Nr.

__________/SNTOBC/__________

APROB,
Comisar şef de poliție penitenciară Vasile SCUTARU
DIRECTOR Ș.N.P.A.P. TÂRGU OCNA

CURS DE INIȚIERE A POLIȚIȘTILOR DE PENITENCIARE

- Agenți din cadrul sectorului siguranța deținerii
și regim penitenciar -

NOȚIUNI DE DREPT PENAL ȘI

DE PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI
I. Drepturile omului în penitenciare

Tema nr. 1
DREPTURILE OMULUI ÎN SISTEMUL PENITENCIAR.
PREVENIREA TORTURII, A PEDEPSELOR ȘI A TRATAMENTELOR
INUMANE ORI DEGRADANTE

PROPUN SĂ APROBAȚI, ÎNTOCMIT,

Comisar şef de poliție penitenciară Agent principal de poliție penitenciară
Ioana Manuela CHIȚOIU Andrei HANGANU
Director adjunct pentru învăţământ Profesor științe juridice și socio-umane

2021

1
OBIECTIVE OPERAŢIONALE:
După parcurgerea acestei teme, elevii vor fi capabili să:
 definească drepturile omului;
 explice modalitatea de aplicare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în
sistemul administrației penitenciare.
 identifice principalele documente internaţionale care consacră drepturile omului;
 prezinte instituţiile şi organizaţiile care veghează la respectarea drepturilor omului în
penitenciare;
 aplice standardele de reguli minime privind tratamentul deţinuţilor.
 reflecteze la scopul închisorii şi la natura şi importanţa standardelor internaţionale,
respectiv la pedeapsa închisorii;
 utilizeze standardele și normele ce pot oferi protecție și support în ceea ce privește
respectarea drepturilor omului
 înţeleagă/cunoască diferite standarde internaţionale în domeniul drepturilor omului,
aplicabile în domeniul penitenciarelor şi al sancţiunii cu închisoarea;
 identifice problemele frecvente ce pot apărea şi să fie capabili să anticipeze
potenţialele provocări în aplicarea normelor şi standardelor în închisoare;

CONŢINUTURI:
1. Drepturile omului - standardele internaţionale și importanţa cadrului legal.
2. Comitetul pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradande.
3. Sistemul de vizite ale Comitetului.

TIMP ALOCAT: 4 ore

TIP DE LECŢIE: - de comunicare a noilor cunoştinţe – 2 ore;

- de fixare a noilor cunoştinţe, verificare şi apreciere a rezultatelor - 2 ore

METODE ŞI PROCEDEE DIDACTICE:

 Expunerea didactică;
 Conversaţia – dezbatere/examinatoare
 Explicația
 Problematizarea
 Harta mentală
 Verificare orală/scrisă curentă
 Apreciere verbală

MIJLOACE DE ÎNVĂŢĂMÂNT:
 suportul de curs;
 materiale bibliografice;
 fişe de lucru;
 calculator/laptop;
 videoproiector.
 Prezentări Power Point
 Aplicație online – Zoom cloud meetings

2
BIBLIOGRAFIE:
1. Bianca Selejan - Guţan, - Protecția europeană a drepturilor omului, Editura
Hamangiu, București 2018.
2. Bîrsan Corneliu - Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe
articole, vol. I; Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
3. Popescu Corneliu-Liviu - Protecţia internaţională a drepturilor omului - surse,
instituţii, proceduri. Note de curs, Editura All Beck, Bucureşti, 2000;
4. Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu – Protecţia juridică a drepturilor omului – Ediţia a
–III-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016;
5. Stelian Scăunaș- Dreptul internațional al drepturilor omului, editura ALL BECK,
București, 2003
6. Mădălina Tomescu – Drepturile omului, tendințe și orientări contemporane, Editura
Pro Universitaria, București, 2016
 Declaraţia Universala a Drepturilor Omului;
 Convenţia Internaţională a Drepturilor Civile şi Politice;
 Rezoluţia Naţiunilor Unite împotriva Torturii şi altor Tratamente Crude, Inumane şi
Degradante.
 Ansamblul de principii pentru protejarea tuturor persoanelor supuse unei forme
oarecare de detenţie sau încarcerare;
 Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei;

3
 DREPTURILE OMULUI ÎN PENITENCIARE
Tema nr. 1
DREPTURILE OMULUI ÎN SISTEMUL PENITENCIAR .
PREVENIREA TORTURII, A PEDEPSELOR ȘI A TRATAMENTELOR
INUMANE ORI DEGRADANTE

