1. Particularitatea Psihoterapiei centrate pe client: descriere.

- Carl Ransom Rogers a publicat lucrarea denumită "Psihoterapia non-directivă" în

cadrul căreia contestă opiniile lui Freud cu privire la primatul instinctelor iraţionale asupra
comportamentului uman, cât şi rolul dominant al psihoterapeutului în calitate de interpret
şi conducător al procesului psihoterapeutic. termenul de „pacient” este înlocuit cu cel de
„client”.
- el a văzut în psihoterapie un proces de îndepărtare a constrângerilor care împiedică
acest proces de autovindecare să se manifeste.
Consideraţii rogersiene despre dezvoltarea umană:
1. Comportamentul omului este dictat de percepţia pe care o are omul relativ la
sine şi relativ la lumea obiectivă. Rezultă că diagnosticul unui client este nonterapeutic
(inutil) şi-i poate crea confuzie terapeutului, îndepărtându-l de domeniul unde intervine.
2. Fiecare persoană dezvoltă o anumită imagine, concept, o idee despre cine este ea
(persoana) considerată în relaţie cu mediul extern social şi natural.
Imaginea de sine este în continuă schimbare, dar rămâne permanent sistemul de
referinţă pentru comportamentul şi percepţiile persoanei respective.
3. Este firesc ca oamenii să urmărească actualizarea de sine. Actualizarea de sine
presupune tendinţa oricărui om de a deveni mai bun, de a-şi împlini potenţialul.
Conceptul cheie al Teoriei neadaptării a lui Carl Rogers este cel de „incongruenţă”.
- Incongruenţa sau lipsa de concordanţă (nepotrivire) între concepţia despre sine a
omului şi experienţa sa interioară, profundă, conduce la neadaptare sau proastă
adaptare.
- Pe măsură ce copilul creşte, nevoia sa de apreciere şi autoapreciere, creşte de
asemenea. Conceptul de sine al copiilor se dezvoltă pe măsură ce acumulează
experienţe trăite ca urmare a relaţionării cu familia şi lumea în general. Dacă se va
simţi iubit, iubit necondiţionat, copilul îşi va construi un concept de sine pozitiv.
- Pericolul pe care îl pot crea părinţii impunând copilului prea des condiţii, este acela
de a dezvolta condiţii de valorizare. Atunci când copilul are un concept de sine
care este legat de numeroase condiţii de valorizare, conceptul său de sine devine
rigid, copilul simţindu-se lipsit de autoapreciere. El ajunge să înţeleagă şi să creadă
că el în sine, nu este demn de a fi iubit dacă nu manifestă comportamentele
dezirabile solicitate de părinţi şi că el însuşi nu valorează (mai) nimic. În acest fel,
conceptul de sine al copilului devine unul negativ.
În ecuaţii simple acesta ar putea fi reprezentat în felul următor:
EU + (şi) comportamente dezirabile = demn de a fi iubit,
rezultă că:
EU - (fără) comportamente dezirabile = nedemn, lipsit de valoare
În astfel de condiţii experienţa profundă a copilului (ceea ce simte și crede în interiorul
său) este o experienţă negativă, plină de sentimente de devalorizare şi respingere. Cu
aceste sentimente și convingeri negative, copilul va creşte şi desigur şi experienţa
profundă a adultului va fi compusă tot din sentimente și convingeri de lipsă de valoare şi
de respingere.
1
 Ca reacţie la această situaţie, oamenii:
I. se simt cuprinşi de anxietate şi neputând să tolereze asemenea sentimente,
distorsionează experienţa lor profundă şi o împiedică să ajungă în conştientul
lor. Ei fac tot posibilul pentru a-şi reprima aceste sentimente
II. îşi fabrică, pentru a putea merge înainte, o falsă imagine de sine, complementară,
un concept de sine pozitiv inautentic, fals, care să-i ajute să supravieţuiască.
Astfel, în condiţiile unei dezvoltări lipsite de iubire necondiţionată, apare aceasta
incongruenţă dintre ceea ce credem despre noi (falsul concept de sine) şi ceea ce simţim
despre noi (experienţa profundă).
Incongruenţa face ca indivizii să nu îşi cunoască adevăratele interese şi să devină
vulnerabili la afecţiuni psihice, „ceea ce se întâmplă frecvent”, susţine C. Rogers.
4. Alte constrângeri îşi au sursa în solicitările nerealiste pe care şi le autoimpun
oamenii atunci când îşi imaginează că nu trebuie să trăiască un anumit gen de
sentimente cum ar fi, de pildă, cele de ostilitate.
Negând faptul că ei au astfel de sentimente, oamenii nu mai sunt conştienţi de natura
reacţiilor lor şi în felul acesta pierd contactul cu experienţa lor autentică, rezultatul fiind un
nivel de integrare psihică scăzut, relaţii interpersonale falsificate şi diferite forme de
dezadaptare.
Dacă există o distanţă semnificativă, între ceea ce ei simt şi ceea ce își doresc la ei,
oamenii nu pot trăi ca persoane întregi, ca persoane pe deplin integrate.
Pe măsură ce conceptul de sine devine tot mai congruent cu actuala experienţă, oamenii
devin tot mai toleranţi cu ei înşişi, tot mai deschişi la noi experienţe şi perspective.
Obiectivul principal al psihoterapiei rogersiene este rezolvarea incongruenţei,
respectiv ajutarea clientului să se accepte pe sine.
Terapeutul stabileşte un astfel de climat psihologic în cadrul căruia clientul se simte
acceptat în mod necondiţionat, înţeles şi valorizat ca persoană.
În acest climat el se simte liber pentru prima oară să-şi exploreze gândurile şi
sentimentele reale, acceptându-şi ura, furia sau alte sentimente "urâte" ca părţi ale
propriului său eu.
Motorul principal al schimbării, mai ales pe dimensiunile emoţionale şi personale, este
relaţia terapeutică. Pentru ca o relaţie să producă efecte terapeutice de durată, ea trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii „necesare şi suficiente” (cum spunea Rogers):
- Terapeutul trebuie să depună străduinţe pentru a-şi înţelege clientul cât mai bine, să
descifreze perspectiva acestuia, adică să dea dovada de empatie şi înţelegere.
- Terapeutul nu se poate ascunde după o mască profesională; el trebuie să fie în mod
autentic interesat de binele clientului, să dorească cu adevărat să-l înţeleagă şi sa-l
ajute;
- Terapeutul nu-şi poate permite să judece sau să critice clientul pentru ce face sau
pentru ideile şi sentimentele sale: clientul trebuie acceptat aşa cum este şi făcut
să simtă aceasta.

