Bazele sectorului public

Legislaţie:
• Constituţia României, 1991, republicată în 2003;
• Ordonanță de urgență nr. 57 din 3 iulie 2019 privind
Codul administrativ, publicat în Monitorul Oficial nr. 555
din 5 iulie 2019;

• Legea 51/ 2006 privind Legea serviciilor comunitare de utilităţi

publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 254 din 21 martie 2006;

• Legea nr. 100/2016 privind concesiunile de lucrări şi concesiunile

de servicii, publicată în Monitorul Oficial nr. 392 din 23 mai 2016;

• Legea nr. 329 ∕ 2009 privind reorganizarea unor autorităţi

şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice,
susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor
cadru cu CE şi FMI, Monitorul Oficial nr. 761 din 09.12.2009.
EXAMEN GRILĂ!
 Sectorul public

- structurile de drept public ale statului şi

colectivităţilor locale;

- instituţiile publice;

- structuri de drept privat, aflate sub controlul

autorităţilor publice, fie datorită obiectului lor
de activitate, fie datorită modului de organizare
ori a posesiunii capitalului;
Ex: întreprinderile publice
 Autoritate publică
• se înfiinţează numai prin lege
• folosesc, de regulă, dreptul de
comandă în exercitarea atribuţiilor lor
• activitatea autorităţilor publice se
desfăşoară mai ales din oficiu
• rezultatul autorităţilor publice se
concretizează şi finalizează prin acte
administrative, normative și
individuale, fapte materiale
≠ Instituţie publică
• pot fi înfiinţate şi prin HG
• nu pot folosi acest drept decât cu
totul excepţional, numai în condiţiile
stabilite de lege
• activitatea instituţiilor publice se
desfăşoară de regulă la cererea celor
interesaţi
• ponderea activităţilor instituţiilor
publice o constituie faptele materiale
(nu produc efecte juridice), emiterea
actelor administrative individuale
(diplome, adeverinţe, certificate
medicale, decizie pensionare) făcându-
se numai în condiţiile precizate de
lege.
 Autorităţi administrative

• Guvernul, Preşedintele Republicii, Ministerele,

Consiliile locale, Consiliile judeţene, Prefectul,
Primarul
!!!

autorităţi administrative specie

+
autorităţi legislative
+
autorităţi judecătoreşti
=
AUTORITĂŢI PUBLICE gen
 Constituţia României (Titlul III, se referă la
Autorităţile publice la următoarele organisme)
• Parlamentul ( Capitolul I );
• Preşedintele României ( Capitolul II );
• Guvernul (Capitolul III );
• Autorităţile administraţiei publice centrale de
specialitate (Capitolul V, Secţiunea 1) – ministere, alte
organe de specialitate din subordinea Guvernului sau
ministerelor, autorităţi administrative autonome;
• Autorităţile administraţiei publice locale (Capitolul V,
Secţiunea a 2-a) – consiliile locale, judeţene şi primării;
• Autoritatea judecătorească (Capitolul VI) – instanţele
judecătoreşti, Ministerul Public, Consiliul Superior al
Magistraturii.
 Criterii în vederea ordonării tipurilor de
organizații

 Criteriul teritorial are în vedere aria teritorială în care îşi exercită

activitatea autorităţile administraţiei publice dintr-un stat, astfel

aceste autorităţi se împart în autorităţi ale administraţiei publice

centrale (Guvern, ministere), autorităţi ale administrației

teritoriale (serviciile publice deconcentrate ale ministerelor) şi

autorităţi ale administraţiei publice locale (Consiliile locale,

Primarii).
Criteriul funcţional sau al competenţei materiale are
drept consecinţă gruparea autorităţilor administraţiei
publice în autorităţi ale administraţiei publice cu
competenţă generală (ex. Guvernul, consiliile locale,
primarii) şi autorităţi ale administraţiei publice cu
competenţă de specialitate (ex. ministerele).
Criteriul interesului, învederează necesitatea structurării

autorităţilor administraţiei publice în raport de tipul interesului

promovat de aceste organe (distingem între autorităţi ale

administraţiei de stat (Guvern, Prefecți – promovează interesele

generale ale statului), şi respectiv, autorităţi ale administraţiei

colectivităţilor locale (primarii – promovează interesele specifice

ale colectivităților locale)).

 Întreprinderile publice
• Întreprinderi publice:
a) regii autonome înființate de stat sau de o unitate
administrativ – teritorială;
b) companii și societăți naționale, societăți la care statul
sau o unitate administrativ-teritorială este acționar
unic, majoritar sau la care deține controlul;
c) societăți la care una sau mai multe întreprinderi
publice prevăzute la punctele a) și b) dețin o
participație majoritară sau o participație care le
asigură controlul.
• (exemple: https://sgg.gov.ro/1/intreprinderi-publice/ ;
http://static.anaf.ro/static/10/Anaf/Declaratii_R/S1001/Lista_finala_a_IP_2
6.09.2023.pdf)
 De ce avem nevoie de sectorul public?

