1.

Tulburarile de perceptie – definitie, clasificare, enumerare

detaliata

A. Tulburări cantitative şi calitative

 Cantitative - Hiperestezia –generează creşterea acuităţii
- Hipoestezia –scăderea acuităţii perceptive
- Anestezia – abolirea acuităţii
 Calitative
o Iluziile –când percepţia nu se produce sau se produce în mod
neclar sau deformat
o Pareidoliile - iluzii complexe care apar în special la persoanele
tinere,
o Metamorfopsiile –iluzii vizuale ce afectează aprecierea
obiectelor în spaţiu
o Iluzia sosiilor –bolnavul atribuie aceeaşi identitate unor
persoane care în realitate nu seamănă sau seamănă foarte puţin

B. Sindroamele agnozo-apraxo-afazice:
a. Agnozia – pierderea capacităţii de recunoaştere mentală a percepţiilor.
o Tactilă - pierderea capacităţii de a recunoaşte cu ajutorul pipăitului
forma, natura şi semnificaţia obiectelor.
 primară (perceptivă)
- amorfognozia – pierderea capacităţii de a recunoaşte
forma şi volumul
- ahilognozia – pierderea capacităţii de a recunoaşte
structura unui obiect,
 semantică – în ciuda faptului că bolnavul analizează corect
forma şi substanţa obiectului nu reuşeşte să-l identifice şi să-i
precizeze utilitatea
o Vizuală – incapacitatea analizării şi identificării perceptive a
senzaţiilor vizuale,
 primară care cuprinde:
 agnozia de culoare (daltonismul)
 agnozia vizuală a obiectelor concrete
 agnozii vizuale corelate cu gândirea simbolică
 alexia – incapacitatea de a citi
 agnozia imaginilor şi figurilor simbolice –
incapacitatea de a recunoaşte figurile geometrice
elementare
o Auditivă (surditatea verbală) – reprezintă incapacitatea de a
recunoaşte vorbirea.
 globală – surditatea pentru cuvinte şi zgomote
 amuzia – agnozia auditivă a sunetelor muzicale vocale
sau instrumentale
1
 o de schemă corporală cauzate de modificările survenite în compexul
informativ intero şi proprioreceptiv ce contribuie la formarea imaginii
propriului corp.
 spaţiale – ţin de localizarea obiectelor în spaţiu. Este
vorba de - autotopognozia – incapacitatea localizării
corecte a segmentelor propriului corp (sindromul Pick).
 anosognozia – nerecunoaşterea unei hemiplegii,
pacientul nu identifică paralizia în hemicorpul,
atribuind membrele paralizate altei persoane.
 sindromul Gerstman – incapacitatea de a-şi identifica
degetele, în special degetele 2, 3 şi 4,

b. Apraxia –pierderea posibilităţii de exprimare gestuală şi de efectuare

a unor mişcări sau acţiuni, ca urmare a unor leziuni cerebrale, deşi
funcţiile intelectuale, motorii şi senzoriale sunt păstrate
c. Afazia –alterarea până la pierderea tranzitorie parţială sau definitivă
a capacităţii psihice de exprimare şi/sau înţelegere a limbajului vorbit
şi/sau scris, ca urmare a unor leziuni corticale în regiunea frontală
sau în ariile parietale şi temporale.
a. globală (afazie Broca) –reprezintă pierderea completă a
limbajului vorbit şi scris
b. psihomotorie – pierderea capacităţii de exprimare în limbaj scris
sau vorbit cu păstrarea capacităţii de comprehensiune (înţelegere)

C. Halucinaţiile - reprezentări stagnante denaturate, bolnavul este convins însă

de realitatea acestor percepţii fară obiect.
 adevarate (halucinaţii propriu-zise, sau psiho-senzoriale), reprezentarea
lor se reproduce pe receptorii organelor de simţ
o exteroceptive – uni- sau multisenzoriale (auditive, vizuale,etc
o proprioceptive (cenestezice) – halucinatiile sensibilitatii viscerale
o kinestezice ( de miscare)
 intrapsihice - denumite şi automatisme mentale, pseudo-halucinații.
- percepțiile sunt plasate în afara receptorilor organelor de
simț sau a unei proiecții perceptive spațiale.
-sunt resimțite adeseori ca un ecou al gândirii. Se spune ca
bolnavul vede și aude cu ochii sau urechile minții.

Clasificare în functie de analizatori:

a. adevărate sau psihosenzoriale
 vizuale - sunt false percepţii vizuale
o elementare
o complexe – sunt reprezentate de adevărate scene ce conţin unul sau mai
multe personaje. Bolnavul participă activ în cazul acestor halucinaţii
(stare onirică).

2
 o heautoscopice –proiectarea propriului corp ca intr-o oglinda. Se
intalneste in epilepsie sau schizofrenie
o după dimensiuni: de mărime naturală, foarte mari sau foarte mici
o după culoare: alb negru sau color
 auditive – sunt false percepţii auditive; cel mai frecvent întâlnite.
o elementare – sub formă de diverse sunete
o complexe – sub formă de voci care pot fi de tonalităţi diferite, au un
timbru precis
 olfactive şi gustative - sunt de obicei trăite împreuna
o Au o tonalitate afectivă, sunt legate de efectele plăcerii sau neplăcerii
 tactile. – reprezentate de diverse atingeri ale pielii sau de resimtirea unor
furnicaturi sau a unui curent electric. De obicei halucinatiile tactile sunt insotite
si de alte tipuri de halucinatii si de idei delirante.
 motorii sau kinestezice (de mişcare) - interesează motilitatea activă şi pasivă.
Însotesc de regula delirurile
 cenestezice (proprioceptive) - ilustrate de o gama diversa de senzatii
localizate in segmentele viscerale la orice nivel
o parţiale pot interesa:
 sensibilitatea viscerală
 halucinaţii genitale
o generale realizează sindromul de depersonalizare manifestat prin
senzaţia de transformare a corpului, de percepţie a unor unde sau a
unei posesiuni diabolice sau zoopsice1 a corpului în întregime
b. intrapsihice (pseudohalucinaţii)
 psihice vizuale –imagini mintale involuntare, scenice sau pot reprezenta un
grup de imagini (bolnavul vede cu ochii închişi), litere, cuvinte, fraze sau chiar
scrisori.
 psihice auditive – bolnavul aude voci interioare, ecoul gândirii, bolnavul îşi
aude gândurile ca şi când ar veni de la o altă persoană (impresia de furt al
gândirii).
 psihomotorii verbale –halucinaţii ale limbajului interior ce se formează în
însăşi vorbirea pacientului. Uneori poate apărea un dialog între vocile
interioare.

 Clasificarea după criterii etiopatogene

o Fiziologice
 pot fi întâlnite la oameni sănătoşi psihic; sunt similare oarecum
cu reveria (visele);
 sunt lipsite de convingerea fermă a realităţii lor;
 ele sunt de obicei hipnagogice
 sunt reprezentate de halucinații vizuale și auditive în majoritatea
cazurilor

3
 o produse prin lezarea receptorilor periferici - sunt rare și cu
caracter elementar (fotoame, acufene, acuasme);
o produse prin lezarea centrilor corticali - se întâlnesc în tumorile
cerebrale
o onirice
- se produc întotdeauna în prezenţa tulburărilor de conştiinţă ce
produc o dezorientare temporo-spaţială.
- se întâlnesc în diferite stări confuzive din intoxicaţii, traumatisme
o din schizofrenie și delirul cronic
- sunt în majoritatea lor auditive și în măsură tributare ideilor
delirante
- bolnavului i se pare că se vorbește despre el
- Pacienții pot prezenta de asemenea, halucinații tactile, vizuale,
olfactivo-gustative sau cenestezice sau pseudo-halucinații de tipul
ecoului gândirii
o experimentale
- produse în mod experimental cu ajutorul unor substanţe
psihodisleptice (denumite și halucinogene)

2. Tulburari de atentie si memorie - definitie, clasificare, enumerare

detaliata

Noţiunea psihologică de atenţie se referă la procesul de orientare şi concentrare

a activităţii psihice asupra unor obiecte sau fenomene care prin semnificaţia lor
biologică sau socială necesită o cât mai clară reflectare şi selectare conştientă
(atenţie = prosexie).
Atenția realizează o strânsă corelație cu afectivitatea, ideația și acțiunea.
Caracteristicile sau calitățile atenției:
STABILITATEA = menținerea un timp mai lung a orientării și concentrării
psihonervoase asupra aceluiași fapt sau aceleiași activități.
CONCENTRAREA ATENȚIEI = mobilizarea intereselor și eforturilor îmntr-o
anumita directie în functie de semnificatiile stimulilor, paralel cu inhibarea actiunii
unor factori perturbatori.
VOLUMUL = cantitatea de date ce pot fi cuprinse simultan în planul reflectării
conștiente este limitat.
FLEXIBILITATEA SAU MOBILITATEA = capacitatea subiectului de a
deplasa atenția de la un obiect la altul în intervale cât mai scurte de timp
DISTRIBUTIVITATEA = proprietatea care vizează amplitudinea unghiului de
cuprindere simultană în planul conștiintei clare a unei diversități de fapte, procese,
manifestări.

4
 Tulburările atenţiei:
 interesează concentrarea, calitatea selecţiei sau acuitatea, mobilitatea și
distribuția.
1. Aprosexia (abolirea atenţiei) – imposibilitatea de a se concentra într-o
anumită direcţie, de a fixa un anumit obiect sau acţiune, chiar pentru un
timp foarte scurt.
2. Hiperprosexia – este întâlnită frecvent în psihiatrie, majoritatea bolnavilor
psihici demonstrând o atenţie exagerată. Uneori această atenţie exagerată
este urmată de distractibilitate, remarcându-se o oscilaţie între hiper şi
hiposexie.
3.Hipoprosexia – este sinonimă cu scăderea atenţiei şi instalarea unei oboseli
precoce, a lipsei de concentrare şi vivacitate. În manie asistăm la o dispersie
a atenţiei prin exces de mobilitate, bolnavul fixându-se succesiv asupra mai
multor elemente, însă pentru o durată foarte scurtă.
4. Inerţia (perseverarea) –exprimă o tulburare a mobilităţii atenţiei şi aparţine
cu predilecţie cadrului simptomatic al psihozei epileptice, concomitent cu
vâscozitatea şi perseverenţa ideatorie.
5. Cefaleea de atenție – este secundară efortului intelectual și se stinge odată
cu acesta. Poate fi expresia unei depresii nevrotice sau melancolice,
declanșată de anumite stări conflictuale.
6. Numim "distrați", oamenii a caror inteligență este incapabilă să se fixeze
într-un mod cât de cât stabil, oameni care trec fară încetare de la o idee la alta,
care sunt la cheremul schimbărilor celor mai fugitive ale dispoziției lor sau ale
evenimentelor celor mai insignificante din ambianță. Este o stare perpetuă de
mobilitate și împrăștiere, aflată la antipodul atenției.

MEMORIE

Procesul mnezic se află la baza oricărei activităţi psihice. Organismul uman

este supus unui flux de informaţii provenite din mediul intern sau extern. Sistemul
nervos triază aceste informaţii în funcţie de semnificaţia lor pentru organism.
Informaţiile importante lasă o urmă a trecerii lor prin sistemul nervos, această urmă
fiind numită engramă.
Memoria este un proces psihic de înregistrare, stocare şi evocare prin
recunoaştere şi reproducere a informaţiilor stocate.

PATOLOGIA MEMORIEI
D.p.d.v. clinic, memoria poate fi tulburată sub două aspecte: cantitativ şi
calitativ .

I. Tulburările cantitative ale memoriei au loc în două sensuri:

1. Hipermnezia –înregistrarea rapidă şi detaliată a informaţiilor din mediul
ambiant, dar în acelaşi timp se manifestă şi o evocare exaltată a amintirilor.
- se întâlneşte în unele beţii patologice expansive.

5
 -Pacienţii maniacali manifestă stări de agitaţie psihomotorii, tulburări de limbaj
şi memorie, vorbesc foarte rapid şi trec de la o idee la alta.
2. Hipomnezia - scădere uşoară a memoriei
- se poate întâlni în diverse situaţii: stări de oboseală, surmenaj sau
suprasolicitare.
3. Amnezia este o scădere accentuată a memoriei.
 motorie (apraxie) – constă în uitarea actelor motorii.
 apraxie ideatoare –bolnavul uită concepţia gestului
 apraxie motorie –bolnavul nu ştie să exprime gestul
 senzorială (agnozie) – deşi simţurile sunt intacte, bolnavul nu
recunoaşte ceea ce simte (este de fapt o amnezie simbolică).
 amnezia memoriei sociale –disoluția sau pierderea funcției sociale
a acesteia (uită persoanele apropiate)
 anterogradă este amnezia înregistrării informaţiilor, a fixării
acestora, nu reţine experienţele recente fără a altera însă stocul
vechi de informaţii.
 retrogradă – pacientul prezintă o incapacitate de invocare a unor
amintiri din trecut având însă păstrată capacitatea de a fixa
informaţii recente.
 lacunară (goluri de memorie) – uitarea (neînregistrarea) limitată
temporo-spațial, ce însoțește în mod firesc perioada de timp în care
cunoștința a fost abolită.

II. Tulburări calitative ale memoriei – constau în tulburarea acurateţei

diferitelor etape ale procesului mnezic.
1. Dismnezia – dificultatea fixării sau evocării informaţiilor cu uitarea
numelor şi uneori cu evaporarea amintirilor:
- neurastenie, debutul ASC şi al demenţelor.
2. Ecmnezia – evocarea halucinatorie a trecutului cu actualizarea scenelor
din trecut:
-psihoze senile, disoluţie epileptică a conştiinţei.
3. Criptemnezia – prezentarea informaţiilor dobândite anterior din cărţi sau
în cadrul diverselor activităţi desfăşurate în comun cu alţi indivizi ca fiind producţii
proprii, originale:
- delire revendicatoare de invenţie, paranoia.
4. Paramnezia – deformarea actului evocării prin falsificare; evocări şi
recunoaşteri eronate, ale unor evenimente care au avut loc în realitate sau
reproducerea unor evenimente false, imaginare.
- se amestecă prezentul cu trecutul, realul cu imaginarul – fie
prezentul este legat patologic de trecut ca în cazul falselor recunoaşteri,
fie prezentul este separat de trecut ca în impresia deja vú.
5. Confabulaţia –o producţie mnezică compensatoare, bolnavul relatând fapte
imaginare faţă de care el are convingerea realităţii acestora (se amestecă false
amintiri şi fabulaţii):
- sdr. amnezic Korsakov, psihozele senile
6
 3. Tulburarile gandirii - definitie, clasificare, enumerare detaliata

Gândirea este o activitate superioară de sinteză a vieţii psihice, constând în

reflectarea generalizată şi mijlocită a obiectelor şi fenomenelor, ca şi a relaţiilor
dintre ele. În scop didactic vom împărţi tulburările gândirii în:
1. tulburări ale formei sau cursului gândirii: acceleraţia, încetinirea,
perseverarea, barajul de idei, inhibiţia, fadingul mental, lipsa ideaţiei, tulburările
asociaţiei de idei
2. tulburări ale conţinutului gândirii: ideea fixă, ideea obsedantă, ideea fobică,
ideea ipohondriacă, ideea delirantă

A. TULBURĂRI ALE CURSULUI GÂNDIRII - interesează ritmul,

coerenţa şi activitatea expresivă.

1.Acceleraţia cursului gândirii (tahipsihie sau „fuga de idei”)

–succesiune de idei mult mai rapidă decât cea obişnuită,
- exprimă o hiperactivitate psihică întâlnită normal în inspiraţia creatoare şi
patologic în alcoolism.
-Un caz particular de accelerare a cursului gândirii este mentismul =
ruminaţia intelectuală în cadrul căreia ideile se repetă monoton şi obsedant în
perioadele de insomnie sau la trezirea matinală.

2. Încetinirea cursului gândirii (bradipsihia)

–derulare lentă „cu încetinitorul” a activităţii psihice, cu evocarea dificilă a
amintirilor, cu răspunsuri întârziate, încetinite şi trenante, cu pauze prelungite între
cuvinte. Se însoţeşte şi de încetinirea mişcărilor (bradikinezia).

3. Perseverarea
– e defect de fluiditate şi spontaneitate, opusul fugii de idei
- constă în dificultatea de a se elibera rapid de o idee evocată pentru a trece la
alta (în cadrul unei discuţii subiectul nu face faţă la schimbarea rapidă a discuţiei, nu
răspunde, incapacitatea de a da repede răspunsul).

4. Barajul de idei
– este o tulburare a continuităţii gândirii
- constă în oprirea bruscă a gândirii şi vorbirii însoţită de o mimică
contradictorie după care cursul ideilor se reia.

5. Inhibiţia gândirii
– prezintă o diminuare a conţinutului ideativ, o pauperizare a acestuia
- bolnavul face un efort de a gândi, ideile sale fiind însă lipsite de claritate şi
vigoare.