1. DREPTURILE OMULUI – standardele internaționale și importanța cadrului legal

„Siguranța închisorilor este esențială pentru a reuși să facem din sistemul nostru de
justiție o armă eficientă împotriva criminalității. Când deținuții condamnați - sau în așteptarea
procesului - sunt încredințați în grija noastră, ei trebuie să știe, iar comunitatea să aibă
certitudinea, că vor rămâne în custodia noastră atât cât instanța a dispus.
Modul în care ne tratăm deținuții se constituie în contribuția sistemului penitenciar la
reducerea permanentă a ratei criminalității. Nu putem sublinia îndeajuns importanța atât a
profesionalismului personalului, cât și necesitatea respectării drepturilor omului de către
aceștia.”
Președintele Nelson Mandela,
Conferința cu personalul sistemului penitenciar din Africa de Sud în 1998

Pentru ca un sistem penitenciar să fie gestionat într-un mod imparţial și uman,

legislația națională, politicile și practicile trebuie să fie ghidate de standardele internaționale
dezvoltate în domeniul protecției drepturilor omului aplicabile deținuților. Când persoanele
sunt deținute în timp ce așteaptă procesul sau sunt condamnate la închisoare, acestea sunt
lipsite de unul dintre drepturile fundamentale și anume: dreptul la liberă circulație.

"Atunci când statul privează o persoană de libertate, acesta își asumă obligația de a
îngriji acea persoană. Principala grijă este aceea de a asigura securitatea personală a
acesteia. Obligația de a îngriji cuprinde și îndatorirea de a asigura bunăstarea individului.”
Penal Reform International (2001) Making Standards Work

Privarea de libertate creează o stare de dependență a deținuților față de autoritățile

statale, care au pe cale de consecință, obligația de a asigura respectarea celorlalte drepturi
fundamentale. Prin urmare, autoritățile penitenciare au responsabilitatea de a se asigura, nu
numai că decizia de a reține o persoană fizică este legală, dar și că tratamentul, îngrijirile și
toate celelalte servicii furnizate acestuia, sunt corecte și în conformitate cu drepturile omului.
Drepturile fundamentale ale omului sunt opozabile în aceeași formă și context atât
unui deținut ca și oricărui alt membru al societății. Pedeapsa nu se constituie într-o formă
suplimentară de sancționare prin care toate drepturile deținutului sunt ignorate ci se aplică la
fel de mult pentru un prizonier ca la oricare alt membru al societății. Singura diferență este că
deținuții nu se pot bucura de dreptul lor la libertate, o perioadă de timp. El sau ea, ca orice
altă ființă umană, ar trebui tratat/ă cu respectarea deplină a drepturilor lor inalienabile.
Pedeapsa închisorii se constituie într-o formă de pedeapsă care constă în privarea
individului de libertate, dar nu și de drepturile fundamentale ale omului la viață, integritate,
sănătate, nediscriminare, nesupunerea la tortura, sclavie, ca să denumim doar câteva.

"Toate persoanele private de libertate vor fi tratate cu umanitate și cu respectarea

demnității inerente oricărei persoane umane."
Articolul 10 alin.(1) din Convenția Internațională privind Drepturile Civile și Politice

Tratarea deținuților cu umanitate și respect se constituie într-o parte a procesului de

"corecție". Sistemul penitenciar trebuie să arate, de exemplu, cum ar trebui să fie tratați
oamenii; prin tratarea deținuților într-un mod corect și uman iar prin demonstrarea respectării
drepturilor lor, se poate spera că deținuții vor învăța cum să trateze pe alții, în același fel,
urmând acest exemplu.
4
 Obiectivul principal al sancțiunii privative de libertate este de a pune în
executare sancțiunea pronunțată de instanța de judecată, de a facilita reabilitarea
deținuților și de a-i pregăti pentru reintegrarea lor în societate.

