Curs Eval Af - Capitolul 1 - Introducere Eval Af

Curs Evaluarea Afacerilor - An 3 Licență - UBB/ FSEGA - An universitar 2016-2017 Autor: Prof.Dr.Habil.
Adela DEACONU
Capitolul 1
Introducere în evaluarea afacerilor
Nu se judecă după număr, ci după valoare - Cicero
Teoria evaluării este un instrument superb pentru identificarea originii valorii

economice şi a modului în care ea este împărţită (Lopez, 2009).
Lucrarea noastră vă propune o incursiune în obiectul şi metodologia evaluării afacerilor
(întreprinderilor, entităţilor) pornind de la teoriile valorii, discutând despre utilitatea şi
obiectivele evaluării, prezentând etapele şi metodologia sa de realizare şi ajungând la
modalităţile de conciliere a diferitelor valori care pot fi atribuite unei afaceri date, respectiv de
comunicare către utilizatori a unei estimări privind preţul acesteia. Modul de calcul a valorii
afacerii este esenţial pentru multe arii ale domeniului larg „business” (gestiunea afacerilor),
cum este contabilitatea, finanţele, legislaţia specifică proprietăţilor imobiliare, fuziunile şi
achiziţiile. Parcurgând elementele teoretice, susţinute de studii de caz, veţi putea face legătura
între teoria evaluării şi practica ei, adică modul în care ea este reglementată şi aplicată de către
profesionişti – evaluatorii.
Capitolul 1 al lucrării este împărţit în următoarele secţiuni:
Teoria valorii și teoria

evaluării
Tipuri de valori regăsite

1.1 Valoare și evaluare în literatură ; premisele
evaluării
Tipuri de valori prevăzute

de standardele de
evaluare; ipotezele
evaluării
Concepte specifice
Introducere în
evaluareafacerilor
Organisme de
reglementare
1.2 Reglementarea și
exercitarea practicii de
evaluare
Standarde de evaluare
Întrebări, elemente cheie

ale capitolului, grile,
bibliografie recomandată
Profesia de evaluator
Curs Evaluarea Afacerilor - An 3 Licență - UBB/ FSEGA - An universitar 2016-2017 Autor: Prof.Dr.Habil. Adela DEACONU
1.1 Valoare și evaluare
1.1.1 Teoria valorii și teoria evaluării
Evaluarea înseamnă cuantificarea înțelegerii mersului pieței. Ia în considerare elemente

juridice, disponibilitatea banilor sau resurselor, cererea de produse și macroeconomia.
În afara economiștilor și în particular a evaluatorilor, alți reprezentanți ai științelor
sociale au tratat valoarea, de exemplu filozofi sau psihologi. Astfel, din punct de vedere
filozofic, o entitate are valoare dacă poate să își satisfacă nevoia sau dorința de a rămâne
organism viu. O veche lege a fizicii spune ca materia nu poate fi creată sau distrusă, i se poate
schimba doar forma. Pentru ca un organism să continue să trăiască, schimbându-și în general
forma, el trebuie să caute în permanență valoarea (McKnight, 1994). Aceste organisme pot fi
indivizii sau entitățile. Fiecare individ are un anumit set de valori, pe care le schimbă constant.
Pentru a înțelege ce reprezintă evaluarea este necesar să se pornească de la teoria valorii.
Aceasta este axul central al întregii literaturi economice. Valoarea este cea care determină
producția, investițiile și măsurarea utilității (French, 2004). O serie de autori au tratat teoria
valorii, de la primele lucrări ale grecilor antici până la cele ale economiștilor clasici ca și Adam
Smith, David Ricardo și Thomas Malthus în secolele XVIII și XIX.
Una dintre pietrele de temelie ale teoriei moderne a valorii este distincția dintre
sintagmele ”valoare de utilizare” (value in use) și ”valoare de schimb” (value in exchange).
Distincția este actuală, deși primul care a făcut-o a fost Aristotel (384-322 î.Hr.). Pentru a
sublinia importanța sa, e util să amintim că, în afara celor care se ocupă direct de practica
evaluării, și profesioniștii contabili, prin intermediul International Accounting Standards Board
(IASB) – Comitetul Internațional pentru Standarde Contabile, au preluat-o în contextul
măsurării valorii juste (opusul costului istoric) (IASB, 2009).
Pe scurt, valoarea de utilizare se determină în ideea că o proprietate (activ) generează
profit deținătorului ei prin utilizarea într-un orizont viitor de timp previzibil, în timp ce valoarea
de schimb se referă la generarea de profit în ideea vânzării proprietății la data evaluării, pe piață.
Valoarea de schimb corespunde nevoilor particulare sau setului propriu de valori al unei entități,
iar evaluatorii o mai numesc valoare subiectivă sau valoare de investiție (a se vedea clasificarea
tipurilor de valori de la subcapitolul 1.1.3). Atunci când un grup de indivizi formează o piață,
valoarea de piață care rezultă există în afara oricărui interes particular sau subiectiv. Nu mai
este o valoare subiectivă, ci una obiectivă. Practic, se schimbă constant valori subiective, care
formează valoarea de piață. Din acest motiv, valoarea de piață se modifică în permanență.
Revenind la istoria teoriei valorii, după Antici, în perioada Romană și în Evul Mediu s-
a scris puțin pe acest subiect. Mai târziu, Adam Smith (1723-1790) a elaborat cel mai citat text
referitor la valoare în cartea sa, The Wealth of Nations, publicată în 1776. Aici discută despre
toate teoriile vehiculate în 200 de ani anteriori lui. Teoria valorii a lui Adam Smith se bazează
pe teoria muncii și dezvoltă diferențele istorice dintre ”valoarea de schimb” și ”valoarea de
întrebuințare”. Mai definește prețul pieței, care poate fi egal sau puțin diferit de prețul bazat pe
valoarea de întrebuințare și pe utilitate.
David Ricardo (1772-1823), în cartea sa The Principles of Economy and Taxation
(Londra, 1817), dezvoltă tema diferenței dintre valoarea de utilizare și valoarea de schimb. El
reunește pentru aceasta teoria rentei și teoria muncii pentru a obține teoria profiturilor. Thomas
Malthus (1766-1834) dezvoltă teza lui Smith și face în cartea sa, Principles of Political
Economy (1836) distincția și legătura dintre preț (valoarea de schimb) și utilitate (care conduce
la valoarea de utilizare).
William N. Kinnard (1926-2001), aplicând aceste teorii la evaluarea proprietăților
imobiliare, extinde judecățile aplicabile acestei practici de la domeniul strict al finanțelor la cel
economic, mai larg. El definește valoarea ca fiind prețul care s-ar obține în condiții specifice de
piață ca și rezultat al interacțiunii cererii și ofertei. Aceasta este utilitatea actuală a beneficiilor
(profiturilor) viitoare anticipate sau previzionate a fi obținute din deținerea unei proprietăți,
fiind baza valorii de utilizare.
Care este diferența de mărime dintre valoarea de utilizare și valoarea de schimb? Pe
piața perfectă a teoriei economice, cumpărătorii informați și raționali nu vor plăti mai mult, iar
vânzătorii nu vor accepta mai puțin decât utilitatea prezentă a beneficiilor viitoare așteptate din
deținerea unui activ. Astfel, toate tranzacțiile ar avea loc la prețuri care reflectă valoarea de
utilizare și ar fi reprezentate de valoarea de schimb. Așadar, valoarea de utilizare ar fi egală cu
valoarea de schimb iar prețul ar fi sinonim cu valoarea. Mai departe, mai trebuie să facem
distincția dintre preț și valoare de piață. Prețul este punctul de schimb oservabil actualmente pe
o piață deschisă. Valoarea de piață este o estimare a prețului care ar putea fi obținut dacă
proprietatea ar fi vândută actualmente pe piață. Se deduce de aici că modul de determinare ideal
al valorii de piață sunt prețurile observabile ale pieței (vom vedea ulterior metodele sau
abordarea bazată pe comparația cu piața), în timp ce pentru determinarea valorii de utilizare, s-
ar aplica modele care să compună valoarea din profiturile viitoare și riscul de obținere a
profiturilor (vom ajunge la metodele bazate pe randament sau abordarea venit). Dacă nici una
dintre aceste metode nu este accesibilă, se recurge la metodele patrimoniale sau abordarea cost,
care conduce la obținerea unei valori apropiate de cea de utilizare, numită cost de înlocuire.
Dintre cele trei valori și abordări, cea care cere modele economice este abordarea venit. În plus,
aceasta este în centrul teoriilor valorii. Așadar, ea va fi dezvoltată în continuare.
A discuta despre teoria care stă la baza evaluării proprietăților de orice natură (în această
lucrare ne referim la o afacere și la activele care o compun) înseamnă a contura cadrul
conceptual al evaluării. Pentru a demonstra ideea simplă avută în vedere (care va fi dezvoltată
și particularizată în alte capitole ale lucrării) vom lua exemplul unui instrument sau investiții
financiar(e). Investiția este făcută în scopul generării unui profit. Atunci, prețul unei investiții
(de exemplu, o acțiune a unei entități sau o obligațiune a statului) va fi determinat de rata
profitului de obținut. Prețul poate fi echivalat cu valoarea, atunci când aceasta nu este dată direct
de piață pentru obiectul evaluării; ca atare trebuie estimat prin metode sau modele de evaluare
consacrate. Prețul care va fi stabilit de piață pentru investiție va fi la nivelul celui care s-ar
obține pentru orice altă investiție, care să aducă același profit, în condiții similare de risc.
În condiții de echilibru, prețul unui instrument financiar depinde de două lucruri:
profitul așteptat și risc. Profitul aferent este la rândul său construit pe baza a trei factori: suma
de bani pe care se presupune că o va genera investiția; punctul în timp sau momentul în care se
așteaptă obținerea acestor fluxuri monetare; efectul inflației. În ceea ce privește riscul, acesta
este o măsură a incertitudinii privind obținerea acestor fluxuri monetare. În termeni statistici,
riscul măsoară dispersia profiturilor viitoare estimate în jurul valorii lor medii așteptate. Luate
împreună, profit și risc, acestea diferențiază o investiție de alta și constituie fundamentul
deciziilor investitorilor de a alege între mai multe alternative de investiție.
Formula care rezultă este fundamentală pentru teoria evaluării. Într-o manieră
simplificată, fără a se lua în considerare orizontul de timp, ea se scrie:
𝑃1
𝑉0 =
(1 + 𝑟)
Unde V0 – valoarea sau prețul investiției; P1 – profitul estimat a se obține în viitor; r –

rata profitului ajustată la risc
Ca și o concluzie la acest subcapitol prezentăm schema elementelor centrale ale teoriilor

valorii, valoarea de schimb și valoarea de utilizare, pe care le vom considera premise de
evaluare pentru a reda separat aplicațiile lor.
Premisa: valoare Premisa: valoare

