Referat Non-Discriminare

Întreaga Terra este bântuită de discriminare, formele acesteia sunt atât de numeroase, de perfide și de
subtile, încât nu am putea realiza o statistică veridică și cuprinzătoare a acestora. Din toată această
pătură ce orbește și înveninează omul, am ales să dezbat tema discriminării persoanelor cu dizabilități,
în mod accentuat asupra persoanelor cu spectru autist. Am ales această temă, întrucât, de-a lungul
timpului, mi-a fost dat să fiu martoră la suferința acestor oameni.

În România, discriminarea acestora încă nu este un subiect extrem de abordat, autismul fiind încă o
noutate pentru unii oameni, deși în ultima perioadă acensionarea numărului de cazuri ce suferă de
această boală a devenit alarmantă și la noi în țară, lucru ce a dus la luarea de măsuri din partea
părințiilor (un exemplu este Ana Dragu, această mama eroină a urmat cursurile de Psihologie și a adus
terapeuți din străinătate pentru a o învăța terapia Aba, prin care a reușit să își ajute băiețelul să poată
duce o viață cât de cât independentă. În plus, aceasta a înființat Asociația ’’Micul Prinț’’ din Bistrița, prin
care alți copii au fost și sunt ajutați).

În Marea Britanie, discriminarea este una de mare amploare, de asemenea, iar lucru aceasta poate fi
confirmat de cercetarea unor reporteri de la BBC, descris în cele ce urmează.

Un centru terapeutic pentru persoane cu dizabilităţi cognitive și autism din Marea Britanie se află în
epicentrul unui scandal care a zguduit inclusiv autorităţile britanice, după ce o investigaţie BBC
Panorama a dezvăluit tortura psihică la care angajaţii centrului îi supuneau pe pacienţi.

„Conţine scene tulburătoare.” Așa își avertizează BBC telespectatorii înainte de începutul programului de
investigaţie care a scos la iveală abuzul și maltratarea la care erau supuși adulţii vulnerabili dintr-un
spital specializat în tratarea pacienţilor cu dizabilităţi. Reportajul se deschide cu hohotele de plâns ale
unei mame care tocmai a descoperit că fiica ei, Alex, care suferă de autism, a fost tratată mai rău decât
ar trata cineva un animal, chiar de către cei care se angajaseră să îi facă viaţa mai ușoară.

Imaginile cuprind apoi o vedere aeriană a spitalului Whorlton Hall, din Durham (Anglia). Situată la
marginea unei păduri și alăturată unei biserici anglicane pitorești, instituţia finanţată de sistemul de
sănătate publică din Marea Britanie și administrată de o companie privată se află într-un decor de vis. În
interior însă, ceea ce pare de afară un castel din povești se dovedește a fi o casă a groazei.

Spitalul găzduia 12 pacienţi cu nevoi complexe, a căror situaţie nu a putut fi gestionată în spitalele
clasice. Angajaţi erau mult mai mulţi: numai în turele de zi lucrau circa 27 de îngrijitori, 2 asistente și 2
manageri. Unii dintre angajaţi făceau tot ce puteau mai bine pentru a se îngriji de pacienţii lor. Alţii însă,
mulţi alţii, păreau scârbiţi de oamenii pe care trebuiau să îi ajute și nici măcar nu făceau cel mai mic
efort să ascundă acest lucru. Limbajul licenţios folosit la adresa pacienţilor, șicanarea lor, ameninţările
cu bătaia, bruscarea și chiar restricţionarea lor fizică în momente în care aceasta nu era necesară erau la
ordinea zilei printre acești angajaţi. Niciunul dintre ei nu și-a reţinut manifestările în faţa reporterului
BBC sub acoperire care i-a filmat cu camera ascunsă. Odată cu difuzarea reportajului însă, la finalul
săptămânii trecute, 16 angajaţi ai spitalului au fost suspendaţi, iar 10 au fost arestaţi sub suspiciunea de

1
abuz fizic și psihologic. Spitalul a fost închis și toţi pacienţii au fost transferaţi în alte unităţi care oferă
servicii dedicate pacienţilor cu nevoi similare.