• SP – trebuie să asume sarcini pe care indivizii

sau grupurile nu le pot realiza singuri, ci doar ca
parte a unei comunităţi;

• Eficienţa colectivă: urmărirea exclusivă a

interesului personal poate fi, în anumite cazuri,
dezastroasă pentru comunitate (Tragedia
comunităţilor, Dilema prizonierului, Dilema
contributorilor)
Dilema prizonierului
 Cât de important este sectorul public?
1. Perspectiva istorică

a) Concepţia birocratică tradiţională – promovează existenţa unui

sector public, pentru a răspunde direct nevoilor sociale ale
populaţiei. În acest sens, se foloseşte de serviciu public ca
sintagmă fundamentală, şi de funcţionarul public ca actor central,
căruia îi garantează drepturile şi obligaţiile.

b) Concepţia liberală – statul minimal: delegarea autorităţii este o

necesitate, funcţiile statului limitându-se la a controla ori regla
activităţi fundamentale bunei desfăşurări a activităţii publice.
c) Concepţia juridică – insistă asupra statului de drept şi propune
dreptul ca sursă unică şi elementară a alegerilor, modalităţilor
de funcţionare a mecanismelor publice şi a neutralităţii şi
imparţialităţii funcţionarului public.

d) Concepţia modernistă – accentul este pus aici pe interes și pe

principiile existente, îmbunătățindu-le, pentru a le adapta unui
context în evoluție, iar apropierea de ştiinţele administrative
este vizibilă. Sectorul public apare ca o precondiţie a
gestionării cu succes a acţiunilor publice.
2. Perspectiva economică
1. Existenţa unui sector public asigură intrarea liberă pe piaţă a
producătorilor şi permite consumatorilor exercitarea în
cunoştinţă de cauză a deciziei de cumpărare. Crearea
cadrului juridic necesar desfășurării activităților economice.
Exemple: elaborarea legilor și organizarea tribunalelor,
asigurarea informațiilor necesare functionarii economiei,
crearea sistemului monetar, definirea dreptului de
proprietate.

2. Guvernul poate interveni pentru echilibrarea concurenţei,

acolo unde ea nu este eficientă datorită costurilor în scădere.
Exemplu: reglementarea monopolului natural, legea
concurenței.

3. Asigurarea bunurilor și serviciilor publice. Exemplu:

producerea bunurilor și serviciilor publice pe care piața nu
poate sau nu dorește sa le asigure, precum apărarea națională.
4. Situaţiile de eşec al pieţei pot fi contracarate prin existenţa unui
sector public. Corectarea externalităților. Exemplu: instituirea
unor taxe cu scopul de a reduce efectele negative ale activităților
economice, precum poluarea, acordarea de subvenții pentru
amplificarea efectelor pozitive, precum educația.
5. Valorile sociale pot necesita ajustări în distribuţia veniturilor,
fapt ce rezultă din sistemul pieţei şi din transmiterea drepturilor
de proprietate prin moştenire. Redistribuirea veniturilor.
Exemplu: asigurarea protecției sociale, ocrotirea copiilor
minori, asistență medicală, perceperea unor impozite mai mari
de la persoanele cu venituri mari (nu în România).

6. Stabilizarea economiei. Sectorul public poate ajusta ineficienţa

sistemului de piaţă în privinţa creşterii numărului de angajaţi,
stabilitatea preţurilor şi a ratei sociale a creşterii economice.
Exemplu: folosirea bugetului de stat și a masei monetare pentru
a sprijini creșterea economică, pentru a controla inflația și a
reduce somajul.
 Sector public vs. sector privat
• Acces la servicii/produse – alegere colectivă, printr-o politică
versus alegere individuală pe piaţă;

• Obiective – obţinerea egalizării nevoilor, echitatea versus

obţinerea profitului financiar;

• Calitatea actorilor – cetăţeni versus clienţi;

• Instrument al pieţei – acţiunea colectivă - monopol versus

concurenţa;

• Reglare – prin nevoia de resurse versus prin cerere / ofertă;

• Decizia – coercitivă, răspundere politică, influenţată de politic

versus consensuală, răspundere în faţa acţionarilor, influenţată de
nevoia de profit bănesc.
 ROLURI (1)

• Cetăţeni – au anumite drepturi, dar trebuie să se

supună şi anumitor reguli;

• Beneficiari (ai unei prestaţii) – beneficiarii unui

serviciu, sub forma unei plăţi sau indemnizaţii
legale în bani;
Ex: indemnizaţiile de şomaj
 ROLURI (2)

• Utilizatori – nu au alternative de livrare a

serviciilor;

• Utilizator şi producător – utilizatorul poate

folosi un serviciu şi juca un rol important în
producţia respectivului serviciu sau în livrarea
lui, în acelaşi timp;
 ROLURI (3)

• Cumpărător – se plăteşte (o contribuţie)

direct pentru serviciul respectiv;
Ex: serviciile poştale, transportul public

• Contribuabili – plătitori de taxe.

 Ce este interesul public?
(Rosenbloom)

•Rațiunea activității guvernamentale

• Interesul public face distincția dintre acțiunile

administrației private de cele publice

• Interesul public = interes al cetățenilor

 Administraţia publică

Administraţia publică - sistem de organizații,

cuprinzând diverse structuri administrative care

realizează activitatea de organizare a executării şi de

executare în concret a legilor statului şi au misiunea

de satisfacere a nevoii publice/a interesului public.

 Ce este administrația publică?
(Rosenbloom)
• Mijlocul prin care sunt aduse la îndeplinire sarcinile
și obiectivele guvernamentale;
• Mijlocul prin care sunt implementate valorile
politice;
• Corpul executiv al guvernului;
• Acțiuni ce aduc la îndeplinire intenția ori voința
guvernului;
• …
 Sarcinile administraţiei publice

• 2 categorii:
1) de elaborare – comportă pregătirea de către administraţie a
textelor care devin obligatorii pentru aceasta, odată ce sunt
acceptate de guvern sau organele legislative.
2) de execuţie – implică interpretarea unor texte, căutarea şi
executarea mijloacelor, coordonarea între activităţi diverse
şi procedee diferite, adaptarea mijloacelor şi procedurilor
la împrejurări, la situaţiile de fapt create.
 Realizarea activităţiilor şi sarcinilor AP
• Resursa umană din sectorul public:
 personal constituit eterogen:
- funcții de demnitate publică

- funcţii publice (*Notă: a se vedea Anexa 5 din Codul

Administrativ pentru exemple; a se vedea și OUG nr. 92/2008
privind statutul funcţionarului public denumit manager public,
modificată și completată și Norma metodologică de aplicare a
Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 92/2008 privind statutul
funcționarului public denumit manager public din 26.01.2011).