de schimb de utilizare
Aplicația: valoare de
Aplicația: valoare de piață
utilizare
Referințe pentru
Referințe pentru determinare:
determinare: - profituri viitoare
prețuri observabile pe piață - risc de obținere a
profiturilor
1.1.2 Tipuri de valori regăsite în literatură; premisele evaluării
În general, prin „valoare” se înţelege calitatea convenţională a unui obiect care îi este
atribuită în urma unor calcule sau a unei expertize.
Valoarea în înțelesul activității de evaluare este fondată pe noțiunea de schimb și pe
prețul care se formează în punctul de echilibru în care un cumpărător și un vânzător acceptă o
tranzacție. Această prezentare conduce la ideea de piață și de valoare de piață. Totuși, deși
valoarea de piață este punctul central al activității de evaluare, se va vedea că uneori sunt
obținute alte valori curente, surogate ale valorii de piață.
În afara acestor tipuri de valoare urmărite pentru evaluarea proprietăților, se pot
identifica altele, în funcție de scopul urmărit prin evaluare. Acest subcapitol încearcă să clarifice
diferitele clasificări, accepţiuni şi definiţii ale valorilor, urmărind să sublinieze acele valori care
sunt implicate de evaluarea activelor şi afacerilor, aşadar importante pentru lucrarea de faţă.
Tipurile valorii mai sunt denumite standarde ale valorii (Hood și Lee, 2011).
Definiția conceptului de valoare sugerează cazul activelor sau proprietăților, mai precis
a celor de natură tangibilă. Cu anumite corecții, ceea ce se va expune în continuare, poate fi
înțeles și pentru activele intangibile și financiare. Cu toate acestea, creanțele și datoriile la
rândul lor, ca și elemente ale patrimoniului unei entități pot să influențeze valoarea acesteia. Ca
atare, în unele cazuri, li se estimează și lor valori actuale, la fel ca și activelor amintite. Totuși,
având în vedere că datoriile și creanțele nu pun problema unei expertize deosebite, fiind
suficientă analiza și actualizarea lor, rămâne să discutăm doar cazul activelor tangibile,
intangibile și financiare care cer estimări specifice metodologiei de evaluare.
Criteriile de clasificare a valorilor pe care le-am pregătit în acest scop sunt: optica de
evaluare (A), premisele evaluării (B), legătura cu piața (C), respectiv modul de generare a
profitului entității (D).
A. Clasificarea valorilor după optica de evaluare
•există multe definiții ale conceptului, în special preluate din standardele de

Valoare evaluare ale diferitelor asociații profesionale
•o definiție simplă este: suma la care un activ s-ar putea schimba între un
de piață vânzător hotărât și un cumpărător hotărât, când nici unul nu acționează
forțat și când ambii au cunoștința rezonabilă a faptelor relevante
•poate fi definită drept valoarea pe care o atribuie un investitor pe baza

cerințelor sale investiționale specifice
Valoare •este diferită de valoarea de piață care este ceva impersonal și detașat
de •diferențele față de valoarea de piață au la bază: modul de estimare a
potențialului proprietății de a genera profit, modul de percepere a
investiție riscurilor, posibilitatea investitorului de a determina unele sinergii cu alte
afaceri pe care le controlează.
•de cele mai multe ori este asociată cu evaluarea instrumentelor financiare
(titlurilor)
•este o valoare determinată în principal pe baza informațiilor interne,
specifice proprietății (pentru evaluarea titlurilor, profitul și dividendele
Valoare estimate, structura capitalului, calitatea managementului), folosindu-se în
completare unele informații externe, de piață (pentru evaluarea titlurilor,
intrinsecă cotația unor titluri comparabile)
•se mai numește valoare fundamentală
•este diferită de valoarea de investiție și se apropie mai mult de valoarea de
piață, pentru că nu are în vedere interesele unui anumit investitor ci se
bazează pe caracterisiticile intrinseci ale investiției
•este adesea solicitată în cauzele judiciare
Insistând pe diferența dintre valoarea de piață și valoarea intrinsecă, se poate lua

exemplul unor titluri și se poate preciza că prima valoare este una realizabilă pe termen scurt,
prin vânzare speculativă, în timp ce a doua este realizabilă prin deținerea titlului pe termen lung.
Așa cum s-a prezentat la subcapitolul 1.1., teoria evaluării se bazează pe prezumția că
investitorii sunt raționali, vor să îți maximizeze bogăția și că valoarea de piață a titlurilor (prețul
de piață, cotația) reflectă valoarea intrinsecă (fundamentală). Deși este o construcție sensibilă,
este greu să se găsească în alt mod o altă teorie credibilă. Totuși, la un moment dat, nu există
garanție că prețul pieței reflectă valoarea fundamentală și chiar se presupune că nu o face
(Barker, 2001). Comportamentul jucătorilor pe piață este influențat în egală măsură de o
raționalitate lucidă și de subiectivismul investitorului. Speculațiile de piață îndepărtează
valoarea de piață de cea fundamentală și de estimarea corectă din punct de vedere teoretic
obținută prin aplicarea unui model de evaluare. Din acest motiv, investitorii profesioniști
tranzacționează pe baza percepției pieței și nu pe baza valorii fundamentale.
În lucrarea de față vom discuta despre valoarea de piață și despre valoarea intrinsecă
(fundamentală). Cea din urmă corespunde oarecum categoriilor de valoare de utilizare sau cost
de înlocuire, care vor fi prezentate mai jos, aplicabile în cazul proprietăților de natură tangibilă
sau intangibilă, în timp ce valoarea intrinsecă se determină mai degrabă pentru instrumente
(active) financiare.
B. Clasificarea valorilor după premisele evaluării
•se determină în ipoteza în care entitatea care deține proprietatea

evaluată este operațională și nu se preconizează să se lichideze într-un
Continuarea viitor previzibil ori să îți reducă semnificativ activitatea
•acestea acoperă tipurile de valoare enunțate la criteriul A: valoare de
exploatării piață, valoare de investiție și valoare intrinsecă
•pot fi numite valori de exploatare continuă
•sunt reversul valorilor de exploatare continuă pentru că se determină în

ipoteza încetării activității unei entități (afaceri) sau a unui activ (de regulă
de natură corporală)
•în cazul unei afaceri se determină valoarea de lichidare sau lichidativă,
după cum lichidarea a fost forțată sau benevolă, ca și valoare care rămâne
Lichidarea dacă entitatea își încheie activitatea și activele sale sunt vândute
•în cazul unor active se determină:
afacerii •valoarea reziduală - valoarea care se poate obține pe piață la sfârșitul
perioadei de exploatare și după recuperarea investiției inițiale; de
remarcat că activul poate funcționa în continuare, în anumite cazuri
•valoarea de casare - variantă extremă a valorii reziduale și se calculează
atunci când activul este dezmembrat și se recuperează o parte din
materialele încorporate în acesta
Pentru lucrarea de față interesează dintre valorile corespunzătoare continuității

exploatării, așa cum am mai precizat, valoarea de piață și valoarea intrinsecă, care permit
obținerea valorii afacerii. Alături de acestea se vor trata valorile atribuite afacerii în ipoteza
încetării activității și anume valoarea de lichidare și valoarea lichidativă (capitolul Metodologia
evaluării: abordarea prin cost).
C. Clasificarea valorilor după legătura cu piața
Acest criteriu este foarte important pentru evaluarea activelor și afacerilor și este avut
în vedere în cadrul standardelor de evaluare. Interesează în contextul lucrării de față. Concret,
obiectivul general al evaluării este obținerea valorii de piață a diferitelor proprietăți. Există
totuși cazuri în care, deși tipul de valoare urmărit corelat cu scopul evaluării este valoarea de
piață, aceasta nu se poate estima credibil, așa cum cere definiția și criteriile de analiză din
standarde, datorită nelichidității pieței ori a caracterului special al tranzacției, care nu este
curentă sau obișnuită (ordinară). De asemenea, există cazuri în care nu se urmărește obținerea
valorii de piață fiindcă evaluarea se face în scopuri special cum sunt: raportarea financiară,
garantarea creditelor, asigurările, impozitarea. În toate cazurile în care nu se estimează valoarea
de piață se obțin valori denumite surogat sau în afara pieței, pentru care se utilizează procedeele
obișnuite ale metodologiei evaluării, însă datele de intrare și premisele de evaluare sunt diferite
față de cazul obținerii valorii de piață.
Tabelul de mai jos redă clasificarea valorilor după legătura cu piața:
•Preţul la care poate fi vândut un activ dacă există o piaţă de

Valoare de piață schimb specifică activului, deschisă pentru toţi.
•Valoare de utilizare - valoarea cu care o anumită proprietate contribuie la valoarea

entității din care face parte, fără a se avea în vedere cea mai bună utilizare sau suma
care s-ar obține prin vânzarea acesteia.
Valori •Costul de înlocuire net - costul menţinerii capacităţii de exploatare a întreprinderii,
în funcţie de evoluţia specifică a preţurilor diferitelor categorii de active
obținute •Valoare de asigurare - valoarea unei proprietăți care face obiectul unui contract de
pe baze asigurare
nonpiață •Valoare de impozitare - valoare care se bazează pe conținutul bazelor de impozitare
stipulate de legislația fiscală
•Valoare pentru garantarea creditelor - valoarea posibilă de executare a garanției, de
regulă diminuată față de valoarea de piață
În lucrarea de față vom discuta acele valori care pot conduce la estimarea valorii afacerii,
fie că activele în cauză sunt destinate vânzării, fie că vor fi păstrate pentru funcționarea în
continuare și anume: valoarea de piață, valoarea de utilizare și costul de înlcuire net. Celelalte
tipuri de valori sunt aferente unor active și evaluării pentru scopuri speciale, care nu pot conduce
la formarea unei opinii privind valoarea afacerii.
D. Clasificarea valorilor după modul de generare a profiturilor entității
Atunci când se stabilește tipul de valoare care trebuie estimat pentru activele care
compun o afacere, se are în vedere modul în care acestea contribuie la obținerea profiturilor
entității: prin utilizare pe un anumit orizont de prognoză ori prin vânzare. Se obține astfel
diferențierea activelor în: active de exploatare, respectiv active în afara exploatării. Acest
criteriu de diferențiere este luat în considerare mai ales atunci când evaluarea se face în scopul
raportării financiare (pentru recunoașterea în contabilitate). Din acest motiv, vom explica
clasificarea valorilor după modul de generare a profiturilor entității în contextul raportării
financiare.
În cadrul sistemului de evaluare contabil coexistă costul istoric - corelat cu principiul
prudenţei - şi valoarea justă care derivă, după părerea noastră, din caracteristicile calitative ale
informaţiei contabile (în special relevanţa). Nu dorim să intrăm aici într-o dezbatere privind
calităţile, slăbiciunile, dificultăţile de determinare, implicarea valorii juste în ultima criză
economică globală. Arătăm doar că, în timp ce costul istoric este asociat cu conservatorism (-),
verificabilitate (+) şi subevaluări ale elementelor situaţiilor financiare (-), valoarea justă este
asociată cu transparenţă (+), relevanţă (+), subiectivitate (-) şi obţinerea unor valori actuale,
utile luării deciziilor utilizatorilor informaţiei contabile (+).
Atât costul istoric cât şi valoarea justă sunt obiective de evaluare şi nu aplicaţii concrete
ale valorii. Astfel, costul istoric poate fi concretizat în cost de achiziţie, cost de producţie sau
valoare de aport. Valoarea justă se concretizează în anumite tipuri de valori. Tabelul următor
prezintă aceste tipuri de valori determinate în scopul evaluării pentru raportarea financiară,
alături de alte valori cu care se poate confunda valoarea justă.
Tabel 1.1 Tipuri de valori folosite pentru raportarea financiară