Standardele și normele internaționale derivă din tratate, convenții, declarații

internaționale și rezoluții adoptate în forumuri guvernamentale regionale și internaționale.
Multe dintre acestea își au rădăcinile în drepturile omului definite în instrumente
internaționale în domeniu, după cum urmează:

- Declarația Universală a Drepturilor Omului;

- Convenția Internațională a Drepturilor Civile și Politice;
- Rezoluția Națiunilor Unite împotriva Torturii și altor Tratamente Crude,
Inumane și Degradante;
- Convenția privind Drepturile Copilului;
- Convenția Internațională privind Eliminarea oricăror forme de Discriminare
Rasială;
- Convenția privind Eliminarea oricăror forme de Discriminare a Femeilor;
- Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și alte documente
regionale ce reglementează drepturile omului.

Printre drepturile civile și politice fundamentale ale persoanelor fizice, amintim:

- Dreptul la viață;
- Dreptul la libertate și libertatea de circulație;
- Dreptul la egalitate în fața legii;
- Dreptul la prezumția de nevinovăție până la proba contrarie;
- Dreptul de a fi recunoscut ca o persoană în fața legii;
- Dreptul la viață privată și protecția vieții private;
- Dreptul la recurs legal, atunci când drepturile sunt încălcate;
- Libertatea de gândire, de conștiință și de religie sau convingeri;
- Libertatea de opinie și de exprimare;
- Libertatea de întrunire și de asociere.

Sunt interzise astfel, tratamentele inumane sau degradante, sclavia, tortura, arestul și
detenția arbitrară, propaganda ce promovează războiul sau ura pe criterii de rasă, religie,
origine națională sau de limbă. Se interzice discriminarea pe orice bază, cum ar fi rasă, sex,
culoare, origine națională sau limbă, șamd.

Conventia internationala cu privire la drepturile civile si politice definește anumite

drepturi, de la care nu sunt permise derogări, ceea ce înseamnă că ele trebuie să fie
respectate pe deplin în orice moment și în orice situație. Acestea includ dreptul la viață,
dreptul de a nu fi supus torturii și altor tratamente crude, inumane sau degradante, dreptul de
a fi liber de sclavie și servitute, precum și dreptul de a fi liber de aplicarea retroactivă a legilor
penale.

Oficialii instituțiilor penitenciare sunt direct răspunzători de respectarea și

neîncălcarea vreunuia dintre drepturile enumerate mai sus. În cazul tratatelor privind
drepturile omului, statele care sunt parte la un anumit tratat au obligații de
implementare și respectare a prevederilor tratatului. Cu toate acestea, dreptul
internațional în domeniul respectării drepturilor omului nu se limitează doar la
enumerarea drepturilor în tratate, ci include, de asemenea, drepturi și libertăți care au
devenit parte a dreptului internațional cutumiar, ceea ce înseamnă că sunt obligatorii
pentru toate statele dacă acestea sunt parte a unui anumit tratat.

5
 De exemplu, multe dintre drepturile prevăzute în Declarația Universală a Drepturilor
Omului adoptată în 1948 sub o rezoluție a Adunării Generale și o mare parte din drepturile
cuprinse în Convenția Internațională privind Drepturile Civile si Politice reflectă normele de
drept internațional cutumiar. În acest context, dreptul internațional cutumiar este o sursă
importantă de drept, compunându-se din:
"(...) norme de drept derivat din desfășurarea coerentă a statelor care acționează din
convingerea că legea le cere să acționeze în acest fel. Aceasta rezultă dintr-o practică
generalizată și coerentă a statelor determinată de un sentiment de obligație legală, atât de
mult utilizat, încât devine personalizat. Dreptul internațional cutumiar provine de la un
consens clar între state, manifestat printr-o conduită exprimată pe scară largă și de existența
unui sentiment perceptibil de obligația de a face."

Noțiunea de “jus cogens”, (limitarea libertății de acțiune a statelor) se referă la

anumite elemente de drept internațional cutumiar, care se bazează pe un principiu de drept
internațional fundamental, astfel încât niciun stat nu poate renunța prin tratat sau în alt mod
la acestea. Cu alte cuvinte, ele sunt considerate ca fiind "peremptorii "și nu se pot admite
derogări de la acestea.

Nu există niciun acord universal care

O normă peremptorie
(numită și jus cogens – „lege
imperativă” în latină) este un
principiu fundamental al
dreptului internațional, acceptat
de comunitatea internațională a
statelor suverane ca o normă de
la care nu este permisă nicio
derogare.
să menționeze limitativ care sunt normele
jus cogens ori cum ajung ele să aibă acest
statut, dar este general acceptat faptul că
jus cogens interzice, printre altele,
genocidul, pirateria maritimă, sclavagismul
în general (incluzând atât sclavia, cât și
comerțul cu sclavi), tortura, războiul de
agresiune și de expansiune teritorială.