7
 6. Fadingul mental
– epuizarea progresivă a cursului gândirii, exprimat de întreruperea treptată a
unei fraze începute.
- Vorbirea şi gândirea bolnavului se sting treptat înainte de a se finaliza.
- Este o stare de regresiune a gândirii ce se asociază cu deficite ale memoriei şi
ale capacităţii de abstractizare.
- Se întâlneşte în: melancolie, diverse stări de surmenaj, schizofrenie, tumori
cerebrale.

7. Lipsa ideaţiei (anideaţie)

– este o tulburare cantitativă
- constă în scăderea extremă a conţinutului gândirii. Se întâlneşte în demenţe,
idioţie.

8. Tulburările asociaţiei de idei

– interesează capacitatea evocării succesive a reprezentărilor.
- Se întâlnesc mai multe feluri de asociaţii de idei:
 asociaţia prin consonanţa (unirea) cuvintelor - asociaţia rapidă cu
vorbire rimată şi versificaţie superficială
 asociaţia bizară – se produce prin introducerea brutală în gândire a
unor idei fără legătură cu ideea curentă;
 asociaţia polarizată - care reprezintă introducerea temei delirante în
fluxul ideativ, pornind de la idei fără semnificaţie sau având o
semnificaţie foarte îndepărtată de tematica ce preocupă bolnavul, fără
caracteristica stărilor delirante.
 incoerenţa – este o tulburare extremă a asociaţiei de idei, constând în
elaborarea unui limbaj de neînţeles ce conţine repetiţii, cuvinte
deformate, tulburări sintactice, salată de cuvinte, etc.

B. TULBURĂRILE DE CONŢINUT ALE GÂNDIRII

- reprezentate de ideile patologice, atunci când ideile nu mai sunt adaptate

realităţii şi când varietetea lor proprie omului normal tinde a se rarefia.

 IDEEA FIXĂ
– se impune constant şi perseverent, orientând într-un singur sens cursul
gândirii, realizând un monoideism.
- se integrează şi se armonizează celorlalte reprezentări, fiind acceptată
de conştiinţă cu toate că aspectul său patologic nu este recunoscut de subiect.
-Prin tenacitatea ei produce o stare de disconfort psihic, o stare apropiată
de cefalee, generând dificultăţi de concentrare, acte ratate, anxietate şi
scăderea randamentului profesional.

8
  IDEEA OBSEDANTĂ SAU ANANCASTĂ
– constă într-o acaparare a gândirii de către o reprezentare banală, o
întrebare, un cuvânt, o frază etc., ce se impun și revin cu persistență,
recunoscute de subiect ca fenomene parazitare și de care nu se poate elibera
cu tot efortul depus, fiind însoțită de anxietate și de ritualuri de apărare.
- se întâlnesc în stările de oboseală și de suprasolicitare, în șocuri emotive, în
sechelele de encefalită, în epilepsie, în nevroza obsesivă.
- Obsesiile impulsive apar atunci cînd starea obsedantă constă în tendința de a
îndeplini anumite acte. Din partea bolnavului există o rezistență activă și anxioasă de
a nu-i da curs.

 IDEEA FOBICĂ – fobiile

- sunt obsesii însoţite de teamă anxioasă şi nejustificate, recunoscute de bolnav ca
fiind absurde, mijlocul de apărare fiind evitarea situației ce le generează, și care,
totuși, se impun chinuitor.
- Uneori, supuse unei analize ce le dovedeşte ca fiind nefondate, acestea se sting.
- Ca forme de manifestare ele pot fi legate de elementele realităţii obiective sau de
fenomenele vieţii umane.
 În funcţie de numărul lor:
o fobia difuză denumită şi pantofobie
 – este o stare permanentă de alerta anxioasă ce izbucneşte brusc
prin paroxisme, în circumstanţe minore, sau fără o motivaţie
aparentă.
o fobia sistematizată – monofobie
 - se fixează pe un anumit obiect.
 În funcţie de criteriul etiopatogenic:
o fobiile constitutionale
- se creează senzaţia că acestea fac parte din însăşi structura
personalităţii individului
o fobii accidentale
–apar în urma unui şoc emoţional, în stările de surmenaj, stres prelungit
etc.
- fobii ale obiectelor (arme, obiecte ascuţite, obiecte murdare, etc)
- fobii ale locurilor (spaţii goale, spaţii închise, căi ferate, cimitire, etc)
- fobii ale elementelor (apă, tunet, pământ, foc, etc)
- fobii ale fiinţelor
- fobii ale relaţiilor sociale (de a scăpa cuvinte grosolane în public, de a comite o
impoliteţe, etc)
- fobii morale şi religioase
- fobii ale funcţiilor fiziologice (de mers, de somn, de a respira, etc)
- fobia de a avea fobii (fobofobie)

9
  IDEEA IPOHONDRIACĂ
- credinţa că subiectul este cuprins de boli diverse, stare ce este însoţită de
depresie şi anxietate.
 ipohondria minoră
o o preocupare şi observarea permanentă a sănătăţii şi a funcţiilor
fiziologice.
o Ideea ipohondriacă se întâlneşte în nevroză.
 Ipohondria majoră
o este constituită din diferite deliruri induse;
o temele delirante predilecte sunt: prejudiciul fizic, transformarea în
animal, posesiune animalică sau demonică.

E. IDEEA DELIRANTĂ
- este trăită de bolnav cu o convingere ireductibilă despre veridicitatea ei.
- Ideea delirantă izolantă constituie o excepţie. În debutul lent progresiv,
delirul este precedat de o fază de pregătire numită faza predelirantă, care poate dura
luni sau chiar ani de zile, până când ideea delirantă se cristalizează într-o certitudine
delirantă.
- Delirurile sunt într-o largă măsură corelate cu halucinaţiile, care fie preced
delirul anticipând astfel pe plan senzorial tematica prin viziuni, voci, etc, fie că apar
concomitent cu acestea, subliniind astfel şi mai mult existenţa sa.
Starea delirantă este starea morbidă generată de dezordinea gândirii, ce
alterează profund personalitatea; aceasta poate fi: acută (pasageră) şi cronică
(persistentă).
 Atunci când tema delirantă este multiplă şi disparată este vorba de un delir
polimorf.
 Când tema delirantă este unică şi organizată într-o direcţie vorbim de un
delir sistematizat.
Tema delirului este axată în mare măsură pe o preocupare fundamentală.

CLASIFICAREA DELIRURILOR DUPĂ TEMATICĂ

 Delirul paranoid
 Delirul expansiv
 Delirul micromanic

 Delirul paranoid
o cel mai frecvent întâlnit în patologie şi cu cea mai largă gamă de varietăţi.
o Are un debut lent
o este precedat de halucinaţii auditive sau vizuale care crează o atmosferă
favorabilă.
o Cele mai frecvente forme ale delirului paranoid sunt:

10
  delirul de influenţă – bolnavul simte că nu mai are libertate şi
independenţă în acţiuni, că există persoane care au putere să-l comande, să-
l oblige să facă o serie de fapte
 delirul de interpretare – bolnavul chiar dacă pleacă de la premise exacte
ajunge la concluzii false corespunzător tematicii sale delirante. Exclude
alimentarea din halucinaţii sau fantasmele onirice.
 delirul de relaţie – bolnavul consideră că rudele şi prietenii îi ascund
anumite intenţii spre a-şi duce mai bine la îndeplinire planul lor de a-l
distruge sau de a-i face rău sub diferite modalităţi.
 delirul de urmărire – bolnavul trăieşte o impresie continuă de urmărire
nejustificabilă care se exercită prin intermediul oricărei persoane ce îi apare
accidental în cale.
 delirul de persecuţie – convigerea nestrămutată a bolnavului că este
nedreptăţit, în această conjunctură incluzând cvasitotalitatea persoanelor de
răspundere din ambianţa sa.
 delirul de otrăvire – bolnavul este convins că va fi suprimat prin substanţe
puse în alimente, chiar şi pe haine sau pat, faţă de care depune toate
străduinţele de a le elimina, îndepărta sau de a le face inofensive.

 Delirul expansiv (supraapreciere a propriei persoane)

- Este trăit cu mulţumire şi satisfacţie,
- survine la toate vârstele
- poate fi uneori alimentat de aprecierile laudative ale celor apropiaţi.
Exemple
o delirul megalomanic – crează bolnavului o stare de satisfacţie fiind convins că
are calităţi extraordinare, vorbeşte despre sine numai la superlativ, iar viitorul îi
va rezerva repede şi sigur o consacrare pe deplin meritată.
o delirul de grandoare – bolnavul trăieşte impresia că ar poseda toate titlurile şi
bogăţii imense, ajungând până la absurditate grosolană, această stare
caracterizând de regulă meningoencefalita cronică sifilitică şi parafrenia
fantastic
o delirul de invenţie – bolnavul consideră că posedă metode şi descoperiri care
vor revoluţiona tehnic, îl vor face bogat şi fericit şi-i va obliga pe toţi să-i
recunoască meritele sale incontestabile
o delirul genealogic sau de filiaţie – se referă la titlurile sale, la originea puţin
obişnuită, la strămoşii săi celebri, care i-au transmis o seamă de trăsături
superioare faţă de cele ale omului obişnuit.

 Delirul micromanic (subaprecierea propriei persoane)

Formele cel mai des întâlnite:

11
 o delirul de autoacuzare sau de vinovăţie –convingerea în existenţa unor grave
greşeli comise într-un trecut mai apropiat sau mai îndepărtat dar care trebuie
acum pedepsite cu severitate.
o delirul de umilinţă sau nedemnitate –convingerea bolnavului că asistenţa,
îngrijirea şi chiar alimentaţia primită nu sunt meritate, faţă de îngrozitoarele
păcate pe care consideră că le-a săvârţit şi pentru care cere aplicarea sentinţei
capitale – eradicarea.
o delirul de ruină, de stricăciune – exprimă durerea morală a bolnavului şi este
proiectată asupra lumii înconjurătoare. Bolnavul consideră că el este autorul
marilor catastrofe care se vor abate asupra omenirii (cutremure, războaie, etc).
o delirul de prejudiciu – cuprinde ideile delirante legate de propriile obiecte şi
bunuri care se risipesc, care se pierd, se degradează, el nemaiavând nimic din
ceea ce reprezintă averea personală şi posibilităţile sale de existenţă.
o delirul de negaţie – este transpunerea la dimensiunile universului, a trăirilor
depresive. Bolnavul îşi închipuie că totul va fi înghiţit de neant, că nu există
nimic, urmând cât de curând să asistăm la sfârşitul catastrofal, inevitabil al
lumii.
Alte forme de delir:
– delirul mistic – inspirat din convingeri religioase - în cadrul căruia apar
personaje şi scene biblice. Acesta poate lua aspectul paranoid, pacientul considerând
că este persecutat, urmărit.
– delirul de gelozie – este foarte frecvent, considerat ca formă erotică a
delirului paranoid. Se caracterizează prin convingerea eronată a bolnavului de
infidelitate a partenerului.
– delirul cosmogonic – cuprinde în tematica sa elemente interpretative despre
originea lumii şi poate fi întâlnit în schizofrenie, parafrenie şi strări demenţiale.
– delirul zoontropic – de transformare în animale – este astăzi rar întâlnit.
– delirul indus – cuprinde cel puţin două persoane – inductorul (bolnavul
delirant) şi indusul (persoana care preia delirul).

4. Tulburarile afectivitatii- definitie, clasificare, enumerare detaliata

A. Tulburările stărilor afective primare:

– cantitative: hipertimia (maniacală şi melancolică), ciclotimia, hipotimia sau
atimia
- calitative (distimii): perplexitatea, labilitatea afectivă, extazul, ambivalenţa,
indiferenţa şi paratimia
B. Tulburările stărilor afective secundare:
- complexe (emoţii)
- superioare (sentimente şi pasiuni)

A. Tulburările stărilor afective primare - cantitative și calitative

12
 A.1. Tulburările cantitative ale afectivității
b. Hipertimia
- poate oscila spre polul euforic cu plăcere, satisfacţie, exuberanţă, atitudine
expresivă, realizând astfel starea maniacală,
- se mai poate situa şi la polul opus – polul depresiv – fiind însoţită de durere,
insatisfacţie, izolare, uneori idei delirante, realizând starea melancolică.
 Hipertimia maniacală
- constituită pe un fond euforic şi expansiv de veselie debordantă
şi spontană, fericire.
- Se constată o stimulare a tuturor instinctelor şi regresiunea
conştiinţei etice.
 Hipertimia melancolică
- constituită pe un fond de depresie profundă, cu insatisfacţie,
interiorizare, modificări ale tempo-ului psihic şi somatic, scăderea
memoriei, inhibare insinctivă,
- bolnavul prezintă „dezgust pentru orice fel de activitate”,
- El este dominat uneori de o accentuată „durere morală”.
- Tulburările emoţionale se traduc printr-o anxietate profundă ce
influenţează comportamentul fie inhibându-l şi influenţând astfel
motricitatea - caz în care vorbim de apragmatism, fie că îl
dezorganizează, realizând agitaţia sterilă ce apare uneori în cazul
melancoliei anxioase.
b. Ciclotimia
- se caracterizează printr-o dispoziţie morbidă, trecând uşor de la veselie la tristeţe
şi de la bucurie la durere.
- Tempo-ul este rapid, accelarat, atunci când dispoziţia este veselă şi este încetinit
atunci când dispoziţia este tristă.
c. Hipotimia sau atimia
- de regulă se întâlneşte în schizofrenie
- reprezintă nu numai o tulburare cantitativă dar şi o tulburare calitativă a
dispoziţiei.
- Se întâlneşte de regulă la tineri după pubertate
- se manifestă prin: dezinteres total, apatie, indiferenţă.
- Pacienţii prezintă o răceală afectivă, sunt distanţi, absenţi, expresivitatea (mimica)
este absentă.
Atimia – apatia, atimhormia se caracterizează printr-un indiferentism afectiv
marcat, însoţit uneori de halucinaţii auditive; se întâlneşte în mod caracteristic în
schizofrenie.

A.2. Tulburările calitative ale afectivității - se mai numesc şi distimii.

 Perplexitatea
- stare obscură şi confuză de disconfort psiho-afectiv, în decursul căreia bolnavul
nu este capabil să rezolve situaţia în faţa căreia se află.
 Labilitatea afectivă
-trecerea rapidă de la o stare euforică la una depresivă facilitată de stimuli externi.
13
 Extazul
-stare paroxistică de fericire, în decursul căreia individul rupt de mediul ambiant,
este transportat într-o lume psihică inaccesibilă altuia, având o atitudine
adecvată acestei trăiri.
 Ambivalenţa, indiferenţa şi paratimia – sunt expresia unei destructurări a
personalităţii
o ambivalenţa – este un simptom fundamental al schizofreniei constând în a
manifesta în acelaşi timp stări afective contrare: dragoste şi ură, teamă şi
dorinţă faţă de o anumită persoană etc.
o indiferenţa – este o tulburare cantitativă şi calitativă constând în
incapacitatea bolnavului de a participa şi reacţiona afectiv la o situaţie
adecvată; bolnavul este neutru, nu are nici o dorinţă, nu simte bucurie sau
tristeţe, este total nepăsător.
o paratimia – constă în lipsa unui acord între conţinut şi situaţia trăită
actual, atitudinea fiind bizară, inadaptată, paradoxală sau absurdă. Se
întâlneşte în schizofrenie.

B. Tulburările stărilor afective secundare, complexe (emoţii) şi superioare

(sentimente şi pasiuni)

 Emoţiile
- răspunsuri la situaţii stresante,
- caracterizate printr-un ansamblu de fenomene psihofiziologice.
- înglobează afectele şi reacţiile neuro-vegetative.
 Afectele
- stări psihice imediate, dificil de analizat,
- caracterizează orientarea unei reacţii, cum ar fi:
- interesantul, cu reacţii de aşteptare şi de explorare;
- agreabilul (plăcutul), cu reacţii de expansiune şi de căutare;
- dezagreabilul (durerosul), cu reacţii de aşteptare şi de fugă.
 Reacţiile imediate de violenţă, mânie şi teamă
- sunt considerate patologice atunci când emoţia declanşată de un stimul depăşeşte
prin intensitate şi durată manifestările constatate la subiecţii normali în condiţii
analoge.
- Formele clinice ale reacţiilor emotive imediate sunt dominate de reacţii
explozive, violente, definite printr-o descărcare elementară de afecte puternice,
fără control emoţional. două forme:
- reacţia explozivă de mânie - cel mai frecvent în intoxicaţia alcoolică.
- reacţie de teamă - în stările de panică şi poate avea intensităţi diferite, ajungând
până la senzaţii de sufocare.
 Anxietatea sau angoasa
- rezultă din dezechilibrul între un stimul stresant şi capacitatea redusă de reacţie a
organismului.