Nr. Tipul de valoare Definiţie Comentarii
crt.
1 Cost actual (curent) Activele sunt înregistrate la nivelul Bază de evaluare contabilă.
trezoreriei care ar trebui plătită dacă s-ar
achiziţiona astăzi acelaşi activ.
Datoriile sunt înregistrate la nivelul
trezoreriei necesare stingerii unei datorii.
2 Cost de înlocuire net Costul menţinerii capacităţii de exploatare Aplicaţie a bazei de evaluare
a entității, în funcţie de evoluţia specifică cost actual (curent).
a preţurilor diferitelor categorii de active Este relativ identic cu: valoare
(prezentată și la criteriul de clasificare A). de înlocuire, cost de
reconstrucţie, cost de
reconstituire, cost de înlocuire
depreciat, valoare de renunţare.
3 Cost istoric Activele sunt înregistrate la nivelul Bază de evaluare contabilă.
trezoreriei plătite, dacă decontarea Termen generic.
operaţiei economice se face în bani sau a Mai este numit sistem sau
valorii bunurilor primite, dacă decontarea principiu de evaluare.
operaţiei economice se face în natură.
Datoriile sunt înregistrate la nivelul
trezoreriei necesare stingerii unei datorii.
4 Preţ de vânzare net Valoarea de piaţă diminuată cu costurile Formă concretă de reflectare în
aferente finalizării şi vânzarii activului. contabilitate a valorii de piaţă,
în cadrul bazei de evaluare
valoare realizabilă.
I se mai spune valoare
realizabilă netă.
5 Valoare actualizată Activele sunt înregistrate la valoarea Bază de evaluare contabilă.
(actuală) actualizată a fluxurilor de trezorerie pe
care activul le va genera în viitor.
Datoriile sunt înregistrate la valoarea
actualizată a trezoreriei cu ajutorul căreia
se vor deconta datoriile în viitor.
6 Valoare contabilă Valoare atribuită elementelor situaţiilor Termen generic care
financiare. desemnează costul istoric sau
valoarea de intrare în
patrimoniu.
7 Valoare curentă Valoare corespunzătoare prezentului, datei Termen generic care înlocuieşte
evaluării. exprimări de genul: valoare de
piaţă, valoare actuală.
8 Valoare de aport Valoarea care se determină pentru bunurile Formă a valorii juste.
aduse ca aport în natură la capitalul social
şi care trebuie stabilită prin evaluare.
9 Valoare de inventar Valoare stabilită în contabilitate cu ocazia Termen generic care coincide cu
inventarierii periodice a patrimoniului. Se valoarea justă.
determină prin raportare la piaţă.
10 Valoare de piaţă Preţul la care poate fi vândut un activ Aplicaţie a bazei de evaluare
dacă există o piaţă de schimb specifică valoare de realizare.
activului, deschisă pentru toţi (prezentată I se mai spune preţ de revenire,
și la criteriul de clasificare A). valoare venală, valoare de
schimb, valoare de revânzare.
11 Valoare de utilitate Valoarea cu care o anumită proprietate (de Concept al evaluării afacerilor.
exemplu o secţie a unei întreprinderi) A nu se confunda cu valoarea de
contribuie la afacerea în care este parte. utilizare.
12 Valoare de utilizare Valoarea actualizată a intrărilor sau Aplicaţie a bazei de evaluare

ieşirilor de trezorerie aşteptate din valoare actualizată (actuală).
utilizarea viitoare a activului, inclusiv a I se mai spune valoare
unui eventual flux de trezorerie la sfârşitul recuperabilă sau de acoperire.
duratei de utilizare
13 Valoare de utilizare Suma estimată pentru care o proprietate Aplicaţie a bazei de evaluare
poate fi schimbată la data evaluării între valoare actualizată.
un cumpărător şi vânzător doritori, într-o Concept al standardelor de
tranzacţie echilibrată, după un marketing evaluare care este aplicat
adecvat, în care ambele părţi au acţionat evaluărilor de active destinate
în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără contabilităţii.
constrângeri, presupunându-se în plus
următoarele:
-Cumpărătorul doreşte activul pentru
starea curentă, în care se găseşte şi pentru
a continua aceleaşi operaţii din entitate;
-Această entitate îşi va continua
activitatea într-un viitor previzibil.
(o prezentare asemănătoare este la criteriul
A de clasificare)
14 Valoare justă Concept contabil care desemnează Termen generic.
valori curente, actuale. Mai este denumită sistem sau
principiu de evaluare.
15 Valoare netă de Preţul posibil a se obţine din vânzarea Bază de evaluare a FASB,
realizare activelor. similară valorii realizabile ca
bază de evaluare a IASB
16 Valoare pentru Valoarea creată de entitate în cursul Indicator al performanţei
acţionar perioadei peste performanţa medie a entității.
sectorului de activitate al entității sau peste
rentabilitatea oferită de alte pieţe.
17 Valoare realizabilă Activele sunt înregistrate la nivelul Bază de evaluare contabilă.
(sau de recuperare a trezoreriei care ar putea fi obţinută astăzi
activelor, respectiv de din vânzarea activului.
decontare a Datoriile sunt înregistrate la nivelul
obligaţiilor) trezoreriei necesare stingerii unei datorii.
18 Valoare recuperabilă Reprezintă fie preţul de vânzare net Termen generic folosit în cadrul
(valoarea de piaţă diminuată cu cheltuieli IFRS. Se referă la deprecierea
accesorii vânzării), fie valoarea de utilizare activelor şi se compară cu
a unui activ. valoarea contabilă.
Sursă: adaptare după Deaconu (2009)
Din acest tabel trebuie să se reţină că aplicaţiile valorii juste ca şi concept contabil sunt:
valoarea de piaţă (obţinută prin abordarea comparaţiilor de piaţă, specifică evaluării activelor
şi afacerilor) (poziţia 10 din tabel), valoarea de utilizare (obţinută prin abordarea venit) (poziţia
13 din tabel) şi costul de înlocuire net (obţinut prin abordarea cost) (poziţia 2 din tabel). După
apariția standardului internațional contabil IFRS 13 Măsurarea valorii juste (aplicabil din
ianuarie 2013), valoarea justă este asociată cu valoarea de piață. Astfel, afirmațiile noastre
privind valoarea de piață propriu-zisă, valoarea de utilizare și costul de înlocuire net ca și
reprezentări ale valorii juste trebuie însoțite de restricția existentei informațiilor de piață care să
contureze valori coerente cu piața.
Toate cele trei concretizări ale valorii juste interesează pentru lucrarea de față, așa după
cum am explicat la criteriul C anterior și sugerează cele trei abordări prin care se poate obține
valoarea justă (o valoare de piață) în scopul raportării financiare. Abordările vor fi dezvoltate
în capitolele următoare ale cursului și sunt denumite ”prin piață”, ”prin venit”, respectiv ”prin
cost”.
1.1.3 Tipuri de valori prevăzute de standardele de evaluare; ipotezele evaluării
Din perspectiva standardelor de evaluare românești, compatibile cu cele internaționale

și europene (SEV 100 Cadrul general) tipurile valorii reprezintă o precizare a ipotezelor
fundamentale prin care valoarea este cuantificată (ANEVAR, 2016). Tipul valorii definește
natura unei tranzacții ipotetice, de exemplu, dacă există sau nu o expunere pe piață, ca și
motivația specifică și comportamentul părților (Stan, 2008). Același autor atrage atenția asupra
faptului că tipurile valorii nu trebuie confundate cu ipotezele asupra valorii.
Ipotezele evaluării au sensul unor supoziții considerate a fi adevărate și se clasifică în
fundamentale și speciale (neobișnuite, extraordinare) (Stan, 2008). Sunt aspecte care sunt
acceptate ca fapte, în mod rezonabil, în contextul evaluării, fără a fi în mod specific
documentate sau verificate (ANEVAR, 2016).
Ipotezele fundamentale ale evaluării sunt natura tranzacției ipotetice care determină
valoarea, relația dintre părțile participante la tranzacție și motivația acestora sau măsura în care
proprietatea evaluată este expusă pe piață. Ipotezele clarifică fie starea activului în cadrul unui
schimb ipotetic, fie situațiile în care se presupune că activul se schimbă (ANEVAR, 2016).
Exemple de ipoteze fundamentale uzuale, potrivit standardelor internaționale și românești,

sunt:
 ipoteza că întreprinderea este transferată ca o entitate completă aflată în exploatare

 ipoteza că activele folosite într-o întreprindere sunt transferate separat de
întreprindere, fie în mod individual, fie ca un grup;
 ipoteza că un activ evaluat individual este transferat împreună cu alte active
complementare;
 ipoteza că un pachet de acţiuni este transferat fie ca pachet, fie în mod individual ;
 ipoteza că o proprietate imobiliară ocupată de proprietar este considerată ca fiind
neocupată în cazul transferului ipotetic.
Când se stabileşte o ipoteză prin care se presupun situaţii care diferă de cele existente la
data evaluării, ipoteza respectivă devine o ipoteză specială care descrie efectul unor modificări
posibile ale valorii unui activ. Ipotezele speciale (RICS, 2008) fie solicită ca evaluarea să se
bazeze pe fapte care diferă substanțial de cele existente la data evaluării, fie sunt ipoteze pe care
un cumpărător viitor nu s-ar aștepta în mod normal să existe, având în vedere condițiile
predominante ale pieței.
Exemple de ipoteze speciale, potrivit standardelor internaționale și românești, sunt:
 faptul că o clădire, aflată în faza de proiect, ar fi finalizată la data evaluării;

 faptul că un anumit contract care nu s-a semnat, ar fi în vigoare la data evaluării;
 faptul că un instrument financiar este evaluat utilizând o curbă a randamentelor
diferită de curba care ar fi utilizată de un participant de pe piaţă.
Exemple de ipoteze speciale pentru activele fixe mobile (echipamente) (Stan, 2008) sunt:
 Dacă activele rămân pe amplasamentul lor sau dacă sunt evaluate în condițiile în care
sunt scoase de pe respectivul amplasament;
 Vor fi oferite la vânzare ca elemente individuale sau în bloc, pe amplasamentul lor și
ca parte a întreprinderii în funcțiune sau pe ipoteza că întreprinderea este închisă;
 Metoda specifică de vânzare;
 Costurile pentru scoaterea de pe amplasament vor fi suportate de către vânzător sau
de către cumpărător.
Potrivit standardelor, tipurile valorii sunt:

