Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
DISCIPLINA:
ECONOMIE ŞI POLITICĂ AGRARĂ
Bucureşti, 2022
Tabloul sintetic al structurilor de proprietate
şi exploatare din agricultură
TEREN AGRICOL
GOSPODĂRIILE MEMBRILOR
UNITĂŢI D.G.Z.V. ASOCIAŢII AGRICOLE ASOCIAŢII NEAGRICOLE COOPERATORI
UNITĂŢI D.G.E.H.
PROFIL VEGETAL INDUSTRIALIZARE
GOSPODĂRIII DE PARTID
PRESTĂRI SERVICII
PROFIL ANIMAL
UNITĂŢI A.S.A.S.
VALORIFICARE
ALTE UNITĂŢI
ASOCIAŢII MIXTE
Structura de proprietate şi
exploatare înainte de 1990 TEREN AGRICOL
CONSILII LOCALE
PRIVAT PARTICULAR PRIVAT AL
STATULUI
• Domeniul public
• Domeniul privat
• Conţinut şi dimensiuni
• Conţinut:
Principalele bunuri funciare de destinaţie agricolă încadrate în acest domeniu sunt
(Legea nr.213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia):
– terenurile destinate cercetării şi producţiei de seminţe şi de material săditor din
categoriile biologice şi de animale de rasă
– canalele magistrale şi reţelele de distribuţie pentru irigaţii, cu prizele aferente”;
– digurile de apărare împotriva inundaţiilor şi altele
• Instituţii:
– institute şi staţiuni de cercetare agricolă;
– unităţi de învăţământ agricol şi silvic;
– unităţi de interes naţional din subordinea directă a Ministerului Agriculturii şi
Dezvoltarii Rurale (cele privind administrarea amenajărilor de îmbunătăţiri
funciare) sau altor organe administrative centrale.
Domeniul public de interes local
• Definire
Include bunurile destinate spre utilizare membrilor ce compun o unitate
administrativă bine determinată (judeţ, municipiu, oraş sau comună), fapt pentru
care se află în proprietatea comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor (tot “în
regim de drept public”) (Legea nr.18/1991, Legea fondului funciar)
• Instituţii
Administrarea bunurilor apartinand domeniului public de interes local se
realizeaza de către:
– consiliile locale sau, după caz,
– prefecturi.
• Conţinut
În componenţa acestui domeniu preponderente sunt izlazurile şi fâneţele naturale
care reprezintă categoriile de folosinţă agricole a proprietăţii publice, cea mai
întinsă, dar şi cea mai importantă din punct de vedere socio-economic, pentru
sprijinul acordat de stat agricultorilor privaţi.
Importanţa socio-economică a acestor terenuri este relevată de ajutorul pe care
statul îl acordă gospodăriilor ţărăneşti în creşterea şi întreţinerea propriilor
efective de animale (cu deosebire a speciilor erbivore: bovine, cabaline, ovine şi
caprine), fapt care a generat, în final, un nivel de trai îmbunătăţit, prin aportul de
produse animaliere.
Domeniul privat
• Definire: este format din bunurile aflate în proprietate privată a unor
persoane fizice sau juridice, bunuri care, indiferent de proprietar, sunt folosite
pentru a produce venituri şi pot fi înstrăinate.
• Caracteristici
– d.p.d.v. juridic, bunurile aparţinând acestui domeniu se caracterizează prin
aceea că nu sunt destinate uzului public, sunt în comerţ, nu sunt supuse
vreunui regim excepţional, sunt general alienabile, prescriptibile şi
susceptibile de a fi de a fi lovite de vreun drept de servitute;
– d.p.d.v. economic, caracteristica dominantă rezultă din scopul utilizării lor,
respectiv obţinerea de venituri de către proprietarii acestora.
• Agricultura a fost primul sector din economie care a depăşit pragul de 80% de
privatizare propus a se realiza în perioada de tranziţie.
• Dar această apreciere este interpretabilă, întrucât terenurile din domeniul
privat al statului s-au aflat in administrarea societăţilor comerciale agricole,
foste unităţi agricole de stat socialiste, asupra cărora statul şi-a menţinut
controlul aproape total, deoarece deţinea pachetul majoritar de acţiuni.
Domeniul privat al statului
• Definire: are în compunere bunurile (altele decât cele din domeniul public) asupra
cărora se exercită dreptul de proprietate privată a statului [Legea nr. 213/1998] şi
care sunt încredinţate spre administrare unor societăţi comerciale, regii autonome,
unităţi administrativ teritoriale
• Caracteristici:
– Dreptul de proprietate dă posibilitatea celui care-l deţine să facă ceea ce doreşte
cu lucrul pe care-l posedă, în limitele legii. Prerogativele dreptului de
proprietate sunt următoarele: posesia, utilizarea, dispoziţia şi uzufructul.