- funcții contractuale (a se vedea și cap. II din Codul

administrativ pentru funcția de administrator public))
 Ce este funcţia publică?

• Funcţia publică reprezintă ansamblul

atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în
temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor
de putere publică de către administraţia publică
centrală, administraţia publică locală şi
autorităţile administrative autonome.
Care sunt principiile funcţiei publice?

a) legalitate, imparţialitate şi obiectivitate;

b) transparenţă;
c) eficienţă şi eficacitate;
d) responsabilitate, în conformitate cu prevederile
legale;
e) orientare către cetăţean;
f) stabilitate în exercitarea funcţiei publice;
g) subordonare ierarhică.
 Cum se clasifică funcţiile publice?
• Funcţiile publice se clasifică după cum urmează:

a)funcţii publice generale şi funcţii publice specifice

- criteriul competențelor generale sau specifice ale
autorităților și instituțiilor publice sau care necesită
competențe și responsabilități generale sau specifice.
b)funcţii publice din clasa I, funcţii publice din
clasa a II-a, funcţii publice din clasa a III-a -
criteriul studiilor.
c) funcţii publice de stat, funcţii publice teritoriale
şi funcţii publice locale – criteriul nivelului
administrativ.
După nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice,
funcţiile publice se împart în trei categorii:

a) funcţii publice corespunzătoare categoriei

înalţilor funcţionari publici;

b) funcţii publice corespunzătoare categoriei

funcţionarilor publici de conducere;

c) funcţii publice corespunzătoare categoriei

funcţionarilor publici de execuţie.
 Funcţiile publice de execuţie sunt
structurate pe grade profesionale:

a) superior, ca nivel maxim;

b) principal;
c) asistent;
d) debutant.
 Ce este funcţionarul public?

• Funcţionarul public este persoana numită, în

condiţiile legii, într-o funcţie publică.

• Persoana care a fost eliberată din funcţia publică

şi se află în corpul de rezervă al funcţionarilor
publici îşi păstrează calitatea de funcţionar public.

• Resursa umană din administrația publică.

 Ce activităţi desfăşoară un funcţionar
public?
• Activităţile desfăşurate de funcţionarii publici, care
implică exercitarea prerogativelor de putere publică,
sunt următoarele:
a) punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte
normative;
b) elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor
reglementări specifice autorităţii sau instituţiei
publice, precum şi asigurarea avizării acestora;
c) elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a
programelor, a studiilor, analizelor şi statisticilor
necesare realizării şi implementării politicilor
publice, precum şi a documentaţiei necesare
executării legilor, în vederea realizării competenţei
autorităţii sau instituţiei publice;
d) consilierea, controlul şi auditul public intern;
e) gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare;
f) colectarea creanţelor bugetare;
g) reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice
în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de
drept public sau privat, din ţară şi străinătate, în limita
competenţelor stabilite de conducătorul autorităţii sau
instituţiei publice, precum şi reprezentarea în justiţie a
autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară
activitatea;
h) realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de
informatizare a administraţiei publice.
 Categoria înalţilor funcţionari publici cuprinde
persoanele care sunt numite în una dintre următoarele
funcţii publice:

• secretar general din ministere şi alte organe de

specialitate ale administraţiei publice centrale;
• secretar general adjunct din ministere şi alte organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale;
• inspector guvernamental;
• secretar general al instituţiei prefectului.
 Categoria funcţionarilor publici de conducere
cuprinde persoanele numite în una dintre
următoarele funcţii publice generale:
• director general;
• director general adjunct;
• director;
• director adjunct;
• director executiv;
• director executiv adjunct;
• şef serviciu;
• şef birou.
• Sunt funcţionari publici de execuţie din clasa I
persoanele numite în următoarele funcţii
publice generale: consilier, consilier juridic,
auditor, expert, inspector, consilier achiziţii
publice;
• Sunt funcţionari publici de execuţie din clasa a
II-a persoanele numite în funcţia publică
generală de referent de specialitate.
• Sunt funcţionari publici de execuţie din clasa a
III-a persoanele numite în funcţia publică
generală de referent.
 Ce este un manager public?
• Managerii publici reprezintă o categorie aparte de
funcționari publici, o funcție specifică de execuție, care,
prin exercitarea atribuțiilor și responsabilităților lor, au
rolul de a asigura sprijin pentru politicile de reformă ale
Guvernului României în ceea ce privește proiectarea și
implementarea de la nivelurile strategice la cele
operaționale a procedurilor și activităților vizând
accelerarea reformei administrației publice centrale și
locale.
• Managerii publici au responsabilități ce
privesc coordonarea de programe, proiecte și
activități menite să dezvolte capacitatea
administrativă, să promoveze descentralizarea
competențelor și să modernizeze administrația
publică centrală și locală, cu scopul de a crește
calitatea actului administrativ și a serviciilor
publice furnizate cetățeanului.
Atribuțiile generale în concordanță cu scopul funcției se
stabilesc în cel puțin unul dintre domeniile:

a) planificare strategică și analiză de impact;

b) afaceri europene;
c) bugetarea și managementul financiar în sectorul public;
d) management operațional, supervizare și control al
calității la nivel de instituții, departamente și proiecte;
e) managementul performanței, managementul resurselor
umane și managementul proiectelor;
f) managementul informației, comunicare și relații publice.
• Managerul public își desfășoară activitatea în
subordinea unui înalt funcționar public sau, în
cazul în care nu există înalți funcționari
publici, a funcționarului public de conducere
situat pe cel mai înalt nivel din cadrul
autorității sau instituției publice în care
lucrează.
 Ce este administratorul public?

