
– r) alte produse agricole şi procesate din acestea.
 SUBVENTII 2021

• Plata unică pe suprafață 95,4751 euro/ha

• Plata redistributivă
• a) primul interval 1-5 ha, inclusiv 5 euro/ha

• b) al doilea interval: peste 5 ha și până la 30 ha, inclusiv 48,1457 euro/ha

• Plata pe înverzire 57,8931 euro/ha

• Plata pentru tinerii fermieri 40,4514 euro/ha
 RESURSELE DE PRODUCŢIE DIN AGRICULTURĂ
• Teoria economică - recunoaşte pentru agricultură 3 resurse de producţie: natura, munca
şi capitalul:
– factori de producţie – la nivel microeconomic
– resurse – la nivel macroeconomic
• Observaţii:
– Munca este cea mai importantă resursă de producţie indiferent de nivelul de
dezvoltare al societăţii pentru că numai munca poate să asigure dirijarea proceselor
de producţie din agricultura
– Din punct de vedere doctrinar nu există o abordare generală:
• doctrina de stânga : numai munca poate să genereze valoare nou creată;
• doctrina de dreapta : toate resursele generează valoare nou creată.
• Sfera de cuprindere a celor 3 resurse se schimbă pentru că :
– Pământul dintr-un dar al naturii devine produs al muncii, el poate fi evaluat, are
preţ, se manifestă ca marfă pe propria piaţă – devine cea mai importantă
componentă a capitalului agricol;
– Pământul şi animale devin din dar al naturii rezultate exclusive ale muncii,
regăsindu-se sub formă de soiuri, hibrizi, rase;
– Omul dobândeşte caracter de capital ca urmare a educaţiei profesionale pe care şi-o
însuşeşte;
– Clima este cea mai importantă componentă a naturii, deoarece datorită progresului
tehnic poate fi influenţată şi controlată, prin irigaţii, desecări etc.
– Capitalul devine, sub influenţa progresului tehnic, o natură transformată.
 FORŢA DE MUNCĂ ÎN AGRICULTURĂ

• Munca ocupă un loc important în procesele de producţie agricolă, reprezentând

resursa de producţie cu caracter activ şi determinant pentru punerea în valoare a
resurselor naturale şi de capital. Spre deosebire de ceilalţi factori de producţie,
munca se diferenţiază prin faptul că este realizată de oameni şi implică un
ansamblu de motivaţii de natură umană

• În prezent, România dispune de o pondere ridicată a forţei de muncă în agricultură

(peste 20%), ceea ce o distanţează evident de ţările cu agricultură dezvoltată, în
care forţa de muncă ocupată în această ramură este cu mult sub 10% faţă de forţa
totală de muncă. În fapt, resursele de forţă de muncă din agricultură sunt mult mai
mari întrucât, pe lângă populaţia ocupată, participă şi sezonierii.

• În ceea ce priveşte problemele metodologice ale resurselor de muncă din

agricultură, există unele neclarităţi atât în ceea ce priveşte populaţia activă şi cea
ocupată, cât şi fondul de timp, ceea ce face ca o serie de date în analiză să devină
necomparabile pe plan intern şi, mai ales, pe plan internaţional. Prin urmare,
trebuie delimitată clar populaţia aptă de muncă, populaţia activă disponibilă şi
populaţia ocupată.
 Concepte metodologice:
 Populatia in varsta de munca → populatia care, potrivit legislatiei in vigoare, este cuprinsa in
urmatoarele grupe de varsta:
 barbati intre 16 - 65 ani;
 femei intre 16 - 63 ani.
 Populatia inapta de munca → populatia in varsta de munca, dar care nu dispune de capacitati
fizice sau mentale pentru a putea presta o activitate utila (invalizii de gradul I si II).
 Populatia apta de munca → este cuprinsa in varsta de munca si care este capabila sa presteze o
anumita munca utila.
 Populatia activa disponibila → acea parte a populatiei apta de munca ce lucreaza in activitati
utile sau se pregateste in mod organizat in vederea obtinerii unei calificari sau este temporar
disponibilizata (aici se include populatia ocupata, elevii, studentii si militarii in termen,
somerii)
 Populatia neocupata casnica → este populatia apta de munca ce nu este angajata in activitatea
de productie in cadrul ramurilor economiei nationale.
 Populatia neocupata → populatia somera sau in cautare de lucru.
 Populatia ocupata → populatia apta de munca angajata efectiv intr-una din ramurile economiei
nationale, indiferent de forma de proprietate si de sfera activitatii economice si sociale (fara
elevi, studenti, militari in termen si someri).
 Somerii inregistrati sunt persoanele care declara ca intr-o anumita perioada considerata de
referinta sunt inscrise la agentiile de ocupare si formare profesionala, indiferent daca primesc
sau nu ajutor de somaj, alocatie de sprijin sau alte forme de protectie sociala.
 Statutul profesional reprezinta situatia detinuta de o persoana in functie de modul de obtinere
a veniturilor prin activitatea exercitata, si anume: salariat, patron, lucrator pe cont propriu.
 Caracteristicile muncii in agricultura
• Cercetarile de natura sociologica au evidentiat faptul ca munca in
agricultura prezinta unele caracteristici si particularitati proprii.
• Caracteristici tehnice
– 1. Munca in agricultura nu este usoara, de multe ori este neplacuta. De cele
mai multe ori, ea se desfasoara in conditii grele de lucru, cu temperaturi
pozitive sau negative extreme, se desfasoara in exterior, in spatii deschise, sub
influenta directa a factorilor climatici.
– 2. Munca in agricultura este diversificata, nu cunoaste acea specializare a
modelului industrial. Acest fapt determină în mod obiectiv ca agricultorul să
posede cunoştinţe din domenii diferite.
– 3. Munca in agricultura este variabila in timp, fiind dependenta de anumite
perioade calendaristice. In sectorul vegetal, unde in fiecare decada si luna se
executa lucrari agricole specifice, apare fenomenul de sezonalitate. In
productia vegetala, exista numerosi timpi morti care determina dificultati in
salarizarea personalului angajat temporar.
– 4. Munca in agricultura este subordonata in mod obiectiv necesitatilor
fiintelor vii. Indiferent de sistemul de crestere adoptat pentru animale,
ingrijirea acestora este zilnica (hranit, adapat, etc.). in cultura plantelor,
executarea anumitor tratamente se face numai in anumite momentele
oportune, iar neexecutarea lor poate sa compromita in totalitate recolta
respectiva.
• Caracteristici economice si sociale
– 1. Munca in agricultura, in mod traditional, este o munca de tip familial. In mod
aparent, aceasta munca nu costa nimic, in gospodariile agricole individuale sau in cele
familiale nu se cuantifica aceasta munca.
– 2. Munca in agricultura este putin specializata, neexistand nici pe departe specializarea
extrem de ingusta din industrie.
– 3. Munca in agricultura este dificil de controlat si, ceea ce este mai important, calitatea
muncii in agricultura este mai greu de apreciat. În mod normal, efectele muncii se
stabilesc şi devin vizibile la sfârşitul ciclului de producţie, în momentul recoltării.
– 4. Munca in agricultura este putin sigura pentru salariati. Necesarul de forta de munca
este sezonier si lucratorii prefera, un loc de munca sigur si continuu, ca in industrie. În
agricultură, numărul salariaţilor cu contract de muncă pe durată nedeterminată este
extrem de scăzut. Munca salariată de acest fel este mai puţin adaptată condiţiilor din
agricultură, unde munca cunoaşte ritmuri şi intensităţi extrem de diferite, unde
nesiguranţa locului de muncă este aproape permanentă, unde aprecierea lucrărilor
executate este destul de greoaie şi unde procesele de producţie sunt dificil de controlat.
– 5. Conditiile de viata din mediul urban sunt superioare celor din rural, ceea ce face ca,
mai ales tineretul, care si-a format instructia in mediul urban, sa refuze intoarcerea la
sat.
– 6. Nivelul scazut al productivitatii muncii si al veniturilor obtinute din agricultura
determina perpetuarea saraciei la sate. Veniturile agricultorilor nu sunt uniform
repartizate in decursul unui an calendaristic, iar marimea lor este aleatorie, determinata
de conditia anului agricol si de factorii conjuncturali de piata.
– 7. Somajul este cronic la sate, mai ales in randul tinerilor din gospodariile cu pamant
putin sau fara. Acesta este generat si sustinut de slaba dezvoltare a ramurii economice
predominante - agricultura - precum si a industriilor si a serviciilor, care sa atenueze
caracterul sezonier al muncii agricole.
 Resursele de forta de munca din agricultura
• Resursele de munca din agricultura sunt evidentiate prin intermediul populatiei ocupate in
agricultura (totalitatea persoanelor care in decursul unui an au desfasurat activitati aducatoare de
venit in agricultura – salariat, patron, lucrator pe cont propriu, lucrator familial, neremunerat sau
membrul unei societati agricole).

Ponderea populatiei ocupate in agricultura (%)

Ţara 1990 1995 2000 2005 2007 2010 2015 2016 2017 2020
UE-
: 5.3 4.3 6.0 5.7 5.4 5.0 4.8 4.7 4.3
15/25/27/28
România 28.2 40.3 45.2 32.3 29.5 31.0 25.6 23.1 22.8 20.5
Sursa: Agriculture in the European Union. Statistical and Economical Information 2011, European Union, Directorate-General for
Agriculture and Rural Development, February 2012; faostat.fao.org

• Datele statistice evidenţiază că ponderea populaţiei ocupate în agricultura României a scăzut de

la 74% în 1950 la 28,2% în 1990. Însă, în următorii 10 ani, ponderea forţei de muncă ocupată în
agricultură a crescut, atingând un nivel maxim de 45.2% în 2000, după care a început să se reducă
treptat, ajungând în 2020 la 20,5%. La obţinerea unor asemenea valori, care nu au mai fost
semnalate în nici o altă ţară Central sau Est Europeană, rolul decisiv l-a avut reconstituirea şi
constituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole prin aplicarea Legii fondului
funciar din 1991, concomitent cu creşterea puternică a şomajului în celelalte ramuri economice.
Acest fenomen negativ a contribuit într-un mod esenţial la declinul agriculturii româneşti în toată
perioada de tranziţie, dacă avem în vedere scăderea producţiei agricole în ansamblu, şi mai ales a
producţiei zootehnice. Evoluţia forţei de muncă ocupate în agricultura României după 1990 vine
în contradicţie cu cea din ţările europene dezvoltate, unde se manifestă o tendinţă netă de
reducere a populaţiei agricole.
 Eficienta utilizarii resurselor de munca
• Productivitatea muncii, indicator sintetic al eficientei economice, exprima consumul
de munca si conversia potentialului productiv al muncii in produse agricole si
servicii in forma fizica.
• Productivitatea muncii este o categorie economica, care exprima global sau partial
consumul de munca vie si materializata, respectiv randamentul resurselor de munca
si randamentul capitalului utilizat
• Productivitatea globala a muncii → se exprima cu ajutorul indicatorului “valoarea
productiei totale”, “cifra de afaceri” pentru exploatatiile comerciale, “valoarea
adaugata pe lucrator care a lucrat anual”.
• Productivitatea partiala → poate fi calculata cu ajutorul indicatorilor directi
(productia fizica, valorica si exprimata conventional pe ora-om; zi-om) si indirecti
(valoarea productiei la 1000 lei salarii, ore-om sau zile-om la hectar sau pe animal).
• Productivitatea muncii exprimata in unitati fizice se calculeaza dupa relatia:
– W=T/Q sau Q/T, in care:
W - productivitatea muncii vii;
Q - volumul productiei (tone, hectolitri, bucati);
T - timpul consumat pentru lucrari manuale si mecanice (ore-om, zile-om).
• Productivitatea muncii exprimata valoric se calculeaza prin raportul valorii
productiei (cifra de afaceri) la timpul cheltuit (zile-om, ore-om, numar de personal
 Productivitatea muncii în agricultură (WL)