2
 2. Modificările caracteristice procesului terapeutic: descriere.

a) Modificări în cadrul materialului verbal prezentat de client.

- Subiectul îşi schimbă tematica verbalizării de la problemele şi simptomele sale pe
afirmaţii legate de înţelegerea legăturii dintre trecutul şi situaţia sa prezentă, despre
noile modalităţi de acţiune.
- Procesul explorării propriilor sentimente şi atitudini, este urmat de insight-ul şi
înţelegerea mai corectă a propriilor probleme, cât şi de analizarea modalităţilor de
reorientare a propriului comportament.
- Din punct de vedere clinic, se remarcă o deplasare a accentului de la simptom la "eu"
("ego").
- Se constată în acelaşi timp şi deplasarea accentului în cursul discuţiilor terapeutice de la
ceilalţi spre sine.
- Subiectul realizează că elementele ce ţin de eu sunt factori pe care el îi poate ţine în mod
potenţial sub control şi că dacă el se află în unitate cu sine însuşi şi îşi clarifică propriile
probleme, va putea face faţă cu succes şi situaţiilor externe care îi creează probleme.
b) Modificări în percepţiile şi atitudinile faţă de sine în cazul în care psihoterapia este
încununată de succes (criteriul succesului este aprecierea făcută de client), se pot constata
următoarele modificări în ceea ce priveşte imaginea şi atitudinea faţă de sine:
- se constată o creştere a numărului afirmaţiilor ce reflectă o atitudine pozitivă faţă de
sine;
- atitudinile ambivalente faţă de propria persoană au o tendinţa de creştere cam până la
jumătatea psihoterapiei după care au tendinţa să scadă;
- în finalul psihoterapiei se constată prezenţa unui număr mult mai mare de
autoevaluări pozitive în raport cu propria persoană;
În urma psihoterapiei se constată
- o tendinţă crescută de autoacceptare a propriului eu, ceea ce înseamnă că pacientul tinde
să se perceapă pe sine ca pe o persoană valoroasă, care merită respect şi nu dezaprobare, al
cărui sistem de norme şi valori se bazează pe experienţa sa proprie şi nu pe dorinţele altora
şi care acţionează degajat în conformitate cu această autoapreciere.
- clientul se percepe mai obiectiv, ca acţionând mai spontan, mai independent, putând
face faţă mai bine problemelor sale în urma psihoterapiei. Astfel el se percepe ca fiinţă
integrată şi nu divizată, ceea ce înseamnă o apropiere dintre eul real şi eul ideal
(etalonul său).
Datorită acestor modificări, viaţa interioară a pacientului devine mai agreabilă şi mai puţin
tensionată.
c) Dezvoltarea unui mod mai adecvat de a percepe realitatea înconjurătoare şi de a
gândi, a unui tip de raţionament mai corect şi mai sănătos.
- Clientul coboară de la un nivel înalt de generalitate la o percepere mai fină şi mai
diferenţiată a realităţii.
- În urma demersului psihoterapeutic subiectul nu mai percepe realitatea ca fixă, imuabilă,
ci ca fiind maleabilă, mobilă, ceea ce îi dă speranţa că schimbarea este posibilă.