Proprietatea individuală implică exercitarea de către individ a tuturor acestor
componente definitorii ale dreptului de proprietate. Delegarea unuia din
elementele dreptului de proprietate nu schimbă caracterul de individualitate al
proprietăţii sale.
– Caracteristica fundamentală a economiei de piaţă o reprezintă autonomia
decizională a agenţilor economici, bazată pe proprietatea individuală asupra
resurselor economice şi, în special, asupra capitalului.
• Raporturile dintre cele două ramuri economice, pot fi abordate teoretic dintr-o dublă
perspectivă:
– în funcţie de rolul rezervat puterii publice (statului) de către politica economică în
vederea realizării echilibrului dintre industrie şi agricultură, în cadrul procesului
de dezvoltare economică generală;
– în funcţie de perspectiva integrării, în primul rând, a agriculturii cu industriile din
amonte sau aval de ea, iar în al doilea rând, a proceselor de producţie agricole cu
cele industriale din cadrul agriculturii.
• Politica agrară tratează deopotrivă cele două categorii de raporturi, cu accent, evident,
pe prima abordare, pe când economia agrară se limitează la efectele asupra eficienţei
economice induse de integrarea în cadrul ramurii şi, parţial, asupra celor rezultate din
legăturile exterioare agriculturii cu industria.
• Această argumentare este, în acelaşi timp, şi motivaţia pentru care, în cele ce urmează,
vom centra dezbaterea pe rolul puterii publice în realizarea raportului dintre industrie
şi agricultură.
Raportul fundamental
Ţinând cont de poziţia puterii publice faţă de agricultura şi/sau industrie, am
putea reprezenta orice politică economică, inclusiv cea agrară, in următoarea
schemă sintetică:
• În societatea de tip comunist, funcţia economică a statului este absolută sau aproape absolută.
Forţele pieţei sunt sub controlul deciziei statale. Autoritatea publică, în acest sistem economic,
atinge nivelul maxim. Statul este cel care determină, prin plan, nevoile în economie, în baza
cărora alocă fiecărei ramuri repartiţii materiale, financiare, de forţă de muncă şi stabileşte,
totodată, preţurile, stocurile, ritmurile de creştere etc. deci, legăturile sunt intense pe vectorul
putere publică-agricultură şi respectiv putere publică-industrie şi minime pe vectorul
industrie-agricultură.
Scenarii de formare a profilului
economiei naţionale
– Profilul agrar-industrial
– Profilul industrial-agrar
– Societate informatizată
PIAŢA FUNCIARĂ
• Piaţa funciară, prin toate componentele sale definitorii, respectiv vânzarea-cumpărarea, cooperarea,
asocierea, arendarea, concesionarea şi închirierea reprezintă o problematică cheie, aflată în
responsabilitatea politicii agrare naţionale, în scopul reconfigurării şi redimensionării structurilor
de proprietate şi exploatare din agricultură.
• În economia de piaţă liberă, democratică, piaţa funciară este o componentă obiectivă a acesteia şi, ca
oricare altă piaţă a factorilor de producţie, presupune relaţii juridice şi economice în cadrul cărora
se confruntă cererea cu oferta asupra terenurilor ce urmează a fi transmise spre o nouă proprietate
şi/sau exploatare.
• Relaţiile economice circumscrise pieţei funciare îmbracă forma unor acţiuni în baza cărora se
negociază transmiterea proprietăţii (cu toate atributele sale) sau numai a folosinţei.
• Negocierile dintre proprietari şi cumpărători, respectiv utilizatori, au în vedere o anumită categorie
economică specifică fiecărei acţiuni de transmitere a terenurilor care, pe fond, definesc segmente
diferite ale pieţei funciare, după cum urmează:
• Pământul în general, şi cel agricol, în special, devine obiect al tranzacţiilor de piaţă, numai dacă:
– este element al proprietăţii private;
– politica agrară, prin componentele sale proprii (sistem legislativ şi cadru instituţional) normează
funcţionarea pieţelor funciare în ansamblul lor, dar şi pe fiecare segment ce intră în cuprinderea acesteia.
Particularitățile pieţei funciare
Regulile de funcţionare a pieţei funciare sunt, în linii generale, asemănătoare cu cele de
pe piaţa oricărui alt bun economic, dar există şi anumite elemente specifice, deoarece:
6. Preţul pământului evoluează în funcţie de intensitatea cererii celor care sunt dispuşi
să investească în pământ.
• Specifice:
– Contribuţia pieţei funciare la ajustarea structurală, la creşterea dimensiunii proprietăţii funciare şi a
exploataţiilor agricole, condiţie esenţială pentru dezvoltarea unei activităţi eficiente şi performante.