WL= Valoarea producției agricole/Populație ocupată în agricultură (euro/pers)

Ani/Țări UE 28/27 Romania

2000 19021.3 1668.0
2002 22368.5 2964.3
2004 25358.3 4344.5
2006 25107.8 4617.4
2010 29187.7 4865.8
2014 36001.5 6023.1
2020 46904.2 9,629.1

Sursa: https://ec.europa.eu/eurostat
 Productivitatea muncii în agricultură (WL)

WL= VAB din agricultură/Populație ocupată în agricultură (euro/pers)

Ani/Țări UE 28/27 Romania

2000 11174.2 911.0

2002 13002.4 1621.0

2004 14685.6 2571.3

2006 13946.9 2654.1

2010 15310.3 2452.2

2014 17997.4 2809.7

2020 20144.8 4735.5

Sursa: https://ec.europa.eu/eurostat
 Productivitatea muncii în agricultură (WL)

WL= VAB din agricultură/Unități Anuale de Muncă (euro/UAM)

Ani/Țări UE 28/27 Romania

2000 12474.2 1208.8
2002 14023.2 1997.6
2004 15727.9 3285.3
2006 14339.9 3008.7
2010 18000.1 4333.3
2014 20708.5 4957.5
2020 21574.2 6,443.9

Sursa: https://ec.europa.eu/eurostat
 Numărul de persoane hranite de un agricultor

WL= Populatia țării/Populația ocupată în agricultură(persoane/agricultor)

Ani/Țări UE 28/27 Romania

2000 26,6 4,5
2002 29,7 5,9
2004 33,0 7,1
2006 34,8 7,5
2010 39,6 7,6
2014 43,9 8,2
2020 50,5 11,0
 Particularitățile productivității muncii în agricultură
• Productivitatea muncii cade sub incidenţa unui număr mare de variabile (inclusiv a
sistemului relaţiilor dintre factori, a interdependenţelor dintre aceştia), diferite de la un
sector de activitate la altul, ceea ce îi imprimă o serie de particularităţi de natură tehnico-
economică şi organizatorică.

• Acest lucru este cu atât mai evident în agricultură - domeniu de aplicare pe scară largă a
legilor biologice, în raport cu care mediul economic obiectiv, dar mai ales cel subiectiv,
capătă nuanţe proprii.

• Recunoaşterea rolului productivităţii ca indicator sintetic al eficienţei economice subliniază

importanţa relevării particularităţilor procesului de consumare a muncii, de conversie a
potenţialului productiv în diferite bunuri agroalimentare, atât în etapa decizională, cât şi în
cea postfactum. Eficienţa sistemului decizional şi a sistemului informaţional ocazionat de
analiza în timp şi spaţiu privind productivitatea muncii, depind în mare măsură de
cunoaşterea modului specific în care structurile muncii vii şi materiale constituie factorii de
producţie, dar şi de statutul producţiei agricole în circuitul valorilor materiale.
 Particularitățile productivității muncii în agricultură
• Productivitatea muncii in agricultura are un mod specific de manifestare datorita
impactului structurilor organizatorice asupra eficientei economice din sistem,
prezinta o serie de particularitati datorate:
– 1. Posibilitatilor mai reduse de gestionare a mecanismelor de productie, si
implicit a productivitatii, ca urmare a desfasurarii activitatii de productie pe
suprafete mari, intinse si in conditii diferite si de multe ori extrem de variate de
clima, orografie si de fertilitate.
– 2. Caracterului ireversibil al procesului de productie agricola in ansamblul lor,
determina si ireversibilitatea proceselor prin care se manifesta conversia fortei
de munca. Un proces de producţie odată demarat (înfiinţarea culturilor,
cumpărarea animalelor pentru îngrăşat, etc.), reprezintă, practic, o decizie
ireversibilă. Ciclul de producţie nu poate fi redirecţionat, existând doar
posibilităţi reduse de a mai reveni cu decizii asupra unor verigi tehnologice.
Desigur, din anumite raţiuni economice, ciclurile de producţie pot fi întrerupte,
dar nu şi din punct de vedere al revizuirii nivelului productivităţii muncii, care
presupune conversia în bunuri şi servicii. Mai mult, rebuturile sau
semifabricatele din industrie sunt purtătoare ale muncii consumate şi pot
participa la noi cicluri de producţie, pe câtă vreme sămânţa semănată,
îngrăşămintele administrate şi o parte din lucrările executate nu se mai supun
acestei reguli.
.
Particularitățile productivității muncii în agricultură
– 3. Impactului structurilor organizatorice asupra productivitatii muncii care deriva din
modul de asigurare a agriculturii cu resurse de munca si din structura timpului de
munca al agricultorului-fermier. Sistemul de referinţă faţă de care se poate defini o
piaţă a muncii pentru agricultură este influenţată de structura de organizare şi
gestionare a capitalului din această ramură, respectiv de societăţile comerciale şi de
fermele familiale (care pot avea sau un caracter comercial). În aceste condiţii, cererea
de forţă de muncă va veni din partea societăţilor comerciale, cel de-al doilea tip de
structură bazându-se în principal pe forţa de muncă familială.
– 4. Caracterului specific al pietei muncii in agricultura, materializat in:
• Comportamentul independent al pietei fortei de munca din agricultura, deoarece chiar in conditii
de somaj in economie, nu se poate vorbi de un ascendent al cererii fata de oferta de forta de
munca.
• Gradul mai redus de segmentare a pietei muncii in agricultura fata de piata muncii din alte
ramuri neagricole, datorita gradului scazut al specializarii.
• Pretul fortei de munca pentru agricultura, este un pret de conjunctura, atata timp cat cererea
activa de forta de munca este reprezentata mai ales de forta de munca sezoniera.
• Prezenta aproape continua a riscului si incertitudinii pe piata fortei de munca din agricultura, ca
urmare a sezonalitatii activitatii si a gradului ridicat de indatorare, ceea ce mareste frecventa
situatiilor de faliment
Structura timpului de muncă înregistrat la nivelul fermelor (preponderente)
contribuie, de asemenea, la particularizarea productivităţii muncii din agricultură
într-o manieră cauzală obiectivă. Evaluarea complexităţii timpului de muncă şi
considerarea lui ca factor al productivităţii nu se poate face pe baza unei demarcaţii
clare între activităţile ce compun o zi de muncă în cadrul exploataţiei, aceasta
neputând fi redusă la o sumă de intervale temporale, în care prestaţiile au sau nu
legătură cu obţinerea producţiei agricole.
 Limitele creșterii productivității muncii
• Optiunea pentru o agricultura de inalta productivitate prezinta nu numai avantaje, ci si
unele dezavantaje, acestea din urma transformandu-se in limite ale cresterii productivitatii
muncii.
• In functie de natura lor, aceste limite deriva fie din specificul proceselor de productie
din agricultura, fie din mecanismul propriu-zis al productivitatii muncii.
• La nivel macroeconomic, principalele limite sunt reprezentate de:
– costul politicilor agrare;
– nivelul consumurilor de energie;
– aparitia si amplificarea dezechilibrelor regionale;
– deteriorarea agroproductivitatii ecosistemelor;
– inrautatirea calitatii produselor.
• În cazul ţărilor dezvoltate, ultimele decenii au fost marcate de o susţinere permanentă a
acestei ramuri de către stat (direct sau indirect), datorită nivelului general de creştere
economică. O asemenea politică a condus în timp la o supradimensionare a mecanismului
de redistribuire a veniturilor prin intermediul bugetelor de stat, fiind afectate în acest fel
funcţiile pieţei concurenţiale. Costurile politicilor agrare au devenit astfel tot mai greu de
suportat, mai ales în etapele de recesiune economică, de generalizare a crizei
productivităţii.
• Din acest punct de vedere, ultimii ani sunt semnificativi, întrucât au început să apară
preocupări ample de redimensionare a politicii agrare, respectiv de ajustare a unuia din
principalii piloni ai creşterii productivităţii muncii în agricultura ţărilor dezvoltate.
• Analiza structurii input-urilor, comparativ cu cea a eficienţei consumului de muncă relevă
în mod clar o creştere a dependenţei energetice a agriculturii, căreia tinde să îi devină
caracteristică înregistrarea unor bilanţuri şi randamente energetice negative. În acest timp,
resursele energetice, ca şi alte resurse, prin nivelul şi structura lor, devin tot mai rare.
 Limitele creșterii productivității muncii
• O strategie a creşterii productivităţii muncii subordonată în totalitate pe ideea de
profitabilitate, face din apropierea rentei de fertilitate şi de poziţie un prim obiectiv în
tentativa ţinerii sub control a unui segment cât mai mare a pieţelor produselor agricole.
Acest lucru este posibil prin orientarea prioritară a capitalului din agricultură către
anumite zone, în timp ce altele, mai puţin favorabile producţiei agricole, înregistrează o
evidentă stare de subdezvoltare, crescând astfel numărul producătorilor submarginali
falimentari. În aceeaşi direcţie acţionează şi acapararea pieţelor din aceste zone de către
producătorii din zonele favorabile, sporind starea de subvalorificare a resurselor umane şi
materiale.
• Una din limitele alarmante ale creşterii productivităţii muncii o reprezintă deteriorarea
agroproductivităţii ecosistemelor, la care se adaugă înrăutăţirea calităţii produselor.
Obstrucţionarea ciclurilor naturale, biologice, prin recurgerea într-o măsură tot mai mare
la substituirea resurselor naturale de producţie, afectează funcţiile agroecosistemelor, ceea
ce echivalează cu o restrângere a bazei productive a agriculturii. Ca urmare imediată,
trebuie consemnată şi scăderea calităţii intrinseci a produselor agricole, mai puţin
evaluată din preţ datorită lipsei de informaţii privind efectul asupra sănătăţii
consumatorilor.
• La nivel microeconomic, principalele limite sunt reprezentate de:
– limite tehnice;
– limite economice;
– limite financiare.
• Aceste limite reprezintă efectele negative ale opţiunii productiviste asupra statutului
exploataţiei agricole şi, în mod logic, asupra producătorului agricol.
 Limitele creșterii productivității muncii
• Limitele tehnice îşi au originea în contradicţia dintre legile valorificării eficiente a capitalului şi legile
naturii, natura fiind totuşi, suportul primordial şi indispensabil pentru producţia agricolă. În mod
paradoxal, căile de creştere a productivităţii muncii conturează un proces de rezidualizare ş
transformare a naturii, direcţionat mai degrabă spre evitarea sau eliminarea proceselor biologice,
naturale, decât spre valorificarea potenţialului acestora. Acesta este şi mobilului angajării, în numele
productivităţii, într-o cursă a performanţelor tehnice mereu mai mari, dar care sunt limitate de
performanţele biologice ale soiurilor şi hibrizilor de plante şi raselor de animale, ale capitalului natural
în general.
• Un însoţitor permanent al randamentului tot mai mare este însă şi riscul tehnic, ocazionat de slăbirea
rezistenţei plantelor şi animalelor la atacul bolilor şi dăunătorilor, de simplificarea bazei biologice a
agriculturii, pagubele ce se pot înregistra fiind deosebit de mari. În aceste condiţii, riscul tehnic se
transformă într-o limită a creşterii productivităţii muncii, limită accentuată de impactul acestuia în
plan financiar, un nivel tot mai ridicat al riscului, specific exploataţiilor productiviste antrenează
cheltuieli sporite ocazionate de sistemul de asigurare şi de contractare a creditelor pentru calamităţi.
• Înregistrarea unei productivităţi tot mai mari are loc pe fondul creşterii semnificative a consumurilor
intermediare de origine industrială şi a investiţiilor, ceea ce echivalează cu o creştere a dependenţei
agriculturii de ramurile din amonte şi o scădere a posibilităţilor acesteia de a crea valoare adăugată,
subminându-se astfel, pe termen lung, baza menţinerii şi îmbunătăţirea productivităţii muncii. Pentru
a evita o asemenea situaţie, este necesară creşterea dimensiunii producţiei, care provoacă însă şi o
creştere a “fragilităţii” economice a exploataţiei în raport cu oscilaţia preţurilor percepute de partenerii
din amonte şi aval. Creşterea “fragilităţii” se explică prin dinamica inferioară a producţiei faţă de aceea
a consumurilor intermediare, a rentabilităţii economice aferentă procesului de substituire a muncii cu
capitalul.
 Limitele creșterii productivității muncii
• Reacţia agricultorilor este de a asigura o creştere a gradului de intensificare, cât şi a
dimensiunii producţiei, numai că, în timp ce în primul caz viteza de rotaţie a capitalului se
poate îmbunătăţi, în al doilea caz are loc o creştere a volumului imobilizărilor, dând naştere la
limite de ordin financiar ale creşterii productivităţii. Este vorba de acutizarea, în principal, a
următoarelor aspecte:
– a). Creşterea necesarului de investiţii la hectar sau pe cap de animal, în vederea atingerii
dimensiunii optim exploatabile a fermei.
– b). Procesul de îndatorare pe termen mediu şi lung a agricultorilor devine inevitabil.
– c). Structura cheltuielilor de producţie este marcată de o creştere permanentă a
cheltuielilor financiare.
– d). Creşterea rigidităţii structurilor de producţie şi grevarea prioritară a venitului agricol
de plata anuităţilor aferente împrumuturilor.
– e). Ascendentul instituţiilor creditoare asupra exploataţiei agricole, acceptarea garanţiei
şi justificării solicitate, însemnând impunerea unui anumit sistem de producţie.
• Sunt de remarcat şi limitele în plan social - asupra agricultorilor - ale creşterii productivităţii
muncii. Cursa pentru o productivitate mereu mai mare, condiţie a sporirii competitivităţii,
înseamnă substituirea unor privaţiuni ale muncii în agricultură, cu cele ale extinderii duratei
şi intensităţii muncii pentru agricultor, accentuarea contradicţiei dintre funcţia venitului
agricol de capitalizare şi cea de remunerare a forţei de muncă, aceasta din urmă tinzând să
capete un caracter rezidual.
 TEMĂ
• Calculați productivitatea muncii în agricultură (cei 4 indicatori
prezentați în curs), în perioada 2008-2020, pentru 2 țări ale UE
(una din Europa de Vest si una din Europa Centrala și de Est),
apoi comparați valorile obținute cu cele ale României și media
UE.
• Sursa datelor: EUROSTAT/FAOSTAT