3
d) Conştientizarea unor experienţe trecute pe care subiectul le neagă.
- Unul din procesele importante ale demersului terapeutic îl reprezintă conştientizarea unor
experienţe reprimate.
- Prin intermediul demersului psihoterapeutic se realizează conştientizarea şi exprimarea
prin intermediul unei simbolizări deschise a acelor experienţe şi stări afective care vin în
contradicţie cu concepţia despre sine a clientului.
e) Modificări în sistemul de valori al clientului.
- psihoterapia centrată pe client are mult de-a face cu concepte ca "rău" sau "bun", corect"
- "greşit", "satisfăcător" - "nesatisfăcător" etc.
- Demersul psihoterapeutic afectează sistemul de valori al individului şi produce
modificări în cadrul respectivului sistem de valori.
f) Relaţia client – psihoterapeut.
- Clientul începe să tindă către o relaţie echilibrată, de egalitate cu psihoterapeutul.
g) Modificări în structura personalităţii.
- Se constată la clienţii trataţi cu ajutorul acestei tehnici terapeutice următoarele modificări
pozitive:
• creşterea tendinţei de unificare şi integrare în sfera personalităţii;
• o mai bună acceptare a eului propriu şi a reacţiilor emoţionale proprii ca făcând
parte din cadrul eului propriu;
• reducerea tendinţelor nevrotice;
• scăderea anxietăţii;
• abordarea cu mai mult obiectivism a realității;
• achiziţionarea şi exercitarea abilităţilor de combatere a stresului;
• deprind sentimente şi atitudini mai constructive;
• un mod mai eficient de funcţionare la nivel cognitiv.
h) Modificări în sfera comportamentului:
• în cursul unei terapii centrate pe client încununate de succes se constată şi o
modificare în sfera comportamentului de la un comportament imatur la unul mai matur.
• relatările verbale ale clientului spre sfârşitul terapiei pun în evidenţă o reducere a
tensiunii şi încordării psihice.
• oreducerea numărului sau o bună conştientizare a comportamentelor defensive
(dacă încă mai persistă).
• creşterea toleranţei la frustrare a clientului.
• capacitate crescută de a face faţă sarcinilor zilnice din familie, de la locul de
muncă sau din sfera şcolară.

4
 3. Tehnicile terapiei centrate pe client: enumerare.

Iolanda Mitrofan (2000) reţine următoarele tehnici de terapie propuse de C. Rogers:

- acceptarea necondiţionată (atitudine empatică autentică): acceptarea pozitivă
verbală/nonverbală;
- reformularea conţinutului relatat de client
- reflecţia, meditaţia, afirmaţii cu accent pe sentimentele prezente.
În prezent se folosesc următoarele tehnici de asistare nondirectivă:
A. Tehnici de ascultare; Ascultarea activă
B. Tehnici de reflectare (repetiţie):
1. Repetiţia ecou
2. Repetiţia pe alt ton.
C. Tehnici de reformulare
1. Reformularea-reflectare
2. Reformularea ca inversare a raportului figură-fond
3. Reformularea-clarificare
D. Tehnici de deschidere.
- Începând cu anul 1967, C. R. Rogers a luat în centru atenţiei şi terapia de grup, unde va
aplica (într-un mod adaptat) la un nivel superior principiile terapiei individuale. Astfel el
devine iniţiatorul grupului de întâlnire în care, printr-o mai bună cunoaştere de sine,
oamenii pot atinge acel scop de căpătâi, îmbunătăţirea relaţiilor interpersonale.
- C. Rogers a susţinut că empatia, imaginea pozitivă necondiţionată şi congruenţa sunt
necesare dar şi suficiente pentru a provoca schimbarea terapeutică.
Această teorie a iscat multe controverse şi cercetări.
- Albert Ellis a afirmat de timpuriu, că schimbarea terapeutică poate apărea şi în absenţa
tuturor condiţiilor menţionate de Rogers.

4. Psihoterapia cognitiv comportamentală: definire

Terapia Cognitiv-Comportamentală este ”o abordare terapeutică bazată pe

principiul că stările şi comportamentele dezadaptative pot fi schimbate prin
înlocuirea modalităţilor de gândire distorsionate sau improprii, cu pattern-uri de
gândire mai sănătoase şi mai realiste”

5
 5. Tehnici de terapie cognitiv comportamentală: clasificare și descriere.
Metodele şi tehnicile abordării cognitiv-comportamentale sunt grupate în două categorii:
1. Metode de identificare a gândurilor negative:
 discutarea unei experienţe stresante recente;
 retrăirea evenimentelor anxiogene pe plan imaginativ sau prin intermediul jocului
de rol şi analiza trăirilor psihice aferente;
 analiza gândurilor asociate modificărilor de dispoziţie din cadrul şedinţei de
consiliere.
2. Metode de modificare a gândurilor negative şi comportamentelor aferente:
 explicarea de către consilier a relaţiei dintre gândire, afectivitate, comportament;
 informarea clienţilor asupra mecanismelor anxietăţii;
 distragerea clienţilor de la gândurile negative, prin implicarea lor în diverse
activităţi;
 promovarea activităţilor;

Procesul terapeutic poate utiliza şi:

 cunoaşterea prin chestionare şi testare şi apoi inventarierea celor mai percutante
cogniţii, ipoteze, evaluări, credinţe şi convingeri care ar putea fi considerate inutile
şi nerealiste;
 ţinerea unui jurnal de evenimente semnificative în care se consemnează
gândurile, sentimentele şi comportamentele asociate evenimentelor;
 utilizarea diferitelor tehnici de relaxare;
 utilizarea diferitelor tehnici de distragere;
 confruntarea progresivă cu activităţile care au fost până atunci evitate şi
 experimentarea de noi modalităţi de comportament şi reacţie, cu efect adaptativ
crescut.