a) Valoarea de piață, definită așa cum am prezentat deja
Pentru că la criteriile de la subcapitolul 1.1.2, când am enunțat pentru prima dată
valoarea de piață și am făcut referire la standarde, am oferit o definiție rezumativă, este util în
cadrul discuției curente despre standarde, să prezentăm definiția largă a valorii de piață conform
standardelor de evaluare internaționale, preluată în standardele aplicabile în România
(ANEVAR, 2016: 11-14, SEV 100 Cadrul general). De precizat de la bun început că
prezentarea de mai jos nu se referă la costurile de tranzacționare ale vânzătorului (viitoare
cheltuieli accesorii vânzării) sau la taxe plătibile de oricare dintre vânzător sau cumpărător, ca
efect direct al tranzacției. Definiția valorii de piață, potrivit standardelor, este următoarea:
”suma estimată pentru care un activ sau o datorie ar putea fi schimbat(ă) la data evaluării, între
un cumpărător hotărât şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie nepărtinitoare, după un marketing
adecvat şi în care părţile au acţionat fiecare în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângere”.
Explicitarea acestor elemente ale definiției valorii de piață, potrivit IVS (IVSC, 2013) preluate în standardele
românești (ANEVAR, 2016), o redăm în continuare sub forma unui extras pentru fiecare element în parte:
a) suma estimată - se referă la un preţ exprimat în unităţi monetare, plătibil pentru acel activ,
într-o tranzacţie nepărtinitoare de piaţă.
Se urmăreşte preţul cel mai probabil, care se poate obţine, în mod rezonabil, pe piaţă, la data
evaluării. Această estimare nu se referă la un preţ estimat inflatat sau deflatat de termeni sau circumstanţe
speciale, cum ar fi acordurile atipice de finanţare, vânzare şi leaseback, anumite considerente sau concesii
speciale acordate de orice persoană implicată în vânzare sau de orice element al valorii speciale.
b) un activ ar putea fi schimbat - se referă la faptul că valoarea unei proprietăţi este mai degrabă
o sumă de bani estimată decât o sumă de bani predeterminat sau un preţ efectiv curent de
vânzare.
c) la data evaluării – sugerează că valoarea de piaţă estimată este specifică unui moment, unei
anumite date.
Această valoare ar putea fi incorectă sau inadecvată pentru o altă dată, având în vedere modificările
permanente ale pieţei. Valoarea estimată va reflecta starea şi circumstanţele pieţei la data evaluării, şi nu la
o dată anterioară sau ulterioară.
d) un cumpărător hotărât - se referă la un cumpărător care este motivat dar nu constrâns să
cumpere.
Acesta nu este nici nerăbdător, nici determinat să cumpere la orice preţ. El judecă în concordanţă
cu realităţile pieţei curente astfel că nu va plăti un preţ mai mare decât preţul cerut pe piaţă în acest moment.
e) un vânzător hotărât – se referă la un vânzător care nu este nici nerăbdător sau forțat să vândă
la orice preţ, nici unul pregătit să vândă la un preţ care nu este considerat realist pe piaţa
curentă.
Vânzătorul este motivat să vândă activul, în condiţiile pieţei, la cel mai bun preţ obtenabil, după o
activitate de marketing adecvată, oricare ar fi acel preţ.
f) o tranzacţie nepărtinitoare - înseamnă o tranzacţie încheiată de părţi între care nu există o
relaţie deosebită sau specială (de exemplu, compania mamă cu filiala sa, proprietarul cu
chiriaşul).
Existenţa unor relaţii particulare ar face ca preţurile tranzacţiilor să nu fie caracteristice pieţei sau
să fie majorate prin includerea unui element al valorii speciale. Părţile nu au legătură între ele şi fiecare
acţionează în mod independent.
g) un marketing adecvat - înseamnă că activul va fi expus pe piaţă în cel mai adecvat mod, care
poate duce la cedarea lui la cel mai bun preţ obtenabil în mod rezonabil.
Durata timpului de expunere pe piaţă poate varia în funcţie de tipul activului și de condiţiile pieţei,
dar trebuie să fie suficientă pentru a permite ca activul să fie adus în atenţia unui număr adecvat de potenţiali
cumpărători. Perioada de expunere trebuie să înceapă înainte de data evaluării.
h) părţile implicate au acţionat în cunoştinţă de cauză şi prudent - presupune că atât cumpărătorul
hotărât, cât şi vânzătorul hotărât sunt informaţi, de o manieră rezonabilă, despre natura şi
caracteristicile activului, despre utilizările existente şi potenţiale ale acestuia, precum şi despre
starea în care se află piaţa la data evaluării.
Se mai consideră că fiecare parte acţionează în mod prudent, dispunând de cunoştinţele necesare
pentru a obţine cel mai bun preţ, corespunzător poziţiei ocupate în tranzacţie. Prudenţa este măsurată prin
referire la conjunctura pieţei de la data evaluării şi neluând în considerare eventualele informaţii ulterioare
acestei date. Nu este neapărat imprudent un vânzător care vinde proprietatea pe o piaţă cu preţuri în
scădere, la un preţ mai mic decât cele anterioare. În asemenea cazuri, valabile şi pentru alte schimburi de
pe pieţele care înregistrează variaţii de preţuri, cumpărătorul sau vânzătorul prudent va acţiona în
conformitate cu cele mai bune informaţii de piaţă, disponibile la data evaluării.
i) fără constrângere - stabileşte faptul că fiecare parte este motivată să încheie tranzacţia, dar
niciuna nu este nici forţată, nici obligată în mod nejustificat să facă acest lucru.
Valoarea de piață este cel mai adecvat tip de valoare pentru multe scopuri.
b) Valoarea de investiție și valoarea specială

Valoarea de investiție este prezentată în cadrul standardelor în linie cu descrierile
noastre anterioare. Standardele mai precizează că valoarea de investiție nu presupune neapărat
un schimb ipotetic, așa cum se cere pentru valoarea de piață pentru că are în vedere beneficiile
pe care le generează un anumit activ pentru o entitate prin folosirea sa. Reflectă obiectivele
financiare ale entității pentru care se face evaluarea. Valoarea specială, pe care standardele o
alătură celui de al doilea tip de valoare, care implică estimarea unor beneficii atribuibile unei
anumite persoane sau entitate, este o sumă care reflectă caracteristicile particulare ale unui
activ, care au valoare numai pentru un cumpărător special (ANEVAR, 2016).
c) Valoarea justă
Față de prezentarea noastră de la criteriul D anterior care asocia valoarea justă cu
raportarea financiară, standardele de evaluare acceptă că în acest caz definiția valorii juste este
coerentă cu definiția valorii de piață, extind folosirea acesteia și la alte situații. Afirmă din acest
motiv că valoarea justă este un concept mai larg decât valoarea de piață. Exemple pentru alte
scopuri de determinare a valorii juste decât cel al raportării financiare, oferite de standarde, sunt
determinarea unui preț pentru participația într-o întreprindere necotată sau a unui preț la finele
perioadei de închiriere. În ambele cazuri, participanții pot stabili o valoare justă pentru ei, chiar
dacă nu este o valoare la nivelul pieței (ANEVAR, 2016).
1.2 Reglementarea practicii de evaluare
1.2.1 Concepte specifice
Fără a intra în multe detalii privind reglementarea practicii de evaluare, vom prezenta
aici câteva elemente privind organismele de reglementare, standardele de evaluare şi profesia
de evaluator.
Reglementarea domeniului evaluării, pentru care se mai folosește expresia
„normalizarea evaluării”, la fel ca şi în cazul altor domenii, de exemplu cel contabil, înseamnă
procesul de standardizare a procedurilor de aplicat prin definirea terminologiei, obiectivelor şi
metodologiei (principii, tipuri de valori).
Credem că reglementarea evaluării este un efect al globalizării economice, atâta timp
cât are ca şi consecinţă armonizarea tehnicilor de obţinere şi comunicare a valorii. Argumentele
pro reglementare/ armonizare sunt:
• compararea informaţiilor în timp şi spaţiu;
• fundamentarea deciziilor utilizatorilor de informaţii;
• creşterea încrederii între partenerii sociali care folosesc un limbaj standardizat
şi inteligibil.
Reglementarea evaluării are influenţă asupra:
• tehnicilor aplicate în practica de evaluare;
• teoriei evaluării, care se dezvoltă astfel prin fundamentarea şi perfecţionarea
conceptelor, procedeelor şi terminologiei.
Normele de evaluare sunt cel mai des numite standarde de evaluare şi sunt efectul
procesului de normalizare/ standardizare. Este important ca ele să nu fie confundate cu teoria
evaluării.
În general, prin teorie se înţelege acel proces de simplificare şi generalizare care facilitează
reprezentarea realităţii.
Pentru ştiinţele aplicative sau de gestiune, cum este şi evaluarea, teoria a fost influenţată de
progresele practicii. Altfel spus, teoria evaluării reprezintă un cadru de referinţă pentru
înţelegerea şi evaluarea practicii, un punct de plecare pentru dezvoltarea acesteia.
Observaţie :
Unii îi contestă evaluării caracterul de ştiinţă şi o consideră doar o practică.
De asemenea, este important ca standardele de evaluare să nu fie confundate cu ghidurile

profesionale care conţin detalii destinate explicării şi exemplificării termenilor prezentaţi în
standarde şi au deci un pronunţat caracter aplicativ. Standardele în sine sunt foarte sintetice,
enunţă principii şi tipuri de valori urmărite, fără însă a detalia obţinerea lor. Putem afirma că,
doar prin cunoaşterea standardelor de evaluare, nu se poate face o evaluare. Pentru a realiza o
evaluare profesionistă este necesară cunoaşterea unui întreg set de reguli de evaluare. Prin reguli
de evaluare înţelegem un set compus din standarde propriu-zise, ghiduri, studii de caz şi alte
documente cuprinzând detalii tehnice.
La ora actuală, standardele de evaluare sunt criticate pentru insuficienţa detaliilor tehnice, care
ar facilita efectuarea evaluărilor. Există propuneri ca acestea să fie dezvoltate, apropiindu-se ca
şi conţinut de ghidurile profesionale.
În cadrul standardelor de evaluare internaţionale au fost elaborate în ultimii ani, alături de
standardele propriu-zise, aşa numitele standarde de aplicaţie în evaluare (de exemplu, destinate
evaluării pentru raportarea financiară sau garantării creditelor). Totuşi, nici acestea nu sunt
suficient de detaliate pentru a fi cu adevărat utile unui practician, fără ca acesta să apeleze la
manuale sau ghiduri tehnice.
În ultimă instanţă, ne punem întrebarea care este obiectivul standardelor: să ofere doar principii
şi tipuri de valori urmărite a se estima în raport cu scopul evaluării sau să dea toate detaliile
practice necesare obţinerii acestor valori ?
Reglementarea evaluării este influenţată de sfera politică şi socială, este supusă presiunii
diferitelor grupuri de interese. De aici derivă două consecinţe :
 pentru a fi acceptate, la elaborarea standardelor de evaluare ar trebui să participe
toţi cei care le aplică, precum şi principalele grupuri de utilizatori ;
La această dată, datorită ultimei crize economice globale şi presiunii diferitelor grupuri de
interese, organismele internaţionale contabile şi cele de evaluare acordă o atenţie sporită
calităţii standardelor lor şi implicit modalităţilor de estimare a valorii juste. Spre exemplu, IVSC
(International Valuation Standards Committee) vizează standardizarea evaluării, arătând că
aceasta este vitală pentru reducerea riscului de investiţii, creşterea încrederii în raportarea
financiară şi oferirea unor abordări consistente ale activelor. La rândul său, IASB (International
Accounting Standards Board) şi-a subliniat determinarea de a recurge la opiniile organismelor de
evaluare, atunci când se discută despre evaluarea pentru raportarea financiară.
 obiectivele evaluării sunt o rezultantă a teoriei evaluării, intereselor grupurilor

principale de utilizatori şi a standardelor de evaluare.
Standarde de
•Surse de informare: evaluare •Surse de informare:
•manuale •Surse de informare: •ghiduri profesionale
•cărţi •culegeri de studii de
•publicaţiile
organismelor caz
profesionale (de
Teoria exemplu, IVSC) Practica
evaluării evaluării
1.2.2 Organisme de reglementare
Considerăm relevante pentru contextul românesc trei organisme de reglementare