Dincolo de normele peremptorii, există desigur și reglementări exprese

care ,,oficializează’’ interzicerea anumitor conduite din partea statelor semnatare. De
exemplu, Convenția împotriva torturii și a altor tratamente crude, inumane sau degradante
adoptată la New York la 10 decembrie 1984, prevede o definiție convenită la nivel
internațional a actelor care constituie "tortură".
Aceasta prevede că: termenul "tortură" înseamnă orice act prin care se produce
durere sau suferință acută, fizică sau mentală, în mod intenționat împotriva unei persoane cu
scopul de a obține de la aceasta sau de la o terță persoană informații sau mărturisiri, de a o
pedepsi pentru un act pe care el sau o terță persoană l-a comis sau este bănuită că l-a
comis, sau intimidarea sau constrângerea ei sau a unei terțe persoane, sau pentru orice alt
motiv bazat pe discriminare de orice fel, atunci când o astfel de durere sau suferință sunt
provocate de către sau la instigarea sau cu acordul expres sau tacit al unei persoane oficiale
sau publice ce acționează în calitate oficială. Ea nu include durerea sau suferința care rezultă
doar din aplicarea inerentă sau accidentală a unei sancțiuni legale.
"Elementele constitutive "a ceea ce reprezintă tortura conform celor prevăzute la
articolul 1 din convenție”, includ:
- Provocarea de suferințe dureri mentale sau fizice severe;
- Prin sau cu acordul expres sau tacit al autorităților de stat;
- Pentru un scop specific, cum ar fi obținerea de informații, pedeapsă sau
intimidare.

6
 Personalul ce își desfășoară activitatea în penitenciare și în special cel cu
atribuțiuni manageriale are obligația de a se asigura cu privire la legalitatea deținerii
tuturor deținuților aflați în custodie. Detenția arbitrară nu este niciodată justificată sub
nicio formă. Grupul de lucru al Organizației Națiunilor Unite cu privire la detenția
arbitrară, în raportul său de la cea de-a 60-a ședință a Comisiei pentru drepturile
omului a reiterat faptul că nicio justificare – conflict intern, război, stare de necesitate -
nu poate fi invocată pentru a abroga caracterul arbitrar al detenției ilegale.

Asigurarea conformității legislației naționale cu dreptul internațional este de obicei

responsabilitatea factorilor de decizie politică și legislativă, spre deosebire de
responsabilitatea directă a celor din domeniul execuțional penal. Conformarea procedurilor
judiciare și a practicilor în domeniul penitenciar cu legislația națională și internațională
aplicabilă este responsabilitatea tuturor managerilor și practicienilor atât din cadrul sistemului
de justiție cât și a celor din penitenciare.
 Monitorizarea conformității, luarea de măsuri pentru a soluționa neconformarea și
oferirea de despăgubiri pentru cei care sunt afectați de practicile neconforme intră, de obicei,
în responsabilitatea instituțiilor judiciare cât și a diferitelor mecanisme de supraveghere
instituționale. Mass-media, reprezentanții societății civile precum și celelalte forme de
informare publică își asumă o responsabilitate de monitorizare în acest sens, interacționând
în mod frecvent cu sistemul penitenciar.
Personalul penitenciarelor și managerii acestor instituții trebuie să fie familiarizați cu
aceste standarde și să le aibă disponibile pentru referință. Aceste standarde trebuie să fie
cuprinse în programa proprie a instituțiilor de învățământ precum și în procesele de formare
continuă a personalului, astfel încât personalul să le cunoască și să înțeleagă relevanța
acestora pentru munca lor.
Deținuții, la rândul lor, au dreptul de a cunoaște aceste drepturi și să aibă acces la
mecanisme de petiționare și de recurs atunci când aceste drepturi nu le sunt respectate.
Anumiți membri ai personalului ar putea percepe aceasta obligația de a furniza informații
pentru deținuți ca un obstacol în calea eforturilor lor de a ține sub control populația
penitenciară.
Cu toate acestea, menținerea controlului populației carcerale nu trebuie să se
întemeieze pe nerespectarea și neasigurarea drepturilor deținuților. Menținerea unui echilibru
între asigurarea unui control riguros al mediului penitenciar și protejarea drepturilor deținuților
este ceea ce deosebește o închisoare sănătoasă de una viciată, și pe cale de consecință, un
lider curajos, progresiv de unul temător și fricos.
Asigurarea respectării tuturor acestor drepturi și conformarea acestora cu standardele
internaționale relevante reprezintă întotdeauna o provocare constantă pentru sistemul
penitenciar, fiind deosebit de dificilă realizarea acestor deziderate într-o țară încă în curs de
dezvoltare, în care resursele lipsesc și capacitatea de gestionare a sistemului judiciar este
limitată.