6. Aplicațiile terapiei cognitiv-comportamentale.

 adicții; anxietate și atacuri de panică;
 condiţii de personalitate;
 depresie;
 durere cronică; fobii (agorafobie, fobie socială, fobii simple);
 furie; probleme de alimentație; probleme relaționale și sexuale; probleme ale
copiilor și adolescenţilor; sindromul de oboseală cronică; ticuri;
 tulburări comportamentale; tulburări psihotice (precum schizofrenia, tulburarea
bipolară); tulburări de învățare; tulburare de stress post-traumatic; tulburări ale
somnului;
 tulburarea obsesiv-compulsivă.

6
 7. Psihoterapia cognitivă: definirea conceptului și detalierea structurilor
cognitive.
Conform Enciclopediei Gale (ediţia 2001), ”Terapia Cognitivă este o abordare
psihoterapeutică ce utilizează şabloanele (pattern-urile) de gândire pentru a schimba
dispoziţiile şi comportamentele”.
A.T. Beck a formulat un model structurat al depresiei şi care este izvorul întregii
sale şcoli psihoterapeutice.

STRUCTURILE COGNITIVE, sunt elemente cu organizare specifică, realizate

din cunoştinţele unui individ.
Se pot decela structuri de suprafaţă (constituite din ceea ce este ”vizibil”, gândit
sau comunicat) şi structuri de profunzime, (cuprinzând sisteme de semnificaţii, ca şi
autoverbalizările şi imaginile mentale corespunzătoare acestora).
Structura cognitivă dezvăluită de Beck are trei niveluri, cel al cogniţiilor, al
proceselor şi al schemelor (depresogene).
a. Cogniţiile (în mod sintetic apreciate ca „idei automate”)
- se definesc ca „imagini mentale sau conţinut verbal care se află în conştiinţa
pacientului” şi „reprezintă ceea ce gândeşte pacientul în situaţie”
- Din perspectivă psihoterapeutică, cogniţia are semnificaţia unui mod de a vedea
situaţiile, de a pune problemele sau de a interpreta faptele.
- Acest mod particular de percepere a realităţii se constituie într-un ansamblu de concepte
luând forma unei concepţii despre situaţii, probleme şi lume.
- În psihoterapia lui Beck, reprezentativă pentru cogniţii este triada cognitivă care constă
în anumite pattern-uri de gândire, de apreciere în termeni negativi a condiţiilor materiale şi
temporale exterioare ca şi a celor subiective.
- Triada cognitivă se manifestă în esenţă prin percepţii şi interpretări eronate. Aceste
modele iau următoarele forme:
 cogniţiile negative faţă de sine, o autoevaluarea negativă. Individul se
autoapreciază ca inadecvat, inapt, indezirabil şi desigur, incapabil de a-şi atinge scopurile;
 cogniţiile negative faţă de lume, evaluarea negativă a mediului. Individul
apreciază lumea ca suprasolicitantă, ostilă, umilitoare;
 Cogniţiile faţă de viitor, respectiv evaluarea negativă a viitorului. Timpul nu poate
aduce nimic bun, totul este lipsit de speranţă, nefericit, anxiogen, punitiv.
- Ca efect al acestor aşteptări, pacientul interpretează astfel faptele încât acestea să
confirme aceste cogniţii negativiste, lucru care are drept consecinţă o atitudine pesimistă,
defetistă şi ideaţie suicidară.
În timpul interviului psihoterapeutic, gândurile automate pot fi identificate utilizând
chestionare sau liste de control.

7
 b. Procesele cognitive
- arată modalitatea de generare şi evoluţie în timp a structurilor (modul în care
structurile cognitive de profunzime sunt transpuse în structuri de suprafaţă) şi
evenimentelor cognitive (explică modul de elaborare a evenimentelor cognitive de către
structurile cognitive).
- Procese interne importante sunt descrise de evenimentele cognitive, care sunt gânduri şi
imagini, ”înţelegeri” generate de indivizi în timpul incidentelor, întâmplărilor
semnificative, gânduri care dacă nu corespund realităţii stau la originea episodului
depresiv.
- Un veritabil „nucleu al depresiei” este alcătuit din distorsiunile (disfuncţiile) cognitive,
care au ca şi consecinţe „modificările afective şi fizice, ca şi alte trăsături asociate ale
depresiei”
- Disfuncţiile cognitive constau într-un mod particular de interpretare a realităţii, în
funcţie de schemele şi respectiv de ipotezele cognitive asociate, veritabile „erori
sistematice ale procesului de gândire”. Chiar dacă iniţial, erorile sistematice de gândire pot
să scape examenului clinic de rutină al pacientului, disfuncţiile cognitive se relevă în
cursul psihoterapiei.
Disfuncţii (distorsiunile) cognitive frecvente care trebuie considerate în psihoterapie
sunt:
 inferenţa arbitrară, raţionamentul este realizat superficial (chiar întâmplător,
după o logică proprie), pornind de la informaţii structurate negativ. În realitate subiectul
prin astfel de inferenţe doreşte să-şi confirme propriile convingeri iraţionale.
 abstracţia selectivă sau abstracţia specifică concentrarea asupra unui detaliu
negativ extras din contextul general care-i conferea semnificaţia reală, aceea că ansamblul
situaţiei este pozitiv. Pacientul depresiv amplifică deci importanţa detaliului minimalizând
contextul;
 gândirea absolutistă, dihotomică, bipolară, care exprimă totul, fără atenuare şi
lipsit de nuanţe intermediare: bun/rău, succes/eşec, totul sau nimic;
 amplificarea eşecurilor, maximizarea evenimentelor negative. Toţi trăim
evenimente negative. Dar e uşor de înţeles că toate, chiar toate, au o zonă de influenţă
limitată. Un eveniment mărunt precum reproşul oarecare al unui şef sau al unui prieten,
poate apărea ca un eveniment catastrofal pentru un depresiv.
 minimalizarea succeselor, care constă în subevaluarea semnificaţiei unui
eveniment particular, sau în tendinţa de a elabora judecăţi extreme: succesele sunt
aşteptate, fireşti (şi repede uitate), de foarte mică valoare; eşecul este edificator: “succese
au mai avut şi alţii, eşecul dovedeşte că nu sunt bun de nimic”;
 suprageneralizarea sau generalizarea cu dramatizare, exemplu clasic de sofism,
după care un exemplu ar ţine loc de dovadă, pornind de la un eveniment particular se
exprimă o convingere globală;