Ani/Țări România
2008
2014
2020

• Vechi state membre: Franța, Germania, Italia, Spania, Portugalia, Belgia,

Olanda, Danemarca, Irlanda, Grecia, Austria
• Noi state membre: Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Slovenia,
Estonia, Letonia, Lituania
 CAPITALUL AGRICOL
• Capital agricol cuprinde totalitatea elementelor care compun averea unei exploataţii agricole şi care
asigură şi susţin procesul de producţie din agricultură.
• Structura capitalului agricol:
1. Capital de exploataţie :
• capital pământ (la care se adaugă bălţile, lacurile şi heleşteele);
• capital îmbunătăţiri funciare (irigaţii, asanări, drenări, etc.);
• capital construcţii (totalitatea construcţiilor legate de pământ → lucrările de amenajări exterioare garduri,
împrejmuire, conductele de apă, drumuri, poduri, etc.
• capital plantaţii (totalitatea plantaţiilor de viţă şi pomi fructiferi, perdelele de protecţie, şi alte plantaţii de
lungă durată). Acest capital deţine capacităţi productive ceea ce îl deosebeşte de primele trei forme de
capital de exploataţie.
2. Capital de exploatare :
• capital animale (inventar viu) cuprinde : animalele de producţie, animalele de reproducţie şi animale de
tracţiune. Acest element de capital deţine capacităţi productive precum capitalul plantaţii
• capital vânat şi piscicol
• capital instrumente şi maşini (inventar mort) cuprinde : tractoare, maşini agricole şi unelte agricole
simple
• capital circulant: unică şi folosire integrală într-un singur ciclu de producţie. Acesta se împarte în :
• capital provizii sau produse în magazie (furaje)
• capital bani şi creanţe
• Capitalul de exploatare + capitalul de exploataţie + cheltuielile efectuate în avans aferente recoltelor
viitoare (arat, sămânţă, îngrăşăminte) → capitalul agricol activ.
• Totalitatea obligaţiilor către furnizori, bugetul de stat, asigurări sociale, bănci şi furnizori → capitalul
agricol pasiv.
 ÎNSUŞIRILE PĂMÂNTULUI
• Capitalul pământ reprezintă principalul mijloc de producţie şi principalul element de capital
agricol. Terenul agricol are anumite însuşiri ce îl deosebesc de celelalte mijloace de producţie din
agricultură şi necesitatea cunoaşterii lor pentru ca activitatea din agricultură să aibă finalitate şi
eficienţă.
• Terenul agricol prezintă anumite însuşiri ce îl deosebesc de celelalte mijloace de producţie din
agricultură, deoarece:
1. Pământul este de neînlocuit ca mijloc de producţie pentru agricultură
Spre deosebire de celelalte mijloace de producţie nu poate fi fabricat, înlocuit, schimbat sau
înmulţit. Menţinerea în circuitul agricol a terenurilor agricole este o condiţie esenţială pentru
asigurarea stabilităţii în producţie iar în al doilea rând deoarece orice pierdere de teren reclamă
pentru reintroducerea în circuitul agricol eforturi foarte mari, materiale şi umane.
2. Pământul agricol este limitat ca întindere pentru că:
a) din suprafaţa uscatului numai 35,07 % este propice agriculturii, iar din aceasta, efectiv cultivabilă este doar
10,5 %, restul sunt terenuri improprii cultivării plantelor sau creşterii animalelor ;
b) suprafaţa agricolă şi arabilă ce revine pe o persoană diferă de la o ţară la alta. În România revine pe o
persoană 0,64 ha teren agricol şi 0,41 ha teren arabil, ceea ce situează ţara noastră pe o poziţie avantajoasă faţă
de Belgia, Olanda, China, dar sub media din ţări ca : SUA, Canada, Australia ;
c) dimensiunea exploataţiilor agricole determină destinaţii diferite pentru producţia agricolă. Exploataţiile ce
deţin suprafeţe agricole întinse produc pentru piaţă, iar exploataţiile ce deţin suprafeţe reduse produc pentru
autoconsum ;
d) diferenţa de fertilitate face ca pe terenurile foarte fertile să se cultive în condiţii de eficienţă un număr mare
de culturi, pe când terenurile slab fertile suportă un număr mic de culturi, iar randamentele sunt inferioare.
 ÎNSUŞIRILE PĂMÂNTULUI
3. Pământul nu poate fi deplasat, este imobil, ceea ce induce următoarele consecinţe:
a) deplasarea mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă acolo unde se desfăşoară
procesul de producţie propriu zis
b) o structură puţin modificabilă a efectivelor de animale (în special la cele ierbivore ca urmare a regimului
predeterminat al condiţiilor pedoclimatice ;
c) organizarea producţie în funcţie de pieţele de aprovizionare şi desfacere precum şi de lungimea căilor de
comunicaţie, ceea ce influenţează cheltuielile de producţie;

4. În profil teritorial, terenul agricol are o fertilitate diferită

a) raionarea culturilor, soiurilor şi hibrizilor de plante în funcţie de condiţiile pedologice corelând astfel
capacitatea biologică de producţie a plantei cu fertilitatea solului ;
b) formarea în procesul de producţie pe terenurile cu fertilitate superioară a unui venit net suplimentar
(rentă funciară).
5. Odată cu luarea sa în cultură, pământul înmagazinează eforturi umane, materiale şi financiare, ceea
ce îi creează valoare şi preţ
6. Pentru a fi utilizat este necesară folosirea de către om a unor unelte de muncă şi a forţei de tracţiune
Randamentul acestora depinde de momentul istoric în care este valorificat terenul agricol. Din aceasta
cauza, societatea în ansamblul său este interesată în dezvoltarea şi perfecţionarea mijloacelor de
producţie şi calificării profesionale a forţei de muncă, pentru ca acţionând asupra terenului agricol,
puterea productivă să se menţină sau sa crească.
7. Pământul are proprietatea de a se ameliora neîncetat, iar puterea lui de producţie să crească atunci
când este raţional folosit. În caz contrar, acesta ca oricare alt mijloc de producţie se uzează, îşi pierde din
capacitatea iniţiala de producţie dacă nu i se restituie elementele consumate de plante.
 FERTILITATEA PĂMÂNTULUI
• Reprezintă capacitatea solului de a acumula, păstra şi pune la dispoziţia plantelor substanţele
nutritive, apa şi aerul de care au nevoie pentru creştere şi dezvoltare.
• Este însuşirea solului folosită şi amplificată de munca omului care a făcut din pământ principalul
mijloc de producţie pentru agricultură.
• Sunt cunoscute 2 cauze obiective care determină diferenţa de fertilitate:
– cauze naturale : relief, hidrologie, climă, compoziţie chim.a solului, etc;
– cauze tehnico-organizatorice : irigaţii, asanări, drenări, chimizare, etc.
• În momentul luării în cultură, pământul dispune de o fertilitate naturală (originală) care vine de la
natură şi este determinată de aceasta.
• Excluzând condiţiile climatice diferenţa de fertilitate naturală rezultă din diferenţa de compoziţie
chimică a solului. Dar două suprafeţe de teren cu aceeaşi compoziţie chimică (cu aceeaşi fertilitate
naturală) au randamente diferite, deoarece substanţele nutritive ce sunt valorificate de plante sunt
mai mult sau mai puţin asimilabile. Aceasta este fertilitatea reală, efectivă care în decursul istoriei a
fost transformată, modificată prin intervenţia muncii omului şi care s-a materializat în fertilitate
artificială.
• Fertilitatea artificială este de două tipuri
– potenţială → capacitatea productivă a terenului agricol ca rezultat al intensificării agriculturii. Această
fertilitate reprezintă o noţiune teoretică, abstractă şi indică calea, măsurile de luat în vederea creşterii
fertilităţii solului până la nivelul permis de cunoştinţele tehnice şi tehnologice ale unei perioade istorice;
– de tranziţie → reprezintă o etapă intermediară a fertilităţii potenţiale – din implementarea unuia sau m.
multor factori de intensificare. Fiecare nouă alocare de factori de producţie determină apropierea fertilităţii
de tranziţie de fertilitatea potenţială. Cu cât gradul de dezvoltare al unei ţări este mai mare, cu atât fertilitatea
de tranziţie se apropie mai mult de fertilitatea potenţială, mai ales când suprafaţa agricolă care revine pe
locuitor este mică.