• Administratorul public gestionează chestiunile

cotidiene din cadrul organizaţiilor publice în care
este activ, dar este şi un agent al schimbării. Rolul
administratorului public este de a profesionaliza
administraţia publică locală prin eficientizarea
serviciilor publice oferite către cetăţeni.
• Administratorul public nu are calitatea de
funcţionar public, ci calitatea de personal
contractual.
• Administratorul public poate fi angajat la
propunerea primarului sau a preşedintelui
consiliului judeţean, cu aprobarea consiliului
local, respectiv a consiliului judeţean, în limita
numărului maxim de posturi aprobate.

• Numirea se face prin dispoziția primarului,

respectiv a președintelui consiliului județean.
• Administratorul public, în baza unui contract de
management (pe o perioadă determinată), poate
îndeplini atribuţii de coordonare a unor compartimente
ale aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de
interes local, respectiv judeţean, după caz.

• Primarul, respectiv preşedintele consiliului judeţean

poate delega către administratorul public, în condiţiile
legii, calitatea de ordonator principal de credite.
• De asemenea, asociaţiile de dezvoltare
intercomunitară pot decide desemnarea unui
administrator public pentru gestionarea serviciilor
de interes general care fac obiectul asocierii.

• Recrutarea, numirea şi eliberarea din funcţie a

administratorului public al asociaţiilor de
dezvoltare intercomunitară se fac pe baza unei
proceduri specifice de către consiliile de
administraţie ale acestora şi sunt aprobate prin
hotărâri ale consiliilor locale şi consiliilor judeţene
respective.
 Domeniul public

Domeniul public include totalitatea bunurilor

mobile şi imobile, care nu sunt susceptibile de
a face obiectul proprietăţii private şi care sunt
destinate folosinţei publice sau funcţionării
serviciului public.
 Bunurile publice

• produse al cărui consum de către un singur

individ nu reduce cantitatea valabilă pentru
alţii (non-rival), poate fi folosit de toţi membrii
unei colectivităţi în acelaşi timp (non-exclusiv)
şi nu exclude de la consum pe cei care nu
doresc să contribuie la finanţarea bunului
respectiv.
 Serviciul public

• Sens organic: realizatorul activităţii de interes public, un

organism, o persoană juridică, publică sau privată;

• Sens material: activitate de interes public (serviciul de legiferare,

judiciar, administrativ)

‼ serviciul public ≠ serviciul de utilitate publică

 Cerinţe pentru a se înfiinţa un SP

1. Existenţa unei nevoi publice;

2. Existenţa uneia sau mai multor persoane juridice pentru

a satisface nevoia publică;

3. Existenţa de resurse materiale şi financiare necesare

realizării activităţilor pentru satisfacerea nevoii publice,
deci a misiunii persoanei juridice.
 Caracteristicile bunurilor Caracteristicile serviciilor

• Tangibil/concret • Intangibil/imaterial

• Existenţă fizică • Activitate sau proces

• Producerea şi distribuirea sunt • Producerea, distribuţia şi

separate de consum consumul sunt simultane

• Clienţii nu participă la • Clientul participă la producerea

producerea lor lor

• Poate fi depozitat de către • Nu poate fi depozitat de către

vânzători sau cumpărători vânzători sau cumpărători

• Măsurare obiectivă • Măsurare subiectivă

 Principiile de organizare şi funcţionare a
serviciilor publice

• Continuitate

• Egalitate

• Mutabilitate

• Descentralizare

• Eficienţă

• Eficacitate

• Cuantificare
 Principiul continuităţii

• presupune funcţionarea continuă, fără întrerupere a

serviciului public

• presupune ca administratorul serviciului public să fie în

măsură să asigure o funcţionare regulată; regularitatea
serviciului public induce reguli complexe.

- pe fundamentul acestui principiu sunt admise

limitele dreptului la grevă a funcţionarilor publici din
serviciile publice
 Principiul egalităţii

• în faţa serviciului public toţi suntem egali, iar principiul

asigură generalitatea şi neutralitatea (distingem şi
egalitatea accesului, precum şi egalitatea tratamentelor
(egalitatea tarifară))
 Principiul adaptabilităţii / mutabilităţii

• presupune ca serviciile publice să fie

permanent adaptate nevoilor publice, serviciul
conformându-se schimbărilor înregistrate la
nivelul nevoii publice.
 Principiul descentralizării (I)

• presupune administrarea intereselor locale,

comunale, orăşeneşti sau judeţene de către
autorităţile liber alese de către cetăţenii
colectivităţii respective.

• permite furnizarea serviciilor publice în

concordanţă cu interesele locale, în conformitate
cu obiceiurile şi tradiţiile localnicilor, în
concordanţă cu cerinţele reale ale acestora.
 Principiul descentralizării (II)
• Descentralizarea serviciilor publice constă:
- în acordarea personalităţii juridice (constituirea unor
instituţii publice, instituţii de utilitate publică, bazate pe
proprietatea statului sau a persoanelor fizice sau a unor
persoane juridice)
- scoaterea acestora de sub controlul ierarhic şi plasarea
lor sub regulile tutelei administrative.