8
 personalizarea, autodistribuirii responsabilităţii de către persoana depresivă, a
semnificaţiei unor evenimente care are cel mult o relaţie de contingenţă cu persoana care
face inferenţa;
Aceste procese cognitive au fost enumerate chiar de Beck. La acestea mai putem
adăuga încă câteva:
 evaluarea incorectă a unor situaţii – apare ca urmare a unor presupuse atitudini
critice sau rejectare din partea celorlalţi, având ca efect dezvoltarea de sentimente de
umilire şi disperare;
 personalizarea amintită mai sus este “înrudită” cu asumarea unor responsabilităţi
excesive – este tendinţa de a atribui anumite evenimente negative unor erori personale (de
cele mai multe ori imaginare) sau deficienţe ale pacientului;
 atitudinea disfuncţională, apare ca urmare a convingerii pacientului că valoarea sa ar
depinde de opinia celorlalţi despre el.

c. Schemele cognitive
- sunt reprezentări stabile, stereotipizante ale pacientului alcătuite din valori sau
noţiuni organizate în cursul vieţii din experienţele sale particulare de viaţă, din pattern-
urile sale comportamentale, care oferă o bază pentru interpretarea stimulilor din mediu
care acţionează asupra fiinţei umane.
- Schemele cognitive tulbură semnificaţia experienţelor, împiedicând pacientul să
surprindă adevărul.
- Schemele cognitive sunt interne, tacite, neverbalizate, veritabile grile de interpretare a
evenimentelor. Ele sunt uneori numite şi postulate silenţioase (silent assumptions – engl.
orig.) sau atitudini disfuncţionale. Este foarte important să înţelegem că tulburarea
cognitivă precede tulburarea afectivă .
A.T. Beck şi Weismann au redactat încă din 1978 o Scală de Atitudini Disfunctinale
(Dysfunctional Attitude Scale - DAS) pentru identificarea schemelor cognitive
depresonogene.
O astfel de Scală are ca dimensiuni: aprobarea, iubirea, reuşita, perfecţionismul, drepturile,
omnipotenţa şi autonomia (prezentate în cadrul fiecărei dimensiuni):

8. Modelul cognitiv al depresiei: descriere.

- Cogniţiile sunt o realitate de zi cu zi a vieţii oamenilor şi modul cum sunt gestionate
poate garanta starea de sănătate mintală sau, dimpotrivă, genera tulburări.
- Unii autori (Sommers-Flanagan,1977) consideră că uneori, pentru clienţii depresivi,
lipsiţi de motivaţie, rezistenţi la influenţa autorităţii sau clienţi tineri care consideră
psihoterapia ca fiind plicticoasă, şi din acest motiv, nu primesc provocarea pentru învăţare
a terapiei cognitive, este necesară aplicarea unor tehnici de preterapie cognitivă, special
construite pe principiile terapiei cognitive. Acestea sunt concepute pentru a demonstra
clienţilor forţa gândirii, puterea cogniţiilor. Tehnica presupune relatarea unei anumite
9
întâmplări semnificative. Redării povestirii îi urmează o discuţie despre implicaţiile
povestirii realizată utilizând o serie de întrebări de tip socratic.
- Când oamenii experimentează ocazional eşecul, dispoziţia lor generală scade. Dacă
această scădere se suprapune cu un mod defectuos de gândire, tarât de gânduri automate
negative, de distorsiuni cognitive, omul devine vulnerabil la acţiunea unor scheme
cognitive negative, manifestându-se procese disfuncţionale care, bineînţeles, vor scade şi
mai mult dispoziţia generală a individului. Acest cerc vicios are proprietatea de a se
automenţine şi chiar accentua, agrava.
- Concret, predispoziţia pentru a genera un stil cognitiv vicios poate începe chiar din
copilărie. Atunci, în urma unor experienţe primare, timpurii (o jignire, o situaţie de
abandon, un eşec mărunt) se formează unele idei, postulate disfuncţionale.
- Aceste idei disfuncţionale rămân inactive, ani în şir până când unul sau mai multe
evenimente deosebite, de fapt ”incidente critice” le fac utile (bineînţeles în înţeles
patologic).
- Ideile disfuncţionale activate devin generatoare de gânduri negative automate care se
vor exprima în simptomele depresiei care pot fi: cognitive, afective, motivaţionale,
comportamentale, somatice.
Modelul cognitiv al depresiei
experienţe primare idei disfuncţionale + incidente critice gânduri negative automate
__simptome ale tulburării
După cum subliniază Ion Dafinoiu, modelul cognitiv al depresiei este valabil nu
numai pentru depresie sau tulburările emoţionale, ci ”el evidenţiază rolul cogniţiilor în
interacţiunea complexă a acestora cu stările afective şi comportamentale în general”
În clarificarea etiologiilor şi explicarea forţei sanogenetice a terapiei cognitive, I.
Dafinoiu adaugă că depresia este un efect al supradeterminării, în care gândirea depresivă
este doar unul din factori (ceilalţi fiind de tip biologic, social, developmental), dar unul
puternic : ”Deoarece în psihogeneza depresiei, cogniţiile au o anumită prioritate –
intervenţiile sistematice asupra lor se pot dovedi deosebit de utile aşa cum confirmă deja
practica clinică” (ibidem).