(normalizare), pe care le vom prezenta într-o succesiune care reflectă nivelul implicării lor, şi
anume internaţional, regional (european) şi naţional.
A. Organismul de reglementare internaţional, International Valuation Standards Council

(IVSC) – Consiliul internaţional pentru standarde de evaluare
Scurt istoric
 1981 - Royal Institution of Chartered Surveyors (RICS) şi reprezentanţi ai
organismelor din domeniul evaluării din Statele Unite ca şi iniţiatori, alături de alte
20 de asociaţii profesionale naţionale au înfiinţat Comitetul pentru Standarde
Internaţionale de Evaluare a Activelor (TIAVSC);
 1994 – se modifică denumirea în Comitetul pentru Standarde Internaţionale de
Evaluare (IVSC); intră în componenţa sa alte asociaţii din SUA, Franţa, Germania,
Spania şi Japonia;
 2003 - devine o asociaţie înregistrată, cu statut propriu, singurul organism
profesional care elaborează standarde internaţionale; are 50 de ţări membre;
ANEVAR este membru al IVSC din anul 1996;
 2007 – IVSC cuprinde 52 de asociaţii profesionale naţionale, cu statut de membru
sau observator;
 2008 – structura destinată elaborării standardelor internaţionale de evaluare (IVS) şi
anume International Valuation Standards Committee (IVSC) – Comitetul
internaţional pentru standarde de evaluare a fost reorganizată; în cadrul noii
structuri, denumită International Valuation Standards Council (IVSC) - Consiliul
internaţional pentru standarde de evaluare s-a creat International Valuation
Standards Board (IVSB) - Comisia internaţională pentru standarde de evaluare
care stabileşte standardele dedicate realizării şi raportări evaluării; o a doua
componentă a noului IVSC este International Valuation Professional Board (IVPB)
- Comisia internaţională profesională de evaluare ale cărei responsabilităţi sunt
promovarea profesiei în general şi supravegherea standardelor educaţionale şi
profesionale de evaluare;
 la ora actuală IVSC are 71 membri sub forma organizațiilor profesionale de
evaluare, unor instituții diverse și a sferei academice; aceștia reprezintă 45 de ţări
(IVSC, 2015b).
Factori de influenţă a evoluţiei

• Schimbările economice din jurul anilor ‘70, care au crescut importanţa evaluării
diferitelor proprietăţi;
• Globalizarea economică, care a accentuat necesitatea unor standarde de evaluare
recunoscute pe plan internaţional.
Obiective
 Elaborarea, publicarea şi promovarea, în interesul public, a unor standarde pentru
evaluarea proprietăţii;
 Armonizarea standardele de evaluare între ţările lumii şi diferenţelor în interpretarea
şi/sau aplicarea prevederilor standardelor de evaluare.
Rolul asociaţiilor membre

• Asociaţiile membre sprijină standardele publicate de IVSC şi depun eforturi pentru
recunoaşterea acestora în ţările lor. Ele sunt încurajate să informeze IVSC cu privire
la orice diferenţe semnificative între standardele naţionale şi cele internaţionale.
Asociaţiile membre cooperează cu autorităţile de control şi reglementare şi cu alte
organizaţii profesionale din ţara lor, pentru a se asigura că evaluările respectă
prevederile IVS.
• IVSC susţine că evaluatorii trebuie să îşi desfăşoare activitatea în conformitate cu
prevederile legale şi cu reglementările specifice ţărilor în care aceștia își realizează
lucrările.
Standarde elaborate de IVSC: International Valuation Standards (IVS) – Standarde

internaționale de evaluare
B. Organismul de reglementare european, European Group of Valuers’ Association

(TEGoVA) – Grupul european al asociaţiilor de evaluatori
Scurt istoric
 1977 – s-a format European Group of Valuers (TEGOFOVA) – Grupul european al
evaluatorilor, care a avut ca şi obiectiv principal prezentarea unui punct de vedere
comun al evaluatorilor europeni în faţa organismelor europene ;
 1992 – s-a constituit o organizaţie paneuropeană, simbolizată EUROVAL, care a
urmărit să reprezinte o interfaţă între evaluatorii diferitelor asociaţii profesionale
europene, pe de o parte şi Comisia Europeană, alte organizaţii europene, respectiv
beneficiarii evaluărilor, pe de altă parte;
 1997 – s-a format European Group of Valuers Associations (TEGoVA) – Grupul
european al asociaţiilor de evaluatori prin fuziunea Grupului European al
Evaluatorilor (TEGOFOVA) şi EUROVAL, asociaţie care a preluat activitatea de
reglementare a evaluării şi de supraveghere a profesiei de evaluator în Europa.
Factori de influenţă a evoluţiei

• Ritmul rapid a schimbărilor din Uniunea Europeană (UE);
• Creşterea importanţei legislaţiei supranaţionale, a pieţei europene unice;
• Internaţionalizarea afacerilor şi nevoia de contabilizare a standardelor de evaluare
europene cu IVS.
Obiective
 Stabilirea unor standarde comune de evaluare, care să exprime opinia asociaţiilor
profesionale din UE;
 Promovarea celei mai bune practici de evaluare;
 Asigurarea calităţii şi a eticii în cadrul pieţei serviciilor de evaluare a proprietăţilor;
 Promovarea necesităţii standardelor de evaluare în interesul public şi al evaluatorilor
din ţările UE;
 Acordarea de asistenţă şi îndrumare evaluatorilor privind legislaţia UE;
 Colaborarea cu IVSC şi alte organisme internaţionale din afara evaluării, oferind o
viziune unitară a evaluatorilor europeni.
Asociaţii membre
• Membri cu drepturi depline din UE, printre care şi România, prin ANEVAR,
respectiv membri asociaţi din alte ţări europene;
• TEGoVA este compus din 63 de asociaţii din 34 de ţări (TEGOVA, 2016).
Standarde elaborate de TEGoVA: European valuation standards (EVS) – Standarde

europene de evaluare
Acestea nu sunt obligatorii pentru organizaţiile membre TEGoVA, dar este recomandată
adoptarea lor. Organismul care le-a elaborat arată că ele reprezintă cea mai bună practică
care reflectă legislaţia relevantă din UE şi cele mai importante direcţii de gândire pe
plan european şi internaţional.
C. Organismul de reglementare la nivel naţional - ANEVAR - Asociaţia Naţională a

Evaluatorilor din România
Scurt istoric
 1992 – s-a constituit Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România ca şi
organizaţie profesională cu scopul de a promova metodele şi tehnicile de diagnostic
şi evaluare a întreprinderilor, părţilor de întreprinderi şi a altor bunuri; a primit
acordul privind constituirea din partea Agenţiei Naţionale de Privatizare, pe care a
susţinut-o în realizarea obiectivelor specifice;
 Începând cu anul 2012, ANEVAR este organizat și funcționează în baza Ordonanței
Guvernului nr. 24/2012 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor
aprobată cu modificări prin Legea nr. 99/2013.
Obiective
• Formarea şi perfecţionarea unui corp de evaluatori cu o pregătire profesională
adecvată;
• Crearea unui cadru organizat destinat schimbului de idei, informaţii şi experienţă în
domeniul evaluării;
• Promovarea standardelor profesionale şi etice ale profesiei;
• Colaborarea cu organisme guvernamentale şi neguvernamentale, naţionale şi
internaţionale, în scopul ameliorării continue a tehnicilor de evaluare existente.
Membri şi extindere teritorială

 Are peste 4.000 membri titulari persoane fizice si aproape 500 membrii corporativi
(ANEVAR, 2016a);
 Asociaţia îşi desfasoara activitatea in 40 de centre teritoriale in judete si 11 centre

in Municipiul Bucuresti;
 ANEVAR este asociat unic al unui institut de cercetari in evaluare.
Recunoaştere naţională şi internaţională

• ANEVAR este recunoscuta de alte organizatii profesionale romanesti, este membru
al Consiliului Director al organismului international de evaluare, IVSC, al
organismului european de profil (TEGoVA) si al Asociaţiei Mondiale a
Organizaţiilor de Evaluatori (WAVO).
Dintre activităţile specifice:

 Organizarea de cursuri de formare in domeniul evaluarii de proprietati imobiliare,
afaceri, masini si echipamente si instrumente financiare;
 Organizarea de conferinte si simpozioane pentru dezbaterea si solutionarea
problemelor majore ale practicarii profesiei de evaluator in Romania;
 Traducerea şi publicarea periodică a standardelor internaţionale de evaluare;
 Formarea unui corp de lectori profesionisti prin cursuri de formare organizate in
Romania si tari europene.
Standarde adoptate de ANEVAR: Standardele de evaluare naționale, SEV