• fertilitatea naturală + fertilitatea artificială = fertilitatea economică

 FERTILITATEA PĂMÂNTULUI
• În unitatea lor fertilitatea naturală şi cea artificială formează fertilitatea economică, care
defineşte capacitatea agriculturii, a forţei productive a muncii de a face ca fertilitatea naturală
a solului să fie imediat folosită. În fapt fertilitatea economică este un moment al fertilităţii
naturale.
• Prin urmare, gradul de fertilitate economică al solului este determinat de nivelul de folosire al
fertilităţii naturale a acestuia, cât şi de cel al investiţiilor prin care se obţine un adaos de
fertilitate.
• Din această cauză fertilitatea economică este un însoţitor şi un rezultat direct al proceselor de
muncă din agricultură, ea neputând fi concepută în afara acestui proces. Această fertilitate
evidenţiază rolul muncii în creşterea fertilităţii efective, rezultatul acţiunii omului asupra
creşterii puterii de producţie a solului.
• Fertilitatea economică poate fi privită sub două aspecte :
a) absolută – reprezintă sporirea puterii productive a solului datorită aportului
factorilor de intensificare şi a investiţiilor;
b) relativă – rezultanta factorilor de intensificare, ce determina nu numai cresterea
fertilitatii, ci şi cresterea productivităţii muncii, cresterea eficienţei economice în
cultivarea plantelor (reducerea costurilor).
 FONDUL FUNCIAR AL ROMÂNIEI

• Fondul funciar al ţării reprezintă totalitatea terenurilor agricole

sau neagricole indiferent de destinaţie, de titlul pe baza căruia
sunt deţinute sau de domeniul public ori privat din care fac parte.
• Conform datelor furnizate de INS, la nivelul anului 2019:
– fondul funciar al României cuprinde o suprafaţă totală de 23.840 mii ha,
(0,18% din suprafaţa totală a lumii, ocupând locul 81 la nivel mondial).
– Pe un locuitor, în România revine în medie o suprafaţă de aproximativ 1,1
ha.
– în cadrul U.E., România ocupă locul 8 din punct de vedere al mărimii
suprafeţei totale, după Franţa, Spania, Suedia, Germania, Finlanda,
Polonia şi Italia
– în funcţie de suprafaţa medie pe locuitor (1,2 ha/locuitor) ocupă locul 10
după Finlanda, Suedia, Estonia, Letonia, Lituania, Irlanda, Bulgaria,
Cipru, Grecia şi Spania.
• Terenurile ce alcătuiesc fondul funciar se împart, după modul de
folosinţă, în următoarele categorii: agricole, păduri şi alte terenuri
cu vegetaţie forestieră, construcţii, drumuri şi căi ferate, ape şi
bălţi, alte suprafeţe.
• Terenurile agricole (fondul funciar agricol) însumează 14,6 mil. ha, ceea
ce reprezintă 61,7 % din suprafaţa totală a fondului funciar. Din punct de
vedere al acestui indicator, România ocupă locul 9 în Europa, iar în cadrul
U.E. ocupă locul 5 după Franţa, Spania, Germania şi Polonia.
• În funcţie de suprafaţa agricolă ce revine pe locuitor, respectiv 0,75 ha,
România ocupă locul 13 în Europa şi locul 5 în cadrul U.E., după Irlanda
(1,07 ha/loc), Lituania (0,76 ha/loc), Letonia (0,71 ha/loc) şi Bulgaria (0,68
ha/loc).
• Terenul agricol pe categorii de folosinţă se prezintă astfel:

Categoria de folosinţă Mii ha % din total agricol

Arabil 9395.3 64.2

Păşuni 3272.2 22.5
Fâneţe 1556.2 10.6
Vii şi pepiniere viticole 209.4 1.4
Livezi şi pepiniere pomicole 196.9 1.3
Suprafaţa agricolă totală 14630.1 100
 RENTA FUNCIARA
• Din punct de vedere conceptual renta funciară constituie venitul net realizat de proprietarul
de teren în condiţiile unei cereri mai mare decât oferta de produse agricole. În fapt, renta
funciară este venitul net suplimentar obţinut de producătorii agricoli care dispun de resurse
naturale ce au un caracter limitat în condiţiile unei oferte rigide sau foarte puţin elastice de
produse agricole.
• Ca urmare a acestui caracter al ofertei şi al monopolului proprietăţii private asupra
pământului, agenţii economici din agricultură au posibilitatea să-şi impună preţul de vânzare,
care poate fi superior preţului de echilibru.
• În funcție de conținut. Renta funciară îmbracă două forme:
1. Forma materială, reprezentată de :
– randament superior obţinut pe unitate de suprafaţă de anumiţi agricultori în comparaţie cu alţii;
– calitatea superioară a unor produse agricole comparative cu altele;
– exclusivitatea producerii anumitor produse de unii agriculturi (situaţie de monopol)
2. Forma economică (bănească) - este produsă de oferta redusă de produse agricole care
permite fixarea unor preţuri de vânzare cu mult peste costurile de producţie, respectiv peste
preţul care să asigure obţinerea unui profit normal.
• Cererea de produse agricole pe termen lung poate să crească, dar pe termen scurt/mediu este
rigidă sau foarte puţin elastică. Această cerere trebuie satisfăcută cantitativ, calitativ şi
sortimental, însă producţia este condiţionată de factorii naturali care sunt restrictivi, iar
cantităţile de produse agricole sunt de regulă sub nivelul cererii.
• În funcție de contribuția venitului net din agricultură, rentele funciare pot fi:
– De monopol sau cu pondere mică;
– Diferențiale sau cele cu pondere semnificativă (mare).
• În prima categorie se regasesc:
– Renta de mopol natural
– Renta de monopol artificial
– Renta de monopol întâmplător
 RENTA FUNCIARA
• Renta de mopol natural. Existenţa unei cereri neacoperite în condiţiile manifestării factorilor naturali
limitativi generează o situaţie de monopol natural pentru posesorii acestor factori care pot impune
pieţei preţurile dorite, dobândind astfel un profit suplimentar, o rentă care va fi cu atât mai mare, cu
cât produsul agricol respectiv e mai rar (ex. vinurile de marcă).
• Renta de monopol artificial. Ca urmare a unor condiţii de producţie mai avantajoase sau a poziţiei
faţă de piaţă poate să apară şi situaţia monopolului artificial, concretizat în profit suplimentar (de
exemplu, posibilitatea producătorilor agricoli din sudul ţării de a obţine unele produse în avans faţă
de cei din centrul sau nordul ţării, iar preţul acestor produse va fi mai ridicat).
• Renta de monopol întâmplător. Există şi o situaţia de monopol întâmplător asupra unei produs
obţinut în anumite condiţii climatice şi tehnice. (de exemplu anumiţi factori naturali ca îngheţul,
grindina, pot determina obţinerea unor cantităţi reduse de produse agricole, concurenţa poate fi
redusă, chiar eliminată, iar agriculturii pot să-şi impună preţurile).
• Formele de rentă enunţate anterior nu sunt semnificative în masa venitului net realizat de ramură,
reprezentativ este venitul net suplimentar care se transformă în rentă funciară, şi care este însuşită de
toţi agricultorii sub forma rentei absolute şi a rentelor diferenţiale.
• Condițiile care determină apariția rentei absolute și diferențiale sunt:
A. Pentru Renta absolută
1. Monopolul proprietăţii private asupra pământului. Proprietarii de teren agricol sunt în număr relativ
mic, comparativ cu cei ce au nevoie de produsele agricole. De aceea, pământul generează cel mai bine
venit net suplimentar care poate îmbrăca forma rentei absolute numai dacă :
a)compoziţia organică a capitalului în agricultură este mai mic decât compoziţia organică de la nivelul întregii economii naţionale ;
b)rata profitului este relativ egală în principalele ramuri ale economiei. Acest venit net suplimentar trebuie înţeles ca o taxă plătită de consumatori
proprietarilor de pământ (producătorilor) pentru “bunăvoinţa” lor de a cultiva terenul agricol.
2. Monopolul asupra pământului ca obiect al economiei.
 RENTA FUNCIARA
B. Pentru renta diferențială I si II
• Caracterul limitat al terenului agricol determină apariţia venitului net sub forma rentei diferenţiale care poate îmbrăca
două forme ca urmare a condiţiilor diferite de apariţie :
– renta diferenţială I
– renta diferenţială II
B1. Pentru renta diferențială I
• Condiţiile de apariţie a rentei diferenţiale I sunt :
a) diferenţa de fertilitate naturală şi a limitelor teritoriale în general şi a terenurilor cu fertilitate bună şi foarte bună în
special;
b) distanţa la care este amplasată o suprafaţă de teren în raport cu centrele de aprovizionare şi desfacere ;
c) diferenţa calitativă dintre căile şi mijloacele de transport folosite.
B2. Pentru renta diferențială II
• Condiţiile de apariţie a rentei diferenţiale II sunt:
a) Renta diferenţială II apare în condiţiile alocării investiţiilor suplimentare, succesive pe aceeaşi unitate de suprafaţă;
b) Alocările suplimentare de fonduri pot conduce la creşterea puterii productive a solului (a fertilităţii sale) ceea ce
determină obţinerea de producţii suplimentare comparativ cu terenurile pe care nu s-au aplicat investiţii;
c) Preţurile produselor agricole se formează pornind de la costurile medii înregistrate pe terenurile cu cea mai mică
fertilitate.
• Producătorii agricoli sunt interesaţi să cultive şi terenurile mai puţin fertile, să le menţină în circuitul agricol numai
dacă şi aceste terenuri sunt generatoare de venit net (profit). În fapt, în agricultură, spre deosebite de industrie,
preţurile nu au la bază media socială a costurilor de producţie.
• Importanţa determinantă a produselor agricole pentru fiinţa umană şi faptul că necesarul de produse agricole nu
poate fi acoperite integral din producţiile realizată pe terenurile cu fertilitatea cea mai ridicată, determină cultivarea şi
a terenurilor mai puţin productive.
• Teoria referitoare la apariţia rentei funciare este unanim acceptată şi se bazează pe obiectivitatea realizării acesteia.
Apariţia rentei este o legătură economică obiectivă, repartiţia rentei funciare între participanţii la procesul de
producţie din agricultură şi consumatorii acestor produse nu se face pe baza legilor economice obiective ci prin
intermediul normelor juridice – norme ce fundamentează politica agrară a momentului. Cea mai grea problemă de
politică agrară este repartiţia rentei funciare între participanţii la procesul de producţie şi consumatorii de produse
agricole.
 Renta absolută
• Din punct de vedere conceptual renta absolută reprezintă diferenţa dintre valoarea socială a
producţiei agricole şi preţul lor de producţie social (renta absolută îmbracă o formă exclusiv
materială).
• Întrucât compoziţia organică a capitalului în agricultură este mai mică, valoarea socială a produselor
agricole rezultate este mai mare decât preţul de producţie social, iar plusvaloarea obţinută în
agricultură este mai mare decât profitul mijlociu obţinut la acelaşi capital investit. Din această cauză,
o parte din plusvaloarea creată în agricultură este sustrasă procesului de egalizare a ratei profitului
putând fi însuşită de către proprietarii funciari.

• Observaţii :
– În agricultură, la un capital utilizat de 120 u.m., o compoziţie a capitalului de 2/1 şi o rată a
profitului de 100%, s-a obţinut un profit net suplimentar de 28 u.m.
– În industrie, plusvaloarea realizată este de 12 u.m., cu toate că valoarea capitalului utilizat şi rata
plusvalorii au fost egale cu cele din agricultură.
– Diferenţa dintre plusvaloarea obţinută în agricultură (40 u.m.) şi profitul mijlociu (12 u.m.)
reprezintă rentă absolută, pe care şi-o însuşeşte proprietarul de teren/producătorul agricol.
 Renta absolută

• În funcţie de modalităţile de exploatare a terenului agricol renta absolută îmbracă două

forme:
– renta explicită când prin intermediul arendei proprietarul de teren va încasa doar o
parte din renta absolută
– renta implicită când renta absolută este însuşită în totalitate de proprietar care este
şi producător
• Renta absolută se realizează indiferent de gradul de fertilitate al terenului, cu condiţia ca
acesta să fie atras în circuitul agricol.
• Condiţii care pot determina dispariţia rentei absolute:
– creşterea gradului de intensificare al agriculturii poate conduce în timp la
apropierea compoziţiei organice a capitalului din agricultură de cea a ramurilor
neagricole;
– preluarea de către stat a pământului de la proprietarii privaţi şi darea lui în arendă,
precum şi fixarea preţurilor produselor agricole (regimul totalitar).
 Renta diferențială I
• Renta diferenţială I reprezintă venitul net suplimentar care se produce în principiu datorită
diferenţei de fertilitate a solului şi a poziţiei agricultorului faţă de piaţă sau căi de comunicaţie.