Probleme și provocări in ceea ce privește aplicarea standardelor

Multe dintre problemele și provocările cu care se confruntă personalul de penitenciare
în raport cu standardele și normele internaționale în domeniul drepturilor omului sunt centrate
în jurul punerii în aplicare a acestor standarde și adaptarea lor la condițiile caracteristice
sistemului penitenciar românesc și ale cadrului legal existent .
Standardele și normele internaționale sunt idealurile și obiectivele convenite de către
comunitatea internațională iar atingerea acestor obiective este responsabilitatea guvernului
național în sine. Modul cum trebuie să fie puse în practică în cadrul sistemului penitenciar
este de multe ori lăsat în sarcina ,,administratorilor’’ sistemului penitenciar.
Prin urmare, normele, reglementările, politicile și procedurile sistemului penitenciar,
trebuie să se bazeze pe legislația corespunzătoare și sunt de obicei punctul de plecare
pentru gestionarea corectă și eficientă a instituțiilor precum și pentru asigurarea conformității
cu aceste standarde.

7
 2. COMITETUL PENTRU PREVENIREA TORTURII ȘI A PEDEPSELOR INUMANE
SAU DEGRADANTE

Legislație specifică:

• Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

(Roma, 4.XI.1950)
• Convenţia Europeană pentru Prevenirea Torturii și a Pedepselor sau Tratamentelor
Inumane sau Degradante
(Strasbourg 26.XI.1987)

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertățile sale fundamentale a fost

elaborată de către Consiliul Europei, în seminarul de la Roma la 4 noiembrie 1950 și a intrat
în vigoare în septembrie 1953. Convenția, semnată inițial de reprezentanții a treisprezece
guverne, reunește astazi toate statele membre ale Consiliului Europei.
De notat, că abia la 4 ani de la semnarea convenției (18 mai 1954), Comitetul
Miniștrilor al Cosiliului Europei alege pentru prima dată, membrii Comisiei Europene a
Drepturilor Omului, locul dreptului omului în construcția europeană și importanța
mecanismului Convenției fiind factori deloc de neglijat.

,,Convenția Europeană nu se mulțumește să enumere un ansamblu de drepturi, ea le

garantează imediat fiecărei persoane ținând de jurisdicția părților contractante. Ea stabilește
un sistem internațional de protecție colectivă a acestor drepturi - procedură unică în felul ei -
care poate să funcționeze la inițiativa statelor ca și a particularilor… Individul până atunci
izolat și ignorat în raportul dintre state, devine o persoană, un cetățean în comunitatea
națiunii europene.”
(declarație a lui Fr. Mitterand - președinte al Franței între anii 1981-1995, susținută într-o
întrunire oficială cu președintele Italiei).

Astfel, prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului se acționa pentru luarea

primelor măsuri originale de asigurare a unor garanții efective a drepturilor enunțate în
Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948.
Din 1993, România a devenit membră cu drepturi depline a Consiliului Europei și în
anul următor (20.06.1994) a ratificat Convenția și cele 11 protocoale adiționale. Constituția
României interzice tortura și tratamentele inumane sau degradante, iar Codul Penal
sancționează tortura și relele tatamente aplicate pe parcursul pedepselor privative de
libertate.

Drepturile omului sunt acele drepturi care aparţin fiinţei umane de la naştere, sunt
inalienabile şi inerente fiecărui om în virtutea apartenenţei sale la specia umană şi sunt
recunoscute universal. În ceea ce privește conceptul propriu-zis de drepturi, libertăți și
îndatoriri fundamentale ale cetățeanului român, acestea sunt acele drepturi subiective
aparținând cetățenilor, esențiale pentru viață, indispensabile pentru dezvoltarea personalității
umane, drepturi stabilite și garantate prin Constituție și legi.