ANEVAR a adoptat, începând cu 1 ianuarie 2004, standardele internaţionale de
evaluare, ediţia a şasea 2003, publicate de IVSC, ca standarde de evaluare obligatorii
pentru membrii săi. Ulterior, au fost pregătite şi transmise membrilor ANEVAR ediţiile
următoare elaborate de către reglementatorul internațional. La ora actuală, standardele
ANEVAR (aplicabile din iulie 2016) cuprind standardele internaționale de evaluare,
completate cu unele standarde europene de interes pentru evaluatorii autohtoni,
respectiv anumite ghiduri de evaluare.
1.2.3 Standarde de evaluare
A. Prezentare generală
Pentru a-şi exercita profesia sau pentru a înţelege specificul evaluării este necesar ca
atât evaluatorii sau alţi experţi (auditori, analişti financiari, actuarialişti), cât şi publicul larg să
cunoască, mai mult sau mai puţin detaliat, standardele de evaluare care se aplică într-un anumit
spaţiu şi într-o anumită perioadă.
Un standard de evaluare poate fi înțeles ca un document normativ, un etalon de cea mai
bună practică sau o normă acceptată destinată celui care doreşte să execute o lucrare la cel mai
bun nivel, prezentând stabilitate o perioadă lungă de timp. În principiu, acesta nu descrie
metodologia de evaluare sau tehnicile de lucru în evaluare. Așa cum am mai subliniat,
metodologia trebuie căutată în schimb în cărţi, manuale şi ghiduri profesionale.
De buna înţelegere şi aplicare a procedurilor de estimare a valorilor prezentate în
respectivele standarde depinde calitatea:
 raportului de evaluare care poate fi solicitat unui evaluator de către diverşi
beneficiari ;
 relaţiei dintre evaluator şi client (beneficiar), care discută în aceeaşi termeni;
 raportului de auditare a conturilor, prin care auditorul trebuie să-şi exprime opinia
inclusiv asupra modalităţilor de estimare a valorii activelor;
 altor rapoarte sau analize bazate pe informaţiile contabile sau economice.
Structura şi obiectivele standardelor, prezentate într-un mod sintetic valabil pentru orice
tip de standarde de evaluare, sunt următoarele:
 clarificarea competenţelor şi calificării evaluatorului;
 modul de angajare a lucrării de evaluare, principiile de elaborare şi structura
raportului de evaluare;
 principiile evaluării şi practica raportării;
 valorile utilizate în evaluare;
 evaluările specifice: de afaceri, de proprietăţi de orice natură, evaluări pentru
garantarea creditelor, evaluări pentru raportări financiare, altele.
B. Standardele de evaluare europene și internaționale
Primele standarde de evaluare s-au elaborat la nivel naţional, mai întâi în Marea
Britanie, apoi în SUA şi coloniile engleze. Erau nişte norme şi tehnici de lucru simple
(ANEVAR, 2007). Odată cu crearea pieţei europene, a apărut necesitatea elaborării unor
standarde transfrontaliere. Astfel, TEGoVA a adoptat standardele de evaluare britanice.
Standardele sale sunt modificate prin preluarea unor influenţe ale organismelor profesionale
naţionale membre ale grupului. În luna mai 2016, TEGoVA a publicat ediția a opta a EVS, care
sunt compatibile cu standardele internaționale de evaluare și acoperă specificul țărilor din
Uniunea Europeană.
În anul 1981, în afara Europei, se înfiinţează IVSC, cu diferitele sale forme și denumiri
de-a lungul timpului, care elaborează IVS. Prima ediţie a standardelor internaţionale a fost
pregătită în 1985 şi era tipărită pe foi volante, prinse într-un dosar, având la bază standardele
britanice, care erau cele mai răspândite (ANEVAR, 2007). În anul 1997 apare o nouă ediţie a
standardelor care includea trei standarde suplimentare şi unele rectificări ale celor vechi. Ediţia
din anul 1997, care avea 190 de pagini, a fost tradusă de ANEVAR. În anul 2000 a fost lansat
un proiect de completare a IVS, bazat pe analiza cererii pieței. Acesta a durat 3 ani şi s-a bazat
pe un sondaj adresat atât organismelor profesionale din lume cât şi utilizatorilor evaluărilor cum
sunt bănci şi alte instituţii financiare, societăţi de investiţii, societăţi de tranzacţionare a
bunurilor mobile şi imobile. Analiza a condus la ediţia din 2003 a standardelor. Ediţia a şaptea,
din 2005, are 500 de pagini. La rândul său, aceasta este actualizată în 2007. IVSC justifică
aceste acţiuni prin aceea că schimbarea este inevitabilă şi continuă. Organismul internaţional
garantează astfel că definiţiile şi cerinţele evaluării sunt actualizate permanent, în funcţie de
evoluţiile pe plan mondial.
Revizuirea mai profundă a IVS are loc în 2011. În anul 2006, se înfiinţează un Grup de
Revizuire Critică cu sarcina de a determina modul în care ar putea fi îmbunătăţite standardele,
pentru a îndeplini cerinţele unei pieţe a evaluării în creştere. Raportul Grupului de Revizuire
Critică a fost publicat în anul 2007 şi au fost solicitate comentarii la aceste recomandări.
International Valuation Standards Board (IVSB) este organismul IVSC care se ocupă de
standarde. Membrii IVSB sunt numiţi de către Consiliul de Administraţie al IVSC, pe criteriile
stabilite prin Statutul organizaţiei, iar IVSB este autonom în elaborarea şi aprobarea IVS. În
final, sunt elaborate IVS 2011. Acestea aduc schimbări importante vechilor standarde din 2007
prin îmbunătăţirea şi rafinarea teoriei, metodologiei şi practicii evaluării; prin schimbări ale
aspectelor formale (denumirea, numerotarea, dimensiunea, structura fiecărui standard) dar și
aspectelor de esenţă legate de concentrarea fiecărui standard pe explicarea principiilor de
evaluare şi a aplicării acestora. Standardele identifică metodele de evaluare care sunt frecvent
utilizate, dar nu explică în detaliu aplicarea lor. Sunt oferite unele comentarii explicative, pentru
a ajuta înţelegerea cerinţelor fiecărui standard în context, dar nu sunt incluse îndrumările tehnice
privind tehnicile de evaluare. Metodologia de evaluare şi alte îndrumări tehnice sunt publicate
separat de IVS și nu fac parte din aceste standarde. Anul 2014 aduce o nouă ediție a IVS în
același spirit cu cele din 2011.
În anul 2016 IVSC va publica o nouă ediție a IVS.
C. Standardele de evaluare aplicabile în România
După anul 1992, când a apărut asociația de profil, în România au fost traduse și aplicate
standardele de evaluare europene, EVS, sub denumirea de Standarde de Evaluare Românești,
SEV (aplicabile din anul 1994). Începând cu anul 2004 ANEVAR cere membrilor săi aplicarea
standardelor de evaluare internaționale, IVS. Asociația s-a preocupat să traducă și să publice
fiecare ediție a IVS. Începând cu anul 2014, la recomandarea IVSC, ANEVAR include în setul
de standarde anumite ghiduri de evaluare privind cazuri particulare de evaluare (de exemplu,
implicațiile substanțelor periculoase și toxice în evaluare) ori destinate clarificării metodologiei
de evaluare (de exemplu, evaluarea terenului).
După apariția IVS 2011 și 2014, având în vedere că acestea nu mai conţin îndrumări
metodologice, ANEVAR a luat hotărârea de a elabora norme metodologice de aplicare a IVS
(Bădescu, 2013). Aceste norme metodologice au devenit obligatorii, alături de standardele
propriu-zise, în realizarea lucrărilor de evaluare ale membrilor ANEVAR. În plus, asociația a
elaborat recomandari practice și exemple de lucru care să vină în sprijinul evaluatorilor și
beneficiarilor lucrărilor acestor profesioniști. Acestea din urmă nu sunt obligatorii a se aplica
de către evaluatori, având un caracter consultativ sau ilustrativ.
Anul 2016 aduce noutăți privind originea standardelor aplicabile în România
(ANEVAR, 2016b). Alături de IVS, ediția 2013, preluate complet, sunt incluse unele standarde
europene, ediția 2012. Tabelul de mai jos prezintă structura standardelor aplicabile de către
membrii ANEVAR începând cu iulie 2016, atât standardele propriu-zise, cât și ghiduri de
evaluare, indicând și originea standardelor propriu-zise (IVS sau EVS). Asociația justifică
aceste demers prin intenția de adoptare a unor standarde profesionale care să prezinte, pe de o
parte, caracteristici de claritate și ușurință în aplicare, și, pe de altă parte, adecvare la realitățile
naționale și la structura activităților de evaluare (ANEVAR, 2016b).
Tabel 1.2 Structura standardelor ANEVAR ediția 2016

STANDARDE GENERALE
SEV 100 Cadrul general (IVS Cadrul general)
SEV 101 Termenii de referinţă ai evaluării (IVS 101)
SEV 102 Implementare (IVS 102)
SEV 103 Raportare (IVS 103)
STANDARDE PENTRU ACTIVE
Bunuri imobile Întreprinderi, fond Bunuri mobile Acţiuni şi
de comerţ şi alte alte
active necorporale instrumente
financiare
Standarde propriu-zise SEV 230 Drepturi asupra SEV 200 SEV 220 Maşini, SEV 250
proprietăţii imobiliare (IVS
(SEV) Întreprinderi şi echipamente şi Instrumente
230)
participaţii la instalaţii (IVS financiare
întreprinderi (IVS 220) (IVS 250)
200)
SEV 232 Evaluarea SEV 210 Active
proprietăţii generatoare de
necorporale (IVS
afaceri
210)
SEV 233 Investiţia imobiliară
în curs de construire (IVS 233)
SEV 310 Evaluări ale

drepturilor asupra proprietăţii
imobiliare pentru
garantarea împrumutului (IVS
310)
SEV 320 Estimarea valorii de
investiţie pentru investitori
individuali
(EVA 5)
SEV 330 Evaluarea bunurilor
imobile în contextul Directivei
privind
administratorii de fonduri de
investiţii alternative (EVA 7) 70
SEV 340 Evaluarea bunurilor
imobile şi eficienţa energetică
(EVA 8)
Ghiduri de evaluare GEV 500 Determinarea GEV 600 GEV 620
(GEV) valorii impozabile a Evaluarea Evaluarea
clădirilor întreprinderii bunurilor mobile
de natura
maşinilor,
echipamentelor,
instalaţiilor și
stocurilor
GEV 630 Evaluarea
bunurilor imobile
STANDARDE PENTRU UTILIZĂRI SPECIFICE
Standarde propriu-zise SEV 300 Evaluări pentru raportarea financiară (IVS 300)
(SEV) SEV 400 Verificarea evaluării
SEV 450 Estimarea valorii de asigurare (EVA 4)
Ghiduri de evaluare GEV 520 Evaluarea pentru garantarea împrumutului
(GEV)
Pentru a înțelege modul de concepere a unei norme de evaluare redăm în continuare

două extrase dintr-un standard propriu-zis (SEV), respectiv dintr-un Ghid de evaluare (GEV),
ambele pe tema evaluării întreprinderii (afacerii).
STANDARD DE EVALUARE – SEV 200

Întreprinderi şi participaţii la întreprinderi (IVS 200)
Conţinut
CERINŢE
Termenii de referinţă ai evaluării, Paragraf 2−3
Implementare, Paragraf 4
Raportare, Paragraf 5
COMENTARII
Definiţii, Paragraf C1
Întreprinderi, Paragraf C2−C4
Drepturi de proprietate, Paragraf C5−C7
Informaţii despre întreprindere, Paragraf C8−C12
Abordări în evaluare, Paragraf C13−C14
Abordarea prin piaţă, Paragraf C15−C21
Abordarea prin venit, Paragraf C22−C30
CERINŢE
1. Principiile conţinute în Standardele generale se aplică la evaluările de întreprinderi şi participaţii la
capitalul acesteia. Acest standard include doar modificările, cerinţele suplimentare sau exemplele specifice
privind modalitatea de aplicare a Standardelor generale pentru evaluările care cad sub incidenţa acestui
standard.
Termenii de referinţă ai evaluării (SEV 101)