• Observaţii :
– la aceeaşi unitate de suprafaţă costurile sunt relativ egale (excluzând investiţiile), dar randamentele sunt
diferite, în funcţie de fertilitatea solului;
– la o rată a profitului normal raportată la costurile totale se realizează acelaşi profit pe unitatea de suprafaţă,
dar diferenţiat pe unitatea de produs;
– preţul individual pe unitatea de produs este invers proporţional cu gradul de fertilitate (mai mare pe
terenurile mai puţin fertile şi mai mic pe terenurile cu fertilitate ridicată);
– preţul de vânzare (al pieţei) pentru toţi producătorii agricoli se aliniază la preţurile produselor obţinute pe
terenurile cele mai puţin fertile (preţurile cele mai mari);
– valoarea producţiei la hectar este diferită în funcţie de randamente, ceea ce determină un venit net a cărui
mărime este direct proporţională cu fertilitatea solului;
– venitul net obţinut pe terenurile cele mai puţin fertile constituie profit normal, astfel că diferenţa dintre
venitul net şi profitul normal reprezintă rentă diferenţială I; (RD I = VN – Pf normal)
• renta diferenţială I se păstrează atâta timp cât fertilitatea solului este diferită.
 Renta diferențială I

• Observaţii :
- costul transportului este influenţat de distanţă chiar de cantitatea transportată, tariful,
mijlocul de transport sunt aceleaşi ;
- producătorii agricoli amplasaţi mai aproape de pieţe sau căi de transport vor realiza
economii de cheltuieli, economii concretizate într-un venit net suplimentar care reprezintă
RD I poziţie. Un raţionament asemănător poate fi aplicat şi pentru venitul net suplimentar
realizat ca urmare a economiei de cheltuieli ca urmare a modului de transport utilizat
(auto, feroviar, aerian).
 Renta diferențială II
• Reprezintă venitul net suplimentar obţinut în urma investiţiilor suplimentare, succesive pe aceeaşi
unitate de suprafaţă.
• Teoria economică recunoaşte 2 categorii de investiţii legate de pământ care generează rentă
diferenţială II :
a) investiţii endogene pământului deoarece sunt încorporate acestuia, sunt reprezentate de
lucrări hidroameliorative care conduc la creşterea fertilităţii naturale a solului
b) investiţii exogene formate din tractoare, maşini, seminţe, ce pot contribui la creşterea
puterii productive a solului. Aceste investiţii sunt mobile putând fi mutate de la un teren la
altul, iar volumul lor poate scădea sau creşte în funcţie de interesele momentane ale
producătorului.
 Renta diferențială II

• Concluzii :

– Investiţiile suplimentare aplicate pe terenul B au condus la creşterea costurilor

totale, dar ca urmare a sporului de randament la ha, costul pe unitatea de
produs a scăzut (aceasta este situaţia ideală).
– Teoria economică recunoaşte că ritmul alocărilor de resurse este superior
sporului de randament la hectar. Acest fenomen se datorează acţiunii unei legi
economice obiective (legea randamentelor descrescătoare), lege de care trebuie
să se ţină seama la fiecare nouă alocare de factori de producţie ;
– Preţul de vânzare se formează având la bază costurile înregistrat pe terenurile
cele mai puţin fertile din agricultură ;
– Renta diferenţială II apare după determinarea venitului net, a profitului normal
şi a rentei diferenţiale I fertilitate. (RD II = VN – Pf normal – RD I)
 Repartiţia rentei funciare
• Repartiţia rentei financiare se face în primul rând în funcţie de participanţii la formarea
acesteia în calitate de posesori ai factorilor de producţie, în al doilea rând în funcţie de
consumatori.
• Participanţi la formarea rentei funciare sunt :
a) proprietarii terenurilor agricole
b) deţinătorii de capital agricol care pot fi sau nu proprietari de terenuri
c) posesorii forţei de muncă care pot fi proprietari şi/sau producători sau numai salariaţi
d) statul de posesor al mediului ambiant când participă la realizarea investiţiilor din
agricultură destinate creşterii puterii productive a terenului agricol.
• Beneficiarii :
a) integratorii din amonte şi aval de agricultură
b) comercianţii de produse agricole
c) consumatorii de produse agricole
• Abordarea repartiţiei rentei funciare în funcţie de participanţi şi beneficiari se face dintr-o
dublă perspectivă :
A) Repartiţia fiecărei forme de rentă în funcţie de participanţi
B) Repartiţia fiecărei forme de rentă în funcţie de condiţiile de însuşire a fiecărei forme de
rentă pe participanţi sau beneficiari
 Repartiţia rentei funciare
A) Repartiţia fiecărei forme de rentă în funcţie de participanţi
1. renta absolută revine :
– în exclusivitate proprietarului de pământ când acesta e şi producător ;
– parţial proprietarului de teren şi parţial arendaşului prin intermediul arendei când proprietarul
arendează terenul.
2. renta diferenţială I (fertilitate + poziţie) revine :
integral proprietarului de teren dacă e şi singur producător
– în cazul arendării această rentă se împarte între proprietar şi arendaş ;
– beneficiarii RD I atât în primul cât şi în al doilea caz pot fi şi salariaţii când aceştia participă alături
de proprietari sau arendaşi la realizarea produselor respective.
3. renta diferenţială II revine :
– în principiu deţinătorului de capital indiferent că este sau nu proprietar de teren. Cel care
suportă cheltuielile pentru investiţii va beneficia total sau parţial de venitul net suplimentar
obţinut.
– dacă puterea publică participă la susţinerea acestor cheltuieli (cele pentru lucrări
hidroameliorative) atunci statul participă în mod direct la repartiţia rentei diferenţiale II
motivându-şi astfel pârghiile de preluare a venitului net suplimentar creat în agricultură.

• Concluzie :
Criteriile enunţate anterior de repartiţia rentei sunt din punct de vedere teoretic extrem de uşoare. In
practică situaţia este mult mai complexă pentru că niciodată nu se poate şti care este partea de rentă
realizată de un anumit factor de producţie, pentru ca ulterior posesorul acestui factor să-şi însuşească
renta.
 Repartiţia rentei funciare
B) Repartiţia fiecărei forme de rentă în funcţie de condiţiile de însuşire a fiecărei forme de rentă pe
participanţi sau beneficiari
1. Când exploatarea terenului se face de proprietarul de teren
– când exploatează pământul în regie proprie,
– când lucrează cu salariaţi produsele agricole obţinute sunt destinate în general autoconsumului şi mai puţin
valorificării pe piaţă.
În cazul autoconsumului renta funciară nu îmbracă forma bănească ci apare indirect sub forma
economiilor de cheltuieli ce s-ar fi făcut pentru procurarea produselor respective.
În cazul valorificării pe piaţă a producţiei, proprietarul încasează renta funciară sub formă bănească. În
această situaţie renta funciară este însuşită în întregime de proprietarul de teren şi este puţin probabil ca
el să se întrebe cât din aceasta revine terenului, cât capitalului şi cât muncii depuse.

2. Când exploatarea se face prin arendaşi apar următoarele situaţii :

– când există un echilibru între cererea şi oferta de teren pentru arendare, atunci arenda cuprinde renta absolută şi
cea mai mare parte din renta diferenţială I ;
– când cerea de teren este mai mare decât oferta, arendaşul va renunţa la partea ce i se cuvine din renta
diferenţială I şi chiar la o parte din renta diferenţială II, astfel că proprietarul va beneficia prin intermediul
arendei de renta absolută, renta diferenţială I şi o parte din renta diferenţială II ;
– când cerea de teren este mai mică oferta, este situaţia când arenda înregistrează cotele cele mai mici, deoarece
proprietarul de teren va renunţa la renta diferenţială I şi parte din renta absolută. În acest caz, arendaşul îşi va
însuşi cea mai mare parte din rentă ; e situaţia tipică pentru perioada actuală când agricultura este în involuţie ;
– când fertilitatea artificială dobândită, ca urmare a investiţiilor succesive suplimentare pe aceeaşi unitate de
suprafaţă este transformată în fertilitate naturală. Proprietarul terenului, după arendări succesive va pretinde o
parte mai mare din arendă, care cuprinde renta absolută, renta diferenţială I şi o parte din renta diferenţială II ;
– în situaţia când se foloseşte muncă salariată atât proprietarul care exploatează în regie proprie terenul cât şi
arendaşul cedează o parte din venitul net suplimentar salariaţilor, situaţie valabilă şi în cazul când puterea
publică a participat cu fonduri la creşterea puterii productive a terenului agricol.
 Repartiţia rentei funciare
3. Preluarea rentei funciare în procesul integrării agriculturii cu ramurile industriale din
amonte şi aval de ea.
Integrarea rezervă agriculturii un rol restrâns :
producătoare de materii prime ;
integratorii din aval sau amonte de agricultură au rolul determinant, atât în fixarea condiţiilor de vânzare, respectiv preluare a
produselor agricole, dar mai ales în formarea preţurilor produselor care vin şi pleacă din agricultură.
Ca urmare, integratorii în virtutea poziţiei lor vor fi primii care conştientizează mecanismele de
obţinere şi însuşire a rentei. Aceasta este explicaţia pentru care integratorii în marea lor majoritate
obţin o rentabilitate superioară exploataţiilor agricole.
Economic acest proces înseamnă transferul fără echivalent prin preţ a unei părţi din renta funciară
creată în agricultură către ramurile din amonte şi aval de ea.