Deci conducerea serviciului public are:

- putere de decizie, autonomie financiară, personalitate
juridică, patrimoniu şi dreptul de a se prezenta în justiţie.
 Principiul eficienţei serviciului public

• presupune realizarea raportului optim între cost şi

cantitatea şi calitatea serviciului în condiţiile
satisfacerii nevoii publice.
 Principiul eficacităţii

• reprezintă gradul în care sunt realizate

obiectivele furnizorului serviciului public.

• presupune pe de o parte, definirea în prealabil

a unui obiectiv, iar pe de altă parte, măsurarea
sau cel puţin estimarea rezultatului obţinut.
 Principiul cuantificării

• permite evaluarea rapidă a activităţilor

serviciului public prin aprecierea satisfacerii
nevoii publice
 Caracteristici ale serviciilor (I)

• Intangibilitate - serviciile publice nu pot fi

simţite, văzute, mirosite, auzite înainte de a fi
cumpărate

• Inseparabilitate - presupune faptul că prestarea

şi consumul serviciilor publice au loc simultan,
prestatorul fiind parte componentă a
serviciului respectiv
 Caracteristici ale serviciilor (II)

• Variabilitate - nu se repetă, nu sunt furnizate în

mod identic, diferă de la o prestaţie la alta
direct influenţate de factorul uman prestator şi
de variabila timp

• Perisabilitate - reprezintă capacitatea

serviciilor publice de a nu fi stocate sau
inventariate
 Tipologia serviciilor publice

• Sunt cunoscute clasificări ale serviciilor publice din

punct de vedere al teoriei şi practicilor:

- juridice conţinutul serviciilor publice,

- economice aria de cuprindere, forma de proprietate,

- manageriale rolul, caracterul, efectele etc.

 Literatura de specialitate juridică
• Criteriul sfera de cuprindere:

1. Serviciul public de legiferare – reprezentat de activităţi referitoare la

procesul de legiferare (adoptarea normelor juridice obligatorii);

2. Serviciul public juridic – este înfăptuit de instanţele judecătoreşti

care soluţionează cu putere de adevăr legal conflictele juridice ce
apar între membrii societăţii şi pedepseşte pe cei care încalcă legea;

3. Serviciile publice administrative – asigură executarea legilor şi a

hotărârilor judecătoreşti (condiţii pentru satisfacerea cerinţelor de
viaţă şi muncă ale populaţiei) printr-o diversitate de organisme
administrative, înfiinţate de stat, judeţ, comune.
 Literatura de specialitate juridică
• Criteriul nevoia publică (în funcţie de interesul ce trebuie
satisfăcut şi de nivelul de realizare a acestora):

1. servicii publice naţionale

- siguranţa naţională;
2. servicii publice locale:
- infrastructură, locuinţe şi transport;
- artă, cultură şi educaţie;
- asistenţă socială;
- ordinea şi siguranţa publică.
 Literatura de specialitate juridică
• Criteriul natura serviciilor publice: (această tipologie are la bază
modul de finanţare)

1. servicii publice administrative – perceput mai intens ca serviciu

public, li se aplică regim juridic administrativ, finanţate de la bugetul
central/local;

2. servicii publice industriale şi comerciale – sunt finanţate din taxele

plătite de utilizatori/consumatori, li se aplică regimul juridic civil;
 Literatura de specialitate juridică

• Criteriul modul de organizare:

1. ca autorităţi ale administraţiei publice;

2. ca instituţii publice;
3. ca regii autonome, asociaţii şi fundaţii de interes public (de utilitate
publică).
 Literatura de specialitate juridică

• Criteriul forma de proprietate / reguli juridice aplicabile:

1. servicii publice monopolizate – regim administrativ;
2. servicii publice realizate de sectorul public şi/sau privat.

• Criteriul modul de finanţare:

1. servicii publice locale finanţate integral din bugetele locale – servicii
sociale, de cultură, învăţământ;
2. servicii publice locale finanţate parţial din bugetele locale – serviciile de
transport în comun, serviciile de furnizare a căldurii etc.
3. servicii publice locale care se autofinanţează – serviciul de colectare a
gunoaielor menajere, de alimentare de gaze, cu apă etc.
Clasificarea serviciilor în teoria economică

Criteriul prezenţa şi natura relaţiilor de piaţă:

a) Servicii market – obţinute în urma actului de vânzare-cumpărare ce

are loc pe piaţă;

b) Servicii nonmarket – serviciile publice guvernamentale, culturale

sau furnizate de organizaţii nonprofit.
 Abordarea managerială

• Criteriul decidentului:
a) Servicii publice care pot fi înfiinţate de către:

1. administraţia publică centrală;

2. autorităţile administraţiei publice locale;

b) Servicii de utilitate publică înfiinţate de către:

1. autorităţile administraţiei publice locale.

2. autoritățile administrației publice centrale.
 Abordarea managerială

• Criteriul în funcţie de prestatorul/furnizorul serviciului:

a) serviciul public realizat de organizaţia statală;

b) serviciul de utilitate publică furnizat de organizaţiile nestatale.