Ce a găsit reporterul?
Timp de două luni, între lunile decembrie și februarie, Olivia Davis a lucrat ca îngrijitor, în ture, în cadrul
spitalului Whorlton Hall. În tot acest timp a filmat, cu camera ascunsă, scene șocante în care angajaţii
povestesc despre pacienţii lor folosind apelative umilitoare sau li se adresează abuziv. Unul dintre
angajaţi spunea că spitalul este o „casă de nebuni”, iar altul, o femeie, este filmat în timp ce îi spune
unei paciente că familia ei este „otravă”.

Doi angajaţi îi explică Oliviei că o pacientă se teme în mod special de bărbaţi și îi demonstrează cum acea
pacientă poate fi redusă la tăcere sub ameninţarea că altfel camera ei va fi umplută de bărbaţi. „Apăsăm
pe butonul bărbătesc”, spun angajaţii, spre disperarea femeii.

Ameninţările cu bătaia sunt și ele frecvente. Un angajat strigă la un pacient că „îl va pune la podea”. Alţi
șase îngrijitori i-au povestit reporterului sub acoperire că au lovit, în mod intenţionat, mai mulţi pacienţi.
Unul dintre angajaţi povestește cum a dat un pacient cu capul de podea, iar un altul spune despre cum l-
a imobilizat trăgându-i braţul într-o mișcare pe care o numește „întinsul rufelor”.

O tânără de 20 de ani, internată involuntar în baza prevederilor Legii Sănătăţii Mintale, Mental Health
Act, este efectiv hăituită de angajaţii care par să știe tot ce o deranjează și să facă intenţionat acele
lucruri. De exemplu, să aducă în camera fetei baloane, pe care să le spargă.

Glynis Murphy, profesor de psihologie clinică și dizabilitate în cadrul Centrului Tizard de la Universitatea
din Kent, privea cu stupoare la imaginile filmate cu camera ascunsă și spunea că ceea ce vede este
„antiteza absolută” a îngrijirii de calitate și că „este evident o cultură deviantă”.

Reacţiile post-investigaţie
Compania Cygnet, care administrează unitatea medicală, a emis declaraţii de „șoc și tristeţe profundă”.
Firma, care a preluat centrul la începutul anului, a declarat că va „coopera deplin” cu autorităţile care
investighează situaţia.

Instituţiile care prestează servicii în folosul persoanelor cu dizabilităţi cognitive sunt reglementate prin
Comisia pentru Calitatea Îngrijirii (CQC). Potrivit BBC, spitalul Whorlton primise o cotaţie bună în cadrul
inspecţiei din anul 2017. De atunci, centru a primit avertismente de la autorităţi privind instruirea
angajaţilor, orele prelungite de muncă și contractarea unui număr prea mare de angajaţi susţinuţi prin
intermediul agenţiilor de muncă.

Departamentul de stat pentru Sănătate și Asistenţă Socială a declarat că a tratat acuzaţiile de abuz cu
„seriozitate supremă”, dar nu a putut comenta mai mult din pricina confidenţialităţii impuse de
cercetările autorităţilor.

„Tot ce pot face este să îmi cer scuze cu adânc regret faţă de toţi cei afectaţi”, a declarat dr. Paul Lelliott,
inspector-șef adjunct în cadrul CQC: „Este evident că de data aceasta nu am reperat abuzul care se
petrecea la Whorlton Hall”.

2
Investigaţia BBC vine însă la opt ani după ce un alt spital dedicat persoanelor cu dizabilităţi de învăţare a
fost scena unor abuzuri inimaginabile asupra pacienţilor vulnerabili. Winterbourne View a devenit de
atunci un nume emblematic pentru abuz și a rămas în memoria colectivă a britanicilor chiar și după ce a
fost închis de guvern.

După Winterbourne View, numărul pacienţilor acceptaţi pentru îngrijire în instituţii de stat a scăzut de la
3.400, în 2012, sub 2.300, astăzi. Însă ţinta guvernului era o reducere care să ajungă la 1.700 de paturi în
martie anul acesta.