– Favorizează accesul producătorilor agricoli la instituţii de credit; pământul ar putea deveni cea mai
sigură garanţie pentru creditul agricol. În acest scop, se cer îndeplinite o serie de precondiţii:
drepturile de proprietate trebuie să fie clare, trebuie să existe mijloace legale prin care să fie preluat
pământul pus garanţie în caz de neplată şi, cea mai importantă dintre toate, trebuie să existe o piaţă
„fluidă” a pământului.
– Favorizează tranziţia treptată a muncii agricole către sectoarele neagricole întrucât cei care urmăresc
să părăsească agricultura transferă integral sau parţial drepturile de proprietate asupra pământului
celor care rămân în acest domeniu. Ea reprezintă, astfel, un mijloc important care asigură celor ce
doresc să se ocupe de agricultură accesul la resursele de pământ şi alocarea eficientă a acestora.
– Piaţa pământului contribuie la realizarea unor schimbări în procesul de producţie agricol, în sensul
înlocuirii muncii prin capital, care se produce în mod inevitabil odată cu sporirea dimensiunii
exploataţiilor agricole şi orientarea lor către producţia pentru piaţă. De menţionat este şi rolul pieţei
funciare în favorizarea profilării şi specializării producţiei în exploataţiile cu caracter comercial.
Factori de influenţă
În procesul de negociere, asupra intensităţii acţiunilor de pe piaţa funciară acţionează
două categorii de factori favorizanţi, cu efecte asupra ofertei, cererii şi respectiv
categoriilor economice specifice acestei pieţe (preţ, arendă, dividend). Prima categorie
cuprinde factorii cu aplicabilitate directă, specifică, iar a doua categorie include factorii cu
aplicabilitate generală , indirectă.
• Metodologia evaluării terenurilor agricole este considerată ca o chestiune de politică agrară, încă
nerezolvată, deoarece:
– în teorie, sunt o mulţime de abordări şi interpretări, care, în cele mai multe cazuri, se exclud
reciproc, nu se susţin;
– în practică nu este un punct de vedere oficializat, ceea ce face ca patrimoniul exploataţiilor
agricole să nu includă şi valoarea economică a terenurilor agricole.
• În cadrul teoriei economice, direct sau indirect, explicit sau implicit, evaluarea economică a
terenurilor este confundată sau substituită preţului pământului şi invers. Or, între aceste două
categorii economice au fost identificate următoarele relaţii, care le individualizează în mod clar:
– evaluarea se fundamentează pe o metodologie ştiinţifică, predeterminată, pe când preţul este
rezultatul acţiunilor de negociere, dintre vânzător şi cumpărător;
– evaluarea se manifestă pe tot câmpul tranzacţiilor comerciale (economice şi extraeconomice), iar
preţul numai în cadrul pieţei funciare, cu referire la vânzare-cumpărare;
– evaluarea poate reprezenta un reper şi/sau o orientare în cadrul acţiunilor de negociere, din
care cauză preţul poate oscila în sus sau în jos pe intervale nelimitate faţă de evaluare.
Evaluarea economică
• Ecuaţiile de determinare a evaluării pot fi atribuite preţului, numai în măsura în care aceasta se
identifică cu rezultatul evaluării economice. În acest sens se poate vorbi de o ecuaţie cadru, bazată pe
raportul dintre rentă şi coeficientul de capitalizare a dobânzii:
Vp/ha = R / Cc
în care: V/ha – Valoarea economică a unui hectar de teren; R – Renta funciară anuală pe
hectar; Cc – Coeficientul de capitalizare a dobânzii (aproximativ egal cu rata dobânzii)
• În două situaţii această formulă trebuie amendată pentru a proteja piaţa funciară şi, implicit, pe
agricultori:
– Când economia traversează o perioadă de criză, atât valoarea, cât şi preţul pământului ating
niveluri foarte scăzute, de regulă apropiate de renta anuală, întrucât rata dobânzii este mult mai
mare faţă de pragul normal, apreciat a fi de 4–5%. Pentru a preîntâmpina specula sau alte
fenomene negative ce pot distorsiona funcţionarea normală a pieţei funciare, se recomandă
multiplicarea rentei cu 20–25 de ani, perioada de suprapunere a trei generaţii de agricultori.
– Când terenurile agricole sunt scoase definitiv din circuitul productiv, valoarea atribuită
suprafeţelor respective trebuie să fie mult mai mare decât atunci când ar fi fost destinate
activităţilor agricole propriu-zise. O formulă posibilă care să răspundă acestei cerinţe este
următoarea
Vp = R/Cc + Vcf + (Vcf/Nc × 100) + Chv × Ip
în care: R – renta funciară; Cc – coeficientul de capitalizare; Vcf – valoarea neamortizată a
capitalului fix integrat pământului; Chv – cheltuielile necesare pentru recuperarea unei
suprafeţe de teren neproductiv egală cu suprafaţa scoasă din circuitul agricol; Ip – indicele de
creştere a preţurilor.