4. Însuşirea rentei funciare de către intermediarii care acţionează pe filiera produselor agricole
(producător-consumator), respectiv de către agenţii economici cu activitate comercială.
Ca urmare a poziţiei avantajoase în fixarea preţurilor produselor agricole,
comercianţii îşi însuşesc o parte din venitul net creat în agricultură, prin intermediul actului de
vânzare-cumpărare. Cumpărarea se realizează de regulă imediat după recoltare când preţul
produselor agricole este foarte scăzut, iar vânzarea se realizează în momentul echilibrării cererii şi
ofertei sau chiar al superiorităţii cererii.
Deci, acest proces se înfăptuieşte între agenţi economici naţionali, are loc un transfer de venit net
din agricultură către celelalte ramuri ale economiei naţionale.
Situaţia, însă, poate deveni deosebit de gravă, atunci când aceşti comercianţi sunt agenţi
economici străini, deoarece orice dezechilibru în formarea preţurilor produselor agricole, care în
mod direct e în defavoarea agriculturii, conduce implicit la diminuarea venitului naţional.
 POLITICA DE MECANIZARE ŞI CHIMIZARE A
AGRICULTURII
• Activitatea agricolă presupune, alături de pământ - ca principal mijloc de producţie -
prezenţa unei multitudini de mijloace de producţie necesare desfăşurării procesului de
producţie
• Baza tehnico-materială (BTM) → totalitatea mijloacelor de producţie care participă
direct sau indirect la procesul de producţie:
– pământul, mijloacele de mecanizare, construcţiile gospodăreşti, administrative,
animalele de producţie şi de muncă, plantaţiile pomiviticole, căile de comunicaţie şi
transport, seminţele, materialul săditor, îngrăşămintele, erbicidele, carburanţii şi
lubrifianţii, inventarul mărunt etc.
• Baza tehnico-materială (BTM) în agricultură reprezintă factorul determinant al
intensivităţii şi al dezvoltării eficiente din agricultură
• Componentele BTM pot fi exprimate:
– în unităţi materiale poartă denumirea de mijloace de producţie sau factori de
producţie
– în unităţi valorice poartă denumirea fonduri de producţie
• Componentele BTM d.p.d.v. economic sunt elemente ale capitalului agricol de
exploatare sau exploatație.
 Criteriile de condiţionare a structurii şi mărimii parcului de
tractoare şi maşini agricole, precum şi a tehnologiilor de producţie
În producţia vegetală:
• 1. Structura producţiei vegetale şi tehnologiile folosite, → alegerea unei structură variabilă a
mecanizării agriculturii, în funcţie de specificul culturii;
• 2. Nivelul de accesibilitate a mecanizării, → exprimat ca raport între terenul mecanizat şi totalul
terenului agricol;
• 3. Dimensiunea exploataţiilor agricole → principalul criteriu, ca urmare a dimensiunilor mici a
structurilor de exploataţie, rezultate din reformarea agriculturii.
Aici acţionează două subcriterii distincte:
– a) Structura producţiei vegetale (fundamentează profilul sistemei de maşini) se determină pe
următoarele tipuri de culturi: cereale păioase (grâu, orz, orez, ovăz); culturi prăşitoare boabe
(porumb boabe, floarea soarelui); culturi prăşitoare rădăcinoase (cartofi, sfeclă de zahăr);
plante de nutreţ, fâneţe-păşuni, vii-livezi.
– b) Zonele de producţie agricolă (fundamentează tipul constructiv al tractoarelor şi maşinilor
agricole) se determină cu deosebire, după condiţiile orografice, climă, sol.
Din acest punct de vedere, există mai multe tipuri de zone de producţie agricolă:
– Zone de mare accesibilitate a tractoarelor şi maşinilor agricole (Câmpia Română, Câmpia Banato-
Crişană, Câmpia Moldovei, Depresiunile Făgăraşului, Braşovului, Podişul Dobrogei, precum şi toate
luncile ?);
– Zone de accesibilitate medie a tractoarelor şi maşinilor agricole (Dealurile Banato-Crişene,
Subcarpaţii, Podişul Transilvaniei, Podişul Getic, Podişul Sucevei şi Podişul Bârladului);
– Zone cu accesibilitate redusă a tractoarelor şi maşinilor agricole (zona montană şi Delta Dunării).
• 4. Gradul de parcelare a terenurilor agricole în general, şi a terenurilor arabile în special,
exprimat prin mărimea medie a unei parcele, criteriu restrictiv în realizarea lucrărilor agricole.
În zootehnie:
• 1. Mărimea efectivelor de animale;
• 2. Sisteme mecanice comune mai multor specii de animale;
• 3. Specificul fiecărei specii de animale.
• Pe baza acestor criterii se fundamentează tehnologiile de mecanizare, tipurile de
agregate, organizarea procesului de muncă → componente determinante ale
activităţii de mecanizare care influenţează costul lucrărilor mecanizate.

Restricţiile impuse extinderii mecanizarii în agricultură:

• 1. Tehnică şi tehnologică, legate de însăşi sistemele de maşini, calitatea,

diversitatea, fiabilitatea şi performanţa acestora;
• 2. Financiară, legate de costul maşinilor şi de posibilitatea de achiziţionare a
acestora de către producătorii agricoli;
• 3. Economică, determinate de necesitatea executării lucrărilor agricole în perioada
optimă şi de aplatizarea perioadei de vârf;
• 4. Socială, reflectate de riscul sporirii şomajului ca urmare a creşterii gradului de
mecanizare;
• 5. Ecologică, induse de riscul degradării mediului ambiant, cu deosebire a solului.
 Eficienţa economică a utilizării tractoarelor şi
maşinilor agricole
• Caracteristici în aprecierea eficienţei economice a mijloacelor tehnice din agricultură:
– 1. Uzura mai rapidă şi, ca atare, o durată de serviciu mai redusă → care se îmbină, de regulă, cu o utilizare
intermitentă într-o perioadă restrânsă de lucru din timpul anului;
– 2. Consumarea unei părţi din energia utilă pentru autodeplasarea maşinilor agricole → ceea ce influenţează
randamentul maşinilor de forţă şi solicită adăugarea unor elemente suplimentare la maşinile de
lucru;
– 3. Variaţia capacităţii de producţie a maşinilor de lucru în funcţie de condiţiile naturale în care are loc
exploatarea → în cazul maşinilor de forţă în raport cu maşinile de lucru cu care sunt agregate şi modul în care
sunt utilizate (lucrările de tracţiune sau lucrările de staţionare);
– 4. Variaţia eficienţei utilizării → atât în raport cu parametrii tehnico-economici ai utilajului, cât şi în
funcţie de modul în care maşinile agricole satisfac cerinţele plantelor şi animalelor şi condiţiile
pedoclimatice din diferite zone.
• Eficienţa introducerii şi folosirii maşinilor agricole nu are un caracter imuabil, valabil pentru toate
condiţiile de lucru.
• Nivelul eficienţei variază în limite largi, în funcţie de o multitudine de factori, a căror acţiune poate
fi uneori contradictorie: gradul de uzură fizică sau morală, modul de organizare a producţiei şi a
muncii, nivelul de calificare a mecanizatorilor, sistemul stimulentelor în muncă.
• Eficienţa economică în utilizarea maşinilor agricole este reflectată de aportul adus de mecanizare la
reducerea cheltuielilor pentru executarea unui hectar de lucrare.
• Eficienţa economică în utilizarea maşinilor agricole este reflectată de aportul adus de mecanizare la
reducerea cheltuielilor pentru executarea unui hectar de lucrare. Pentru aceasta, prin analiză,
trebuie să se stabilească cuantumul fiecărui element de cheltuieli, în raport cu normativele la
consumul de combustibili, piese de schimb, forţa de muncă utilizată, amortisment etc.
• Eficienţa economică a utilizării mijloacelor mecanizate presupune:
– sporirea productivităţii mecanizatorilor agricoli;
– îmbunătăţirea calităţii lucrărilor mecanizate;
– scurtarea termenelor de execuţie a lucrărilor şi încadrarea acestora în epoca optimă;
– reducerea cheltuielilor ocazionate de executarea mecanizată a lucrărilor.
Indicatorii de eficienţă economică a mecanizării lucrărilor agricole:
● producţia netă ce revine pe tractor;
● producţia marfă ce revine pe tractor;
● veniturile băneşti încasate de producătorul agricol ce revin pe tractor;
● randamentul în ha. a.n. ce revine anual pe tractor;
● numărul mediu anual de ore de funcţionare pe tractor;
● profitul net pe tractor.

Factorii creşterii eficienţei economice a mecanizării:

● a) Optimizarea înzestrării cu mijloace mecanizate;
● b) Calitatea tractoarelor şi maşinilor agricole;
● c) Preţul mijloacelor mecanizate;
● d) Creşterea gradului de utilizare a mijloacelor mecanizate;
● e) Încadrarea mijloacelor mecanizate în limitele optime de funcţionare;
● f) Gradul de pregătire profesională şi de calificare a mecanizatorilor.
Direcţiile de dezvoltare eficientă a mecanizării agriculturii:

• 1. Creşterea numerică a tuturor categoriilor de mijloace mecanizate şi îmbunătăţirea

calităţii acesteia, până la nivel european şi mondial;
• 2. Mecanizarea complexă, care presupune mecanizarea tuturor ramurilor şi culturilor
şi mecanizarea întregului complex de lucrări la fiecare ramură şi cultură.
• 3. Diversificarea parcului de tractoare şi maşini agricole sub dublu aspect: completarea
parcului existent cu mijloace noi şi diversificarea tipurilor şi mărcilor la aceeaşi
maşină;
• 4. Universalizarea tractoarelor şi maşinilor agricole atât pentru producţia vegetală, cât
şi pentru cea animală, în paralel cu creşterea gradului de folosire pe scară largă a
maşinilor purtate.
• 5. Creşterea puterii de tracţiune a tractoarelor, precum şi a vitezei de deplasare şi a
lăţimii de lucru;
• 6. Adaptabilitatea sistemei de maşini actuale la dimensiunea parcelei din grădinile
ţărăneşti;
• 7. Extinderea electrificării proceselor de muncă şi a automatizării, ca treaptă
superioară a mecanizării;
• 8. Corelarea mijloacelor de tracţiune mecanizată cu diferitele maşini şi instalaţii
agricole.
 Încărcătura pe tractor/combină autopropulsată în România, 1990-2020

1990 1995 2000 2005 2010 2020

Indicatori U.M.
Suprafaţa arabilă + vii + mii ha
livezi 9450,4 9337,1 9381,1 9421,9 9434,6 9378
buc.
Tractoare 127065 163370 160053 171811 174563 232654
buc.
Combine autopropulsate 40695 38121 28084 24653 24975 26802
ha/tractor
Încărcătura pe tractor 74 57 58 54 54 40
ha/
Încărcătura pe combină combină 232 225 334 382 377 349

Sursa: TEMPO on line si FAOSTAT

 Chimizarea agriculturii
• Chimizarea agriculturii reprezintă folosirea pe scară largă a unei game variate
de produse chimice:
– îngrăşăminte chimice, amendamente calcaroase, biostimulatori pentru plante şi
animale, erbicide şi insecto-fungicide, medicamente, folie de polietilenă, conducte
din material plastic, saci pentru ambalat, ambalaje pentru legume şi fructe, etc.

• Consumul de îngrăşăminte chimice* la hectar (arabil, vii, livezi), 1990-2020

Indicatori U.M. 1990 1995 2000 2005 2010 2015 2020

Îngrăşăminte chimice utilizate mii tone 1103 470 342 380 487 532 738

Suprafaţa agricolă
mii ha 10041 9907 9908 9495 9439 9816 9378
(arabil+vii+livezi)

Îngrăşăminte chimice la ha** Kg s.a./ha 109,8 47,4 34,5 40,0 51,5 54,2 78,7

* azot+potasiu+fosfor, **calcule proprii, Sursa: TEMPO on line si FAOSTAT

 Îngrăşămintele chimice
• În cadrul substanţelor chimice utilizate în agricultură, îngrăşămintele chimice au un rol
hotărâtor în sporirea randamentelor şi în eficientizarea producţiei. Sporul de producţie la
hectar obţinut prin aplicarea acestei substanţe poate fi de 5 – 6 ori.
• România a început să producă îngrăşăminte chimice încă din 1948, pe bază de fosfor, pentru
ca din 1953, acestea să fie şi pe bază de azot. Producţia record de îngrăşăminte chimice,
realizată de industria românească, a fost atinsă în 1986, cu 3.897 mii tone, după care curba
producţiei a început să scadă, ajungând în prezent la mai puţin de 1/3 din valoarea atinsă în
anul record. Cea mai mare cantitate de îngrăşăminte chimice administrată la unitatea de
suprafaţă a fost tot în anul 1986, cu 122,8 kg substanţă activă (s.a.) pe hectarul de teren arabil,
vii şi livezi.
• Ţările cu agricultură intensivă şi superintensivă din Europa de Vest utilizează cantităţi mari
de îngrăşăminte chimice la hectar (exemplu: Olanda - 250 kg substanţă activă; Germania - 171
kg substanţă activă; Belgia - 290 kg substanţă activă; Franţa - 158 kg substanţă activă). În
aceste condiţii, randamentele la principalele culturi sunt pe măsura efortului industrial făcut.
• Eficienţa economică a îngrăşămintelor chimice depinde de calitatea solului pe care se aplică,
de planta la care se administrează, de planta premergătoare, de felul îngrăşământului, de
tehnologia culturii respective (irigat sau neirigat), de preţul îngrăşămintelor chimice şi al
produselor agricole vegetale.
Eficienţa economică a îngrăşămintelor chimice depinde de:
● calitatea solului pe care se aplică,
● planta la care se administrează,
● planta premergătoare,
● felul îngrăşământului,
● tehnologia culturii respective (irigat sau neirigat),
● preţul îngrăşămintelor chimice şi al produselor agricole vegetale.