14
 - Unii autori considră anxietatea ca fiind teama desfăşurată în sfera psihică sau
reprezintă o teamă nedefinită pentru prezent, ce duce la un comportament
neliniştit şi necontrolat.
- Angoasa ar fi o teamă desfăşurată în sfera somatică organo-viscerală ca teamă
nedefinită pentru viitor şi comportament inhibat şi controlat.
 Siderarea emotivă
- o stare de stupoare, de catatonie, de inerţie, apărută în cursul unei emoţii
extreme, se pare şi cu suspendarea scurtă a conştiinţei, cu păstrarea, la revenire,
a unor tulburări: mutism, surditate etc., („am înlemnit de frică”). Este legată de
emoţia şoc şi de angoasă.
 Reacţiile psihosomatice
- dezordini somatice endocrine şi neuro-vegetative ce însoţesc emoţiile.
- conversiunea isterică – dezordini somatice urmare a refulării unui afect, care
neparvenind în conştiinţă pentru a genera o reacţie de angoasă, se exprimă
clandestin printr-o proiectare somatică cu semnificaţie simbolică, ex.: o surditate
poate corespunde refuzului de a auzi, o paralizie refuzul de a merge; alegerea
organului având o semnificaţie simbolică
- trăirea bolii – starea cenestopat-ipohondriacă – percepută ca o stare
dezagreabilă, de disconfort, de ecou al unei suferinţe somatice asupra psihicului
– se simte bolnav deşi starea organică este bună.
 Sentimentele
– efectele persistente ale emoţiilor, pot căpăta o intensitate şi o calitate încât să
devină patologice.
- Pasiunea – poate atinge un grad patologic şi să conducă la comportamente
dezadaptate;
- la polul expansiv corespunde caracterului paranoic (orgoliu nemăsurat,
neîncredere şi judecată falsă),
- la polul senzitiv, corespunde unei afectivităţi extreme la care se asociază o
insuficienţă de expresie emoţională, ce duce la o stază afectivă: o experienţă
penibilă rămâne prezentă în memorie şi ani de zile revine în conştiinţă, dând un
sentiment de insuficienţă umilitoare, de neîncredere morală, cu comportament şi
idei de interpretare.

5. Tulburarile instinctelor si ale vointei - definitie, clasificare,

enumerare detaliata

Tulburările instinctelor
 Alimentar: cantitative şi calitative
 De apărare
 Matern
 Sexual

15
 Instinctele sunt însuşiri înnăscute care determină motivaţia unui comportament
caracteristic speciei şi este îndreptat întotdeauna spre realizarea unor cerinţe
biologice fundamentale.

 TULBURĂRILE INSTINCTULUI ALIMENTAR

- expresia unor revendicări afective incoștiente.
- observate frecvent în marea majoritate a bolilor psihice.
- îmbracă fie o funcţionalitate excesivă a acestui instinct fie o diminuare sau
denaturare a acestuia.
A. Tulburările cantitative:
 Exagerarea instinctului alimentar - hiperfagia:
o bulimia sau polifagia (excesul alimentar)
– a fost menţionat în special în oligofrenie, schizofrenie, demenţe;
o polidipsie - exagerarea setei sau a consumului de lichide;
- dipsomanie – constă în tendința imperioasă de a bea alcool până cade
„beat turtă” (poate fi echivalența unui acces melancolic).
 Diminuarea instinctului alimentar
- anorexie - forma gravă de dispariţie a senzaţiei de foame
(anafagie).
- Sitiofabia – refuzul de a mânca ca urmare a unor idei delirante sau
halucinaţii;

B. Tulburările calitative:
 Pervertirea instinctului alimentar
- însoţeşte de regulă stările grave de oligofrenie şi demenţe
- pacientul mestecă sau înghite tot ce îi pică în mână.
 Alotriofagia
–tendinţa patologică de a înghiţi diverse obiecte necomestibile (cuie,
cioburi, lame etc.) în scopul de a epata sau şantaja.
- Se întâlneşte de regulă în psihopatii.
 Coprofagia
– consumul de materii fecale (în demenţa precoce).
 Pica
– pulsiunea unor femei gravide de a mânca pământ bogat în substanţe
minerale, var, cretă etc. mai ales în primele luni de sarcină.
 Geofagia – instinctul de a consuma pământ.
 Mericismul – constă în masticații de lungă durată a alimentelor regurgitate
din stomac.

 TULBURĂRILE INSTINCTULUI DE APĂRARE

 Exagerarea instinctului de apărare - agresivităţii crescute ce reprezintă o

desfăşurare expansivă de acte psihomotorii cu un înalt grad de
periculozitate.
- Agresivitatea poate fi:
16
 - constituţională – este consecinţa unei structuri biopsihologice cu
un plus înnăscut de violenţă şi impulsivitate
observată îndeosebi la psihopați și epileptici
agresivitatea paranoicilor exercitată lucid și cu sânge rece asupra
persoanelor considerate de bolnavi drept dușmani).
- câştigată – se datorează unor factori nocivi care exacerbează
cruzimea, violenţa şi irascibilitatea. Aceşti factori ar fi: traumatismul
cranio-cerebrale (de exemplu la boxeri), alcool, oligofrenia sau
schizofrenia.
 Diminuarea instinctului de apărare
- aduce creşterea indiferenţei faţă de pericolele adevărate şi de situaţiile
primejdioase.
- În melancolie, în prezenţa delirului de autoacuzare se poate ajunge la
automutilare ca o expresie a unei autosancţiuni pentru o faptă pe care
bolnavul consideră că a comis-o în trecut.
 Abolirea sau lipsa instinctului de apărare
- favorizează sinuciderea.
- Sinuciderea (raptusul autolitic) se întâlnește în stări reactive tensionale,
în depresii, schizofrenii, psihoze de involuție.
 Autorii francezi descriu avariția sau lăcomia ca adevărate aberații sau
perversiuni ale instinctului de conservare.
o Avariția este o economie absurdă și inutilă care se întâlnește cu
precădere în psihozele presenile și senile
o lăcomia, această poftă exagerată de a poseda cât mai mult, indiferent
prin ce mijloace, poate reprezenta una din particularitățile psihopatiei
sau a nevrozei isterice.

 TULBURĂRILE INSTINCTULUI MATERN

Instinctul matern reprezintă o necesitate fundamentală pentru dezvoltarea optimă a

copilului. Lipsa îngrijirii copilului în primul an de viaţă are consecinţe grave asupra
dezvoltării acestuia.
Exemple
 Exacerbarea
– în unele forme de nevroză
- are drept consecinţă o dragoste sufocantă ce împiedică dezvoltarea independenţei,
spontaneităţii şi iniţiativei copilului.
 Atenuarea până la ştergere
– mama trăieşte intens o tensiune psihică în lupta ei continuă faţă de ideea indusă de
boală, pe baza căreia ea crede că este înclinată să-şi omoare copilul, trăind în
acelaşi timp şi groaza îndeplinirii acestui act.
 Perversiuni ale instinctului matern
- în locul dragostei mama ajunge să îşi urască copilul putând ajunge la infanticid
(uciderea copilului), acesta survenind în cele mai multe ori sub influenţa
halucinaţiilor sau stările delirante.
17
  TULBURĂRILE INSTINCTULUI SEXUAL

 Diminuarea sau inhibiţia actului sexual

o La bărbat - inhibiţia actului sexual este denumită impotenţă. Aceasta constă
în imposibilitatea de a îndeplini actul sexual. Impotenţa poate fi:
 temporară sau permanentă
 totală (lipsa erecției și a ejaculării) sau parțială
 inhibiţia psihică se află la baza impotenţei în majoritatea cazurilor.
 Impotenţele de natură psihologică sunt cele mai frecvente şi constau în:
 absenţa libidoului,
 indiferenţa la actul sexual fără a se plânge de vreo suferinţă,
 ejacularea precoce,
 tulburarea erectilă.
o La femei - tulburarea actului sexual se numeşte frigiditate şi se manifestă
prin:
 absenţa orgasmului
 resimţirea unei stări de insatisfacţie după actul sexual
 indiferenţa faţă de actul sexual
 poate ajunge la repulsie față de raportul sexual
Cauze: situaţie traumatizantă de la un partener, deficitul partenerului (de
exemplu ejacularea precoce)
 Abolirea sau suprimarea instinctului sexual (anerotismul)
o se instalează în psihozele grave, cu evoluție prelungită cum ar fi
schizofrenia, toxicomania și demența.
o Lipsa totală a plăcerii actului sexual se numeşte anafrodisie.
o Vaginismul – contracţii inconştiente ale muşchilor perineali şi
perivaginali, făcând imposibilă intromisiunea
o Dispareunia – durere resimţită în timpul actului sexual. Aceasta
poate fi superficială sau profundă şi poate fi legată de o infecţie
genitală cronică.
 Exagerarea instinctului sexual poartă denumirea de satiriazis la bărbaţi şi
nimfomanie la femei.
o Exacerbarea instinctului sexual se întâlneşte în oligofrenii, în
debutul stărilor demenţiale şi în stările maniacale.
 Deviaţiile comportamentului sexual
o Deviaţii ale actului sexual
 Oralismul sexual - reprezintă obţinerea orgasmului prin atingerea
organelor sexuale cu gura.
 Erotizarea orificiilor excretorii sau a altor regiuni ale corpului
 Erotizarea vizualităţii – are la bază dorinţa de a vedea şi de a fi văzut.
Aceasta constă în voyeurism şi exhibiţionism.

18
  Erotizarea cutanată se numeşte froteurism şi constă în căutrea excitării
sexuale prin frecarea de alte persoane (mai frecvent practicată în
aglomerările urbane). Poate fi masculin sau feminin.
 Erotizarea durerii – constă în obţinerea orgasmului prin producerea de
suferinţă partenerului (sadism) sau prin supunerea la diverse suferinţe
corporale (masochism). De mai multe ori se întâlnesc împreună şi se pot
asocia cu homosexualitatea, pedofilia sau bestialitatea.
o Anomalii ale stimulului sexual
 Travestitismul – purtarea vestimentaţiei specifice sexului opus.
 Transsexualismul dorinţa schimbării sexului, uneori cu negarea
propriului sex, solicitând în vederea atingerii acestui deziderat
tratamente hormonale şi chirurgicale.
 Fetişismul – înlocuirea obiectului normal sexual cu un alt obiect ce are
legătură cu primul, dar este impropriu actului sexual normal (de exemplu
obiecte vestimentare, părţi ale corpului).
 Heterofilia – obţinerea plăcerii prin realizarea actului sexual cu o
persoană ce are culoarea pielii diferită de a subiectului.
o Anomalii ale obiectului sexual
 Onanismul (masturbaţia) – situaţia în care subiectul este şi obiectul sexual.
Este cea mai frecventă şi mai puţin gravă anomalie sexuală.
 Homosexualitatea – realizarea unui act sexual cu o persoană de acelaşi sex.
 Pedofilia – obiectul sexual îl constituie un copil.
 Gerontofilia – obiectul sexual îl constituie opersoană mai în vârstă decât
subiectul.
 Necrofilia – obiectul sexual îl constituie un cadavru.
 Zoofilia – obiectul sexual îl constituie un animal.
 Incestul – relaţii sexuale între rude foarte apropiate.

VOINTA
Voinţa este procesul psihic de dirijare a activităţii în vederea obţinerii
unui scop propus.

Cele mai importante tulburări ale voinţei sunt:

 Hiperbulia - exagerarea activităţii şi a voinţei, care are drept consecinţă o
realizare a planurilor.
 Hipobulia - diminuarea activităţii şi a voinţei, ceea ce face ca bolnavul să
execute cu multă încetineală orice activitate solicitată sau spontană.
 Abulia - lipsa spontaneităţii şi iniţiativei în acţiuni cu consecinţe în
incapacitatea individului de a se dirija pe sine însuşi.
 Catatonia – cuprinde un grup de tulburări psihomotorii care evoluează
când sub formă inhibată stuporoasă, când sub forma agitată.
o forma inhibată stuporoasă fac parte:
 amimia: lipsa mobilităţii şi deci a expresivităţii feţei care
rămâne ca de statuie timp îndelungat;

19
  flexibilitatea ceroasă sau catalepsia: capacitatea de a păstra
o perioadă îndelungată o atitudine impusă oricât de incomodă
ar părea;
 negativismul: sau refuzul patologic de a răspunde la o
solicitare;
 mutismul: refuzul de a vorbi, de a răspunde la întrebări, de a
participa la o conversaţie.
o dintre fenomenele hiperkinetice întâlnite în catatonie:
 paramimia: grimase, crispări neadecvate ale feţei;
 manierismul: pedanteria excesivă în executarea unor simple
gesturi de politeţe;
 stereotipii de mişcare, de limbaj: repetarea unor gesturi /
repetarea în vorbire a unor expresii, cuvinte, silabe;
 ecomimia, ecolalia, ecopraxia – imită mimica / reproducerea
fidelă a frazei / imitarea gestualităţii interlocutorului;
 automatismul de comandă: executarea unor ordine, fără nici
o opoziţie, indiferent de absurdul lor;
 actele impulsive sau impulsiuni: sunt activităţi psihomotorii
imperative, care apar şi dispar brusc, imprevizibil şi nu pot fi
oprite în desfăşurarea lor; după unii autori din această categorie
fac parte şi:
 dipsomania – episoade paroxistice de consum excesiv
de băuturi
 cleptomania – furturi stereotipate, inutile efectuate de
regulă la vedere, fără precauţii elaborate ca urmare a
unor impulsii irezistibile.
La copii se mai pot observa şi alte tulburări de activitate şi voinţă, cum ar fi:
 încăpăţânarea – opoziţia ca un tip de protest
 clastomania – plăcerea de a distruge o serie de obiecte, jucării, de obicei
în scopul de a protesta în faţa adulţilor

6. Tulburarile activitatii - definitie, clasificare, enumerare detaliata

Se împart în: anomaliile activităţii motorii

 anomaliile activităţii motorii ELEMENTARE: tulburări de tonus(akinezia,
mişcările hipertonice, catalepsia), tulburările iniţiativei motorii, tulburările
continuităţii activităţii (oprirea activităţii, perseveraţia, iteraţia, ecokinezia),
tulburări ale tempoului, mişcări parazite
 anomaliile activităţii motorii GENERALE: stare de agitaţie psihomotorie,
stare de stupoare

 Anomaliile activităţii motorii elementare

Substratul anatomofiziologic al acestor tulburări este subcortical.
20
 a.Tulburări de tonus (de repaus, de postură și de însoțire):
 Akinezia
o flască - ce asociază imobilitate, mutism, hipotonie, bolnavul
nereacţionând la nici un fel de stimul;
o akinezie cu hipertonie – accentuare a tonusului muscular care
conduce la păstrarea îndelungată a aceloraşi poziţii, fără a
efectua o mişcare, realizând stupoarea motorie. Activitatea
psihică este suspendată.
 Mişcările hipertonice –
o rezultă din modificările tonusului de repaus prin exagerarea
sau diminuarea exagerată a acestora, realizând un amestec de
rigiditate, distorsiuni, relaxări care dau mişcării un aspect straniu.
 Catalepsia
– prelungirea anormală şi inutilă a tonusului care se însoţeşte
şi susţine miscarea reflexă;
b.Tulburările iniţiativei motorii
 constau în imposibilitatea declanşării spontane a activităţii motorii
chiar când aceasta este vital necesară.
 Bolnavii rămân inerţi, ei nu se deplasează nici măcar pentru a-şi
satisface nevoile elementare.
c.Tulburările continuităţii activităţii
o oprirea activitatii - adică oprirea instantanee a mişcării ca şi cum s-ar
realiza voluntar sau prin epuizarea lentă progresivă a activităţii motorii
înainte de finalizarea actului. Această oprire se mai numeşte fading
motor.
o Perseveraţia - în mod normal după săvârşirea unui act, fie se reia starea
de repaus, fie se pregăteşte starea de începere a unei alte acţiuni. În cazul
perseveraţiei, bolnavul nu se mai opreşte. Peseveraţia poate fi:
o simplă. Ex. se cere bolnavului să deseneze un cerc şi el nu se
mai opreşte din această activitate, desenând în continuare
diferite lucruri.
o repetitivă. Ex: se cere bolnavului să deseneze un cerc dar el nu
se opreşte ci desenează în continuare cercuri.
o substitutivă. Ex: se cere bolanavului să deseneze un cerc, el
desenează în continuare alt obiect pe care îl desenează la
nesfârşit.
o prin intoxicaţie. Ex. după ce a desenat cercul, dacă i se cere să
deseneze altceva, bolnavul va desena tot un cerc.
o Iteraţia - reprezintă repetarea la nesfârşit a aceluiaşi act. Ex: balansul
corpului, al unui membru.
o Ecokinezia, poate fi:
o ecolalie – repetarea cuvintelor auzite sau citite
o ecomimie – repetă mişcările, gesturile, mimica altcuiva.
d.Tulburări ale tempoului (variaţii ale ritmului activităţii motorii).
21
  tahikinezie – accelerarea ritmului activităţii motorii. Este
întâlnită în starea maniacală.
 bradikinezie – încetinirea ritmului activităţii motorii:
melancolie, oligofrenie, epilepsii.
e.Mişcările parazite
 apariţia neaşteptată a unor mişcări coordonate. Acestea pot merge de
la grimase până la ticuri.