POLITICA DE SUSŢINERE A AGRICULTURII
• În vederea echilibrării cererii şi ofertei de produse agricole statul poate susţine atât
producătorii cât şi consumatorii prin pârghii economice, financiare şi fiscale
specifice economiei concurenţiale.
• Această acţiune a statului are ca fundament specificul activităţii din agricultură
(cicluri lungi de producţie, decalaje foarte mari între perioadele de avansare a
cheltuielilor şi perioadele de recuperare a veniturilor, caracterul aleatoriu al
producţiei, ca urmare a acţiunii factorilor de risc şi incertitudine etc.) și implicit
nivelul scăzut al productivităţii medii a muncii în perioada actuală (ca efect al
precarităţii input-urilor materiale şi a resurselor umane).
• Condiţiile expuse justifică susţinerea agriculturii de către stat, întrucât această
ramură satisface prin produsele sale una din cerinţele de bază ale fiinţei umane:
hrana.
• Instrument (pârghie) de intervenţie reprezintă:
→ categorie economică, cu ajutorul căreia statul acţionează asupra interesului economic al
unei colectivităţi determinate, sau al membrilor acesteia luaţi în mod individual, pentru
realizarea unui anumit obiectiv
→ reglează fenomenele economice şi sociale la nivelul economiei în general şi la nivelul
sectoarelor economice, în particular.
Tipologia instrumentelor (pârghiilor) de susţinere
→ În funcţie de natura lor:
• economice (preţurile şi piaţa produselor agricole, foarfecele preţurilor)
• financiare(alocaţiile bugetare - prime, subvenţii, cupoane, creditele direcţionate, fondurile
mutuale)
• fiscale (cu acţiune directă - impozitul pe profit, pe veniturile agricole, impozitul pe servicii şi
salarii, taxe, cu acţiune indirectă - taxa pe valoarea adăugată, taxe vamale, accize, taxe de
consumaţie).
• sociale protecţie socială
→ În funcţie de modul de acţiune:
• pârghii directe (preţuri, credite, subvenţii),
• pârghii indirecte (pensii pentru limită de vârstă, ajutoare sociale, despăgubiri).
Beneficiarii
• În scopul susţinerii agriculturii statul poate conduce pârghia direct către
agricultori sau indirect la consumatori. Producătorii agricoli beneficiază de
sprijinul statului în primul rând pentru susţinerea producţiei în vederea
înfăptuirii reproducţiei simple, pe tot ansamblul ramurii sau numai pentru
anumite sectoare culturi sau specii de animale. În al doilea rând pentru susţinerea
investiţiilor pe ansamblu sau numai într-un anumit segment.
Politica agrară de susţinere a producătorilor agricoli prin preţuri
• Politica agrară tratează preţurile ca una din pârghiile determinante în susţinerea de
către stat a agriculturii, susţinere care se poate realiza asupra input-urilor
(îngrăşăminte, seminţe, combustibili etc.) şi output-urilor (produse agricole
valorificate pe piaţă).
• Rolul statului (în dubla sa calitate de agent economic şi de reprezentant al
intereselor generale, în domeniul agricol) în domeniul preţurilor din agricultură:
– creşterea producţiei agricole, în special la acele produse care interesează în mod deosebit
economia naţională, pentru acoperirea consumului alimentar intern, asigurarea necesarului de
materii prime pentru industria prelucrătoare şi pentru crearea disponibilităţilor la export;
– îmbunătăţirea calităţii produselor în vederea atingerii standardelor din ţările europene cu o
agricultură dezvoltată;
– realizarea stocurilor de produse agricole la dispoziţia statului în cantităţile necesare şi în
conformitate cu înţelegerile internaţionale;
– cunoaşterea exactă a potenţialului economic al producătorilor agricoli, în vederea orientării
eficiente a cheltuielilor bugetare destinate finanţării directe şi indirecte a acestora;
– valorificarea deplină şi eficientă a suprafeţelor agricole, în paralel cu atragerea în circuitul
agricol a noi suprafeţe pe seama celorlalte categorii de fond funciar;
– specializarea, zonarea, concentrarea şi combinarea producţiei în zonele favorabile;
– corelarea preţurilor produselor agricole cu preţurile produselor industriale destinate
aprovizionării tehnico-materiale a agriculturii.
• Favorabile realizării echilibrului între cerere şi ofertă, deci să se supună legii economice
obiective a cererii şi ofertei, precum şi legii valorii.