Mecanismul de control stabilit prin Convenție.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului a avut în vedere, prin art.19, instituirea
unui sistem de protecție a acestor drepturi structurat pe două nivele: o Comisie Europeană
a Drepturilor Omului și o Curte Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, la 18 mai 1954,
Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei alege pentru prima data membrii Comisiei
Europene a Drepturilor Omului, în fața căreia, în mod obligatoriu începea orice proces
introdus în baza Convenției. Mai târziu, la 21 ianuarie 1959, Adunarea Consultativă
Parlamentară a Consiliului Europei alege, la rândul său, pentru prima dată, judecătorii Curții
8
Europene a Drepturilor Omului, chemată să examineze, după Comisie, aceste cauze și să le
soluționeze prin hotărâri definitive și obligatorii. În afara competenței contencioase, pe care a
avut-o încă de la înființare, Curtea capătă și competență consultativă în 1970, odată cu
intrarea în vigoare a celui de-al doilea protocol adițional al Convenției.
Preocuparea pentru respectarea drepturile omului reprezintă o realitate şi o finalitate
a întregii activităţi umane în statul de drept, iar scopul acestuia este promovarea şi
asigurarea drepturilor oricărei persoane, fără nicio discriminare pe criterii de sex, rasă,
naţionalitate, etnie, cetăţenie, religie, educaţie, opinii, apartenenţă politică, etc.

Drepturile omului sunt parte componentă a statutului uman și izvorăsc din demnitatea
umană, deoarece fiecare om este o valoare supremă, în calitate de fiinţă înzestrată cu
gândire, voinţă şi sentimente. Prin intermediul demnităţii, fiecărui om îi sunt recunoscute
aceste calităţi, indiferent de felul în care se autopercepe sau de cum este apreciat de cei din
jur. În cazul în care, drepturile omului nu pot apăra demnitatea umană, iau naştere anumite
fenomene sociale precum: discriminarea, intoleranţa, rasismul, antisemitismul, tortura,
tratamentele inumane şi degradante, etc. Tortura, tratamentele inumane şi degradante sunt
unanim considerate ca încălcări grave ale drepturilor omului în documentele oficiale ale
organizaţiilor internaţionale care se ocupă de aceste drepturi civile.

Convenția Europeană pentru Prevenirea Torturii şi a Pedepselor sau

Tratamentelor Inumane sau Degradante, Pactul Internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice, Convenția Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor
Fundamentale sunt unele dintre cele mai cunoscute şi totodată obligatorii documente pentru
statele care le-au ratificat.

Statele membre ale Consiliului Europei,

semnatare ale prezentei Convenții, având în
vedere dispozițiile Convenției pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților un Comitet european pentru
fundamentale, convinse că protecția prevenirea torturii și a pedepselor
persoanelor private de libertate împotriva sau tratamentelor inumane sau
torturii și a pedepselor sau tratamentelor degradante (prescurtat CPT și
inumane sau degradante ar putea fi întărită denumit în continuare ,,Comitetul’’).
printr-un mecanism extrajudiciar, cu
caracter preventiv, bazat pe vizite, au
convenit să instituie

CPT organizează vizite la locurile de detenţie pentru a evalua situatia

persoanelor private de libertate. Aceste locuri includ penitenciarele, centrele de
reeducare, centrele de arest preventiv din cadrul poliţiei, centrele pentru imigranţi,
spitalele psihiatrice, adăposturile sociale, etc.
Delegaţiile CPT au acces nelimitat la locurile de detenţie şi dreptul de a
se deplasa fără restricţii în interiorul acestor spaţii. Ei intervievează în mod
confidenţial persoanele private de libertate şi comunică liber cu oricine le poate
furniza informaţii.
După fiecare vizită, CPT trimite un raport detaliat ţării respective. Acest
raport cuprinde starea de fapt constatată de CPT, recomandările, comentarile şi
eventualele solicitări de informaţii. De asemenea, CPT solicită un răspuns detaliat la
problemele expuse în raportul său. Aceste rapoarte şi reacţiile/răspunsurile statului
fac parte din dialogul permanent cu ţările în cauză.
9
 Astfel, climatul dominant din cadrul unei instituţii este foarte important iar CPT-ul
observă cu atenţie . Promovarea unor relaţii constructive în locul relaţiilor de confruntare
dintre prizonieri şi personal va servi la scăderea tensiunii inerente oricărui mediu de
închisoare şi, în acelaşi timp, va reduce semnificativ probabilitatea incidentelor violente şi a
relelor tratamente asociate. Pe scurt, CPT-ul doreşte să vadă un spirit de comunicare și
de grijă care însoţeşte măsurile de control şi supraveghere, iar o astfel de abordare,
departe de a submina securitatea și siguranța instituţiei, nu poate fi decât favorabilă și
prielnică.
Așadar, prin intermediul vizitelor, Comitetul analizează tratamentul persoanelor
private de libertate cu scopul întăririi protecției lor împotriva torturii și a pedepselor
sau tratamentelor inumane sau degradante.