9. Scopul psihoterapiei cognitive și algoritmul terapeutic: detaliere.

Scopul terapiei cognitive constă în înlăturarea tulburării depresive prin
identificarea ipotezelor eronate, a cogniţiilor negative şi dezvoltarea unor scheme
cognitive mai flexibile care să ducă la schimbarea modului disfuncţional de gândire.
Un important obiectiv al tratamentului este acela de a învăţa pacienţii pentru a deveni
proprii lor terapeuţi.
Din lectura elementelor terapiei cognitive, în acord cu scopul terapiei cognitive , se pot
anticipa şi eventualele tehnici ale terapiei cognitive, care sunt în realitate o suită de acte
întreprinse de terapeut în colaborare cu pacientul, pentru schimbarea modului
disfuncţional de gândire al pacientului.
10
 Odată cu schimbarea acestui mod de gândire, prin ajutorul acordat direct pacienţilor le
va schimba modul lor de comportament şi de rezolvare a problemelor.
Pentru a-şi creşte eficienţa muncii şi a creşte rigoarea datelor de analiză, mulţi dintre
terapeuţi folosesc ca instrument o Fișă de înregistrare a gândurilor automate. Aceasta
poate fi construită după stilul şi nevoile pacientului sau terapeutului. Un model orientativ
poate arăta astfel:
Fişa nr.:
Numele şi prenumele clientului
Nr
. Gândul(-rile) Răspunsul Rezultate
Data/ora Situaţia Emoţia(-iile)
crt automat(-e) adaptativ obţinute
.

Tehnicile terapeutice sunt o suită de operaţiuni, terapia presupune o intensă participare şi

o creativitate bogată, un algoritm terapeutic care presupune următoarele activităţi:
- Descoperirea/identificarea ipotezelor maladaptative (în realitate, folosind
terminologia proprie, a ”ideilor disfuncţionale”;
- Supunerea la o analiză de validare a fiecăreia din aceste idei disfuncţionale;
- Descoperirea/identificarea gândurilor automate şi testarea lor, de asemenea, în
scopul este de a le dezvălui justificare/utilitatea lor pentru client;
- Verificarea legitimităţii atribuirii responsabilităţii şi dacă este cazul, reatribuirea
blamului;
- Eliminarea aprehensiunilor catastrofice şi reducerea anxietăţilor ;
- Decentrarea de pe false interpretări şi crearea unor coordonate mai apropiate de
adevărul obiectiv (social);
- Detaşarea faţă de situaţiile problematice şi căutarea pluralității de soluţii
alternative pentru acestea;
- Actualizarea şi aplicarea unor tehnici de diversiune (de asemenea pentru decentrare
şi recentrare în interpretări şi puncte de vedere);
- Fixarea achiziţiilor prin repetiţie cognitivă şi/sau ,,deutero learning”, ”învăţare de
gradul doi”.
- Instruirea şi instituirea încrederii în sine, creşterea stimei de sine.
- În esenţă terapia cognitivă este tot timpul activă şi la început directivă, dar devine
progresiv interactivă, trecând de la observarea comportamentului la analiza
cogniţiilor. Este o metodă originar individuală dar au fost elaborate şi tehnici pentru
terapia cognitivă de grup.

11
 10.Definirea art-terapiei, aplicații și mod de realizare.
În psihoterapie, orice formă de comunicare este binevenită atâta vreme cât poate fi
utilizată pentru revelarea tensiunilor, conflictelor, pentru diagnoza şi stingerea lor.
După Paula Ford-Martin, art terapia este ”utilizarea artei pentru a exprima
sentimente, emoţii şi percepţii, prin crearea şi analizarea de lucrări şi simboluri
vizuale ori din alte modalităţi senzoriale
Art terapia utilizează arta, imaginile, procesul creativ şi răspunsurile clientului la
acestea, înţelegându-le ca reflectări ale dezvoltării personale individuale, reflectări ale
abilităţilor, personalităţii, intereselor şi conflictelor acestuia.