• Criteriul nivelul de acoperire teritorială:

a) Servicii publice naţionale – servicii cu arie de acoperire pe întreg

teritoriul ţării;
b) Servicii publice locale – servicii ce au arie de acoperire identificată în
limitele unei entităţi teritoriale, regiune, judeţ, metropolă, oraş,
comună, etc.
 Abordarea managerială

• Criteriul managementul serviciilor publice:

a) Servicii publice al căror management este asigurat

de organismul care le-a înfiinţat – administraţia
centrală, autorităţile administraţiei publice locale;

a) Servicii al căror management este încredinţat de

către organismul public ce le-a înfiinţat unor agenţi
privaţi.
 Organizaţiile

• sunt sisteme socio-umane complexe, deschise,

cu o cultură organizaţională, cu un nivel
comportamental individual al membrilor săi,
cu un subsistem relaţional intern propriu, cu
scopuri, mijloace şi rezultate, raportate la un
model de valori.
 Organizația publică

= are un statut, reguli de funcţionare proprii,

stabilite prin acte normative, are rolul de a
satisface anumite nevoi publice.
 Structura

• structură = o anumită modalitate de alcătuire, de

construcţie, de organizare a unui corp sau a

unui domeniu de activitate.

 Structura organizatorică

= ansamblul persoanelor, al subdiviziunilor

organizatorice şi al relaţiilor dintre acestea,
astfel constituite şi reglementate încât să
asigure premisele organizatorice necesare
obţinerii performanţelor dorite.

- Cine redă structura organizatorică?

 Principiile de proiectare sau reproiectare
a structurii organizatorice
• principiul obiectivului: organizaţia, în ansamblu, şi fiecare
componentă a ei, trebuie sǎ serveascǎ realizǎrii
obiectivului general, a misiunii;

• principiul specializǎrii: activitǎţile fiecǎrui membru al

organizaţiei sǎ fie, pe cât posibil, restrânse pentru a
contribui la efectuarea unei singure funcţii (de conducere
sau de execuţie);

• principiul coordonǎrii: scopul specific al organizǎrii

structurale este de a facilita coordonarea şi de a realiza
unitatea efortului membrilor organizaţiei;
• principiul autoritǎţii: orice individ și
compartiment trebuie subordonat unei autoritǎţi
ierarhice. Se evidenţiazǎ astfel o linie clarǎ a
autoritǎţii pentru fiecare componentǎ a structurii
organizatorice;

• principiul responsabilitǎţii: superiorul este

responsabil faţǎ de actele subordonatului;

• principiul definirii: conţinutul fiecǎrui post –

sarcinile, autoritatea, şi responsabilitatea, ca şi
relaţiile cu alte posturi – trebuie clar definite în
scris şi aduse la cunoştinţa titularului;
• principiul corespondenţei: pentru fiecare post trebuie sǎ
existe o concordanţǎ între sarcini, autoritate şi
responsabilitate;

• principiul limitei de control: este recomandat ca o persoanǎ

nu trebuie sǎ controleze mai mult de 5, maxim 6 subordonaţi
a cǎror activitate se aflǎ în relaţii de interdependenţǎ;

• principiul echilibrului: diversele componente ale structurii

trebuie proiectate şi menţinute în echilibru;

• principiul continuitǎţii: reorganizarea trebuie sǎ fie un

proces continuu prin care se asigurǎ adaptarea organizaţiei la
cerinţele mediului extern.
 Postul
• reprezintǎ cea mai simplǎ subdiviziune
organizatoricǎ ce poate fi definitǎ ca ansamblul
obiectivelor, sarcinilor, competenţelor şi
responsabilitǎţilor care, în mod regulat, revin
spre exercitare unui salariat.
 Subdiviziunea organizatorică
• Subdiviziunea organizatorică este componenta
rezultatǎ din agregarea unor posturi cu conţinut
similar şi/sau complementar.
• Se defineşte ca ansamblul persoanelor care
desfaşoarǎ activitǎţi omogene şi/sau
complementare care contribuie la realizarea
aceloraşi obiective derivate şi subordonate
nemijlocit aceluiaşi manager.
 Relaţiile organizaţionale

• Relaţiile organizaţionale sunt alcǎtuite din

ansamblul legǎturilor care se stabilesc între
componentele structurii, instituite prin
reglementǎri oficiale.
 Relaţii specifice
sistemului de administraţie publică
 Relaţii de autoritate:
- relaţii ierarhice
- relaţii funcţionale-determinate de structură după competenţa
specifică
 Relaţii de cooperare:
- formalizate-obligatorii prin acte normative
- neformalizate- facultative
 Relaţii de reprezentare
 Relaţii de control
 Relaţii de prestări servicii – cu pondere în raporturile cu
cetăţenii
 Nivelurile ierarhice
• Nivelurile ierarhice se definesc ca ansamblul
subdiviziunilor organizatorice de același fel, plasate
pe linii orizontale, la aceeaşi distanţǎ faţǎ de
managementul de vârf al organizaţiei.

• Factorii de influenţǎ ai numărului de niveluri

ierarhice sunt: dimensiunea organizaţiei, diversitatea
activitǎţii şi a atribuţiilor, factori cu influenţǎ direct
proporţionalǎ asupra numărului de niveluri ierarhice;
competenţa managerilor care influenţeazǎ invers
proporţional numǎrul nivelurilor ierarhice.
 Linia ierarhică / de comandă
• Linia ierarhică / de comandă este o linie de autoritate
neîntreruptă, care se manifestă de la vârful organizaţiei până
la nivelurile inferioare, de bază ale acesteia separând
funcţiile de conducere de cele de executie.

• Linia de comandă nu poate exista fără conceptele de

autoritate (care se referă la autoritatea oficială obţinută prin
poziţia managerială ocupată) şi de unitate de comandă
(conform căreia un subordonat trebuie să aibă numai un
superior faţă de care este direct răspunzător).
 Organigrama
• Organigrama reprezintă o descriere grafică a
structurii de organizare.
• Conţinutul organigramei este dat în special de
prezentarea funcţiilor de conducere și a
compartimentelor.

