SEMNE ORTOGRAFICE ȘI SEMNE DE PUNCTUAȚIE

1. Apostroful [’] – este semn exclusiv ortografic.

- marchează absența accidentală a primei sau a primelor două cifre în indicarea anilor calendaristici, mai ales în
stilul publicistic: ’918, ’89;
- apare în împrumuturi din alte limbi: five o’clock, D’Artagnan, McDonald’s;
- notează realități fonetice din vorbirea familiară, populară, regională, rostite rapid ori deficiențe de rostire:
săru’ mâna, „O, vin’, al nopții mele domn...”;
- notează căderea accidentală a unui sunet: al’fel, da’, făr’, lu’;
- notează căderea accidentală a mai multor sunete sau silabe: dom’le, ’neața.
În textul literar, are rol fonetic, marcând elidarea unui sunet și contribuind la păstrarea măsurii
versurilor. Poate avea rol expresiv, fiind o marcă a registrului arhaic.

2. Bara oblică [/] – se folosește ca semn ortografic:

- în formule distributive (înlocuiește linia de fracție) care cuprind numele unor unități de măsură abreviate sau
nu: km/h, kilometri/oră;
- în abrevierile c/val (contravaloare) și m/n (motonavă).

3. Blancul [ ](pauză, pauză albă, pauză grafică, spațiu, spațiu alb) – absența oricărui semn
- este semn de delimitare și separare a cuvintelor sau a elementelor componente ale unor cuvinte compuse
(Anul Nou, douăzeci și unu), ale locuțiunilor (altă dată), ale altor grupuri relativ stabile de cuvinte (câte o
dată);
- poate compensa absența punctului între inițialele majuscule ale unei abrevieri: I D E B (Întreprinderea de
Distribuție a Electricității).

4. Cratima [-] – semn ortografic și de punctuație. Se folosește între cuvinte sau în interiorul unui
cuvânt ori al unei abrevieri, legând sau despărțind elementele în cauză.
- redă pronunțarea legată a unor cuvinte care pot avea sau nu și existență independentă: s-a dus, dându-le-o, ți-l
dă, luare-aminte, c-a văzut, n-aveam, n-a văzut, n-o să vadă;
- redă folosirea în tempo rapid a derivatelor cu prefixele ne- și re- de la teme care încep cu îm-, în- și a
compuselor cu prepoziția de de la același tip de teme, notând căderea lui î- la începutul cuvintelor de bază: ne-
ncetat, a re-ncălzi, de-mpărțit;
- marchează limitele dintre silabele unor cuvinte rostite sacadat, cu valoare stilistică: Ne-mer-ni-cu-le!;
- servește la atașarea anumitor prefixe sau sufixe: ex-ministru, poe-esc;
- unește elementele unor cuvinte compuse: mai-mult-ca-perfect;
- unește componentele unor locuțiuni: treacă-meargă;
- unește componentele secvențelor substantiv denumind grade de rudenie sau relații sociale + adjectiv posesiv:
mamă-ta/mă-ta, stăpână-sa;
- leagă articolul hotărât enclitic sau desinența de cuvintele greu flexionabile: x-ul, x-uri (numele literelor și
sunetelor), 10-le, 11-le (substantive provenite din numerale cardinale notate cu cifre), Bruxelles-ul, dandy-ul,
show-uri (împrumuturi și nume de locuri a căror finală prezintă deosebiri între scriere și pronunțare), RATB-ul
(substantive provenite din abrevieri sau sigle):
- leagă formanții –lea, -a la numeralele ordinale și –ime la numeralele fracționare de numeralele cardinale
corespunzătoare scrise cu cifre: al XI-lea, a 11-a, 16-imi;
- marchează omiterea unei secvențe din interiorul cuvântului în abrevierile discontinui: d-ta, P-ța, ad-ție;
- se păstrează în abrevierile compuselor: lt.-maj., N-V, S-E;
- poate lega unele interjecții identice repetate: bla-bla-bla, cioc-cioc, ha-ha, pui-pui;

1
- poate lega cuvinte repetate identic sau cu unele modificări: doar-doar, foarte-foarte, încet-încetișor, singur-
singurel;
- leagă imperative și gerunzii cu pronume personal sau reflexiv postpus: du-te, ducându-le;
- separă elementele formei inversate a perfectului compus: venit-ai.
În poezie, are rolul de a păstra măsura versului prin reducerea numărului de silabe și de a marca rostirea
legată a două cuvinte.