Aplicaţii
 tratament efectiv pentru tulburări de dezvoltare psihologice sau probleme
educaţionale, medicale ori sociale.
 se adresează populaţiilor de toate vârstele, sexele, rasele sau provenienţele etnice.
Art terapeuţii îşi pot oferi serviciile indivizilor solitari, cuplurilor, familiilor sau
grupurilor. Ea este mult mai eficientă şi aduce beneficii deosebite când este asociată
unei terapii verbale.
 este recomandabil ca terapeutul să aleagă materialele potrivite în intervenţia lor
special pentru fiecare client funcţie de particularităţile acestuia şi de obiectivele
terapeutice considerate.
 un instrument de tratament valoros pentru tinerii şi adulţii care nu reuşesc să-şi
exprime verbal suficient de precis, gândurile sau sentimentele. Dar pentru
tratamentul copiilor, art terapia se dovedeşte a avea o valoare deosebită.
 poate fi utilizată în terapia cvasimajorităţii tulburărilor psihice.
 poate fi eficientă în combaterea stresului şi în activarea mecanismelor de apărare
mature.
 ea poate fi folosită ca instrument terapeutic auxiliar ori complementar pentru bolile
atât psihosomatice cât şi chiar somatice;
 Se poate considera că arta poate mijloci şi la omul sănătos autoactualizarea.
Putând juca un dublu rol, art terapeutul poate fi terapeut principal sau adjunct în echipa
terapeutică. Această polivalenţă poate fi solicitată în funcţie de nevoile instituţiei sau ale
obiectivelor terapeutice ale pacientului.
 este utilă, de asemenea, în tratarea disfuncţiilor cognitive, a tulburărilor de stres
posttraumatic, în tratamentul bolilor cronice (ca abordare complementară), în
depresii.
 se adresează şi oamenilor cu ”personalitate borderline”, bolnavilor psihotici dar şi
criminalilor.
 subiecţii care suferă de anxietate, au o stimă de sine scăzută şi/ sunt sau nu timizi,
diverse nevroze (precum cea astenică), copiilor şi tinerilor cu randament şcolar
scăzut.
tipurile de beneficii pe care pacienţii pot spera să le obţină ca urmare a terapiei prin
artă:
12
- Autodescoperirea – în forma ei cea mai de succes, art terapia declanşează
catharsisul, având asupra pacientului efecte spectaculoase de remontare şi optimizaere
energetică şi emoţională;
- Împlinirea personală – Crearea unei recompense palpabile construieşte încrederea
şi poate da naştere sentimentelor de validare. Sentimentul de împlinire personală vine din
ambele procese ale art terapiei: atât componenta creativă cât şi componenta de analiză;
- Abilitarea - art terapia poate ajuta indivizii se exprime vizual emoţiile şi temerile
care altfel n-ar fi fost niciodată exprimate prin sensuri convenţionale. Astfel, subiecţii
obţin un oarecare control asupra acestor sentimente;
- Relaxarea şi eliberarea de stres – Stresul cronic poate fi dăunător atât minţii cât şi
trupului. El poate slăbi sistemul imunitar, cauza insomnii şi depresie şi declanşa o serie de
probleme circulatorii (hipertensiune arterială, ateroscleroză şi aritmie cardiacă). Când este
utilizată independent sau este combinată cu alte tehnici de relaxare cum ar fi imageria
dirijată, art terapia poate fi un puternic mijloc de eliberare de stres;
- Ameliorarea simptomelor şi reabilitarea fizică - Art terapia ajută de asemenea
indivizii să facă faţă durerii şi să promoveze însănătoşirea fizică prin identificarea mâniei
şi a altor resentimente sau stresuri emoţionale şi lucrul asupra lor.
Art terapia este practicată în instituţii de sănătate mentală, reabilitare, educaţionale, în
spitale şi instituţii juridice.

Mod de realizare
- Terapia prin artă este în mod tradiţional centrată pe medii artistice vizuale: pictură (în
ulei sau acuarelă), sculptură (de obicei modelaj în argilă, plastilină), colaj, desen.
- spectrul de manifestări artistice a fost lărgit astfel ca definiţia art terapiei să includă şi
dansul, muzica, scrisul (adică terapia prin scris) şi chiar fotografia şi filmul. Oricare medii
de manifestări artistice sunt binevenite atâta vreme cât ele sunt de folos pentru exprimarea
clienţilor.
- În timp, mediile artistice s-au rafinat, ”specializat” şi astăzi, art terapeuţii au medii şi
mijloace pe care le preferă în schimbul unora sau altora, în funcţie de înclinaţii şi
experienţe artistice personale.
”Media” este un termen folosit pentru a descrie materialele cu specific artistic.
- Materialul respectiv trebuie să dea dovadă de anumite capacităţi de a se încărca
cu semnificaţia pe care doreşte s-o transmită pacientul.
- Este ”mediul de transmitere” din orice model elementar de comunicare.
- Media cuprinde o varietate de itemi în două sau trei dimensiuni.
- Un terapeut de artă este familiarizat cu proprietăţile intrinseci ale materialelor
media, precum şi cu cele ce pot fi evocate prin introducerea de noi materiale.
- Terapeutul evaluează potenţialul stimulativ ale materialelor media în corelaţie cu
capacităţile de coping ale pacientului, în efortul de a introduce noi materiale şi
noi sarcini.
- Terapeutul este antrenat să înţeleagă ce este exprimat prin mijlocirea materialelor
artistice. Materiale diferite evocă răspunsuri diferite şi transmit mesaje diferite.