• Organigrama evidenţiază numărul maxim de

posturi pentru fiecare departament, gradul de
încărcare a diferitelor funcţii de conducere,
numărul liniilor de subordonare, relaţiile între
funcţii şi departamente.
Organigrama
Prefectura Constanța (2013)
Primaria Tulcea (2013)
Primăria Ocnița (2012)
Primăria Ocnița (2013)
MAI (2012)
MDRAP (2018)
Ministerul Mediului (2018)
• Regulamentul de organizare şi funcţionare a
organizaţiei din sectorul public. Acesta statuează
obiectivele, drepturile şi obligaţiile organizaţiei,
modul cum funcţionează şi se perpetuează etc.

• Regulamentul de ordine interioară stabileşte regulile

comune pe care angajaţii trebuie să le respecte
pentru ca organizaţia să îşi poată îndeplini misiunea
şi să i se atingă scopul.

• Fişa postului defineşte suma atribuţiilor şi

competenţelor ocupanţilor posturilor la care se
referă.
 Managementul public

• ansamblul tehnicilor și metodelor de previzionare,

organizare şi administrare, motivare a resurselor
umane, modernizare și coordonare a structurilor
organizaţionale și control acceptând noile
provocări privind reglementările, exigenţele
sociale, nevoile multiple ale utilizatorilor,
restricţiile cu privire la mijloace etc.
 Procesul de conducere (I)

• Autoritatea, instituţia sau întreprinderea

publică sunt definite prin existenţa şi
manifestarea a două tipuri de procese ce se
intercondiţionează reciproc: de execuţie şi
de conducere.
 Procesul de conducere (II)

• Procesul de conducere reprezintă ansamblul

fazelor, proceselor, acţiunilor prin care se
determină obiectivele organizaţiei, resursele
şi procesele de muncă necesare realizării
obiectivelor, precum și executanţii
proceselor de muncă.
 Procesul de conducere (III)
• Procesul de conducere este un proces ciclic,
caracterizat de dinamismul schimbării, el
aflându-se sub influența directă a factorilor
politici, sociali, legislativi, economici,
tehnologici, factori ai resursei umane,
conservând aspectele pozitive și eliminând
dimensiunea negativă a procesului.
 Procesul de conducere (IV)

• La nivelul procesului de conducere se

manifestă continuitate și consecvență, astfel
încât, acesta să nu fie întrerupt în funcție de
schimbările politice, geo-politice sau în funcție
de crizele manifestate la nivel global sau local.
 Procesul de conducere (V)
• Consecvența procesului de conducere o
regăsim în capacitatea managerului de a
păstra obiectivul general și obiectivele
specifice ale organizației publice pe toată
perioada mandatului de conducere și de a
manifesta flexibilitate și lipsă de rigiditate în
actul de conducere.
 Procesul de conducere (VI)

• Avem de-a face cu un proces de conducere

specific fiecărei organizații, specificitate
determinată de obiectul de activitate al
organizației, obiectivele specifice ale acesteia,
cultura organizațională, tradiția și experiențele
altor organizații cu obiect de activitate similar,
care funcționează în alte sisteme.
 Fazele procesului de conducere (I):
1) Faza previzională este caracterizată de
preponderenţa funcţiei de prevedere şi exercitarea
celorlalte funcţii ale procesului de conducere într-o
viziune prospectivă, axată pe anticiparea de
modalităţi, metode, soluţii organizatorice,
motivaţionale şi de evaluare superioară,
corespunzătoare evoluţiei prestabilite a organizaţiei
respective.
Fazele procesului de conducere (II):

Conducerea de tip previzional se concentrează

asupra stabilirii de obiective pentru organizaţie,
deciziile strategice şi deciziile tactice sunt
prioritare, ceea ce-i conferă un caracter
anticipativ.
 Fazele procesului de conducere (III):
2. Faza de operaţionalizare (de aplicare, de
executare) este caracterizată de preponderenţa
funcţiilor de organizare, coordonare şi antrenare-
declanşare a acţiunilor pentru realizarea
obiectivelor din planurile organizaţiei. Acestei
faze îi este caracteristică conducerea operativă,
cu accentuat caracter efectuoriu în care
predomină adoptarea şi implementarea de
decizii curente.
 Fazele procesului de conducere (IV):

3. Faza finală este faza de comensurare şi

interpretare a rezultatelor obţinute (se mai
numeşte şi faza postoperativă). În această fază
este preponderentă exercitarea funcţiei de control
şi evaluarea modului în care au fost realizate
obiectivele planificate în prima fază.
Fazele procesului de conducere (V):

Conducerea post-operativă, specifică acestei

faze, are un caracter constatativ. Ea încheie un
ciclu de conducere şi pregăteşte condiţiile pentru
reluarea următorului ciclu de conducere.
 Funcțiile procesului de conducere

1. Funcția de prevedere

2. Funcția de organizare

3. Funcția de antrenare-declanșare a acțiunii

4. Funcția de coordonare

5. Funcția de control-reglare
 Funcția de prevedere

= este reprezentată de ansamblul procedeelor

prin care conducerea ia în considerare viitorul
organizației și identifică diferite posibilități de
acționare în vederea realizării obiectivelor
organizației.
 Formele de concretizare a prevederii:

• prognoza
• planificarea
• programarea
 Prognoza

• reprezintă evaluarea probabilă efectuată

pe bază ştiinţifică a evoluţiei viitoare a
componentelor cantitative şi calitative ale
unui domeniu de activitate, pentru o
perioadă delimitată de orizontul de timp
ales.
• Gradul de siguranţă a prognozei
variază în funcţie de elemente de
tipul: orizontul de timp, metodologia
utilizată şi sfera de cuprindere.
 Planificarea