2. Pentru a se conforma cu cerinţa din SEV 101, paragraful 2(d), de a identifica activul sau datoria care sunt
evaluate, va trebui să fie identificată participaţia la capitalul întreprinderii evaluate. Aceasta va include
elemente, cum ar fi: specificarea statutului juridic al întreprinderii, dacă este o întreprindere în ansamblul ei
sau o participaţie la capitalul acesteia, dacă include toate activele sau datoriile sau numai o parte din acestea şi
clasa sau clasele de acţiuni implicate.
............
COMENTARII
Definiţii
C1. În contextul acestor Comentarii se aplică următoarele definiţii:
(a) Valoarea întreprinderii – valoarea totală a capitalurilor proprii ale unei întreprinderi plus valoarea
creditelor sale sau a datoriilor purtătoare de dobânzi, minus orice numerar sau echivalente de numerar
disponibile pentru a plăti acele datorii;
(b) Valoarea capitalurilor proprii – valoarea unei întreprinderi pentru toţi proprietarii ei.
........
Abordări în evaluare
C13. Pentru evaluarea unei întreprinderi sau unei participaţii la capitalul întreprinderii pot fi aplicate
abordările prin piaţă şi prin venit, descrise în SEV 100 Cadrul general. În mod normal, nu poate fi aplicată
abordarea prin cost, cu excepţia întreprinderilor aflate în stadiul incipient sau recent înfiinţate, când profitul
şi/sau fluxul de numerar nu pot fi determinate în mod credibil şi dacă există informaţii de piaţă adecvate
despre activele entităţii.
.....
GHID DE EVALUARE – GEV 600

Evaluarea întreprinderii
Conținut
Introducere, Paragrafe 1-5
Stabilirea termenilor de referință ai evaluării, Paragrafe 6-10
Culegerea și analiza datelor, Paragrafe 11-22
Aplicarea abordărilor în evaluare, Paragrafe 23-50
Analiza rezultatelor și concluzia asupra valorii, Paragrafe 51-59
Raportare, Paragrafe 60-61
Particularități, Paragrafe 62
Introducere
1. Acest ghid este elaborat pentru a oferi suport evaluatorilor și utilizatorilor de rapoarte de evaluare în
înțelegerea și implementarea standardului SEV 200 Întreprinderi și participații la întreprinderi, prin
detalierea unor aspecte privind metodologia de evaluare și trebuie înțeles ca fiind complementar cerințelor
aplicabile evaluărilor de întreprinderi conținute în prezenta ediție a Standardelor de evaluare a bunurilor.
2. Acest ghid este aplicabil numai pentru derularea activității de evaluare a întreprinderii.
....
Culegerea și analiza datelor
11. Evaluatorul trebuie să identifice informațiile necesare pentru efectuarea evaluării, precum și modalitățile
de obținere a acestora. Documentarea poate cuprinde: discuții cu clientul, vizitarea întreprinderii subiect al
evaluării, întâlniri și interviuri cu conducerea și personalul relevant, inspecția anumitor active sau linii de
producție, identificarea și accesarea anumitor surse publice sau private de informații, alte activități considerate
de către evaluator ca fiind necesare pentru elaborarea raportului de evaluare.
12. Se recomandă ca amploarea documentării necesare să fie estimată la începutul evaluării. În acest sens, se
recomandă ca evaluatorul să transmită clientului o cerere preliminară de informații la începutul activității de
evaluare, pentru a-și putea planifica activitățile ulterioare. În unele cazuri, evaluatorul poate constata că sunt
necesare informații suplimentare față de cele determinate inițial, astfel încât anumite activități de documentare
pot continua pe parcursul evaluării.
....
1.2.4 Profesia de evaluator
Subcapitolul prezintă semnificația profesiei de evaluator, respectiv calificarea necesară,

rolul și responsabilitatea profesioniștilor evaluatori.
Evaluarea este o activitate din sfera serviciilor profesionale, caracterizată prin
respectarea unor standarde profesionale și a unui cod deontologic specific. În țările în care
această profesie are o vechime considerabilă, experiența și cunoștințele unui practician –
evaluator - sunt însușite și transmise din generație în generație. Activitatea de evaluare este o
profesie liberală, nefiind reglementată de către instituții guvernamentale.
Profesia s-a dezvoltat în lume odată cu evoluția piețelor și a cerințelor de conectare a
proprietăților la valorile de piață. În România, perioada modernă din dezvoltarea acesteia, este
cea postcomunistă. Activitatea de evaluare și profesia de evaluator sunt susținute de asociațiile
profesionale naționale, în principal ANEVAR (începând cu anul înființării sale, 1992) și
CECCAR (din anul 1995 când inițiază cursuri de formare profesională).
Potrivit standardelor de evaluare, evaluatorul – specialistul calificat în evaluare – este
responsabil pentru elaborarea și/ sau supervizarea evaluărilor, pentru care poartă
responsabilitatea utilizării acestora la întocmirea situațiilor financiare sau în alte scopuri (Stan
și alții, 2003). Acesta trebuie să fie o persoană cu bună reputație care poate demonstra că:
- a obținut o diplomă universitară sau postuniversitară, are un anumit număr de ani de
vechime în practica evaluării și dovedește că a urmat cursuri de pregătire profesională
continuă;
- are suficiente cunoștințe și experiență profesională necesare pentru realizarea lucrărilor
pe care le angajează sau, în caz contrar, obține asistență de la persoane avizate;
o evaluarea este o acțiune complexă pentru că implică cunoștințe din domeniul
economic (finanțe, contabilitate, analiză financiară, matematică financiară),
tehnic și juridic.
o asistența profesională specializată poate veni de la geologi, experți de mediu,
experți contabili sau avocați.
- respectă codul deontologic al profesiei de evaluator, reglementările legale (generale) și
contractuale (în relația cu beneficiarul lucrării de evaluare).
o de exemplu, evaluatorul trebuie să demonstreze că este independent în relația
contractuală pe care o încheie (lucrarea de evaluare), neavând vreun conflict de
interese actual sau potențial (previzibil); pentru a observa o eventuală poziție de
incompatibilitate, evaluatorul discută cu clientul său despre scopul și identitatea
unei terțe părți interesate în proprietatea evaluată.
Rolul profesioniștilor evaluatori pe piață se manifestă în raport cu calitatea pe care o au

față beneficiarul evaluării. Putem enunța două criterii în acest sens: beneficiarul evaluării (1),
respectiv raportul de subordonare față de beneficiarul lucrării (2).
(1) Evaluatorul poate avea, în raport cu inițiatorul sau beneficiarul evaluării una din
următoarele calități (Deaconu, 2002):
 Consultant - atunci cînd este angajat de către unul dintre participanții la
tranzacția/ operația care a făcut necesară evaluarea (de exemplu, vânzătorul unei
proprietăți, organismul fiscal) ;
În acest caz, profesionistul evaluator utilizează metodele cele mai apropiate de interesele
beneficiarului și de specificul obiectului evaluării.
 Arbitru - atunci când este angajat prin consens, de către toți participanții la
tranzacție/ operație ;
Evaluatorul aplică metode care să răspundă intereselor tuturor și să fie adecvate
obiectului evaluării.
 Expert neutru - atunci când este angajat de către o instituție publică

Această postură este caracteristică evaluării care se face pentru obiectul unei cauze
legale sau fiscale. Aceste situații de litigiu cer o opinie neutră. Evaluatorul nu ține seama
de interesele vreuneia dintre părți, ci se situează pe poziția unui potențial investitor cu
interese normale în afacere.
(2) Ca și raport de subordonare față de beneficiarul lucrării se poate vorbi de :

 Evaluator intern – care realizează lucrarea de evaluare în calitate de angajat al
beneficarului lucrării sau de prestator al altor servicii care includ evaluarea;
Sunt oferite exemple pentru astfel de cazuri și anume administrator, director sau
funcționar (Stan și alții, 2003). Noi am adăuga expert contabil care face evaluarea
în scopul raportării financiare, fie ca și profesionist independent prestator de servicii,
fie ca și angajat al beneficiarului. Postura de evaluator intern este condiționată de o
calificare corespunzătoare, precum și de demonstrarea lipsei vreunui interes
semnificativ (financiar sau de altă natură) în lucrarea de evaluare. Standardele de
evaluare internaționale recomandă pregătirea unei declarații prin care evaluatorul
intern să specifice că s-a conformat cerințelor de independență sau, dacă este cazul,
măsura și motivele pentru orice deviere de la aceste cerințe.
 Evaluator extern – care realizează lucrarea de evaluare în condițiile inexistenței
vreunui raport de subordonare față de beneficiarul lucrării.
Standardele de evaluare cer evaluatorului extern una dintre asigurările amintite
pentru cazul evaluatorului intern și anume să nu existe vreun interes financiar
semnificativ privind activitatea beneficiarului lucrării.
De remarcat că aceleași standarde disting între evaluatorul extern și așa numitul
evaluator independent. Cel din urmă este un evaluator extern care, în plus, nu a avut
în ultimii 2 ani și nu are nici în prezent o relație pecuniară cu clientul, dând declarații
în acest sens.
In ceea ce ne privește, considerăm concepte similare pe cel de evaluator extern,
respectiv pe cel de evaluator independent, sub denumirea de evaluator extern. Pe acesta îl vom
compara în continuare cu evaluatorul intern, pentru a discuta despre credibilitatea și sinceritatea
evaluărilor efectuate în cele două posturi.
În pofida asigurărilor de independență și obiectivitate, în principiu, se poate considera că

lucrarea unui evaluator extern este mai sinceră, mai obiectivă, mai transparentă decât cea a
evaluatorului intern. Spre exemplu, IVS recomandă apelul la un evaluator extern atunci când
scopul evaluării este raportarea financiară, altfel spus estimarea valorii juste. In schimb,
standardele contabile care reglementează măsurarea și publicarea valorii juste (IFRS 13
Măsurarea valorii juste emis de IASB și standardul american, SFAS 157 cu aceeași denumire) nu
fac vreo precizare privind tipul evaluatorului (Deaconu și Buiga, 2010). Adăugăm la cele spuse
constatările unor studii din literatură care au încercat să vadă dacă relevanța informației
contabile este mai mare atunci când se apelează la un evaluator extern și nu la unul intern.
Barth și Clinch (1999) demonstrează empiric că piața este indiferentă la tipul evaluatorului și
explică această constatare prin aceea că evaluatorul extern poate fi mai obiectiv, însă
evaluatorul intern are o cunoaștere mai profundă a detaliilor valorice interne ale entității,
elemente care pot influența în egală măsură calitatea evaluărilor. Muller și Riedl (2002) arată
că o evaluare externă mai degrabă decât una internă (realizată de către manager) oferă o mai
mare credibilitate a valorii juste pentru că reduce asimetria informației și costul capitalului. În
concluzie, nu există unanimitate în aprecierea celui mai potrivit tip de evaluator. Tehnic vorbind,
rămân valabile ambele soluții, iar respectarea deontologiei profesiei este premisa unor lucrări
de calitate și a unor valori corect estimate.
Estimările specifice activității de evaluare conțin o notă de subiectivism pentru că