Principalele căi de sporire a eficienţei economice a folosirii îngrăşămintelor chimice:

● 1. Asigurarea unei reţete de fabricaţie cu un raport optim între azot-fosfor-potasiu
(NPK), în concordanţă cu condiţiile pedoclimatice şi cu structura culturilor.
● 2. Producerea şi livrarea îngrăşămintelor chimice numai în stare granulată, deoarece
se reduc pierderile şi se uşurează munca de administrare.
● 3. Folosirea îngrăşămintelor complexe, compuse din 2-3 elemente, pentru
reducerea costurilor cu încorporarea în sol.
● 4. Creşterea cantităţii de îngrăşăminte chimice pe solurile mai puţin fertile, pentru că
determină sporuri de producţie mai mari.
● 5. Extinderea utilizării îngrăşămintelor chimice cu „descompunere lentă”, pentru a
preîntâmpina poluarea solului şi a apei.
Indicatorii de apreciere a eficienţei economice sunt:

● 1. Producţia suplimentară la hectar şi pe doză;

● 2. Costul suplimentar pe hectar şi pe tona de produs;

● 3. Profitul pe hectar, pe tona de produs şi pe doză;

● 4. Rata profitului;

● 5. Sporul marginal pe hectar şi pe doză;

● 6. Costul marginal pe hectar, pe tona de produs şi pe doză;

● 7. Profitul marginal pe hectar, pe tona de produs şi pe doză;

● 8. Rata profitului marginal.

 În scopul diminuării efectelor poluante ale îngrăşămintelor chimice, sunt utilizate mai multe
soluţii:
• a) Modificarea structurii culturilor, prin creşterea ponderii leguminoaselor - fasole, mazăre,
soia, lucernă, etc. - capabile să fixeze azotul direct din aer, ceea ce determină creşterea rezervei
de azot din sol şi diminuarea necesarului de azot anorganic;
• b) Crearea de soiuri şi hibrizi de plante capabile să fixeze azotul atmosferic.
• c) Utilizarea îngrăşămintelor chimice cu descompunere lentă, a căror administrare se face
direct la plantă şi nu în intervalul dintre plante.
• d) Utilizarea îngrăşămintelor organo-minerale, dintre care cel mai important este gunoiul de
grajd, care conţine cca. 40% din masa noului produs, la care se adaugă sulfat de amoniu, uree,
fosfat de amoniu etc.
Se estimează că îngrăşămintele naturale conţin de 7 – 8 ori mai multe elemente nutritive decât
orice fel de îngrăşământ chimic, fie chiar complex. Experienţele au arătat că o tonă de îngrăşământ
natural produce un spor de 40 – 80 kg/ha de cereale boabe, ceea ce înseamnă o producţie de 1,7 –
3,4 milioane tone cereale realizată prin utilizarea îngrăşămintelor naturale.
Pentru a spori eficienţa economică a acestor îngrăşăminte, este necesar ca ele să fie aplicate în
concordanţă cu tipul solului şi cu planta cultivată, şi de la caz la caz, asociate cu îngrăşăminte
chimice.
Pe solurile podzolice şi nisipoase, atunci când gunoiul de grajd este insuficient, se pot folosi ca
îngrăşăminte naturale, îngrăşămintele verzi, lupin, secară, rapiţă, în mirişte, sau ca plante
protectoare, după care sunt introduse sub brazdă.
 ÎMBUNĂTĂȚIRI FUNCIARE
• Utilizarea raţională a terenurilor agricole în România se face din dublă perspectivă :
1. practicarea unor sisteme agricole raţionale diferenţiate pe zone de producţie agricolă prin folosirea integrală şi eficientă a
suprafeţelor agricole; protecţia solului, păstrarea fertilităţii; prevenirea şi combaterea oricăror forme de degradări şi scoatere din
circuitul agricol a terenurilor;
2. extinderea suprafeţelor agricole (îndeosebi arabile) prin : atragerea în circuitul agricol a terenurilor care nu sunt utilizate eficient.
• Predominantă pentru condiţiile României, datorită caracterului limitat al terenului şi fertilităţii,
este folosirea integrală şi eficientă a suprafeţelor agricole. În cadrul măsurilor de extindere a
suprafeţelor agricole îndeosebi a celor arabile reprezentative sunt lucrările de îmbunătăţiri
funciare: extinderea şi folosirea eficientă a sistemelor de irigaţii, îndiguiri, desecări (de bălţi şi
terenuri inundabile), regularizarea albiilor unor râuri şi a apelor de suprafaţă, fixarea nisipurilor,
măsuri antierozionale.
• Îmbunătăţirile funciare au o dublă importanţă :
– creează noi terenuri sporind zestrea agricolă a ţării ;
– ridică fertilitatea naturală a solului pe terenurile utilizate.
• Executarea acestor lucrări necesită fonduri însemnate pentru investiţii. Localizarea lor, respectiv
fixarea pe o anumită suprafaţă de teren. Economic investiţiile în îmbunătăţiri funciare sunt
considerate a fi cele mai eficiente din agricultură, iar eficienţa e condiţionată de :
– eficienţa investiţiilor în îmbunătăţiri funciare în raport cu alte direcţii de creştere a producţiei agricole;
– eficienţa producţiei agricole după ameliorarea solului.
• Criteriul în alegerea investiţiei se stabileşte în funcţie de scopul urmărit : creşterea producţiei,
creşterea eficienţei sau ambele.
• Experienţa de pană acum demonstrează că este mai oportun ca investiţiile în îmbunătăţiri
funciare să fie orientate în direcţia valorificării terenurilor slab productive sau a celor în curs de
degradare. Deşi investiţia pe aceste terenuri este mai mare, sporul de randament este superior,
iar termenul de recuperare a investiţiei este mic.
Îndiguiri şi desecări
• În România suprafaţa agricolă afectată de umiditate depăşeşte suprafaţa de 4 mil.ha, din care cea mai
mare parte 2,1 mil.ha sunt terenuri arabile, pajişti, păşuni, plantaţii de pomi şi viţă de vie. Cele mai
întinse suprafeţe cu exces de umiditate : Lunca Dunării, Lunca Someşului, Mureşului, Crişurilor,
Timişului, Oltului, Siretului, Prutului.

• Importanţa economică a îndiguirilor (principala lucrare pentru înlăturarea excesului de apă din sol)
este foarte mare pentru că terenurile respective recuperate sau menţinute în circuitul agricol sunt
terenuri cu fertilitate ridicată. Aceste terenuri de regulă sunt în imediata apropiere a surselor de apă
pentru irigaţii şi se pretează practicării unei A intensive. Se apreciază ca fertilitatea naturală a
terenurilor recuperate din lunca Dunării este de 3 ori mai mare decât a solurilor normale din zonă.

• Desecările (asanările) sunt absolut necesare pentru că fenomenul de băltire a apărut şi se manifestă cu
predilecţie în perimetrul sistemelor de irigaţii. pentru mai mult de 2,1 mil. ha teren agricol, în
majoritate teren arabil, se manifestă pericolul înmlăştinării, sărăturării, alcalinizării, ca urmare a
ridicării nivelului apei freatice din sol, precum şi a infiltraţiilor din canalele de irigaţii şi a exploatării
necorespunzătoare a sistemului de desecare-drenare şi a udărilor neraţionale.

• Coeficienţii privind efectul desecărilor (calculaţi ca raport între producţia la ha după desecare şi
producţia la ha înainte de desecare) sunt la nivel de ţară de : 1,27 grâu şi floarea soarelor ; 1,41
porumb, sfeclă de zahăr ; 1,49 cartofi.

• Investiţia specifică pe ha este mai mică pentru sistemele de evacuare a apei, creşte la sistemele de
irigaţii şi desecări, iar cea mai mare investiţie se realizează pentru sistemele de drenaj. Termenele
medii de recuperare a investiţiei la lucrările de combatere a excesului de umiditate sunt de 6-8 ani cu
variaţii de 4-6 ani pentru reţele de evacuare, 8 ani pentru sistemele de drenaj.
Măsurile antierozionale
• În cadrul acestor măsuri sunt incluse lucrările destinate recuperării terenurilor agricole degradate
şi ridicării capacităţii productive a terenurilor în curs de degradare.
• Eroziunea solului este determinată atât de acţiunea agenţilor naturali (t°, vânt, precipitaţii) dar şi
ca urmare a impactului devastator al activităţilor economice ale omului, defrişarea fără
discernământ a pădurilor; exploatarea neraţională a terenurilor agricole; extinderea suprafeţelor
ocupate de ramurile nonagricole. Acuitatea acestor probleme rezultă din faptul că 2/3 din
suprafaţa ţării e ocupată de munţi şi dealuri. În prezent eroziunea solului afectează peste 2,7 mil.
ha teren agricol din care 1,1 mil. ha terenuri arabile în pericol potenţial de declanşare a eroziunii.
• Cele mai afectate zone de eroziune : zona Bîrladului, zona Berheci-Zelitiu, Slănic – Buzău, Jijia,
zona naturală Vrancea, Motru, Crasna, Fizeş, etc.
• Eroziunea solului produce în esenţă 2 efecte negative :
– pierderea stratului fertil de sol care la nivel de ţară se ridică la 160 mil. tone, ceea ce înseamnă scoaterea
din circuitul agricol şi/sau reducerea puterii productive a terenului;
– colmatarea lacurilor de acumulare sau albiilor râurilor, mărind pericolul de inundaţii.

• Principalele (lucrări) măsuri antierozionale sunt :

– executarea arăturilor şi a celorlalte lucrări numai pe curba de nivel ;
– desţelenirea, însămânţarea şi supraînsămânţarea păşunilor şi fâneţelor naturale de pe terenurile erodate ;
– cultivarea plantelor care stăvilesc şi în acelaşi timp previn eroziunea (plante păioase cu o densitate de 500
– 600 pl/m2) ;
– terasarea terenurilor puternic erodate aflate în pantă ;
– cultivarea teraselor cu plante de cultură, viţă de vie + pomi fructiferi ;
– reînfiinţarea jnepenişurilor de pe platourile alpine înalte pentru a proteja stratul fertil de sol.
• Prin efectuarea lucrărilor antierozionale se urmăreşte rezolvarea următoarelor probleme :
– eliminarea procesului erozional ;
– regularizarea scurgerii apei pe versanţi ;
– apărarea terenurilor agricole şi a obiectivelor economico-sociale de efectul devastator al
inundaţiilor şi al viiturilor torenţiale ;
– includerea în circuitul agricol a terenurilor ajunse neproductive ca urmare a eroziunii
solului ;
– îmbunătăţirea condiţiilor de executare a lucrărilor agricole cu mijloace mecanice.
• Aprecierea eficienţei economice a lucrărilor antierozionale se face atât din punct de vedere al
sporului de producţie obţinut, pe baza căruia se recuperează investiţia şi în al doilea rând, prin
redarea în circuitul agricol a noi suprafeţe de teren ceea ce contribuie la utilizarea eficientă a
terenurilor agricole.
• Coeficientul de creştere al producţiei ca urmare a lucrărilor de combatere a eroziunii sunt, de la
o cultură la alta, de: 1,15 grâu, 1,04 porumb, floarea soarelui, cartofi.
• Investiţia specifică la ha pentru aceste lucrări este inferioară mediei lucrărilor ameliorative,
termenul mediu de recuperare e de 7,5 ani.
Valorificarea terenurilor nisipoase
• Terenurile nisipoase însumează în România 420.000 ha şi sunt situate în: S-E Olteniei,
Dobrogea, Bihor, Mehedinţi, Buzău, Galaţi.
• Atragerea acestor terenuri în circuitul agricol şi economic se face prin irigaţii şi împăduriri.
Irigaţiile permit cultivarea acestor terenuri cu plante de cultură în regim intensiv şi
superintensiv (viţă de vie, pomi fructiferi) iar rezultatele economice sunt superioare.
Echilibrul ecologic pe aceste terenuri este foarte fragil deoarece orice eroare tehnologică poate
readuce terenul nisipos ameliorat la starea sa iniţială.
• Abandonarea sistemelor de irigat şi defrişarea masivă a perdelelor de protecţie (unele cu o
vechime > de 100 ani) de ex. Piscul vechi, Ciuperceni (Oltenia) ca efecte ale aplicării reformei
funciare au determinat revenirea terenurilor nisipoase amenajate în categoria terenurilor
neproductive.