Dar principiul fundamental în politica formării preţurilor din agricultură porneşte de la însăşi
esenţa acestui instrument economic: măsură a valorii mărfurilor. Orice abatere de la valoare
determină dezechilibre economice şi financiare majore.
Funcţiile prețului
• Funcţia de alocare a resurselor
– Fundamentarea temeinică privind consumurile materiale şi de forţă de muncă nu se
poate face fără a lua în calcul preţurile acestor resurse. Liberalizarea preţurilor în
funcţie de exigenţele economiei de piaţă a generat o reconsiderare a criteriilor de alocare
a resurselor, preţul devenind astfel un important instrument de analiză şi fundamentare
a deciziilor.
• Preţurile libere - se manifestă în prezent pentru toate produsele agricole indiferent de piaţă
și sunt rezultatul relaţiilor de piaţă, a jocului liber al cererii şi al ofertei, fără intervenţia
statului. Condiţiile de pe piaţa românească actuală, în care cererea de produse
agroalimentare îmbracă forme atipice datorită disfuncţionalităţilor din filiera de preluare,
permit apariţia unor falşi producătorilor. Aceştia sunt intermediarii care datorită concurenţei
reduse şi a gradului redus de informare a producătorilor agricoli, dobândesc un statut
aparte, ceea ce la permite să-şi impună condiţiile de preţ atât în sfera preluării, cât şi în sfera
valorificării produselor agricole.
Etapele liberalizării preţurilor
• Prima etapă s-a desfăşurat în anul 1990 - a fost eliminată planificarea de
tip comunist a economiei şi s-a declanşat procesul liberalizării preţurilor.
Principalele măsuri luate au fost:
– creşterea substanţială a preţurilor de contracte şi achiziţii (la produsele
vegetale cu 35%, iar la produsele animale cu 45%);
– eliminarea preţurilor de mercurial (preţuri maxime fixate pentru piaţa
ţărănească);
– renunţarea la sistemul contractelor obligatorii cu statul pentru anumite
produse, precum şi la primele acordate producătorilor pentru aceste produse.
Ţara 1990 1995 2000 2005 2007 2010 2015 2016 2017 2020
UE-
: 5.3 4.3 6.0 5.7 5.4 5.0 4.8 4.7 4.3
15/25/27/28
România 28.2 40.3 45.2 32.3 29.5 31.0 25.6 23.1 22.8 20.5
Sursa: Agriculture in the European Union. Statistical and Economical Information 2011, European Union, Directorate-General for
Agriculture and Rural Development, February 2012; faostat.fao.org
Sursa: https://ec.europa.eu/eurostat
Productivitatea muncii în agricultură (WL)
Sursa: https://ec.europa.eu/eurostat
Productivitatea muncii în agricultură (WL)
Sursa: https://ec.europa.eu/eurostat
Numărul de persoane hranite de un agricultor
• Acest lucru este cu atât mai evident în agricultură - domeniu de aplicare pe scară largă a
legilor biologice, în raport cu care mediul economic obiectiv, dar mai ales cel subiectiv,
capătă nuanţe proprii.
Ani/Țări România
2008
2014
2020
• Observaţii :
– În agricultură, la un capital utilizat de 120 u.m., o compoziţie a capitalului de 2/1 şi o rată a
profitului de 100%, s-a obţinut un profit net suplimentar de 28 u.m.
– În industrie, plusvaloarea realizată este de 12 u.m., cu toate că valoarea capitalului utilizat şi rata
plusvalorii au fost egale cu cele din agricultură.
– Diferenţa dintre plusvaloarea obţinută în agricultură (40 u.m.) şi profitul mijlociu (12 u.m.)
reprezintă rentă absolută, pe care şi-o însuşeşte proprietarul de teren/producătorul agricol.
Renta absolută
• Observaţii :
– la aceeaşi unitate de suprafaţă costurile sunt relativ egale (excluzând investiţiile), dar randamentele sunt
diferite, în funcţie de fertilitatea solului;
– la o rată a profitului normal raportată la costurile totale se realizează acelaşi profit pe unitatea de suprafaţă,
dar diferenţiat pe unitatea de produs;
– preţul individual pe unitatea de produs este invers proporţional cu gradul de fertilitate (mai mare pe
terenurile mai puţin fertile şi mai mic pe terenurile cu fertilitate ridicată);
– preţul de vânzare (al pieţei) pentru toţi producătorii agricoli se aliniază la preţurile produselor obţinute pe
terenurile cele mai puţin fertile (preţurile cele mai mari);
– valoarea producţiei la hectar este diferită în funcţie de randamente, ceea ce determină un venit net a cărui
mărime este direct proporţională cu fertilitatea solului;
– venitul net obţinut pe terenurile cele mai puţin fertile constituie profit normal, astfel că diferenţa dintre
venitul net şi profitul normal reprezintă rentă diferenţială I; (RD I = VN – Pf normal)
• renta diferenţială I se păstrează atâta timp cât fertilitatea solului este diferită.