3. SISTEMUL DE VIZITE ALE COMITETULUI

Vizitele sunt făcute de delegaţii compuse de obicei din mai mulţi membri CPT, însoţiţi
de membri ai personalului Secretariatului Comitetului şi, dacă este nevoie, de câţiva experţi
şi traducători. Delegaţiile CPT fac vizite periodice (de obicei o dată la patru ani) dar, dacă
este necesar, se pot întreprinde şi vizite “ad hoc”.

Comitetul trebuie să înştiinţeze ţara vizată că intenţionează să desfăşoare o vizită.

După înştiinţare, delegaţia CPT poate merge oricând în orice loc unde există sau pot exista
cazuri de privare de libertate. CPT organizează vizite periodice în diverse locuri din statele
membre ale Consiliului Europei pentru a verifica condiţiile în care trăiesc persoanele
încarcerate.

În introducere, trebuie subliniat faptul că CPT-ul trebuie să examineze mai multe

probleme când vizitează o închisoare. Bineînţeles, el acordă o atenţie specială oricărei
declaraţii privind relele tratamente asupra deţinuţilor făcute de către personal. Oricum, toate
aspectele privind condiţiile de detenţie dintr-o închisoare sunt importante pentru mandatul
CPT-ului.
Relele tratamente pot lua numeroase forme, dintre care multe ar putea să nu fie
deliberate ci mai degrabă o consecinţă a lipsei de organizare sau a resurselor insuficiente.
De aceea, calitatea vieţii într-o instituţie este, în totalitate, de mare importanţă pentru CPT.
Această calitate a vieţii va depinde într-o mare măsură de activităţile oferite prizonierilor şi de
starea generală a relaţiilor dintre prizonieri şi personal. Din păcate, CPT-ul constată adesea
că relaţiile dintre personal şi deţinuţi sunt de natură formală şi distantă, personalul adoptând
o atitudine foarte rigidă faţă de deţinuţi şi considerând comunicarea verbală cu ei ca un
aspect marginal al muncii lor. Următoarele practici frecvent observate de CPT sunt
simptomatice pentru o astfel de manieră: ”de a obliga deţinuţii să se întoarcă cu faţa la
perete în timp ce aşteaptă ca personalul închisorii să se ocupe de ei sau să treacă vizitatorii,
de a cere deţinuţilor să lase capul în jos şi să ţină mâinile încrucişate la spate în timp ce se
deplasează în interiorul instituţiei, gardienii îşi ţin bastoanele într-un mod vizibil şi chiar
provocator”. Astfel de practici nu sunt necesare din punct de vedere al securităţii şi nu vor
contribui cu nimic la dezvoltarea relaţiilor pozitive dintre personal şi deţinuţi.

Adevăratul profesionalism al personalului penitenciarelor cere ca ei să fie capabili

să trateze deţinuţii într-o manieră decentă şi umană, în timp ce se acordă atenţie problemelor
de ordine şi securitate. În această privinţă administraţia penitenciarelor trebuie să încurajeze
personalul să dea dovadă de o anumită încredere, pornind de la ideea că deţinuţii sunt
pregătiţi să se comporte decent. Dezvoltarea relaţiilor constructive şi pozitive dintre personal
şi deţinuţi nu va reduce numai riscul relelor tratamente, dar va intensifica, de asemenea,
controlul şi securitatea.