Valorificarea terenurilor sărăturoase şi acide

• Terenurile sărăturoase sunt amplasate în V şi E ţării şi însumează peste 760.000 ha. Luarea în
cultură a acestor terenuri se face prin lucrări de drenare, folosirea amendamentelor calcaroase
şi a gunoiul de grajd. Existenţa solurilor acide şi sărăturoase se datorează unor cauze naturale
dar şi unor cauze produse de om, de ex. sărăturarea poate să apară ca urmare a băltirilor
rezultate în urma administrării necorespunzătoare a apei pentru irigaţiilor. Termenul de
recuperare a investiţiilor pentru ameliorarea terenurilor sărăturoase este de 16 ani – cel mai
lung termen.
Terenurile degradate de activitatea industrială.
• Suprafeţe însemnate de terenuri agricole au fost sustrase producţiei pentru totdeauna sau
temporar ca urmare a dezvoltării generale a economiei naţionale şi a industrie.
Reprezentative: terenuri ocupate de deşeuri şi reziduuri industriale se întind pe o suprafaţă
agricolă de peste 18.000 ha, suprafaţa ocupată de halde de steril şi excavările la suprafaţă sunt
de 15,5 mii ha.
• Tehnica şi tehnologia actuală permit recuperarea acestor terenuri pentru agricultură. Dar,
deoarece fondurile de investiţii sunt foarte mari ele nu se justifică decât în condiţiile asigurării
securităţii alimentare. Recuperarea terenurilor ocupate cu halde de steril şi introducerea lor în
circuitul agricol se poate face prin cultivarea ierburilor perene în asociere cu îngrăşăminte
organice şi minerale în scopul formării stratului fertil de sol.
• Suprafeţele ocupate de cenuşa de la termocentrale se pot recupera prin plantarea de viţă de
vie şi pomi fructiferi. Integrarea în circuitul agricol a suprafeţelor poluate de activitatea
industrială presupune, în primul rând, înlăturarea definitivă a agentului poluant şi după
aceea formarea stratului fertil de sol (căutarea unor soluţii tehnice şi economice care să
faciliteze activităţile agricole pe aceste terenuri).
 POLITICA DE FOLOSIRE RAŢIONALĂ A
RESURSELOR DE PRODUCŢIE ÎN PROFIL TERITORIAL

Folosirea resurselor de producţie în profil teritorial presupune

abordarea următoarelor probleme centrale:

• Repartizarea teritorială a agriculturii

• Specializarea producţiei agricole

• Zonarea agriculturii

• Cooperarea, combinarea şi integrarea agroindustrială

 Repartizarea teritorială a agriculturii
• Definiţie → aşezarea în teritoriu a diferitelor ramuri şi culturi agricole în
funcţie de condiţiile economice şi naturale locale şi ţinând cont de nevoile
economiei naţionale.

• Scopul → de a asigura proporţii raţionale de dezvoltare între agricultură şi

industrie, între producţia şi consumul diferitelor produse agricole, între
diferite ramuri ale agriculturii, toate acestea atât la nivelul economiei
naţionale, cât şi la nivelul fiecărei zone natural-economice identificate la
nivel de judeţ.

• Factori ce influenţează repartizarea teritorială sunt:

– factori generali: determinaţi de cerinţele economiei naţionale şi exprimaţi prin
acţiunea obiectivă a legii cererii şi ofertei şi legii valorii;
– factori specifici, locali: determinaţi de condiţiile economice şi
agropedoclimatice, industria, forţa de muncă, condiţiile de transport,
experienţa locală în producţie.

• Eficienţa economică → randamente maxime pe unitatea de suprafaţă şi

cheltuieli minime pe unitatea de produs.
• Repartizarea teritorială rezolvă următoarele probleme:
– alegerea celei mai indicate ramuri sau culturi agricole în condiţiile
natural-economice date;
– alegerea celor mai favorabile zone de producţie pentru anumite ramuri
sau culturi;
– alegerea celei mai raţionale structuri de producţie în condiţiile date,
structură bazată pe dezvoltare complexă a agriculturii şi reflectată de
îmbinarea optimă a ramurilor de producţie.
• Criteriul general al repartizării teritoriale este maximum de randament cu
minimum de cheltuieli şi se concretizează în 2 indicatori: randamentul la ha
sau pe cap de animal şi costul pe unitatea de produs.
• În repartizarea teritorială a unei ramuri sau culturi se porneşte de la zonele
cele mai favorabile, cu cele mai mari randamente la hectar sau pe cap de
animal şi cele mai mici costuri pe unitatea de produs.
• În cazul în care zonele cele mai favorabile nu asigură satisfacerea integrală
a nevoilor de consum pentru un anumit produs, se trece la extinderea lui şi
în zonele mai puţin favorabile, cu randamente mai mici şi costuri mai mari.
 Specializarea producţiei agricole
• Definiţie → a apărut ca urmare a adâncirii diviziunii sociale a muncii şi
exprimă caracterul intensiv, calitativ nou al procesului de producţie.
Datorită particularităţilor tehnice şi tehnologice, dar şi a celor economice
ale agriculturii, specializarea din această ramură nu poate atinge gradul
celei din industrie.
• Condiţiile care favorizează adâncirea specializării în agricultură sunt:
– caracterul limitat al resurselor de producţie, care impune concentrarea şi
specializarea producţiei agricole în zonele cele mai favorabile;
– cererea relativ stabilă faţă de gama sortimentală de produse agricole existente;
– gama sortimentală de produse agricole relativ redusă.

• Formele specializării
– Specializare naţională – este determinată de diviziunea muncii pe plan naţional şi
internaţional.
– Specializarea pe ramuri – se manifestă prin două componente: specializarea pe
produs (o zonă sau o unitate de producţie este specializată în obţinerea unui anumit
produs principal) şi specializarea tehnologică (este posibilă numai în creşterea
animalelor (reproducţia, creşterea şi îngrăşarea).
– Specializarea teritorială – este determinată de repartizarea teritorială şi zonarea
agriculturii şi se bazează pe schimbul interzonal de produse agricole.
• Direcţii de apariţie a noi ramuri în agricultură prin adâncirea specializării:

– Desprinderea şi constituirea în ramuri independente a producerii

seminţelor şi a animalelor de reproducţie;
– Transformarea unor culturi în ramuri de sine stătătoare;
– Adâncirea diferenţierii de ramură pe specii de animale în zootehnie;
– Delimitarea în ramuri independente a producerii unor produse
agricole conexe, precum carne şi lapte, carne şi lână etc.;
– Delimitarea în ramuri distincte a unor stadii de producţie din
zootehnie.

• Eficienţa economică → indicatorul structura valorică a producţiei marfă

participantă la schimbul interzonal. Specializarea producţiei agricole
generează intensificarea schimburilor de mărfuri.
 Zonarea agriculturii
• Zona se defineşte dintr-o dublă perspectivă:
– un ansamblu de posibilităţi productive (naturale, economice şi umane), din
care în procesul de producţie sunt utilizate cele mai favorabile
– un ansamblu de limite de care trebuie ţinut seama în deciziile de optimizare a
activităţii economice
• Zonarea agriculturii → acţiune esenţială care intră în atribuţia MADR, iar
executarea acesteia se realizează de către ASAS. Actualul model românesc
de zonare a fost definitivat în 1990 şi presupune delimitarea a 11
microzone de producţie agricolă:
– lapte – carne – porumb – sfeclă de zahăr – floarea soarelui
– lapte – carne – porumb – sfeclă de zahăr
– lapte – carne – porumb – floarea soarelui
– lapte – carne – porumb – legume
– carne – porumb – floarea soarelui
– carne – porumb – sfeclă de zahăr
– carne – porumb
– carne – porumb – struguri
– carne – porumb – soia
– lapte – carne
– carne
• Criteriile de optimizare a modelului românesc de zonare:
– minimizarea costurilor cu maximizarea profitului
– maximizarea producţiei nete care presupune producţii relativ fixe cu
minimizarea cheltuielilor materiale
– maximizarea producţiei globale calculată pe baza preţurilor maxim posibile de
valorificare în vigoare, din zonă

• Modelul românesc de zonare nu are în vedere, cheltuielile de transport,

aspect care atrage numeroase critici din partea specialiştilor.

• Variabilele modelului sunt date de:

– structura pe culturi a terenului din zonă
– conţinutul şi caracteristicile factorilor de producţie

• Restricţiile modelului:
– restricţii de folosire a resurselor
– restricţii tehnice
– restricţii economice
– restricţii sociale
– restricţii de transport
– restricţii de inerţie teritorială
 Cooperarea
• Coexistenţa tuturor activităţilor economice (agricole si neagricole) presupune
manifestarea unui sistem de relaţii economice de cooperare.
• Cooperarea în agricultură se poate realiza în profil de ramură şi profil
teritorial:
– Cooperarea de ramură presupune relaţii intre ramuri (intraramuri) şi în cadrul
ramurii (interramuri)
– Cooperarea teritorială presupune relaţii între judeţe (interzonale) şi în cadrul
judeţelor (intrazonală).
• Cooperarea se poate manifesta sub formă materială sau social economică
(valorică):
– Latura materială o constituie economia de mijloace materiale şi financiare,
precum şi legăturile dintre producători şi consumatori.
– Latura social-economică constă în menţinerea formei valorice a relaţiilor
economice.
• După sfera de cuprindere cooperarea poate fi pe orizontală şi pe verticală:
– Cooperarea pe orizontală presupune relaţii care se stabilesc între diferiţi
întreprinzători din acelaşi domeniu de activitate. Forma clasică a cooperării pe
orizontală o reprezintă asocierea în producţie.
– Cooperarea pe verticală presupune relaţii care se stabilesc între agricultură şi
ramurile din amonte sau aval de ea. Forma superioară a cooperării pe verticală o
reprezintă combinatul agroindustrial→ unitate economică integrată în care se
regăsesc producţia, prelucrarea şi distribuţia (agricultură, industrie, comerţ).
 Cooperarea

• Indicatorii care exprimă gradul de cooperare se manifestă:

– în domeniul aprovizionării – ponderea valorii mijloacelor

de producţie aprovizionate pe bază de cooperare în
valoarea totală a mijloacelor de producţie cumpărate

– în domeniul desfacerii – ponderea valorii producţiei

agricole desfăcută pe baza relaţiilor de cooperare în totalul
producţie realizate
 Combinarea în producţia agricolă
• Definitie → imbinarea agriculturii cu industria

• Deosebiri intre cooperare si combinare:

– Cooperarea are o sfera mai larga de cuprindere exprimata prin relatiile dintre
industrie si agricultura sau relatiile din cadrul agriculturii; Combinarea
exprima numai relatiile dintre industrie si agricultura.
– Cooperarea nu excude ci presupune pastrarea autonomiei economice;
Combinarea conduce in final la crearea complexului agroindustrial bazat pe
conducere si gestiune unica.

• Domenii de activitate:
– Prelucrarea subproduselor agricole (paie, lemn si subproduse forestiere, lana,
lapte)
– Industria casnica → forma de activitate traditionala non-agricola cu caracter
social in mediul rural (forma clasica este artizanatul)
– Societati de prelucrare a produselor agricole si de deservire a agriculturii
– Complexul agroindustrial → forma specifica de combinare a activitatii
industriale cu cea agricola, dar in care rolul hotarator ii revine agriculturii