Renta diferențială I
• Observaţii :
- costul transportului este influenţat de distanţă chiar de cantitatea transportată, tariful,
mijlocul de transport sunt aceleaşi ;
- producătorii agricoli amplasaţi mai aproape de pieţe sau căi de transport vor realiza
economii de cheltuieli, economii concretizate într-un venit net suplimentar care reprezintă
RD I poziţie. Un raţionament asemănător poate fi aplicat şi pentru venitul net suplimentar
realizat ca urmare a economiei de cheltuieli ca urmare a modului de transport utilizat
(auto, feroviar, aerian).
Renta diferențială II
• Reprezintă venitul net suplimentar obţinut în urma investiţiilor suplimentare, succesive pe aceeaşi
unitate de suprafaţă.
• Teoria economică recunoaşte 2 categorii de investiţii legate de pământ care generează rentă
diferenţială II :
a) investiţii endogene pământului deoarece sunt încorporate acestuia, sunt reprezentate de
lucrări hidroameliorative care conduc la creşterea fertilităţii naturale a solului
b) investiţii exogene formate din tractoare, maşini, seminţe, ce pot contribui la creşterea
puterii productive a solului. Aceste investiţii sunt mobile putând fi mutate de la un teren la
altul, iar volumul lor poate scădea sau creşte în funcţie de interesele momentane ale
producătorului.
Renta diferențială II
• Concluzii :
• Concluzie :
Criteriile enunţate anterior de repartiţia rentei sunt din punct de vedere teoretic extrem de uşoare. In
practică situaţia este mult mai complexă pentru că niciodată nu se poate şti care este partea de rentă
realizată de un anumit factor de producţie, pentru ca ulterior posesorul acestui factor să-şi însuşească
renta.
Repartiţia rentei funciare
B) Repartiţia fiecărei forme de rentă în funcţie de condiţiile de însuşire a fiecărei forme de rentă pe
participanţi sau beneficiari
1. Când exploatarea terenului se face de proprietarul de teren
– când exploatează pământul în regie proprie,
– când lucrează cu salariaţi produsele agricole obţinute sunt destinate în general autoconsumului şi mai puţin
valorificării pe piaţă.
În cazul autoconsumului renta funciară nu îmbracă forma bănească ci apare indirect sub forma
economiilor de cheltuieli ce s-ar fi făcut pentru procurarea produselor respective.
În cazul valorificării pe piaţă a producţiei, proprietarul încasează renta funciară sub formă bănească. În
această situaţie renta funciară este însuşită în întregime de proprietarul de teren şi este puţin probabil ca
el să se întrebe cât din aceasta revine terenului, cât capitalului şi cât muncii depuse.
4. Însuşirea rentei funciare de către intermediarii care acţionează pe filiera produselor agricole
(producător-consumator), respectiv de către agenţii economici cu activitate comercială.
Ca urmare a poziţiei avantajoase în fixarea preţurilor produselor agricole,
comercianţii îşi însuşesc o parte din venitul net creat în agricultură, prin intermediul actului de
vânzare-cumpărare. Cumpărarea se realizează de regulă imediat după recoltare când preţul
produselor agricole este foarte scăzut, iar vânzarea se realizează în momentul echilibrării cererii şi
ofertei sau chiar al superiorităţii cererii.
Deci, acest proces se înfăptuieşte între agenţi economici naţionali, are loc un transfer de venit net
din agricultură către celelalte ramuri ale economiei naţionale.
Situaţia, însă, poate deveni deosebit de gravă, atunci când aceşti comercianţi sunt agenţi
economici străini, deoarece orice dezechilibru în formarea preţurilor produselor agricole, care în
mod direct e în defavoarea agriculturii, conduce implicit la diminuarea venitului naţional.
POLITICA DE MECANIZARE ŞI CHIMIZARE A
AGRICULTURII
• Activitatea agricolă presupune, alături de pământ - ca principal mijloc de producţie -
prezenţa unei multitudini de mijloace de producţie necesare desfăşurării procesului de
producţie
• Baza tehnico-materială (BTM) → totalitatea mijloacelor de producţie care participă
direct sau indirect la procesul de producţie:
– pământul, mijloacele de mecanizare, construcţiile gospodăreşti, administrative,
animalele de producţie şi de muncă, plantaţiile pomiviticole, căile de comunicaţie şi
transport, seminţele, materialul săditor, îngrăşămintele, erbicidele, carburanţii şi
lubrifianţii, inventarul mărunt etc.