 Anomalii ale activităţii motorii generale

a. Starea de agitaţie psihomotorie
 producţia exagerată a unor mişcări sau acte motorii necoordonate şi
incomplete.
b.Starea de stupoare
 suspendarea aparentă a oricărei activităţi psihomotorii. Bolnavul este
imobil, nu vorbeşte, nu reacţionează la stimuli externi, refuză
alimentaţia.
 Din punct de vedere patologic stupoarea poate fi:
 stupoarea nevrotică
– este urmarea unei emoţii puternice produsă de diverse
calamităţi naturale sau pierderi ireparabile de orice natură.
 Se manifestă prin menţinerea fixă a poziţiei, facies
inexpresiv sau cu expresie de teroare.
 stupoarea psihotică:
o stupoarea melancolică – reprezintă suspendarea
activităţii psihice la care se adaugă o inhibiţie a
motricităţii.
o stupoarea schizofrenică – constă în tulburări ale
tonusului muscular, caracterizat prin hipertonii.
o stupoarea confuzională – constă în suspendarea
activităţii psihice însoţită de o stare fizică generală
proastă realizând o formă similară somnului care poate
merge până la comă.

7. Personalitatile dizarmonice-definitia personalitatii, definitia

personalitatii dizarmonice, clasificare, generalitati

Personalitate = totalitatea trăsăturilor emoţionale şi comportamentale

care caracterizează o persoană aflată în condiţii existenţiale obişnuite. Este
relativ stabilă şi predictibilă.
 Rezultanta acţiunii temperamentului şi caracterului.

Tulburarea de personalitate = deviaţie cantitativă în raport cu

personalitatea considerată normală.

22
 Trăsăturile care formează o personalitate patologică sunt inflexibile şi
maladaptive, cauzând probleme în funcţionalitatea socială a persoanei respective.
- In această categorie sunt cuprinse diverse stări şi tipuri de comportament
clinic semnificative, care au tendinţa să persiste.

Clasificare – se grupează în 3 categorii ce reunesc caracteristici clinice

commune:

A. Categoria A – clinic, se caracterizează printr-o anumită

 ciudăţenie,
 stranietate,
 excentricitate.
- Persoanele provin de obicei din familii cu încarcătură genetică (în special
schizofrenie)

A1. Personalitatea paranoidă

-Se caracterizează printr-un înalt grad de suspiciune faţă de ceilalţi, sensibilitate
excesivă faţă de insulte pe care refuză să le ierte, ostilitate şi tendinţă la
conflictualitate

A2. Personalitatea schizoidă

- Se caracterizează printr-o tendinţă de izolare şi dezinteres relativ faţă de lumea
exterioară
- contactele sociale şi afective se restrâng în favoare unor activităţi solitare
determinate de o viaţă imaginară intensă dar bizară

A3. Personalitatea schizotipală

- Se remarcă un deficit al pattern-ului social şi interpersonal marcat de o
capacitate scăzută de a lega relaţii mai strânse cu ceilalţi, de distorsiuni
perceptive şi cognitive, şi comportament bizar şi excentric

B.Categoria B – se caracterizează prin

 expresie dramatică,
 instabilitate emoţională
 impulsivitate
- se asociază mult cu depresia, alcoolismul, tulburările de somatizare

B1. Personalitatea antisocială

- Caracteristica principală e dispreţul total faţă de drepturile celorlalţi, pe care
adesea le şi încalcă. Personalitate marcată de impulsivitate şi instabilitate, până la
devianţă socială.

B2. Personalitatea borderline

- Marcat de instabilitatea relaţiilor interpersonale, a propriei imagini despre sine,
a afectelor şi impulsivitate crescută
23
 B3. Personalitatea histrionică
- Pattern dominat de o labilitate emoţională excesivă şi un comportament
direcţionat spre a atrage atenţia prin atitudini dramatice şi teatralism

B4. Personalitatea narcisistă

– Pettern de grandoare, nevoia de a fi admirat şi lipsa empatiei.
- Acordă multă importanţă propriei persone şi îşi supraestimează capacităţile şi
realizările.

C. Categoria C – persoanele sunt

 Anxioase
 Nesigure
 Temătoare
C1.Personalitatea obsesiv-compulsivă (anancastă)
– Preocupare faţă de ordine, detalii, perfectionism, verificare, scrupulozitate,
încăpăţânare şi rigiditate. Incearcă să deţină un control asupra activităţilor zilnice

C2. Personalitatea evitantă (anxioasă)

– Prezentaţa unui sentiment de inferioritate, teamă, insecuritate şi inhibiţie
socială, hipersensibilitate la evaluări negative din partea celorlalţi
- Evită orice implicare socială sau profesională care ar presupune relaţii
interpersonale semnificative, datorită fricii de a fi criticaţi, dezaprobaţi sau respinşi.

C3.Personalitatea dependentă
– Tendinţa sistematică de a lăsa în mod pasiv pe altul să ia decizii, fie ele
importante sau minore, teama de a fi abandonat şi o atitudine de supunere pasivă.
- Dependenţa se datorează unei importante lipse a încrederii în sine, în propria
judecată şi abilităţi

8. Personalitatea paranoida – definitie, descriere

Se caracterizează printr-un înalt grad de suspiciune faţă de ceilalţi,

sensibilitate excesivă faţă de insulte pe care refuză să le ierte, ostilitate şi
tendinţă la conflictualitate datorită interpretării greşite a acţiunilor imparţiale
chiar ale prietenilor.
- Suspectează pe cei din jur că ar dori să-l exploateze sau să-i producă diferite
daune.
- Este bănuitor în ceea ce priveşte loialitatea şi bunele intenţii ale
partenerului, prietenilor sau colegilor de serviciu, motiv pentru care nu are
încredere să împărtăşească confidenţe.
- Chiar şi un compliment sau o remarcă pozitivă la adresa sa sunt interpretate
greşit ca fiind o încercare de a obţine ceva de la el.

24
 - Dacă o persoană îi oferă ajutorul consideră că de fapt îl critică şi îl
desconsideră.
- Această atitudine faţă de cei din jurul său coexistă cu tendinţa de a
supraevalua propria importanţă şi în general recurge la referiri exagerate cu
privire la propria persoană.
 Debutează în primii ani de maturitate şi se poate prezenta în contexte
variate.
Pentru a se pune diagnosticul este necesară prezenţa a cel puţin 4 din următoarele
simptome (conform DSM IV):
 suspectează fără bază reală faptul că ceilalţi îl exploatează, îl rănesc sau îl
dispreţuiesc
 este preocupat de îndoiala nejustificată legată de neîncredrea acordată
prietenilor sau partenerilor.
 este refractar în a se confesa, de teamă că informaţiile vor fi folosite împotriva
sa
 găseşte motive ascunse şi înţelesuri ameninţătoare în evenimente şi remarci
benigne
 este neiertător în privinţa insultelor, injuriilor sau ofenselor
 percepe atacuri asupra caracterului sau reputaţiei proprii pe care ceilalţi nu le
percep şi reacţionează prompt şi agresiv sau răspunde la fel (plăteşte cu aceeaşi
monedă)
 manifestă suspiciune recurentă nejustificată în privinţa fidelităţii partenerului
sexual

12. Tulburari nevrotice-definitie,etiopatogenie,simptomatologie

Nevrozele sunt un grup de afecţiuni cu determinare psihogenă printr-o

simptomatologie cu debut insidios şi intensitate redusă şi resimţită neplăcut de
bolnav. Nevroticul nu se confruntă cu realul, ci se apără de real.
Comportamentul nevrotic este dezadaptativ, repetitiv şi rezistent la
schimbare.
Termenul de “nevroză” a fost scos din nomenclatorul oficial iar clasificarea
diferitelor forme ale tulburărilor de anxietate a fost făcută cf unor criteria clinice uşor
de identificat.
Anxietate - serveşte ca mecanism adaptativ pentru a avertiza asupra unei
ameninţări externe prin activarea sistemului nervos simpatic (luptă sau fugă)
 anxietatea devine patologică atunci când răspunsul la frică reacţionează
exagerat şi nepotrivit la un stimul

Se cunosc sub numele de tulburări de anxietate.

Clasificare DSM-IV
25
  Tulb. Anxioasă generalizată
 Tulb. De panică şi agorafobia
 Tulb. Obsesiv – compulsivă
 Tulb. Distimică
 Tulb. De conversie
 Tulb. De depersonalizare
 Hipocondria
 Tulburările sexuale

 Etiopatogenie (cauze şi mecanisme)

Teoria psihanalitică
 Freud considera că nevroza desemna o “ maladie a personalităţii” la originea
căreia se află factori psihologici comprehensibili.
 Este vorba de o inadaptare afectivă în cadrul căreia se eliberează anxietatea în
urma unor conflicte adesea inconştiente, transformându-se în diverse simptome
nevrotice.
 Fundamentul theoretic al psihanalizei este complexul lui Oedip, de la care
începe organizarea aparatului psihic al copilului.
 Pentru apărarea împotriva angoasei produse de o stare nevrotică, există o serie
de mecanisme de apărare:
o Refularea - condensarea
o Deplasarea - identificarea
o Introspecţia - izolarea
o Inversiunea - anularea retroactivă
Teoria comportamentală (de învăţare)
 Pornesc de la idea că anxietatea este un răspuns condiţionat la diverşi stimuli
de mediu sau un răspuns de imitare a reacţiilor anxioase ale părinţilor
 Modelul clasic de condiţionare - implică asocierea unui stimul nociv
(necondiţionat) cu un stimul initial neutru(situaţie socială, obiect). După
apariţia acestei condiţionări apare comportamentul de evitare a stimulului pt a
preceni apariţia anxietăţii.
 Teorie recentă – cea a modelului de pattern cognitiv – un pacient care suferă de
o tulburare anxioasă are tendinţa de a supraestima gradul de pericol al unei
situaţii şi în acelaşi timp de a-şi subaprecia abilitatea şi capacitatea de a face
faţă acestei ameninţări precepute de el.
Teoria existenţială
 O persoană poate deveni conştientă, la un un moment dat, de un sentiment de
inutilitate a vieţii sale, care poate devein atât de profund încât să depăşească
idea unei morţi inevitabile
 Anxietatea este răspunsul persoanei la acest vid de neînţeles al existenţei.
Teoriile biologice
 Au apărut ca urmare a:
o Modelelor de anxietate provocată la animale
o Studiului factorilor neurobiologici la pacienţii cu anxietate
o Lărgirii cunoştinţelor referitoare la medicamentelor psihotrope
26
 Principalii factori implicaţi în etiopatogenia tulb anxioase:
o Noradrenalina
o Serotonina - GABA (acidul gama-aminobutiric)

 Simptomatologie
 Tulburarea anxioasă generalizată
o Senzaţia de anxietate excesivă, de teamă nejustificată, ca de expectaţie a
unor evenimente neplăcute, resimţită aproape permanent, pe o perioadă
de cel puţin 6 luni
o Simptomele somatice produc suferinţe marcante în arii funcţionale
importante: activitate socială, muncă
o Cele mai comune simptome: nelinişte permanentă, senzaţia de oboseală,
dificultăţi de concentrare, iritabilitate, tensiune musculară, insomnii
 Tulburarea de panică – se caracterizează prin apariţia neaşteptată şi
spontană a atacurilor de panică, urmate pentru cel puţin o lună de zile de
o stare de îngrijorare permanentă şi teamă faţă de apariţia unui nou atac
 Atac de panică – perioade scurte (<o oră) de anxietate sau teamă intensă,
însoţită de simptome somatice (angoasă)
 Caracteristici clinice:
o Stare de rău intens
o Senzaţia de catastrofă sau moarte iminentă
o Impresie de prăbuşire şi de pierdere a oricărui control
o Depersonalizare şi derealizare, întreţinute adesea de distorsiuni
perceptive auditive şi vizuale
o Simptome somatice: palpitaţii, tahicardie, dispnee, transpiraţii,
tremurături generalizate, vertij, parestezii, furnicături, tulburări gastro-
intestinale
 Tulburări fobice
o Fobia este frica specifică, intensă, declanşată de un obiect sau situaţie care
nu au prin ele însele un caracter periculos, cu caracter iraţional recunoscut
ca atare şi care nu poate fi controlat volitiv
o Fobii: acrofobie (de înălţimi), agorafobie (de spaţii largi), claustrofobie (de
spaţii închise, mici), sociofobie (de relaţii interumane), zoofobie (de animale),
nozofobie (de boală), tanatofobie (de moarte).
o Fobia socială – frica excesivă de a fi umilit sau a se simţi jenat în diverse
situaţii sociale: vorbitul în public, la telefon, mersul la o întâlnire, mâncatul în
locuri publice.

27
  Tulburari obsesiv-compulsive – prezenţa unor simptome obsesive şi
compulsive, precum şi a unor grade diferite de anxietate, depresie şi
depersonalizare.
o Obsesiile – pot fi gânduri, impulsiuni, imagini recurente şi persistente care
pătrund în mintea persoanei în ciuda eforturilor acesteia de a le exclude
o Compulsiile – comportamente repetitive ce par să se supună unui scop şi care
au caracter stereotip; finalitatea lor este de a neutraliza, suprima obsesiile, de a
preveni sau reduce anxietate şi nu de a produce plăcere sau gratificare
o Tipuri de obsesii:
o Ideatice – ruminaţii mintale, frecvent sub formă interogativă, ce ocupă
permanent câmpul gândirii (cuvinte, cifre, obiecte sau chestiuni
abstracte şi metafizice – viaţa, moartea, religioase, etc).
o Fobice - se caracterizează prin absenţa actuală a obiectului (boli,
microbi, murdărie)
o Impulsive – teama subiectului că va realiza un act de care este conştient
că ar fi absurd şi condamnabil
o Ritualuri compulsive frecvente: de spălare, de numărare, verificare şi
reverificare exagerată, colectare de lucruri inutile, perfecţionism

13.Tulburarile nevrotice de conversie – definiție, tablou

clinic

Categoria cuprinde diverse forme clinice care au în comun o pierdere

parţială sau totală a:
 funcţiilor de integrare a amintirilor
 conştiinţei identităţii sau a senzaţiilor imediate
 Ccontrolului mişcărilor corporale
- Dacă apariţia acestor tulburări se asociază cu un eveniment traumatic, pot să dispară
după câteva săptămâni sau luni.
- Cronicizarea poate avea loc atunci când apariţia tulburării e legată de probleme sau
dificultăţi interpersonale de nerezolvat.
o Conversia – rezultă din reprimarea unui conflict intrapsihic inconştient,
urmată de conversia anxietăţii într-un simptom fizic.
o Conflictul se produce între un impuls instinctual şi încetarea de a i se interzice
exprimarea.
Simptomele ce apar permit partial exprimarea dorinţei interize, într-un mod
mascat.
Se reperează astfel o legătură simbolică între simptomul conversiv şi conflictul
inconştient.
o Disociaţia – e un mecanism de apărare psihică împotriva unei traume.