Reprezintă stabilirea şi fundamentarea, pe baza

studiilor special întocmite şi a analizelor efectuate, a
obiectivelor şi sarcinilor de realizare a acestora,
precum şi a resurselor necesare pe o perioadă
determinată, corespunzătoare caracterului planului
stabilit (lunar, trimestrial, anual) în vederea
asigurării premiselor indispensabile atingerii
obiectivelor finale.
 Programarea

• reprezintă repartizarea şi ierarhizarea

obiectivelor actualizate ale organizaţiei în timp
(perioade calendaristice operative – luni,
decade, săptămâni) şi în spaţiu (secţii, ateliere,
echipe de lucru), precum şi coordonarea
activităţilor ce concură la executarea
programelor stabilite.
 Funcția de organizare

= reprezintă suma activităților realizate în

vederea utilizării cu maximă eficiență a
diferitelor resurse puse la dispoziție de către
organizație.
Funcția de antrenare-declanșare a acțiunii

= reprezintă procesul de capacitare prin motivare

de către conducător a colaboratorilor săi de a
participa la transpunerea deciziilor și realizarea
obiectivelor organizației.
 Funcția de coordonare

= reprezintă procesul prin care un conducător

creează și menține armonia între activități,
oameni, compartimente de muncă, pe care le
conduce într-un mediu în schimbare pentru
realizarea obiectivelor organizației.
 Funcția de control-reglare:

= reprezintă procesul prin care se verifică și se

măsoară realizarea calitativă și cantitativă a unor
activități, sarcini, lucrări, se compară cu
obiectivele planificate, se măsoară și se indică
măsuri de corectare a eventualelor abateri de la
standardele previzionate.
 Delegarea de atribuții
= reprezintă exercitarea temporară, din dispoziţia angajatorului,
de către salariat, a unor lucrări sau sarcini.

De ce să delegăm?

Să ştim să delegăm înseamnă să beneficiem de următoarele

avantaje:

1. reducerea propriilor sarcini de muncă

2. timp pentru a finaliza priorităţile

3. posibilitatea de a evolua
Exemple - argumente pentru delegare:

• Economie de timp - reduce solicitările asupra

managerilor și creează timp pentru sarcinile importante,
adică pentru funcțiile specific manageriale.
• Cunoștințele angajaților – prin delegare se poate realiza
valorificarea, respectiv valorizarea experienței și
cunoștințelor de specialitate ale angajaților implicați.
• Perfecționarea angajaților – delegarea contribuie la
promovarea și dezvoltarea competenței, încrederii în
sine și inițiativei angajaților.
• Motivarea angajaților – delegarea are efect pozitiv
asupra motivării și satisfacției profesionale a angajaților.
5 întrebări fundamentale legate de delegare:

• Care este sarcina? (ceea ce este de făcut)

• Cine trebuie să o îndeplinească?
(persoana)
• De ce aceasta trebuie să o îndeplinească?
(motive, obiectiv)
• Cum o va aborda? (amploare şi detalii)
• Când trebuie să termine ? (termen)
• Delegarea corectă înseamnă transferul
sarcinilor, a autorității împreună cu
responsabilitatea.

• În esență, se deleagă dreptul de a lua decizii,

și nu este vorba de transferul unor munci
inferioare.
 Ce nu este delegarea?
„ Păsările delegării” (Johns,1998):

• Pasărea albă care planează în aer – șeful care dă oamenilor diverse

sarcini de îmdeplinit, apoi stă pe umărul lor.
• Pasărea alungată care țipă – șeful care, asemenea primei, își urmărește
atent subordonații și devine foarte aspru când aceștia deviază de la
modul în care el consideră că sarcina ar trebui îndeplinită.
• Pasărea „galbenă” care smulge meritul – șeful care este adesea foarte
respectat.
• Cucul cu creastă albă – șeful care este nerăbdător să-și lase atribuțiile în
sarcina altcuiva.
• Rața guralivă – șeful care nu precizează niciodată
suficient de clar câtă autoritate intenționează să
delege.
• Pasărea îndoliată cu coroană de aur – șeful care se
plânge frecvent de incapacitatea subordonaților de a
lua decizii, dar niciodată nu-i lasă să decidă.
• Pasărea pestriță care se furișează – șeful care
deleagă autoritatea și apoi se furișează în jurul
nivelelor inferioare, anulând astfel delegarea.
• Pasărea cu capul roșu care luptă cu focul – șeful
care consideră că deleagă, dar îi determină pe oameni
să verifice împreună cu el chiar și cele mai minore
decizii.
• Vulturul care atacă leul – șeful care stă în spatele
subordonaților și așteaptă ca aceștia să facă greșeli,
apoi îi sancționează.
 PPP

• PPP – formă de colaborare între sectorul public

şi sectorul privat.
 De ce un PPP?

Privatul deţine fonduri şi management

performant!
 Ce implică?

- partajarea investiţiei, a riscurilor,

responsabilităţilor şi beneficiilor între cei
doi parteneri;
! introducerea managementului privat în
serviciile publice.
 Avantajele PPP (I)

• Accelerarea realizării obiectivelor şi proiectelor

de infrastructură etc.;

• Conjugarea preluării responsabilităţilor şi

riscurilor;

• Reducerea pe ansamblu a costurilor proiectelor;

 Avantajele PPP (II)
• Stimularea îndeplinirii obligaţiilor contractuale
asumate;

• Îmbunătăţirea calităţii serviciilor de utilitate

publică;

• Îmbunătăţirea managementului sectorului

public prin expunerea serviciilor la rigorile
concurenţei.