• Baza tehnico-materială (BTM) în agricultură reprezintă factorul determinant al
intensivităţii şi al dezvoltării eficiente din agricultură
• Componentele BTM pot fi exprimate:
– în unităţi materiale poartă denumirea de mijloace de producţie sau factori de
producţie
– în unităţi valorice poartă denumirea fonduri de producţie
• Componentele BTM d.p.d.v. economic sunt elemente ale capitalului agricol de
exploatare sau exploatație.
Criteriile de condiţionare a structurii şi mărimii parcului de
tractoare şi maşini agricole, precum şi a tehnologiilor de producţie
În producţia vegetală:
• 1. Structura producţiei vegetale şi tehnologiile folosite, → alegerea unei structură variabilă a
mecanizării agriculturii, în funcţie de specificul culturii;
• 2. Nivelul de accesibilitate a mecanizării, → exprimat ca raport între terenul mecanizat şi totalul
terenului agricol;
• 3. Dimensiunea exploataţiilor agricole → principalul criteriu, ca urmare a dimensiunilor mici a
structurilor de exploataţie, rezultate din reformarea agriculturii.
Aici acţionează două subcriterii distincte:
– a) Structura producţiei vegetale (fundamentează profilul sistemei de maşini) se determină pe
următoarele tipuri de culturi: cereale păioase (grâu, orz, orez, ovăz); culturi prăşitoare boabe
(porumb boabe, floarea soarelui); culturi prăşitoare rădăcinoase (cartofi, sfeclă de zahăr);
plante de nutreţ, fâneţe-păşuni, vii-livezi.
– b) Zonele de producţie agricolă (fundamentează tipul constructiv al tractoarelor şi maşinilor
agricole) se determină cu deosebire, după condiţiile orografice, climă, sol.
Din acest punct de vedere, există mai multe tipuri de zone de producţie agricolă:
– Zone de mare accesibilitate a tractoarelor şi maşinilor agricole (Câmpia Română, Câmpia Banato-
Crişană, Câmpia Moldovei, Depresiunile Făgăraşului, Braşovului, Podişul Dobrogei, precum şi toate
luncile ?);
– Zone de accesibilitate medie a tractoarelor şi maşinilor agricole (Dealurile Banato-Crişene,
Subcarpaţii, Podişul Transilvaniei, Podişul Getic, Podişul Sucevei şi Podişul Bârladului);
– Zone cu accesibilitate redusă a tractoarelor şi maşinilor agricole (zona montană şi Delta Dunării).
• 4. Gradul de parcelare a terenurilor agricole în general, şi a terenurilor arabile în special,
exprimat prin mărimea medie a unei parcele, criteriu restrictiv în realizarea lucrărilor agricole.
În zootehnie:
• 1. Mărimea efectivelor de animale;
• 2. Sisteme mecanice comune mai multor specii de animale;
• 3. Specificul fiecărei specii de animale.
• Pe baza acestor criterii se fundamentează tehnologiile de mecanizare, tipurile de
agregate, organizarea procesului de muncă → componente determinante ale
activităţii de mecanizare care influenţează costul lucrărilor mecanizate.
Îngrăşăminte chimice utilizate mii tone 1103 470 342 380 487 532 738
Suprafaţa agricolă
mii ha 10041 9907 9908 9495 9439 9816 9378
(arabil+vii+livezi)
Îngrăşăminte chimice la ha** Kg s.a./ha 109,8 47,4 34,5 40,0 51,5 54,2 78,7
● 4. Rata profitului;
• Importanţa economică a îndiguirilor (principala lucrare pentru înlăturarea excesului de apă din sol)
este foarte mare pentru că terenurile respective recuperate sau menţinute în circuitul agricol sunt
terenuri cu fertilitate ridicată. Aceste terenuri de regulă sunt în imediata apropiere a surselor de apă
pentru irigaţii şi se pretează practicării unei A intensive. Se apreciază ca fertilitatea naturală a
terenurilor recuperate din lunca Dunării este de 3 ori mai mare decât a solurilor normale din zonă.
• Desecările (asanările) sunt absolut necesare pentru că fenomenul de băltire a apărut şi se manifestă cu
predilecţie în perimetrul sistemelor de irigaţii. pentru mai mult de 2,1 mil. ha teren agricol, în
majoritate teren arabil, se manifestă pericolul înmlăştinării, sărăturării, alcalinizării, ca urmare a
ridicării nivelului apei freatice din sol, precum şi a infiltraţiilor din canalele de irigaţii şi a exploatării
necorespunzătoare a sistemului de desecare-drenare şi a udărilor neraţionale.
• Coeficienţii privind efectul desecărilor (calculaţi ca raport între producţia la ha după desecare şi
producţia la ha înainte de desecare) sunt la nivel de ţară de : 1,27 grâu şi floarea soarelor ; 1,41
porumb, sfeclă de zahăr ; 1,49 cartofi.