28
Apărarea disociativă – ajută victima, în primă fază, să se desprindă de contextul
traumatizant
- Poate împiedica ulterior plasarea traumei în spaţiul mnezic ce i se cuvine
 Manifestări clinice
 Tulburări motorii de conversie:
o Mişcări anormale
o Pierderea capacităţii de a mişca o parte sau totalitatea unuia sau mai
multor membre
o Slăbiciune musculară, tremurături ritmice, mişcări coreiforme, mişcări
compulsive
o Astazie-abrazie, akinezie, dizartrie, diskinezie, afonie, disfonie, pareze,
paralizii
o Caracteristici
 Mişcarile se agravează când atenţia e îndreptată spre persoană
 Paraliziile şi parezele nu respectă unităţile anatomice
neuromotorii
 Reflexele sunt normale
 Electromiografia e normală
 Tulburări senzoriale de conversie
o Anestezie, parestezie, cecitate, vedere în tunel, surditate, mutism, etc
o Caracteristici
 Poate să apară orice tip de tulburare senzorială, dar fără a respecta
zonele metamerice implicate
 Simptomele sunt unilaterale sau bilaterale
 Evaluarea neurologică arată normalitatea aparatului sensorial
 În cecitate, subiectul merge fără să se lovească, pupilele sunt
reactive
 Convulsii
o De fapt sunt pseudo-convulsii
o Dificil de diferenţiat de convulsiile reale
 Simptome psihice
o Câştigul primar
 Conflictul intern e ţinut departe de conştiinţă, simptomul prezintă
valoare simbolică
o Câstigul secundar
 Pacientul capătă unele avantaje şi beneficii ca urmare a bolii
o La belle indifference
 Pacientul nu pare a fi prea afectat de simptomele sale (spre
deosebire de pacienţii suferind de boli grave)
o Identificarea
 Pacientul poate împrumuta în mod inconştient modelul
simptomatologiei cuiva apropiat
 Amnezia disociativă
o Incapacitatea instalată brusc de a evoca amintiri personale importante
29
 o Se referă de obicei la evenimente traumatizante
o Poate fi: lacunară, elective (un anumit tip de eveniment), generalizată
(mai rară)
 Fuga disociativă (călătorii fără bagaje)
o Deplasare motivate ce depăşeşte raza de deplasare cotidiană obişnuită
o Însoţită de amnezie
o Comportamentul poate să pară normal
o Plecarea se produce brusc şi durează câteva ore sau câteva zile
 Stupoarea disociativă
o Apariţia, fără o cauză fizică, a unei scăderi până la absenţă a mişcărilor
voluntare şi a reactivităţii la stimuli externi
 Starea de transă şi de posesie
o Alterarea conştiinţei de sine şi a experienţei trăite, cu conservarea
conştiinţei mediului înconjurător
 Personalitatea multiplă
o Prezenţa la acelaşi subiect a două sau mai multe personalităţi distincte,
fiecare predominând într-un anumit moment al zilei

14.Tulburarile somatoforme:definitie,epidemiologie,
simptomatologie

Include manifestări dureroase sau alte senzaţii fizice complexe, aflate sub
controlul sistemului nervos vegetative; pot fi legate de orice sistem sau parte a
corpului; nu se obiectivează clinic şi paraclinic; au o evoluţie cronică şi
fluctuantă.
Cf. DSM-IV trăsătura comună a acestor tulburări este prezenţa simptomelor
fizice, care sugerează o afecţiune aparţinând medicinii interne, dar care nu poate fi pe
deplin explicate de o boală parţinând medicinii generale, de efectele directe ale unei
substanţe sau de altă tulburare mintală.
Simptomele somatice nu sunt sub control voluntar.
Categorii de tulburări somatoforme, conform DSM-IV:
o Tulburarea de somatizare – combinaţie de durere şi simptome gastro-
intestinale, sexuale şi pseudo-neurologice; debutează înainte de 30 de
ani
o Tulburarea somatoformă – suferinţă fizică inexplicabilă ce durează
minim 6 luni şi se află sub limita diagnosticului de tulburare de
somatizare
o Tulburările de conversie – simptome inexplicabile sau deficite ce
afectează motricitatea voluntară sau funcţia senzorială sau sugerează o
boală neurologică; factorii psihologici sunt asociaţi cu simptomele sau
deficitele

30
 o Tulburările durerii (tulburări somatoforme de tip algic) – dureri care
focalizează predominant atenţia clinică; factorii psihologici au rol
important în instalarea tulburării, agravării sau menţinerii ei
o Hipocondria – preocuparea privind teama de a avea o boală gravă,
bazată pe interpretarea greşită a simptomelor sau funcţiilor corporale
o Tulburarea dimorfofobică – preocuparea pentru un defect corporal
imaginar sau exagerarea unuia existent

Manifestări/simptome:
 Spasme oro-faringiene
 Crize de sughiţuri
 Dureri abdominale
 Tulburări vasomotorii
 Simptome cardio-respiratorii
Bulă esofagiană
Greţuri şi vărsături
Spasme sfincteriene
Tulburări trofice
Timpanism abdominal

16 . Schizofrenia- definitie, debut, evolutie, prognostic

Conform ICD 10, tulburările de tip schizofren sunt caracterizate, în general, prin
distorsiuni fundamentale şi specifice ale gândirii, percepţiei şi ale afectelor care
sunt neadecvate sau tocite, tabloul clinic este dominat de disociaţia ideo-afectivă,
autism, ambivalenţă, halucinaţii şi idei delirante.

 Debut
- Este observat de familie şi prieteni, care caracterizează pacientul ca fiind
schimbat – “nu mai este aceeaşi persoană”
- Individul nu mai are acelaşi randament în activităţile zilnice, apare ca
dezinteresat de ce se întâmplă în jur şi cu propria persoană.
- Poate devein interest de idei abstracte, filosofice, religioase, occultism
- Treptat dezvoltă următoarele fenomene:
- Perplexitate – la debut, declară că experienţele zilnice par stranii
o Nu îşi dă seama care este motivul schimbărilor de comportament şi
personalitate
o Nu îşi dă seama de unde provin simptomele pe care le trăieşte
- Izolare
o Pacientul se retrage în singurătate
o Are sentimental că e diferit de cei din jur
o Evită compania celor care înainte îi erau apropiaţi
- Anxietate şi teroare
o Apare sentiment de discomfort general
o Anxietatea invadează trăirile zilnice
31
 o Anxietatea atinge paroxismul când percepe realitatea ca fiind
ameninţătoare
- Alte simptome: comportament ciudat, modificări ale afectivităţii, tulburări
de limbaj, idei bizarre, experienţe perceptuale caudate
 Evoluţie
Simptomele fazei active pot apărea episodic (decompensări), cu niveluri variate de
remisiune între episoade
- Factori precipitanţi pentru decompensare: situaţii psihotraumatizante, abuz
de alcool sau alte substanţe
- Evoluţia clasică e caracterizată prin aceste decompensări şi remisiuni
- Fiecare episod e urmat de o deterioare a nivelului de adaptare globală
anterior
- In unele cazuri se observă o stare depresivă succesivă episodului psihotic
- Majoritatea pacienţilor au o calitate a vieţii scăzută, fără scopuri şi
initiative, inactivitate, sărăcie, spitalizări frecvente

 Prognostic
- În literature, rata recuperărilor variază între 10 şi 60%
- 20-30% dintre pacienţi reuşesc să aibă o viaţă cât de cât normală
- Factori de prognostic: prognostic bun / prognostic rezervat
o Debut acut insidious
o Sexul feminin masculin
o Durata episodului scurt cronic
o Istoric psihiatric absent prezent
o Simptome afcetive prezent absent
o Starea de conştienţă obnubilată clară
o Obsesii/compulsii absent prezent
o Agresivitate absent prezent
o Nivel de adapt socială premorbidă bună slabă
o Stare civilă căsătorit necăsătorit
o Activitate sexuală bună slabă
o Examen neurologic normal semne minore
o Rez testelor psihologice normale anormale
o Anomalii structural ale creierului absente prezente
o Nivelul social ridicat scăzut
o Istoric familial de S negativ pozitiv

32
 17. Schizofrenia – definitie, tablou clinic

Conform ICD 10, tulburările de tip schizofren sunt caracterizate, în general, prin
distorsiuni fundamentale şi specifice ale gândirii, percepţiei şi ale afectelor care
sunt neadecvate sau tocite, tabloul clinic este dominat de disociaţia ideo-afectivă,
autism, ambivalenţă, halucinaţii şi idei delirante.

Tablou clinic
 Aspectul general
o Aspectul exterior acoperă un spectru larg de manifestări, de la agitaţie
psihomotorie, dezorientare temporo-spaţială până la comportament
liniştit
o Pot fi vorbăreţi, dornici de comunicare, pot prezenta atitudini bizarre,
stereotipii, maniere
o Sunt imprevizibili, pot trece uşor de la o stare de linişte la un
comportament violent, neprovocat, deseori sub influenţa halucinaţiilor
o Deseori pacientul are un aspect neîngrijit, murdar – expresia
dezinteresului faţă de lumea exterioară şi de propria persoană
o Din primele încercări de a stabili un contact emotional, clinicianul
observă răceala afectivă, lipsa de empatie.
 Tulburări de percepţie
o Falsele precepţii sunt un aspect clinic comun în schizofrenie
o In absenţa excitantului extern, aceste false percepţii se numesc
halucinaţii şi pot fi proiectate la nivelul oricărui analizator
o Cele mai frecvente: halucinaţiile auditive – sub forma vocilor
ameninţătoare, cu un conţinut obscen, acuzatoare sau insultătoare
o Pot fi prezente şi halucinaţiile imperative (comenzi halucinatorii) care
influenţează comportamentul pacientului sau îi reflect dorinţele şi
interesele
o Pseudohalucinaţiile nu au valoare diagnostică specială pentru
schizofrenie – furtul gândirii, sonorizarea gândirii, ecoul gândirii, etc.
o Halucinaţiile tactile, vizuale, gustative şi olfactive pot să apară în
schizofrenie, dar de obicei sunt expresia unui process organic medical
sau neurologic
o Halucinaţiile cenestezice (falsele percepţii referitoare la funcţionarea
organelor interne) sunt descrise deseori de aceşti pacienţi
o Deseori, sunt descrise şi iluzii (false percepţii ale unui excitant real)
 Atenţia şi memoria
o Testele clinice şi instrumentarea psihologică pot evidenţia tulburări
cantitative ale atenţiei: atât la cea voluntară cât şi la cea spontană
o Memoria este de obicei în limitele normalităţii
 Gândirea

33
 o Se întâlneşte un spectru larg de tulburări ale gândirii – de ritm şi
coerenţă, de conţinut şi ale expresiei verbale şi grafice
o Fluxul gândirii poate fi accelerat până la mentism sau redus până la
fading sau baraje ale gândirii
o Coerenţa variază, putând atinge destructurarea maxima a “salatei de
cuvinte”
o Ideile sunt abstracte, bizarre, lipsite de pragmatism
o Se constată slăbirea asociaţiilor, vorbirea alături de subiect, răspunsuri
pe lângă întrebare
o Delirul = cea mai importantă tulburare de conţinut
o Tematica delirului variază de la grandoare ;a persecuţie
o Teme delirante frecvente: grandoarea,negaţia(crede că lumea din jur nu
mai există, prietenii si familia au murit), persecuţia, somatic
(convingerea că unele organe interne nu funcţionează), secual, religios,
relaţie (crede că televiziunea, ziarele, se referă la el).
o Limbajul – tulburări ce constau în crearea de cuvinte noi, cu înţeles
special sau fără înţeles
 Afectivitatea
o Dispoziţia depresivă se poate constata atât în episodul acut cât şi după
epsiodul psihotic
o Emoţiile pot fi instabile, cu alunecări imprevizibile de la bucurie la
tristeţe
o Vocea monotonă, faciesul imobil exprimă tocire aemoţională şi absenţa
rezonanţei affective
o Sentimentele sunt inadecvate, în neconcordanţă cu topicul sau conţinutul
comunicării
o Se mai pot constata stări de extaz mistic, sentimente de omnipotenţă,
anxietate sau frica de “nebunie”
o Modificările descrise pot fi expresia bolii, consecinţa medicaţiei sau pot
fi simptomele dpresiei postpsihotice
 Voinţa
o Tulburarea iniţierii şi continuării unei acţiuni dirijate către un scop précis
este întâlnită frecvent
o Acest lucru afectează activitatea şi performanţele sociale
o La debutul bolii, se poate constata o energie deosebită îndreptată spre
scopuri anormal motivate – activităţi percepute de cei din jur ca bizarre,
anormale
 Depersonalizarea
o Pacienţii cu S pierd contactul cu propriul Eu
o Au dubii asupra identităţii propriei personae, sunt neliniştiţi şi
preocupaţi
 Derealizarea
o Lumea din jur pare schimbată, ostilă, părinţii nu mai sunt la fel, prietenii
au alte feţe
34
 o Astfel, pacientul se retrage din lumea reală şi se concentrează asupra
propriei realităţi dominate de idei ilogice şi egocentrism
 Alte simptome
o De obicei, lipseşte conştiinţa bolii
o Negă că este bolnav sau anormal
o Insistă asupra veridicităţii ideilor delirante şi halucinaţiilor
o In unele cazuri, poate recunoaşte că este anorma; sau chiar bolnav, dar
nu percepe dimensiunea reală a bolii
 Simptome pozitive şi negative
o Simptomele pozitive:
 halucinaţiile, delirul, incoerenţa gândirii, ideile tangenţiale sau
ilogice, comportamentul dezorganizat sau bizar
 reflectă o exagerare a unor funcţii normale
o Simptomele negative:
 Sunt un deficit al unor funcţii normal prezente a;e creierului
 Dificultăţile şi tulburările de limbaj, tocirea afectivă,
anhedonia, contactul social scăzut, abulia, apatia, hipoprosexia
 Sunt dificil de tratat deoarece răspund mai puţin la terapia
neuroleptică în comparaţie cu cele positive

18.Schizofrenia – definitie, forme clinice – enumerare

descriptiva
Conform ICD 10, tulburările de tip schizofren sunt caracterizate, în general, prin
distorsiuni fundamentale şi specifice ale gândirii, percepţiei şi ale afectelor care
sunt neadecvate sau tocite, tabloul clinic este dominat de disociaţia ideo-afectivă,
autism, ambivalenţă, halucinaţii şi idei delirante.

 Schizofrenia dezorganizată
 Schizofrenia catatonică
 Schizofrenia paranoidă
 Schizofrenia simplă

 Schizofrenia dezorganizată (hebefrenia)

- Caracteristici:
 Discurs şi comportament dezorganizat
 Afecte tocite sau neadecvate
 Absenţa comportamentului catatonic
 Ideile delirante şi halucinaţiile, dacă sunt prezente, sunt
fragmentare
- Are debut în adolescenţă, de obicei între 15-25 de ani
35
 - cu dezvoltarea insidioasă a unei abulii, tocire afectivă, deteriorarea
habitudinilor, afectarea cognitivă, delir şi halucinaţii
- Pacienţii au o tendinţă de a rămâne solitari şi comportamentul pare lipsit de
scop şi sentiment
- Pacienţii au prognostic mai rezervat pe termen lung, datorită dezvoltării
rapide a simptomelor “negative” (tocirea afectului şi pierderea voinţei), şi
evoluţiei continue a bolii
- Trebuie, în mod normal, să fie diagnosticată pentru prima data numai la
adolescent şi adulţii tineri. Pentru diagnostic cert e necesară de obicei o
perioadă de 2 sau 3 luni de observaţie

 Schizofrenia catatonică
- In acest tip de S domină cel puţin 2 fenomene:
o Imobilitate motorie de tip stupuros sau cataleptic cu flexibilitate
ceroasă
o Agitaţie extremă, negativism, mutism, conduit motorii particulare
(stereotipii, manierisme, grimace bizarre), ecolalie, ecopraxie
- În comparaţie cu alte forme de S, pacienţii au
o vârsta cea mai tânără la debut,
o evoluţia cea mai lungă,
o cel mai redus nivel de funcţionare socială şi ocupaţională
- Forma este mai rar întâlnită în prezent, în ţările dezvoltate

 Schizofrenia paranoidă
- Se caracterizează prin
o preocupări şi convingeri delirante şi/sau halucinaţii auditive
o Comportamentul şi discursul dezorganizat şi tocirea afectivă sunt mai
puţin pregnante
- Pacienţii au o vârstă mai avansată la debut, o funcţionare mai bună
premorbidă şi un prognostic mai favorabil
- Au şanse mai mari să se căsătorească şi să se integreze socio-ocupaţional în
comparaţie cu ceilalţi schizofreni
- Icd 10 – tipul cel mai comun de S pe plan mondial
- Simptomele cele mai obişnuite:
o Idei delirante de persecuţie, referinţă, naştere ilustră, misiune specială
o Halucinaţii auditive, care ameninţă pacientul sau îii dau comenzi, sau
halucinaţii auditive fără formă verbal (fluierături, râsete, bâzâituri)
o Halucinaţii olfactive sau gustative, sau ale senzaţiilor corporale ori
sexuale
- Evoluţia poate fi episodică (cu remisiuni partial complete) sau cronică.

 Schizofrenia simplă
- Tulburare rară

36
 - Are loc o dezvoltare insidioasă şi progresivă a unor bizarerii
comportamentale, în capacitatea de de a îndeplini cerinţele societăţii şi
diminuarea globală a performanţelor
- Ideile delirante şi halucinaţiile nu sunt evidenţiabile
- Tulburarea nu este atât de evident psihotică ca celelalte subtipuri de
schizofrenie
- Trăsăturile caracteristice negative se dezvoltă fără a fi precedate de
simptome psihotice evidente, de orice natură
- Schizofrenia simplă este un diagnostic dificil de pus cu certitudine,
deoarece depinde de stabilirea dezvoltării lente progressive a simptomelor
caracteristice negative ale schizofreniei reziduale

19.Tulburari delirante cronice – definitie, enumerare

descriptiva

Se mai numesc tulburări delirante persistente sau tulburări paranoide.