evaluatorul realizează evaluarea exercitându-și raționamentul profesional, susținut de
calificarea și de experiența sa. El apreciază, alege, selectează în fiecare dintre etapele evaluării.
Astfel, are propriile alegeri referitoare la: datele de intrare în calculul valorii, premisele
evaluării, tipul valorii de estimat, referințele de piață pentru rata de actualizare sau multiplii de
piață, metodele, procedurile și tehnicile de evaluare, reconcilierea valorilor obținute prin
aplicarea concomitentă a mai multor proceduri, în cadrul mai multor scenarii. Acest tip de
subiectivism este inerent activității de evaluare și nu trebuie confundat cu nerespectarea
principiilor etice asumate de evaluatorii care sunt membri ai organismelor profesionale.
Se poate întâmpla ca două evaluări făcute pentru același obiect, același scop, același
beneficiar și aceeași dată a evaluării să conducă la valori diferite în rapoartele de evaluare.
Totuși, nu ar fi normal ca diferențele să fie mari și mai ales, mai puțin argumentabile. Datorită
naturii ei, evaluarea nu poate fi încadrată în intervale cifrice exacte. Acest aspect poate fi
oarecum contracarat prin răspunderea pe care și-o asumă evaluatorul atunci când aceeptă să
realizeze o evaluare. Există trei tipuri de responsabilități ale evaluatorului, prezentate succint în
continuare:
 Responsabilitatea profesională – care se referă la modul în care evaluatorul
cunoaște și aplică metodele, procedurile și tehnicile specifice, respectiv modul în
care aplică principiile etice ale profesiei.
o Asociațiile profesionale (de exemplu, ANEVAR) elaborează pentru
membri lor atât standarde profesionale cât și norme de comportament
etic, respectiv controlează aplicarea acestora. Odată ce au aderat la acea
asociație, evaluatorii vor trebui să le respecte și să se supună controlului
din partea asociației.
 Responsabilitatea civilă (contractuală) – care se manifestă față de client, în virtutea
contractului civil semnat de către evaluator cu acesta.
o Evaluatorul se obligă să furnizeze serviciul la calitatea precizată în
contract. Dacă prin nerespectarea clazelor cntractuale, evaluatorul
produce daune clientului său, va trebui să suporte despăgubirile solicitate
de către client. Operația poate fi finalizată pe cale amiabilă (prin
înțelegere între evaluator și client) sau prin decizie a instanței civile.
 Responsabilitatea penală - care apare în situația în care evaluatorul a încălcat legea
penală și trebuie să suporte consecințele care decurg.
Moment de reflecţie!
Există diferenţe
între teoria şi
standardele de
evaluare?
Care este baza de

evaluare a
activelor și
afacerilor cea
mai frecvent
folosită?
Este controlabilă estimarea

valorii? Care este
răspunderea evaluatorului?
Verificarea elementelor cheie ale capitolului:
•Enunţaţi premisele evaluării și valorile corespunzătoare lor - elemente cheie ale teoriei valorii
Teoriile valorii
•Prezentaţi conţinutul teoriei evaluării
•Enumeraţi criteriile de clasificare și tipurile de valoare discutate în cadrul capitolului 1

•Prezentați cele trei tipuri de valori estimate în scopul raportării financiare și redați conținutul
Tipuri de
valori lor
•Definiţi normalizarea evaluării

Concepte
specifice
•Redați influența reglementării activității de evaluare asupra practicii și teoriei evaluării
normalizării
•Prezentaţi normalizatorii internaţionali cu impact pentru România

Organisme de •Redați pe scurt coordonatele ANEVAR ca și asociație profesională națională
reglementare
•Dați un exemplu de standard de evaluare şi redați conținutul

Standardele
de evaluare
•Descrieti tipul evaluatorului in functie de gradul de subordonare fata de beneficiarul lucrarii

Profesia de •Prezentați tipurile de responsabilitate ale evaluatorului
evaluator
Modele de test grilă (un singur răspuns corect):
1. Dupa criteriul subordonării față de beneficiari, profesioniștii evaluatori se clasifică astfel:

A Evaluator intern, consultant, evaluator extern
B Evaluator extern, evaluator intern
C Consultant, arbitru, expert neutru
D Arbitru, consultant, evaluator extern
E Evaluator extern, evaluator independent
2. După criteriul opticii de evaluare, valorile se clasifică astfel:
A Valoare de piață, valori obținute pe baze nonpiață
B Valoare intrinseca, valoare de investitie, cost de inlocuire net
C Valoare de piață, valori specifice continuității activității
D Valoare de piață, valoare de investiție, valoare intrinsecă
E Nici unul dintre răspunsuri nu este corect
3. Ce se înțelege prin responsabilitatea profesională a evaluatorului?
A Răspunderea penală pe care evaluatorul o are în fața legii
B Responsabilitatea manifestată de client in virtutea contractului civil semnat de evaluator cu acesta
C Responsabilitatea privind modul în care evaluatorul cunoaște și aplică metodele, procedurile si
tehnicile specifice, respectiv principiile etice ale profesiei
D Toate răspunsurile sunt corecte
E Nici unul dintre răspunsuri nu este corect
4. Standardele de evaluare apar în urma:

A Unor reglementări exprese ale autorităţii publice
B Analizei cererii pieţei
C Apariţiei unui nou standard contabil
D Schimbării președintelui organismului de reglementare
E Lobby-ului unui grup de interese
5. Aplicaţiile valorii juste ca şi concept contabil sunt:
A Valoarea de piață, valoarea de utilizare, costul de înlocuire net
B Valoarea de piață, valoarea recuperabilă, costul de înlocuire net
C Valoarea de piață, valoarea de utilizare, valoarea pentru acționar
D Valoarea de piață, valoarea de casare, costul de înlocuire net
E Valoarea de piață, valoarea de utilizare, valoarea de aport
Bibliografie recomandată
1. ANEVAR (2016), Standardele de evaluare a bunurilor, 2016.
2. Deaconu A. (2009), Valoarea justă – concept contabil, Ed. Economică, Bucureşti.
3. International Valuation Standards Council (IVSC) (2015), International Valuation
Standards – Standarde Internaționale de Evaluare, ediția a 8-a, traducere în limba
română, ANEVAR, Bucureşti.
4. Koller T., Goedhart M., Wessels D. (2010), Valuation – Measuring and managing the
value of companies, Wiley, New Jersey.

Curs Eval Af - Capitolul 1 - Introducere Eval Af

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Eval Af - Capitolul 1 - Introducere Eval Af

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Evaluarea Afacerilor - An 3 Licență - UBB/ FSEGA - An universitar 2016-2017 Autor: Prof.Dr.Habil.

Introducere în evaluarea afacerilor

Nu se judecă după număr, ci după valoare - Cicero

Teoria evaluării este un instrument superb pentru identificarea originii valorii

Teoria valorii și teoria

Tipuri de valori regăsite

Tipuri de valori prevăzute

Întrebări, elemente cheie

1.1 Valoare și evaluare

1.1.1 Teoria valorii și teoria evaluării

Evaluarea înseamnă cuantificarea înțelegerii mersului pieței. Ia în considerare elemente

Unde V0 – valoarea sau prețul investiției; P1 – profitul estimat a se obține în viitor; r –

Ca și o concluzie la acest subcapitol prezentăm schema elementelor centrale ale teoriilor

Premisa: valoare Premisa: valoare

1.1.2 Tipuri de valori regăsite în literatură; premisele evaluării

A. Clasificarea valorilor după optica de evaluare

•există multe definiții ale conceptului, în special preluate din standardele de

•poate fi definită drept valoarea pe care o atribuie un investitor pe baza

Insistând pe diferența dintre valoarea de piață și valoarea intrinsecă, se poate lua

B. Clasificarea valorilor după premisele evaluării

•se determină în ipoteza în care entitatea care deține proprietatea

•sunt reversul valorilor de exploatare continuă pentru că se determină în

Pentru lucrarea de față interesează dintre valorile corespunzătoare continuității

C. Clasificarea valorilor după legătura cu piața

•Preţul la care poate fi vândut un activ dacă există o piaţă de

•Valoare de utilizare - valoarea cu care o anumită proprietate contribuie la valoarea

D. Clasificarea valorilor după modul de generare a profiturilor entității

Tabel 1.1 Tipuri de valori folosite pentru raportarea financiară

12 Valoare de utilizare Valoarea actualizată a intrărilor sau Aplicaţie a bazei de evaluare

1.1.3 Tipuri de valori prevăzute de standardele de evaluare; ipotezele evaluării

Din perspectiva standardelor de evaluare românești, compatibile cu cele internaționale

Exemple de ipoteze fundamentale uzuale, potrivit standardelor internaționale și românești,

 ipoteza că întreprinderea este transferată ca o entitate completă aflată în exploatare

Exemple de ipoteze speciale, potrivit standardelor internaționale și românești, sunt:

 faptul că o clădire, aflată în faza de proiect, ar fi finalizată la data evaluării;

Potrivit standardelor, tipurile valorii sunt:

b) Valoarea de investiție și valoarea specială

1.2 Reglementarea practicii de evaluare

1.2.1 Concepte specifice

De asemenea, este important ca standardele de evaluare să nu fie confundate cu ghidurile

 obiectivele evaluării sunt o rezultantă a teoriei evaluării, intereselor grupurilor

1.2.2 Organisme de reglementare

Considerăm relevante pentru contextul românesc trei organisme de reglementare

A. Organismul de reglementare internaţional, International Valuation Standards Council

Factori de influenţă a evoluţiei

Rolul asociaţiilor membre

Standarde elaborate de IVSC: International Valuation Standards (IVS) – Standarde

B. Organismul de reglementare european, European Group of Valuers’ Association

Factori de influenţă a evoluţiei

Standarde elaborate de TEGoVA: European valuation standards (EVS) – Standarde

C. Organismul de reglementare la nivel naţional - ANEVAR - Asociaţia Naţională a

Membri şi extindere teritorială

 Asociaţia îşi desfasoara activitatea in 40 de centre teritoriale in judete si 11 centre

Recunoaştere naţională şi internaţională

Dintre activităţile specifice:

Standarde adoptate de ANEVAR: Standardele de evaluare naționale, SEV

1.2.3 Standarde de evaluare

B. Standardele de evaluare europene și internaționale

C. Standardele de evaluare aplicabile în România

Tabel 1.2 Structura standardelor ANEVAR ediția 2016

SEV 310 Evaluări ale

Pentru a înțelege modul de concepere a unei norme de evaluare redăm în continuare

STANDARD DE EVALUARE – SEV 200