• Investiţia specifică pe ha este mai mică pentru sistemele de evacuare a apei, creşte la sistemele de
irigaţii şi desecări, iar cea mai mare investiţie se realizează pentru sistemele de drenaj. Termenele
medii de recuperare a investiţiei la lucrările de combatere a excesului de umiditate sunt de 6-8 ani cu
variaţii de 4-6 ani pentru reţele de evacuare, 8 ani pentru sistemele de drenaj.
Măsurile antierozionale
• În cadrul acestor măsuri sunt incluse lucrările destinate recuperării terenurilor agricole degradate
şi ridicării capacităţii productive a terenurilor în curs de degradare.
• Eroziunea solului este determinată atât de acţiunea agenţilor naturali (t°, vânt, precipitaţii) dar şi
ca urmare a impactului devastator al activităţilor economice ale omului, defrişarea fără
discernământ a pădurilor; exploatarea neraţională a terenurilor agricole; extinderea suprafeţelor
ocupate de ramurile nonagricole. Acuitatea acestor probleme rezultă din faptul că 2/3 din
suprafaţa ţării e ocupată de munţi şi dealuri. În prezent eroziunea solului afectează peste 2,7 mil.
ha teren agricol din care 1,1 mil. ha terenuri arabile în pericol potenţial de declanşare a eroziunii.
• Cele mai afectate zone de eroziune : zona Bîrladului, zona Berheci-Zelitiu, Slănic – Buzău, Jijia,
zona naturală Vrancea, Motru, Crasna, Fizeş, etc.
• Eroziunea solului produce în esenţă 2 efecte negative :
– pierderea stratului fertil de sol care la nivel de ţară se ridică la 160 mil. tone, ceea ce înseamnă scoaterea
din circuitul agricol şi/sau reducerea puterii productive a terenului;
– colmatarea lacurilor de acumulare sau albiilor râurilor, mărind pericolul de inundaţii.
• Zonarea agriculturii
• Formele specializării
– Specializare naţională – este determinată de diviziunea muncii pe plan naţional şi
internaţional.
– Specializarea pe ramuri – se manifestă prin două componente: specializarea pe
produs (o zonă sau o unitate de producţie este specializată în obţinerea unui anumit
produs principal) şi specializarea tehnologică (este posibilă numai în creşterea
animalelor (reproducţia, creşterea şi îngrăşarea).
– Specializarea teritorială – este determinată de repartizarea teritorială şi zonarea
agriculturii şi se bazează pe schimbul interzonal de produse agricole.
• Direcţii de apariţie a noi ramuri în agricultură prin adâncirea specializării:
• Restricţiile modelului:
– restricţii de folosire a resurselor
– restricţii tehnice
– restricţii economice
– restricţii sociale
– restricţii de transport
– restricţii de inerţie teritorială
Cooperarea
• Coexistenţa tuturor activităţilor economice (agricole si neagricole) presupune
manifestarea unui sistem de relaţii economice de cooperare.
• Cooperarea în agricultură se poate realiza în profil de ramură şi profil
teritorial:
– Cooperarea de ramură presupune relaţii intre ramuri (intraramuri) şi în cadrul
ramurii (interramuri)
– Cooperarea teritorială presupune relaţii între judeţe (interzonale) şi în cadrul
judeţelor (intrazonală).
• Cooperarea se poate manifesta sub formă materială sau social economică
(valorică):
– Latura materială o constituie economia de mijloace materiale şi financiare,
precum şi legăturile dintre producători şi consumatori.
– Latura social-economică constă în menţinerea formei valorice a relaţiilor
economice.
• După sfera de cuprindere cooperarea poate fi pe orizontală şi pe verticală:
– Cooperarea pe orizontală presupune relaţii care se stabilesc între diferiţi
întreprinzători din acelaşi domeniu de activitate. Forma clasică a cooperării pe
orizontală o reprezintă asocierea în producţie.
– Cooperarea pe verticală presupune relaţii care se stabilesc între agricultură şi
ramurile din amonte sau aval de ea. Forma superioară a cooperării pe verticală o
reprezintă combinatul agroindustrial→ unitate economică integrată în care se
regăsesc producţia, prelucrarea şi distribuţia (agricultură, industrie, comerţ).
Cooperarea
• Domenii de activitate:
– Prelucrarea subproduselor agricole (paie, lemn si subproduse forestiere, lana,
lapte)
– Industria casnica → forma de activitate traditionala non-agricola cu caracter
social in mediul rural (forma clasica este artizanatul)
– Societati de prelucrare a produselor agricole si de deservire a agriculturii
– Complexul agroindustrial → forma specifica de combinare a activitatii
industriale cu cea agricola, dar in care rolul hotarator ii revine agriculturii