Tulburările delirante reprezintă un grup puţin numeros dar important de condiţii

psihiatrice caracterizate prin prezenţa ideilor delirante sistematizate, non-bizare,
însoţite de o afectivitate concordantă delirului.
- Personalitatea este în general păstrată, dar delirul preocupă şi domină viaţa
pacientului
- Kraepelin a utilizat termenul “paranoia” pentru a descrie persoanele
preocupate de idei delirante sistematizate, nealimentate de halucinaţii şi a
căror evoluţie este prelungită dar neînsoţită de o deteriorare mintală
- Diagnostic – în DSM-IV tulburarea delirantă se caracterizează prin:
o Idei delirante non-bizare ce durează cel puţin o lună
o Comportamentul nu este ciudat
o Bizar separate de ideaţie
o Simptomele fazei active din schizofrenie sunt absente (halucinaţii,
dezorganizarea discursului, simptome negative)
o Determinismul nu este datorat unei tulburări afective cu simptome
psihotice, abuz de droguri sau condiţii medicale
o Trăsătura fundamental – prezenţa delirului bine sistematizat, deseori
logic, întotdeauna non-bizar
- Trăsăturile asociate includ: suspiciozitate, izolare socială sau restrângerea
relaţiilor sociale, furie, ostilitate, uneori violenţă alimentată de o idee delirantă
- CIM-10-OMS consideră că acest grup de tulburări se caracterizează prin
dezvoltarea fie a unui singur delir, fie a unui set de deliruri corelate, persistente,
uneori pe toată durata vieţii.
- Delirul constituie trăsătura clinică cea mai proeminentă sau chiar singura
trăsătură. Trebuie să fie prezente minim 3 luni şi să fie în mod clar personal
- In funcţie de tematica delirantă, cf DSM-IV, există următoarele variante
clinice:

37
 o Delirul erotomanic – pacientul crede că este iubit cu pasiune de o
persoană cu o poziţie socială înaltă (vedetă, politician, professor, etc). crede
că gesturile şi atitudinile publice ale persoanei vizate sunt semne şi mesaje
adresate ei direct, dar în secret, şi sunt dovezi care susţin idea delirantă
o Delirul de grandoare – pacientul consideră că este o persoană
specială, plină de talent şi cu abilităţi specific destinate unor
intervenţii,reforme, etc în beneficiul umanităţii. Se consideră persecutat de
indivizi care încearcă să îi pună obstacole în calea afirmării
o Delirul de gelozie – pacientul este convins că partenerul este
necredincios, găsind indicia şi dovezi misterioase ale unei legături amoroase a
partenerului cu o altă persoană
o Delirul de persecuţie - pacientul se consideră victim unui complot
organizat, e convins că e urmărit, telefonul îi e ascultat şi e victim unui
complot dirijat
o Delirul hipocondriac – pacientul e convins că suferă de o boală
gravă sau incurabilă sau că este pe moarte.
o Tulburare mixtă delirantă – prezentă când există mai mult de o
tematică delirantă, dar fără ca una să predomine în mod clar
o Tipul nespecificat – atunci când delirul nu poate fi încadrat în nici
una dintre categoriile anterioare.

20.Tulburarile afective – definire, clasificare, etiopatogenie,

generalitati

Reuneşte tulburările ale căror ansambluri simptomatice pot fi grupate în

jurul a doi poli simetrici:
- Un pol depresiv, melancolic
- Un pol expansiv, euforic, cu excitaţie
Schimbarea dispoziţiei e însoţită de obicei de o modificare a nivelului global de
activitate.
Evoluţia este ciclică, cu interval variabile. Apariţia unui episod poate fi
declanşată de factori ambientali şi de condiţii stresante.
Epsioadele se pot manifesta la acelaşi pacient în forme mai mult sau mai puţin
pure, realizând:
- Episodul maniacal major (mania acută)
- Episodul depresiv major (melancolia acută)
Cele duă episoade se mai numesc manie monopolară sau melancolie
monopolară
- Episoadele maniacale sau depresive pot alterna la aceeaşi persoană,
realizând tulburarea afectivă bipolară, care poate fi:

38
 o Tip bipolar I – predomină episoadele maniacale
o Tip bipolar II – predomină episoadele depressive
- Din cadrul tulburărilor afective (de dispoziţie) mai fac parte tulburările
afective persistente, ciclotimia şi distimia
Etiopatogenie
- Până recent, aceste tulburări se reuneau sub denumirea de “psihoză
maniaco-depresivă”
- ICD-10 a optat pentru o altă clasificare şi nosologie, mai apropiată de
expresia clinică a bolii şi mai puţin de etiologie
- Mulţi ani au existat opinii controversate referitoare la aspectele
etiopatogenice, grupate în categoriile dihotomice clasice: Psihogen vs
Endogen şi Reactiv vs Psihotic.
- Gruparea Psihogen-Reactiv corespundea unei patologii induse de factorii
externi, acţiunea fiind favorizată de o structură de personalitate vulnerabilă
- Gruparea Endogen – Psihotic era explicate printr-un determinism genetic şi
mecanisme de acţiune neuro-endocrino-umorale.
- Ultimele cercetări au ajuns la concluzia unei multifuncţionalităţi destul de
complexe şu variabile individual. Acest lucru duce la opţiunea unei abordări
descriptive pentru încadrarea nosologică a afecţiunii.
Clasificare
A. Episodul maniacal
- Se defineşte prin prezenţa pe o perioadă distinctă de timp a unei
dispoziţii expansive sau iritabile.
- Pentru a fi luat în considerare, timpul de manifestare minim este de o
săptămână
- Este necesară diferenţierea între hipomanie şi manie, diferenţiere ce se face
în funcţie de intensitatea simptomelor şi de gradul de afectare a
funcţionalităţii socio-profesionale.
- Cuprinde:
o Hipomania - Se caracterizează prin prezenţa unei expansivităţi
uşoare dar persistente a dispoziţiei şi o creştere a energiei şi
activităţii.
o Mania - se caracterizează prin prezenţa unei exaltări dispoziţionale
disproportionate faţă de situaţia persoanei, putând varia de la
jovialitate indiferentă la agitaţie psiho-motorieincontrolabilă.

B. Episodul depresiv
o Se caracterizează printr-o scădere a dispoziţiei, o reducere a energiei şi
o diminuare a activităţii şi funcţionalităţii globale
o Pentru diagnosticul de episod depresiv major simptomatologia trebuie să
persiste la aceeaşi intensitate cel puţin 2 săptămâni
o Evoluţia este ciclică, cu perioade de remisiune parţială sau completă
o In funcţie de intensitatea simptomeloe, episoadele deprssive pot fi: uşoare,
medii sau severe

39
 o Există posibilitatea de apariţie repetată a episoadelor depresive fără
intercurenţa unor episoade maniacale – diagnosticul de tulburare depresivă
recurentă
o Cuprinde:
o Distimia = tulburare afectivă persistentă, uneori în cea mai mare
parte a vieţii de adult, antrenând şi o incapacitate funcţională
considerabilă
o Ciclotimia = tulburare afectivă peristentă care se caracterizează
printr-o instabilitate permanentă a dispoziţiei

21.Sindromul depresiv – definitie, clasificare, tablou clinic

Episodul depresiv
o Se caracterizează printr-o scădere a dispoziţiei, o reducere a energiei şi
o diminuare a activităţii şi funcţionalităţii globale
o Pentru diagnosticul de episod depresiv major simptomatologia trebuie să
persiste la aceeaşi intensitate cel puţin 2 săptămâni
o Evoluţia este ciclică, cu perioade de remisiune parţială sau completă
o In funcţie de intensitatea simptomeloe, episoadele deprssive pot fi: uşoare,
medii sau severe
o Există posibilitatea de apariţie repetată a episoadelor depressive fără
intercurenţa unor episoade maniacale – diagnosticul de tulburare depresivă
recurentă
o Tabloul clinic al unui episod depresiv sever(major) include:
o Dispoziţie tristă, depresivă, persistentă pe tot parcursul zilei,
manifestată în fiecare zi, minim 2 săptămâni
o Scăderea stimei de sine şi a încrederii în sine, ce poate duce la ideaţie
de devalorizare sau culpabilitate
o Diminuarea marcată a interesului pentru orice activitate plăcută,
datorită alterării capacităţii de a simţi plăcerea
o Diminuarea progresivă a interesului şi a energiei necesare pt orice fel
de activitate, inclusive profesională; se ajunge la scăderea
funcţionalităţii globale socio-profesionale
o Scăderea activităţii e întreţinută de o stare de astenie, oboseală; scade
aptitudinea de concentrare a atenţiei
o În cazurile grave anturajul remarcă inhibiţie psihomotorie
o Oboseala e întreţinută de insomnia rebele şi scădere marcantă a
apetitului alimentar + scădere evidentă în greutate
o Apar frecvent idei recurente despre moarte şi tentaţia suicidului
 Distimia
o =tulburare afectivă persistentă, uneori în cea mai mare parte a vieţii
de adult, antrenând şi o incapacitate funcţională considerabilă
o Tabloul clinic poate cuprinde:

40
 oScăderea cronică a dispoziţiei, persistând cel puţin câţiva ani, dar
a cărei severitate sau durată e insuficientă pt a justifica un
diagnostic de tulburare depresivă recurentă. Lipseşte orice tip de
episode maniacal
oPersoanele pot nota prezenţa unei scăderi importante a interesului
şi simţului autocritic; se consideră a fi neinteresante şi incapabile.
Se ajunge la modificarea personalităţii
oScăderea apetitului alimentar, insomnia sau hipersomnie, scăderea
energiei, fatigabilitate, dificultăţi de concentrare a atenţiei
 Ciclotimia
o =tulburare afectivă peristentă care se caracterizează printr-o
instabilitate permanentă a dispoziţiei
o Se remarcă succesiunea unor perioade de depresie uşoară cu perioade de
exaltare uşoară (hipomanie), niciuna nefiind sufficient de prelungită pt a
justifica un diagnostic de tulburare bipolară sau tulburare depresivă
recurentă
O prezentare generală a situaţiei clinice care generează orientarea
diagnosticului unui sindrom depresiv este următoarea:
- Depresia din tulburarea afectivă monopolară, bipolară, ciclotimia şi distimia
- Depresia reactivă
- Diferite psihotraume: doliu, conjugopatii, pierderea locului de muncă, etc.
- Depresia de post-partum
- Depresia de involuţie
- Depresia mascată – tabloul clinic e marcat de o simptomatologie somatică
- Depresia cu character sezonier – apare toamna şi iarna şi se manifestă în
special prin hipersomnie, hiperfagie, lentoare psiho-motorie
- Depresia din decompensările nevrotice – tablou clinic marcat de anxietate
- Depresia atipică - -coloratura afectivă a dispoziţiei e mai ştearsă şi scăderea
activităţii mai marcată
- Depresia de cauză organică: cause neurologice(tumori cerebrale, afecţiuni
vasculare cerebrale, boala Parkinson, scleroza în plăci, etc), endocrine
(hipotiroidie, diabet, tulburări de menopauză), generale (neoplazii,
hemopatii, poliartrita reumatoidă)

23.Sindromul maniacal – definitie, clasificare, tablou clinic

Episodul maniacal
- Se defineşte prin prezenţa pe o perioadă distinctă de timp a unei
dispoziţii expansive sau iritabile.
- Pentru a fi luat în considerare, timpul de manifestare minim este de o
săptămână
- Este necesară diferenţierea între hipomanie şi manie, diferenţiere ce se face
în funcţie de intensitatea simptomelor şi de gradul de afectare a
funcţionalităţii socio-profesionale.
 Hipomania

41
 o Se caracterizează prin prezenţa unei expansivităţi uşoare dar persistente
a dispoziţiei şi o creştere a energiei şi activităţii.
o Alte aspecte/manifestări:
o Sentiment intens de bunăstare şi eficacitate fizică şi psihică
o Creşterea stimei de sine însoţită de sentiment de grandiozitate
o Creşterea sociabilităţii şi a dorinţei de a conversa
o Senzaţie subiectivă de accelerare a cursului gândirii
o Scăderea nevoii de somn (maxim 3 ore/zi)
o Creşterea distributivităţii atenţiei, spre lucruri nesemnificative
o Creşterea energiei şi apetenţei sexuale
o Euforia şi sociabilitatea sunt înlocuite uneori de iritabilitate sau
vanitate.
 Mania
o Această tulburare se caracterizează prin prezenţa unei exaltări
dispoziţionale disproportionate faţă de situaţia persoanei, putând varia
de la jovialitate indiferentă la agitaţie psiho-motorieincontrolabilă.
o Alte aspect/manifestări:
o În context cu dispoziţia euforica, persoana îşi supraevaluează
calităţile şi posibilităţile
o Manifestă interes crescut, neobosit şi nediscriminativ faţă de orice fel
de relaţii (interpersonale, profesionale, sexuale)
o Scade nevoia de somn; este perturbat instinctual alimentar, existând
un apetit mare
o Discursul este marcat de logoree şi de fugă de idei. Poate vorbi
neîntrerupt, fără a putea fi interrupt şi fără a-I păsa dacă este ascultat
sau nu
o Poate apărea situaţia clinică de tulburare a ideaţiei în sens delirant,
persoana putând ajunge la o adevărată ideaţie de grandoare

24.Patologia fixarilor comportamentale adictive – definirea

domeniului si a termenilor, generalitati, clasificare

Definirea domeniului
Prin evoluţia cazurilor şi prin specificul consecinţelor, acest univers are 4 mari
clase:
1. adicţiile licite sau minore – alcoolismul, tabagisul, cafeinismul
2. farmaco-dependenţele – dependenţa faţă de folosirea unei substanţe folosite de
obicei în scop terapeutic
3. adicţiile ilicite sau majore – acestea sunt situaţiile când se utilizează cel mai
frecvent termenul de toxicomani, drogaţi, stupefiante, droguri
4. fixările comportamentale adictiv-hedonice – jucătorii dependenţi patologic de
cărţile de joc, jocuri mecanice, pe calculator

Alte definiţii care conturează mediul toxicoman sunt:

42
5. tulburări toxice induse de substanţe psihoactive
– tulburări psihopatologice sub formă de abateri psihice calitative sau
cantitative, rezultate din consumul abuziv de alcool, droguri psiho-active şi alte
substanţe chimice, inclusiv solvenţi organici, dar şi prin consumul unor
medicamente ingerate fără a fi necesar terapeutic, dar dorite nefiresc de către o
persoană, într-un ritm şi o cantitate neindicate în practica terapeutică.
6. drogul – orice substanţă capabilă să determine dependenţă
7. droguri minore (licite) – denumire definitorie pentru câteva substanţe
adminstrate în doze mici, de uzanţă socială, care chiar consumate repetat dar
neregulat, în doze moderate, dau doar dependenţe psihice, fără apariţia
simptomelor de sevraj la întreruperea fortuită sau voită.
8. droguri majore (ilicite) – se împart în:
- droguri tari – opiaceele, cocaină, amfetamină
- droguri slabe – canabis, LSD, diverşi solvenţi
9. stupefiant – înseamnă o substanţă a cărei adminstrare determină depresia
psihică sau psihologică.
10.adicţie – se suprapune oarecum noţiunii de dependenţă dar este mai generală şi
ocupă perioada sau etapa de predependenţă
11.farmaco-dependenţă – este condiţia clinică de dependenţă de o substanţă
folosită iniţial pentru profilul său terapeutic
12.toxicomanie – reprezintă starea atitudinală de apetenţă stringentă, care
determină întreg sau aproape întreg comportamentul spre procurarea
substanţelor de care individul a devenit dependent
13.intoxicaţia – desemnează modificările psihologice, psihopatologice, fiziologice
şi fiziopatologice produse de către o substanţă şi care dispar atunci când
substanţa în cauză dispare, dacă doza ingerată, inspirată sau injectată nu este letală
sau suficientă pentru a da leziuni celulare.
14.toleranţa – proprietatea unor organisme de a tolera fizic, fără a reacţiona la
substanţe active în general şi în doze la care majoritatea oamenilor prezintă reacţii
psihice, psihofiziologice sau chiar toxice. În cazul drogurilor, această toleranţă
creşte în timp până la o limită şi are drept consecinţă creşterea dozelor pentru
obţinerea efectelor scontate sau înlocuirea cu un alt drog mai puternic.
15.dependenţa psihică – defineşte acea fixare comportamentală în care, după un
consum repetat şi regulat în cazul jocurilor, farmaco-dependenţei şi a drogurilor
licite, iar prin droguri majore după primele consumuri, apare dorinţa, greu de
înfrânat, de a continua consumul, în ciuda prăbuşirii funcţionării familiale,
ocupaţionale şi sociale care au apărut deja, stoparea consumului dând anxietate,
nelinişte, iritabilitate, insomnii, plictiseală, apoi depresie. Aceste simptome pot
fi denumite şi sevraj psihic.
16.dependenţa fizică – acest stadiu în care nu numai că stoparea consumului nu e
posibilă prin voinţă, dar stoparea lui forţată ori fortuită generează apariţia
unor simptome negative şi psihice caracteristice, ca o veritabilă stare de boală –
stare de sevraj.
17.starea reziduală – există cazuri care la mult timp după întreruperea consumului
cronic şi abuziv sau după traversarea unor stări psihice acute, prezintă o
43
 simptomatologie nevrotiformă, mixaţii cu semne de microorganicitate.
Simptomele sunt polimorfe, tranzitorii, inconstante şi nu pot fi grupate într-unul
dintre simptomele psihopatologice sau neurologice clasice bine delimitate.
18.alcoolismul – termen folosit pentru a defini patologia determinată de consumul
şi abuzul de alcool
19.alcoolic – orice persoană care consumă în mod abuziv alcool sau care face sau a
făcut parte dintr-o entitate patologică alcoolică.
20.jucătorii patologici – sunt acei jucători de cărţi de noroc, jocuri pe calculator, etc,
care au pierdut orice de plăcere sau motivaţie în favoarea jocului preferat sau a
jocurilor preferate, continuând să le practice, deşi îşi pun în pericol situaţia
familială, familia, profesia sau statutul social.