10
 Totuşi, evaluarea eficacităţii acţiunilor desfăşurate în cazurile de maltratare constituie
o parte integrantă a mandatului preventiv al Comitetului, având în vedere implicaţiile pe care
aceste acţiuni le au pentru comportamentul viitor. Credibilitatea actului de interzicere a torturii
şi a altor forme de maltratare este subminată de fiecare dată când funcţionarii responsabili de
asemenea ofense nu sunt traşi la răspundere pentru acţiunile lor. Dacă informaţiile care
indică maltratări nu sunt urmate de reacţii prompte şi eficiente, cei înclinaţi spre maltratarea
persoanelor private de libertate vor ajunge rapid la concluzia – şi pe bună dreptate – că pot
să continue fără să fie pedepsiţi. Toate eforturile de a promova principiile drepturilor omului
prin politici stricte de recrutare şi instruire profesională vor fi sabotate.
Însă, dimpotrivă, atunci când funcţionarii care ordonă, autorizează, trec cu vederea,
sau comit acte de tortură ori maltratare sunt aduşi în faţa justiţiei pentru acţiunile sau
omisiunile lor, se transmite un mesaj lipsit de echivoc că asemenea comportament nu va fi
tolerat. În afara considerabilei sale valori descurajatoare, acest mesaj va demonstra
publicului larg că nimeni nu e mai presus de lege, nici chiar cei responsabili cu aplicarea ei.
Faptul că cei responsabili de maltratări au fost aduşi în faţa justiţiei va avea un efect benefic
şi pentru victime.
Sunt necesare așadar, acţiuni pozitive (prin instruire şi prin exemple) de a promova o
anumită cultură, unde se consideră lipsă de profesionalitate – şi nesiguranță din punct de
vedere al carierei – să lucrezi şi să te asociezi cu colegi care au recurs la maltratare, sau
unde se consideră corect şi meritoriu din punct de vedere profesional să faci parte dintr-o
echipă care se abţine de la astfel de acte. Trebuie creată o atmosferă în care orice maltratare
provocată de colegi este corect să fie adusă la cunoştinţă; trebuie să se înţeleagă clar că
vinovăţia privind maltratarea se extinde dincolo de cei care au comis actul respectiv, către toţi
cei care ştiu, sau ar trebui să ştie, că există un caz de maltratare şi nu fac nimic pentru a-l
preveni sau anunţa.

Existenţa unui cadru legal adecvat nu este în sine suficientă să garanteze că se vor
lua măsuri adecvate privind eventualele cazuri de maltratare. Trebuie să se acorde atenţie
sporită sensibilizării autorităţilor relevante în legătură cu obligaţiile importante care le revin.
Este deja un principiu bine conturat că investigaţiile eficiente, capabile să ducă la
identificarea şi pedepsirea celor responsabili de maltratări, sunt esenţiale pentru a da o
semnificaţie practică interzicerii torturii şi tratamentelor sau pedepselor inumane ori
degradante.
În conformitate cu acest principiu, autorităţilor responsabile de investigaţii trebuie să li
se acorde toate resursele necesare, atât umane cât şi materiale. În plus, investigaţiile trebuie
să întrunească anumite criterii de bază pentru ca o anchetă privitoare la eventuale maltratări
să fie eficientă, fiind esenţial ca persoanele responsabile cu desfăşurarea ei să fie
independente de acelea implicate în evenimente.

De exemplu, în anumite jurisdicţii, toate reclamaţiile de maltratare împotriva poliţiei sau

a altor funcţionari publici trebuie adresate unui procuror, şi acesta – nu poliţia – este cel care
hotărăşte dacă o anchetă preliminară trebuie să ducă la o plângere oficială, CPT – ul
încurajând o astfel de abordare.
Totuşi, nu este neobişnuit ca responsabilitatea zilnică pentru conducerea unei anchete
să revină funcţionarilor responsabili cu aplicarea legii. Implicarea procurorului este în acest
caz limitată la instruirea acestor funcţionari cu privire la desfăşurarea anchetei, primirea
rezultatelor investigaţiei, şi hotărârea dacă trebuie aduse acuzaţii penale sau nu. Este
important să se asigure că funcţionarii respectivi nu sunt din acelaşi departament cu cei care
fac obiectul anchetei. Ideal ar fi ca acei funcţionari cărora li se încredinţează efectuarea
anchetei să fie complet independenţi de agenţia implicată. În plus, autorităţile procuraturii
trebuie să exercite o supraveghere atentă şi eficientă asupra efectuării unei anchete de
posibilă maltratare din partea funcţionarilor publici.
In concluzie: Raţiunea de a fi a CPT este “prevenirea” torturii şi a tratamentului sau
pedepselor inumane ori degradante.

11