Secretarul de stat pentru sănătate, Matt Hancock, deplângea starea sistemului de îngrijire a persoanelor
cu dizabilităţi și chiar declara că acesta i-a trădat pe oameni.

Jonathan Beebee, din cadrul Royal College, spunea pentru BBC că documentarul a pus reflectorul pe un
colţ întunecat al sistemului, însă că abuzuri de genul celor descoperite nu există peste tot. Totuși a
recunoscut că sectorul este profund afectat de un deficit major al forţei de muncă în domeniu, atât din
pricina locurilor de muncă rămase neocupate, cât și din cauza cadrelor insuficient instruite. Pe fondul
acestor probleme sistemice, Beebee aprecia ca sigură „existenţa problemelor și în altă parte”.

Tema de gândire
În prezent, în Marea Britanie există peste 1 milion de persoane cu dizabilităţi cognitive sau autism.
Dintre acestea, 2.245 sunt internate, majoritatea (58%) fiind instituţionalizate de peste doi ani. Acestea
sunt numerele care, potrivit Sistemului Naţional Britanic de Sănătate (NHS), sunt raportate la cele
31.470 de cazuri de imobilizare forţată și izolare care au fost documentate de cadrele medicale în anul
2018. Rezultă o medie de 14 imobilizări pe an, de persoană – mai mult de una pe lună. Oricum am
calcula, aceste cifre îngrijorează.

Instituţionalizarea persoanelor care au nevoie de îngrijiri speciale va continua să fie o provocare pentru
sistemele de sănătate din ţările dezvoltate, pentru că numărul pacienţilor este în continuă creștere, mai
ales pe măsură ce speranţa de viaţă crește. O viaţă mai lungă înseamnă totodată și o bătrâneţe mai
lungă, iar aceasta vine de foarte multe ori însoţită de bolile limitative asociate degradării fizice.

Specialiștii estimează de exemplu că, până la jumătatea secolului nostru, boala Alzheimer se va
intersecta cu vieţile a cel puţin 106,8 milioane de oameni din întreaga lume. Dacă nimic nu întrerupe
actualul mers, în Europa numărul celor suferinzi va depăși 16 milioane. Despre presiunea pe care
această formă de demenţă o pune asupra familiilor și sistemelor de sănătate am scris deja aici. Iar
despre importanţa relaţiilor sociale sănătoase în prevenirea bolii Alzheimer am scris aici. Sunt doar două
inferenţe care arată că dizabilităţile cognitive și modul în care societatea noastră răspunde la provocările
pe care acestea ni le ridică nu sunt deloc neglijabile. Din contră, orice strădanie de a ignora situaţia dată
va face ca eșecuri precum cel de la Whorlton Hall să devină tot mai frecvente și, în egală, măsură,
șocante.

Dacă astfel de abuzuri au fost posibile într-o ţară cu un sistem de sănătate de calibrul celui britanic,
lucrul acesta ar trebui să ne alarmeze cu atât mai mult cu cât trăim într-o ţară în care deficienţele la
nivelul sistemului de sănătate au devenit arhetipuri ale corupţiei naţionale.

De soluţii vom avea nevoie cu toţii, fiindcă este doar o chestiune de timp până când dizabilitatea ne va
deveni profund familiară, fie pentru că o vom trăi noi înșine, odată cu pierderea capacităţilor, provocată

3
de înaintarea în vârstă, fie o vom trăi ca martori ai suferinţei celor din jur. Dacă însă conștientizăm
nevoia de sisteme mai bune, mai eficiente, în care demnitatea umană să nu fie doar o abstracţiune,
avem încă timp să punem la punct reţele în care oamenii să fie trataţi ca fiinţe valoroase, nu în ciuda
dizabilităţii lor, ci cu tot cu aceasta.

De aceea avem nevoie, în primul rând, de personal instruit, apoi de personal consiliat psihologic astfel
încât să facă faţă presiunii mintale pe care contactul cu suferinţa o pune asupra capacităţii de empatie.
Fiindcă un sistem funcţional, care privește și tratează omul ca un întreg, fizic și emoţional, va manifesta
grijă faţă de toţi factorii implicaţi în ecosistemul îngrijirii persoanelor cu dizabilităţi.