Clasificare:
1. DROGURILE LICITE SAU MINORE

Alcoolul, cafeaua şi tutunul sunt produse de uzanţă socială, convivială, admise

pentru plăcere şi un confort personal, dacă nu depăşeşsc o doză şi o repetativitate,
care să pună în pericol sănătatea şi funcţionarea persoanei.

2. DROGURILE ILICITE (MAJORE)

o Clasificarea clasică:
1. toxico-sedative şi euforice – opiul şi derivaţii săi, cocaina
2. toxicele îmbătătoare – alcoolul, eterul
3. toxicele simţurilor – haşişul, mescalina
4. toxicele stimulante: cafeină, tutun
o În funcţie de efecte:
1. droguri tari: cocaina, opiul
2. droguri slabe: canabis, katch
o În funcţie de origine:
1. droguri vegetale
2. droguri sintetice

25.Tulburari psihice induse de droguri licite – enumerare

detaliata

27 - Drogurile ilicite - enumerare detaliata

Clasificarea clasică:
5. toxico-sedative şi euforice – opiul şi derivaţii săi, cocaina
6. toxicele îmbătătoare – alcoolul, eterul
7. toxicele simţurilor – haşişul, mescalina
8. toxicele stimulante: cafeină, tutun
În funcţie de efecte:
44
 3. droguri tari: cocaina, opiul
4. droguri slabe: canabis, katch
În funcţie de origine:
1. droguri vegetale
2. droguri sintetice

1. DROGURILE VEGETALE
a. Drogurile opiacee – opiul brut este rezultat din sucul obţinut din capsulele
verzi de PAPAVERIUM SOMNIFERUM ALBUM (macul alb). El conţine 42 de
alcaloizi, între care:
- preparate opiacee de latex – sunt pilule pentru mâncat sau diverse beţişoare
pentru fumat
- morfina – se administrează injectabil, în general intramuscular sau intravenos
- heroina
- codeina
- papaverina, etc.
Opiul şi derivaţii săi acţionează la nivelul SNC prin intermediul receptorilor
endorfinici. Acţiunea farmacologică are intensităţi diferite, în funcţie de produs.
Opiul brut conferă ralaxare, linişte contemplativă şi o stare de fericire, de
satisfacţie calmă, cu o ascuţire a simţurilor şi imaginaţiei.
Rezistenţa individuală spre intoxicaţie este variabilă.
Morfina injectabilă are acelaşi efect clinic, dar mai prompt şi mai intens.
Heroina produce în loc de calm o iritare greu de stăpânit, cu o hiperestezie
senzorială şi imaginativă. Dacă morfina deteriorează intelectul lent şi nu foarte
profund, heroina îl deteriorează rapid şi profund.
Tentativa de întrerupere generază anxietate extremă, cu un tablou complex
neurovegetativ şi impulsivitate reactivă. Prin supradozare moartea este destul de
frecventă printre heroinomani.
Sevrajul constă în: dispoziţie disforică, dureri musculare, lăcrimare, rinoree,
piloerecţie, transpiraţie, midriază, greaţă, vomă, stare febrilă, insomnii. Debutul
sevrajului depinde de doza şi durata administrării şi este de cca 8 ore în medie, atinge
punctul maxim în 2-3 zile şi durează în medie 7-10 zile. În intoxicaţia acută cu
aceste opiacee antidotul este metadona sau clonidina, care la rândul lor,
administrate necorespunzător crează dependenţă.

b.Canabicele
Se descriu o multitudine de produse rezultate în urma prelucrării răşinii
selectate de pe frunzele şi vârfurile înflorite de CANABIS INDICA. În funcţie de
zona de provenienţă şi metodele de prelucrare a plantei, rezultă: bastonaşe de fumat,
pudră mestecată în tutun sau administrată în băutură şi mâncare (marihuana, haşiş).
Mod de administrare: marihuana se fumează, haşişul se injectează.
Efectul apare după 10-30 minute.
Intoxicaţia apare în funcţie de doză: la 2-4 ore şi durează cca 24 ore.

45
 Efectul psihologic este cel de euforie, linişte şi apoi ameţeli. Se instalează
treptat anorexia, o creştere a pragului senzorial, conjuctivele devin injectate,
tahicardie, uscăciunea mucoaselor.
La doze mari pot apărea halucinaţiile, hiperestezia senzorială, anxietate,
idei de persecuţie, etc.

2. DROGURILE SINTETICE (HALUCINOGENE SINTETICE)

Reprezentanţii majori sunt LSD (acidul lisergic) ce poate dezvolta toleranţă şi
Arylcyclohexylamina (cunoscută sub numele de cristal), care nu dezvoltă
dependenţă.
a. LSD se extrage din secara cornută şi este uşor de sintetizat. Se absoarbe
rapid după ingestie, are acţiune la 1 oră de la ingerare, efectul durând 8-12 ore.
Tabloul clinic: midriază, hipertensiune, transpiraţii, vedere înceţoşată,
discoordonare motorie, tremurături, greutate în respiraţie, până la deces prin stop
respirator. Şi după întreruperea administrării şi începutul tratamentului se păstrează o
halucinoză reziduală de câteva zile.
b. Ecstasy
În doze mici de 75-175 mg substanţă activă este tranchilizant. Favorizează
introspecţia şi comunicarea, „încălzeşte” sentimentele. La o administrare repetată se
tocesc afectele pozitive şi cresc cele negative.
Consumatorii cronici prezintă: hipertensiune, puls accelerat, uscarea
mucoaselor, nistagmus, pierderea echilibrului, anorexie, micţiuni frecvente. Nu dă
sevraj.
c. Inhalanţii
La noi persoanele care consumă aceste persoane se numesc „aurolaci”.
Prevalenţa o constituie persoanele între 11-16 ani. Dintre inhalanţii utilizaţi frecvent
menţionăm: aurolac, cerneala tipografică, diverse lipiciuri, lac de unghii, deodoranţi,
etc.
Lista activă cuprinde: acetonă, benzen, toluen, hidrocarburi. Aceste substanţe
sunt imunosupresoare (produc scăderea imunologocă) favorizând infecţia cu HIV.
Toxicitatea este virulentă şi pluriorganică, în special cu acţiune asupra
rinichiului şi ficatului. Psihic, efectul apare în câteva minute: euforie, beţie,
halucinaţii, confuzii, până la comă. Nu generează sevraj.

28 - Fixari comportamentale adictiv hedonice -

enumerare detaliata

(JOCURI DE NOROC)

Apar la jucătorii patologici de cărţi, jocuri mecanice, pe calculator, etc.

Dependența de jocuri de noroc
- se leagă frecvent de preferința comportamentelor cu risc din partea persoanei
care are o asemenea dependență și de plăcerea conferită de jocul de noroc sub
aspectul riscului implicat și dinamismului său.

46
 - Jocurile de noroc creează dependență în situația în care persoanele respective
nu reușesc în mod repetat să-și controleze comportamentul și persistă dincolo
de efectele devastatoare în plan material, familial, social, profesional.
- Astfel, dacă acest comportament persistă indiferent de consecințe, atunci
intrăm în sfera jocului de noroc patologic.
- Apare, ca și în cazul dependenței de droguri, fenomenul de toleranță, și de
multe ori jucătorul are nevoie de creșterea "dozei", adică amplificarea
comportamentului, pentru a obține aceeași stare de bine.
- Oprirea jocului de noroc duce la efecte asemănătoare sevrajului din consumul
de alcool sau droguri.
În populația generală, prevalența este de 1%-3%. Aproximativ 1/3 din
persoanele care suferă de această tulburare sunt femei, însă doar o mică parte dintre
acestea sunt cuprinse în programele de terapie datorită reacțiilor sociale mai negative
în cazul lor, comparativ cu bărbații. Aproximativ 20% dintre persoanele cuprinse în
tratament pentru joc patologic de noroc au avut cel puțin o tentativă de suicid.
Tulburarea debutează, de regulă, în adolescența timpurie în cazul bărbaților
și puțin mai târziu în cazul femeilor.
Jucatorul de jocuri de noroc poate avea un tip de personalitate obsesiv-
compulsiv sau activ, situație care seamană cel mai mult cu dependența de diferite
substanțe.
Personalitatea acestor indivizi este descrisă astfel: instabilitae psihică, se
plictisesc repede, caută mereu surse de plăcere, optimişti, neinhibaţi, nescrupuloşi.
Cu cât contactul cu jocurile se face la vârste mai fragede, cu atât
vulnerabilitatea devine mai manifestă, treptat ajungându-se la deteriorarea relaţiilor
familiale, sociale, profesionale, intră în încurcături materiale, devin nesinceri,
ajunând în final la comportament antisocial.
Jocul este considerat o "fugă", de a de a scăpa de probleme sau de a diminua
sentimente precum vinovăția, anxietatea, depresia etc.
Apar eșecuri repetate în dorința de a controla jocul. Iluzia controrului care dă
naștere dependenței de joc, provine cel mai adesea din sentimentul că celelalte părți
ale vieții sunt imposibil de controlat.
Simptomele de abstinență, inculd sentimente de agresivitate, anxietate,
depresie și mari probleme în a-și ocupa timpul devenit liber.
Pot apărea distorsiuni în gândire, negare, superstiții, încredere exagerată, ori un
puternic sentiment de putere și control.
Indivizii care recurg la jocurile de noroc sunt extrem de competitivi, energici,
neliniștiți și ușor de plictisit. Când nu joacă ei pot fi muncitori conștiincioși sau
excesivi.

Pariurile sportive
Pariurile sportive sunt populare din cele mai vechi timpuri din antichitate.
Aceste pariuri sunt generatoare de stare de bine și euforie. Pariorul sportiv tipic este:
bărbat, are 20-40 de ani și e pasionat de sport. Pariorul sportiv este un copil mare care
și-a găsit o nouă jucărie. Pariurile sportive nu sunt la fel de periculoase ca ruleta sau
aparatele electronice. Se câștiga ușor, dar sume mici.
47
 Ludomania
Termenul de ludomanie înseamnă împătimirea patologică de jocuri. Ca și în
cazul drogurilor sau alcoolului, dependența de jocuri se dezvoltă treptat.
În prima etapă, omul joacă ocazional. În a doua etapă, se adaugă pierderea
autocontrolului. În cea de-a treia etapă, când perioadele în care omul joacă fără să se
mai poată controla alternează cu perioade de panică, iritabilitate, neliniște, dificultăți
de concentrare, depresie sau agresiune, și în care omul poate pierde tot (familie,
carieră, poate chiar recurge la sinucidere), asemănător cu ce se întâmplă în cazul
dependențelor de droguri.

Cazinoul
Jucătorul din cazinou este de obicei un bărbat tânăr și bogat. Aceștia au neîmpliniri
în viața personală. Pe langă jocurile din cazinou au și alte vicii, fumatul și alcoolul.
Încep ca și simple distracții și sfârșesc prin a fi dependenți de jocurile din cazinou.

29 - Dementele-definitie, clasificare,
generalitati, tablou clinic

 Definiţie. Generalități

Demenţa este o stare de alterare intelectuală profundă, globală şi

progresivă cu evoluţie cronică ce interesează în primul rând memoria, dar şi
ansamblul funcţiilor cognitive cu repercusiuni asupra comportamentului şi
echilibrului emoţional.
- Demenţele au întotdeauna un substrat organic degenerativ sau traumatic,toxic,
inflamator, dismetabolic, tumoral etc. care interesează encefalul predominant uneori
la nivelul scoarţei cerebrale iar alteori la nivelul nucleilor de la bază.
- Spre deosebire de oligrofenii care sunt rezultatul unei deteriorări a encefalului
înainte de a ajunge la maturitate, demenţele sunt expresia clinică a unei alterări
cerebrale după ce sistemul a ajuns la o deplină dezvoltare operaţională.
48
  Tabloul clinic
- cuprinde în mod dominant un amestec de tulburări ale funcţiilor cognitive care
iniţial deabia perceptibile evoluează cu o constantă de timp variabilă spre un
nucleu al regresiunii demenţiale în contextul căruia se pot desluşi şapte clase de
dezordini.
1-Tulburările de memorie
 - reprezintă componenţa principală.
 În chip dominat sunt afectate datele recente (deoarece mecanismul
transpunerii din memoria scurtă în cea lungă nu mai este fiabil).
 Nu mai sunt engramate evenimentele şi acţiunile recente
 se constată o diminuare a capacităţii de învăţare (de a memora) de
exemplu de cuvinte disparate, fraze scurte, nume de persoane etc.
 bolnavul nu-şi menţine continuitatea acţiunilor mai complexe (de
exemplu lasă apa să curgă, nu încuie uşa la plecare, lasă fierul de călcat
în priză etc).
 nu mai poate executa decât parţial instructajele ce i se dau pentru o
acţiune mai lungă.
 Cu timpul apar şi alterări ale evocării datelor din memoria lungă: nume
de persoane, date importante (a naşterii, căsătoriei etc.), numerele de
telefon, unele date din cultura generală, din actualitatea politică sau din
viaţa de familie; evenimente şi acţiuni din trecut etc.
 În etapele mai înaintate bolnavul nu mai trăieşte decât într-un prezent în
schimbare continuă ce nu mai lasă urme mnezice – ca visele - ci doar
vagi reminiscenţe confuze.
Pe acest fond în unele cazuri bolnavul (ca să mascheze handicapul său sau
printr-un mecanism compensator inconştient) recurge la confabulaţii.
2-Tulburările mecanismelor gândirii (a capacităţilor cognitive)
 se manifestă în primul rând printr-o progresivă alterare a
posibilităţilor de rezolvat probleme(sarcini), ceea ce duce, încetul cu
încetul la o scădere a QI,la imposibilitatea de adaptare la realităţi, atât în
planul profesional, cât şi în cel al vieţii cotidiene ajungând în final la o
completă dependenţă a bolnavului de anturaj..
 Iniţial se observă o tendinţă a bolnavilor de a masca infirmitatea lor prin
diferite strategii.
 Totodată se constată o cristalizare (lipsa de mobilitate) a proceselor
mentale şi o lentoare a lor (bradipsihie) care se extinde apoi şi la
activitatea psihomotorie (bradikinezie).
 Încetul cu încetul însăşi organizarea logică a proceselor mentale se
destramă, ceea ce constituie un aspectul dramatic al regresiunii
demenţiale.
 Bolnavul nu mai decelează asemănările şi deosebirile dintre cuvinte
apropiate sau imagini înrudite..
 Pacientul nu-şi mai poate organiza coerent activitatea (de exemplu în
cercetare, afaceri, gospodărie).
49
  Nu se mai încadrează în reperele normative morale şi chiar juridice
ajungând uneori la comportamente infracţionale.
3-Dezorientarea temporo-spaţială
 creează bolnavului şi anturajului multe probleme.
 Această dezorientare sporeşte considerabil (uneori îşi face prima
apariţie) când bolnavul îşi schimbă mediul (în altă locuinţă, în spital,
cămin etc.)
 Dezorientarea spaţială se manifestă iniţial când bolnavul se află în afara
casei sale.
 În fazele înaintate nu se mai poate orienta nici în propria lui locuinţă în
care a trăit uneori o viaţă întreagă
4- Producţiile delirante
 se manifestă de obicei sub forma unor deliruri de prejudiciu sau de
gelozie sunt rare (15-25%) dar extrem de stânjenitoare mai ales pentru
anturaj.

Paralel sau ca o consecinţă a disoluţiei cognitive mai apar:

5- Tulburările comportamentului
 împiedică progresiv integrarea bolnavului în viaţa socială şi în familie.
 Ele sunt principala cauză ce impune internarea acestor bolnavi în mediul
aziliar.
 Apar accentuări caricaturale ale personalităţii premorbide, un
egocentrism excesiv, cu o perturbare a motivaţiilor însoţită adesea de
manifestări compulsive (acte de violenţă, dromomanie, colectionarism
de obiecte inutile etc.)
 Bolnavul nu-şi mai controlează motivaţiile din care cauză pot apare
impulsuri variate (bulimie, alcoolism, agresivitate sexuală, furt etc.).
 se instalează o neglijenţă a higienei(nu se spală, nu se rad etc.) şi a
vestimetaţiei, pentru ca în final să nu-şi mai controleze cele mai
elementare gesturi (de exemplu: urinează oriunde fără să ţină seama de
ambianţă, îşi pierd pudoarea s.a.m.d.).
 În domeniul comportamentului motor, acţiunile începute am văzut că nu
mai sunt duse până la capăt, se produc repetări inutile de gesturi şi
acţiuni (stereotipii) sau uneori se instalează o inerţie totală.
 Limbajul devine prolix, vulgar, indecent chiar la oameni cu o cultură
rafinată, cu ezitări, parafrazări multiple, repetiţii inutile(iteraţii verbale),
cu glume proaste.
 Cu timpul apar impreciziuni semnificative, incoerenţa şi redundanţa
excesivă pentru a ajunge în final incomprehensibil
6- Tulburările afective
 contribuie şi ele uneori la necesitatea spitalizării sau asistenţei
instituţionalizate.
 Iniţial se observa în general o depresiune ce poate fi reactivă faţă de
conştientizarea tulburărilor cognitive incipiente (mai ales a tulburărilor
mnezice).
50
  Ulterior pot apare stări anxioase, stări hipomaniacale, euforice, stări
colerice.
 Aceste modificări afective contribuie şi ele la deteriorarea personalităţii
7-Tulburările vigilenţei
 sunt frecvente.
 E vorba de somnolenţa diurnă, insomnie şi agitaţie nocturnă sau
inversarea ritmului veghe-somn, interpretată în general de anturaj drept
insomnie.