5. Linia de pauză [–] – semn ortografic și de punctuație. Se folosește ca semn ortografic în scrierea
unor cuvinte compuse complexe care cuprind cel puțin un compus scris cu cratimă: nord – nord-vest,
americano – sud-coreean. Delimitează cuvintele, construcțiile incidente, apozițiile sau marchează lipsa
predicatului.
Semnalează o completare în discursul poetic, introduce o explicație sau prezintă o circumstanță, plasând
accentul asupra enunțului respectiv: „O! Sufletul – curatul argint de-odinioară.” (Al. Macedonski).
Izolează o propoziție incidentă care marchează planul vorbirii indirecte, al reflexivității limbajului: „I-
auzi corbii – mi-am zis singur... și-am oftat.” (G. Bacovia)
Contribuie la crearea unei muzicalități deosebite a textului: „Și norii albi – și crinii suavi – și balta
clară/Și sufletul – curatul argint de-odinioară...” (Al. Macedonski)

6. Punctul [.] – semn ortografic și de punctuație. Se folosește ca semn ortografic după majoritatea
abrevierilor (cele care păstrează una sau mai multe litere din partea inițială a cuvântului abreviat, nu și ultima
literă; abrevierile de la prenume): etc., ian., nr., I.
Ca semn de punctuație, marchează sfârșitul unei comunicări enunțiative.

7. Virgula [,] – deși este semn de punctuație, uneori se folosește cu rol asemănător cu al cratimei:
- în interiorul unor locuțiuni adverbiale cu structură simetrică: cu chiu, cu vai; de bine, de rău;
- între interjecții identice care se repetă sau între interjecții cu valoare apropiată: cioc, cioc; nani, nani; trosc,
pleosc;
- între cuvinte care se repetă identic sau cu unele modificări: doar, doar; încet, încetișor;
- izolează o propoziție incidentă, cu rol explicativ: Am fost, îi zise, aci de față.
- izolează un vocativ de restul enunțului: Andrei, vino la masă!
- marchează coordonarea prin juxtapunere a două propoziții;
- marchează pauza impusă în rostire de inversarea topicii: „Copaci roșcați, cu freamăte s-au despuiat...” (Adrian
Maniu);
- coordonează termenii unei enumerații, creând impresia unei acumulări.

8. Semnul întrebării [?] – semn de punctuație. Marchează sfârșitul unei comunicări interogative și
semnalează intonația specifică.
În textele literare poate exprima incertitudine, dilemă, căutare febrilă.

9. Semnul exclamării [!] – semn de punctuație.

- în propoziție, izolează vocative și interjecții; nuanțează o atitudine imperativă, exclamativă, optativă, marcând
intonația;
- în frază, marchează sfârșitul unei comunicări imperative, optative, marcând intonația.
În textele literare, induce ideea dorinței, a patosului.

10. Punctele de suspensie [...] – semn de punctuație

- marchează întreruperea comunicării (subiectul vorbitor consideră că destinatarul subînțlege ce urmează; este
un moment de șoc emoțional sau de surpriză care instalează tăcerea; este o pauză psihologică intenționată a
vorbitorului, după care urmează un cuvânt neașteptat, ce poate avea nuanță ironică).

2
 În textele literare, reprezintă un semn grafic și unul de tonalitate, care marchează fragmentarea
discursului, interiorizarea trăirilor.

11. Ghilimelele [„ ”, « »] – semn de punctuație

- în propoziție încadrează nume de instituții, titluri de publicații sau un cuvânt/o sintagmă pentru a evidenția
sensul ironic prin intonație;
- în frază sau în text marchează grafic citarea cuvintelor altcuiva în propriul discurs;
- ghilimelele franțuzești (« ») se utilizează în cazul folosirii unui citat în interiorul altui citat.

12. Parantezele () [] – semn de punctuație care izolează o explicație: cuvinte, propoziții, cuvinte
adăugate de o altă persoană decât autorul, incidente.

13. Punctul și virgula [;] – semn de punctuație

- coordonează propoziții într-o frază în care se reia ideea unei principale;
- separă propoziții independente sintactic, dar apropiate semantic.

14. Două puncte [:] – semn de punctuație

- în propoziție, se introduce o enumerație care are rol de a explica;
- în frază, introduce o propoziție explicativă, apozitivă, cauzală, principală.
În texte, marchează trecerea de la vorbirea directă la vorbirea indirectă.

15. Linia de dialog [–] – semn de punctuație care marchează introducerea vorbirii directe și
comunicarea dintre cel puțin două persoane.