Tabloul clinic psihiatric şi neurologic nu este staţionar, ci are o evoluţie de

obicei lentă, e drept uneori cu plaje staţionare.
În cazurile degenerative evoluţia este continuă, în timp ce în cele vasculare
poate fi sacadată, emaliată de accidente evolutive acute şi de remisiuni parţiale.
Schematic în evoluţia dezorganizărilor psihoorganice se disting trei faze.
 Faza iniţială
o se manifestă prin tulburări de memorie relativ acceptabile dar care
îngrijorează bolnavul şi familia;
o prin tulburări afective deobicei de tip depresiv
o prin discrete tulburări de comportament.
o În această fază bolnavul se integrează în familie, dar cu dificultate în
societate (şi în locul de muncă). Este încă autonom.
 Faza de stare
o este caracterizată prin prezenţa tuturor tulburărilor menţionate mai sus.
o Bolnavul nu se mai integrează în societate şi foarte greu în familie;
o îşi pierde autonomia impunând o asistare continuă din partea familiei
sau de tip aziliar.
 Faza finală
o se manifestă printr-o degradare totală a funcţiilor psihice şi un sindrom
de imobilizare (cu mari tulburări neurologice trofice şi sfincteriene)
Decesul acestor bolnavi survine prin caşexie, deshidratare, alterări somatice
grave, dar mai ales prin infecţii intercurente (pulmonare, urinare şi a escarelor).
Durata de evoluţie este foarte variabilă (de la 1 la 12 ani). În medie este, după
experienţa noastră, de 4-5 ani.
Examenul clinic trebuie totdeauna completat (ca o regulă) cu unul neurologic
şi unul de medicină internă detaliate şi competente (la debut şi pe parcursul bolii).

30 - Boala Alzheimer – definitie, etiopatogenie, tablou clinic

Cea mai frecventă formă nosologică de demenţă este reprezentată de boala

lui Alzheimer. Ea se manifestă sub două aspecte:
a) demenţa Alzheimer presenilă cu debut în jur de 45 de ani şi

51
 b) demenţa Alzheimer tardivă (demenţa senilă de tip Alzheimer) cu debut
peste 65 ani.
Debutul este mai rapid în formă precoce, în timp ce în forma tardivă aceasta
este foarte insidios, în aşa fel încât nici nu poate fi precizat în multe cazuri, mai ales
în formulele mai tardive când apare în contextul tulburărilor normale ale psihismului
bătrânilor.
De asemenea evoluţia bolii este mai rapidă în forma precoce (2-5 ani), cu o
medie d 3,2 ani). În cazul formei tardive evoluţia este mai lentă (5-12 ani cu o medie
de 6,5 ani): pe parcursul evoluţiei formei senile se pot găsi perioade staţionare de
câteva luni sau ani. Caracteristică este apariţia de episoade de agravare în cursul unor
stări patologice somatice (bronhopneumonii, traumatisme etc.) a unor traume (chiar
minore) şi în cazurile de schimbări de ambianţă (spitalizare, internare în azil, mutare
de domiciliu etc.) Ieşirea din circuitele sociale şi apoi din cel familial se iveşte mult
mai rapid şi mai dramatic în formă precoce.
Forma precoce evoluează într-un context somatic în general sănătos, în timp ce
forma tardivă apare şi se dezvoltă pe fondul afecţiunilor cronice ale vârstei a treia. În
acest sens se ştie că bătrânii (după 70 de ani) au în medie 4-5 boli cronice
concomitente, ceea ce adaugă la infirmitatea psihică o infirmitate somatică uneori
foarte penibilă.
Boala lui Alzheimer, în ambele sale variante, nu este o boală mortală. Cu toate
acestea durata medie de viaţă a acestor bolnavi este semnificativ coborâtă faţă de
restul populaţiei.
Moartea survine printr-o afecţiune intercurentă infecţioasă (bronhopneumonie,
tuberculoză, infecţie urinară, infecţia escarelor etc.) sau dismetabolică (casexie,
deshidratare, uremie ş.a.).

31 - Dementele vasculare - definitie,

etiopatogenie, tablou clinic

A doua clasă, în ordinea frecvenţei, de tulburări psihoorganice e

reprezentată de boala cerebrală vasculară.
Ea este rezultatul dezorganizărilor anatomice, subcorticale sau cortico-
subcorticale produse de leziuni ischemice sau hemoragice encefalice.
1) Leziunile ischemice şi/sau hemoragice se produc pe un fond vascular alterat.
Cea mai frecventă alterare este cea arteriosclerotică. E vorba de o infiltraţie difuză
fibroconjonctivă a intimei cu depuneri lipoproteice de o fragmentare a elasticei şi o
îngroşare a mediei (care degenerează, se îngroaşă şi se hialiniază). Pe acest fond se
pot produce ectazii, anevrisme şi în cazul vaselor cerebrale microanevrismele lui J.
Charcot şi C. Bouchard (1868) ce pot prin ruptură (per rexin) genera focare
hemoragice.
52
 Forma cea mai obişnuită de demenţă vasculară se produce prin
microramolismente succesive şi simultane, când numărul lor depăşeşte un anumit
prag de toleranţă, realizând insuficienţa circulatorie cerebrală cronică.
Tulburările clinice ale bolii vasculare cronice realizează aspecte similare cu
cele pe care le-am amintit în capitolul privind sindromologia demenţelor. Ele sunt
asemănătoare cu cele produse de boala lui Alzheimer de care de foarte multe ori nu se
pot deosebi.
În perioada de debut tulburările psihice pot fi de tip neurastenic
(pseudoneurastenia arteriosclerotică sau vasculopată) şi sunt constituite de: cefalee
(de obicei difuza, în vertex şi cu elemente cenestopatice); astenie marcată (chiar în
lipsa oricărei activităţi); instabilitate emoţională (mai ales depresiune sau irascibilitate
colerică, uneori explozivă), preocupări cenestopatice (uneori cu nuanţă
hipocondrială) şi tulburări de somn.
În faza de stare putem găsi simptomele caracteristice (amintite) ale tuturor
stărilor demenţiale: tulburări de memorie şi cognitive, dezorientări temporospaţiale,
modificări ale personalităţii ş.a.m.d. Ele au uneori un caracter fluctuant sau/şi
parcelar.
Ca şi în boala lui Alzheimer, boala vasculară a creierului începe în presenilitate
(excepţional), dar de obicei debutează după 60 de ani.
Caracteristică este evoluţia. Debutul este de obicei acut în plină sănătate
aparentă sau pe fondul pseudoneurastemii printr-o alterare bruscă şi scurtă a
statusului mental. De asemenea, istoria clinică nu este continuă, lent progresivă, ci în
salturi uneori foarte discrete. Evidenţierea acestor salturi, deşi este esenţială pentru
diagnostic se face uneori cu dificultate. Menţionăm că, după un astfel de salt agravant
se poate produce o regresiune a simptomelor, fără însă să se ajungă - decât
excepţional - la nivelul de deteriorare dinainte de ultima agravare. Între salturile
succesive pot exista perioade staţionare, uneori de luni şi chiar ani de zile.

32 Retardul mintal – definire și clasificare detaliata

Retardarea mentală este o tulburare caracterizată printr-o funcţionare

intelectuală submedie şi prin afectarea capacităţilor adaptative în plan
conceptual, practic şi social înainte de vârsta de 18 ani.
Această stare defectuală are caracter permanent şi apare datorită acţiunii
unui complex de factori etiopatogenici în perioada timpurie a dezvoltării ontogenetice
a individului.
Sexul masculin este mai afectat de această tulburare decât cel feminin,
Debutul tulburării are loc înaintea vârstei de 18 ani;
- el este identificat mai precoce în cazul retardării mentale severe sau profunde
şi atunci când există cauze genetice asociate cu un fenotip specific (de exemplu,
Sindromul Down)
53
 - identificat mai târziu în retardarea mentală uşoară, fără o cauză identificabilă
încă.
Factorii de risc asociaţi cu retardarea mentală sunt
- cei de natură ambientală - factorii psihosociali şi culturali –
- cei individuali - de natură genetică, metabolică sau dobândiţi din diverse
cauze (pre, peri- şi postnatali).
S-a observat că retardarea mentală profundă sau severă se datorează unui
proces patologic cerebral, în timp ce formele mai uşoare de retard mental se asociază
unor factori cultural-familiali reprezentaţi de o zestre ereditară deficitară, de un nivel
cultural scăzut şi de carenţe nutriţionale.

 Forme clinice
- În funcţie de gradul de severitate, ce reflectă nivelul de deteriorare intelectuală,
retardarea mentală se clasifică astfel:
o - Retardare mentală uşoară (QI cuprins între 50/55 şi 70/75) 
o Retardare mentală moderată (QI cuprins între 35/40 şi 50/55) 
o Retardare mentală severă (QI cuprins între 20/25 şi 35/40) 
o Retardare mentală profundă (QI sub 20 sau 25).

 Retardarea mentală uşoară (QI = 55 - 70)

- constituie aproximativ 85% din totalul cazurilor de retardare mentală.
- cauzele acestui tip de retardare mentală sunt cel mai adesea reprezentate de
condiţiile psihosociale, economice şi culturale în care se dezvoltă individul şi mai
puţin de cele genetice (sindromul Prader-Willi, sindromul cromozomului X fragil).
- vârsta mentală se situează între 9 şi 12 ani, aşa încât se poate realiza o
instrucţie corespunzătoare clasei a VI-a, iar prin eforturi susţinute se poate absolvi
chiar şi liceul.
- procesele cognitive sunt afectate în grade diferite, în funcţie de etiologia
retardului mental uşor;
- atenţia poate fi deficitară din punct de vedere al concentrării,
- memoria poate fi afectată, dar se pot întâlni şi cazuri cu memoria
nemodificată şi chiar dezvoltată compensator,
- procesele gândirii sunt caracterizate, în general, prin lentoare şi inerţie.
- Operaţiile gândirii se realizează cu dificultate, sunt incomplete, iar
unele mai complexe cum este generalizarea se realizează la un nivel mult
inferior normalului, în timp ce abstractizarea este absentă.
- Noţiunile au caracter concret şi se denumesc prin însuşirile lor de
culoare, mărime, utilizare.
- Judecăţile şi raţionamentele sunt lente şi operează cu noţiuni concrete;
- vorbirea reflectă dificultăţile de gândire remarcându-se printr-un
conţinut sărac, cu folosirea nepotrivită a unor cuvinte învăţate.
- indivizii cu retard mental uşor prezintă adesea irascibilitate, impulsivitate, reacţii de
afect, labilitate psiho-emoţională, toleranţă scăzută la frustrare.

54
- ca urmare a deficitului mental şi a caracteristicilor afective sunt frecvente
implicarea acestor persoane în diferite acte delictuale de furt, crimă, viol, etc.
- se întâlnesc mai rar aspectele dismorfice, malformaţiile congenitale întâlnite la
celelalte categorii de deficienţi mentali, fiind prezente însă, cu o oarecare frecvenţă, o
hiperreflexivitate osteotendinoasă, o insuficientă coordonare a mişcărilor voluntare,
imprecizie gestuală, sinkinezii.
- adaptarea socio-profesională depinde de trăsăturile caracteriale învăţate în mediul în
care s-a format, de gradul de tolerabilitate al anturajului, de situaţiile cu care se
confruntă;
- în general, se consideră că acest tip de retardare mentală se caracterizează printr-o
capacitate adaptativă relativ bună, aşa încât indivizii pot avea familii, pot susţine o
activitate simplă care să nu-i solicite intelectual, deşi există numeroase eşecuri în
viaţa familială şi profesională.

 Retardarea mentală moderată (QI = 55 – 40)

o reprezintă 10% din numărul total de cazuri cu retard mental.
o vârsta mentală este cuprinsă între 6 – 9 ani, fiind posibilă instruirea până la
nivelul clasei a II-a sau a III-a.
o de cele mai multe ori, în acest tip de retardare mentală, cauza este organică, iar
dintre cauzele genetice se citează frecvent sindromul Down şi sindromul
cromozomului X fragil.
o procesele de cunoaştere sunt deficitare
o gândirea are caracter concret cu incapacitate de generalizare şi abstractizare,
o atenţia voluntară prezintă o oarecare stabilitate,
o capacitatea de memorare de tip mecanic le permite să se orienteze şi să se
descurce în mod satisfăcător într-o ambianţă restrânsă.
o sfera emoţionalităţii este relativ săracă, totuşi pot să-şi manifeste bucuria,
teama, nemulţumirea şi uneori reacţionează violent dacă nu li se satisfac
dorinţele; unii dintre ei au un fond afectiv dominat de prietenie, docilitate, în
timp ce alţii sunt iritabili, recalcitranţi, agresivi şi sunt capabili să comită acte
antisociale grave.
o activitatea voluntară poate fi oarecum organizată, aceste persoane putând
presta activităţi simple constând în operaţii stereotipe în cadrul unor ateliere
artizanale sau industriale în regim supravegheat.
o majoritatea persoanelor cu retard mental moderat se pot adapta vieţii în
comunitate prin educaţie susţinută şi o oarecare supraveghere din partea
familiei şi reţelei de suport social.

 Retardarea mentală severă ( QI = 40 – 25)

o apare cu o frecvenţă de 3 – 4% din numărul total de cazuri de retardare
mentală.
o vârsta mentală este corespunzătoare vârstei de 3-6 ani.
o cauza este de natură organică.

55
o limbajul oral este însuşit cu întârziere, vocabularul este limitat la cuvinte
uzuale, sintaxa frazei este foarte mult simplificată, deseori este agramată,
pronunţia cuvintelor este de cele mai multe ori dislalică şi disartrică.
o afectivitatea este labilă putând fi prezente deseori impulsivitate, excitabilitate,
manifestări violente.
o activitatea motorie voluntară sau involuntară este deficitară, imprecisă, lentă,
deprinderile motorii se însuşesc cu greutate, numai prin exerciţiu intens.
o este asociată frecvent cu tulburări neurologice de tipul paraliziilor de nervi
cranieni, hemiplegiilor spastice, sindroamelor de tip piramidal, extrapiramidal,
cerebelos.
o pot prezenta dismorfii, displazii somatice.
o de regulă deprinderile de îngrijire sunt însuşite, pot executa munci simple în
familie sau în cămine-şcoală necesitând în permanenţă supraveghere din partea
familiei sau a personalului de îngrijire.

 Retardare mentală profundă (QI sub 25)

o aproximativ 1 – 2% din totalul de cazuri.
o vârsta mentală se situează în jurul vârstei de 2 ani.
o substratul bolii este în mod cert de natură organică, cauza acţionând în
perioada de organogeneză.
o existenţa este aproape vegetativă,
o din punct de vedere cognitiv nu se depăşeşte stadiul senzoriomotor,
o indivizii nu dispun în mod obişnuit de limbaj, limitându-se la sunete
nearticulate prin care îşi exteriorizează emoţia sau disconfortul. Unii reuşesc
să-şi însuşească unele cuvinte pe care nu le înţeleg şi le pronunţă în mod
incorect.
o emoţiile sunt fie absente, fie sunt puternice, manifestate într-o manieră auto-
sau heteroagresivă.
o motricitatea este imprecisă, prezintă tremurături, activitatea este dezordonată,
fără scop, constă din mişcări stereotipe şi comportament agresiv.
o nu prezintă instinct de apărare, unele instincte sunt exagerate (de alimentare,
sexual), de obicei nu dobândesc control sfincterian.
o se asociază cu multiple malformaţii congenitale craniofaciale (microcefalie,
oxicefalia, meningocel, cheilopalatoschizis, boltă palatină ogivală, anomalii
dentare), anomalii ale coloanei vertebrale, ale degetelor, tulburări endocrine,
etc.
o prezintă multiple tulburări neurologice: paralizii, hemiplegii, di ?plegii
spastice, epilepsie, sindroame extrapiramidale, ş.a.
o necesită antrenament susţinut din partea personalului de îngrijire pentru a
învăţa deprinderile elementare de îngrijire.
o în cele mai multe cazuri, este nevoie de îngrijire şi supraveghere de-a lungul
întregii vieţi.

56
57