13
 Materialele artistice există într-un continuum, de la cele structurate la cele
nestructurate.
Cele structurate au o condiţie şi o formă definitivă şi reprezintă o marcă definitivă.
Materialele cu două dimensiuni sunt reprezentative pentru materialele structurate
incluzând creioane grafitate şi creioane colorate, marchere şi acuarele.
Materialele nestructurate cum ar fi argila (de modelaj) sau vopselurile în ulei,
solicită utilizatorului să le imprime o anumită formă. Capacitatea art terapeutului de a
înţelege şi a interpreta ceea ce se exprimă cu privire la media este fundamentală pentru a
practica modalitatea. Aceste informaţii oferă terapeutului de artă insight-uri privitoare la
probleme subiacente ale vieţii, preocupări şi conflicte.
Deşi terapia prin artă poate implica asimilarea/dobândirea de aptitudini şi tehnici
artistice, accentul se pune totuşi pe dezvoltarea percepţiilor şi exprimarea imaginilor care
provin din interiorul persoanei.

11.Definirea și detalierea psihodramei.

Psihodrama este o metodă/tehnică psihoterapeutică de grup prin care pacienţii
exprimă spontan într-un context dramatic, problemele lor de interacţionare şi integrare.
Pacienţii exprimă prin jocurile de rol care le sunt distribuite, prin dramatizare şi
autoprezentare dramatică, întâmplări semnificative din trecut, situaţii neîncheiate, drame
interioare, fantezii, vise, pregătiri pentru situaţii viitoare de risc sau exprimă stările
mentale de “aici şi acum”.
Psihodrama a mai fost numită “teatru terapeutic” sau “sociodramă”.
Psihodrama este o formă de consiliere/psihoterapie, o manieră de explorare prin
acţiunea dramatică a conflictelor interne, a problemelor, credinţelor, viselor şi ale
celor mai înalte aspiraţii ale indivizilor.
Jocul dramatic se poate utiliza atât în consilierea/psihoterapia individuală, cât şi în cea
de grup. Poate fi folosită ca o modalitate centrală de abordare a problemelor clientului sau
ca adjuvant al altora.
În prezent ea este folosită cu succes şi-n cazul grupurilor (speciale) şi a organizaţiilor.
Psihodrama s-a dovedit şi un puternic instrument pentru a învăţa şi exersa depinderile
de interrelaţionare pentru că ea presupune exprimarea pe scenă nu numai a emoţiilor ci şi a
relaţiilor interpersonale.
Psihodrama este o importantă sursă de jocuri de rol larg utilizată în afaceri şi industrie.
Ea are tehnici specifice printre care menţionăm dublura, inversiunea de rol, oglinzile,
solilocviul şi sociometria aplicată.
Psihodrama s-a făcut iniţial cunoscută ca psihoterapie de grup. În prezent această
accepţiune este înţeleasă ca limitativă pentru că ea are şi alte funcţii şi utilizări.
Corect ar fi să definim psihodrama ca o „metodă de comunicare în care cei care
comunică se exprimă prin acţiune.” În loc să vorbească de conflicte, pacientul le
exteriorizează prin jocul dramatic, prin mişcare şi expresivitate mimico-gestuală.

14
 Cel mai adesea psihodrama este înţeleasă şi aplicată ca metodă de lucru cu grupul, grup
în care fiecare persoană poate deveni agent terapeutic pentru oricare altă persoană din
acelaşi grup. Audienţa este complet implicată în jocul dramatic. Ea nu se implică
superficial în preocupările protagonistului, ci chiar prin interesele personale. Jocul de rol îl
implică pe individ ca un tot: cognitiv, afectiv si comportamental. Jucând un anumit rol,
persoana poate afla mai multe despre sine.
Dafinalitatea ultimă a psihodramei este “producerea totală a vieţii; terapia se va
realiza chiar prin “evenimentul trăit” nemijlocit.
Psihodrama utilizează explicit în desfăşurarea ei anumite categorii ale existenţei
precum
 timpul (mai ales în dinamica ei prezentă, dar şi în cea viitoare),
 spaţiul (ca material de desfăşurare, ca materie primă necesară expresiei – ceea ce
a făcut ca psihodrama să fie considerată o psihoterapie a spaţiului)
 dar şi realitatea confruntarea pacientului cu conflictul său nefiind doar
imaginară/mentală precum în alte terapii verbale ci direct, într-un mediu
securizat chiar dacă într-o manieră simbolică şi simulată.
Timpul acţiunii şi al conflictului este în psihodramă el însuşi agent al schimbării.
Prezentând conflictul „acum şi aici” se păstrează spontaneitatea şi autenticitatea
pacientului, acestea având astfel posibilitatea de a percepe, acţiona şi simţi, de a retrăi
situaţiile sale de viaţă.
Aceste categorii sunt organic sudate şi construiesc atât Realitatea cât şi detaliile
vieţii personale. În felul acesta se ia viaţa drept model terapeutic.
Psihodrama antrenează puternice şi numeroase elemente specifice teatrului. Se
desfăşoară pe scenă şi poate folosi recuzită. Se poate folosi atât comunicarea verbală cât şi
cea nonverbală.
Psihodrama reuşeşte să realizeze restructurări interne şi schimbarea seturilor
mentale disfuncţionale, provoacă participanţii să găsească noi răspunsuri la vechile
probleme, în felul acesta ei devenind mai spontani şi mai independenţi.
Principala funcţie a psihodramei este aceea de a creşte spontaneitatea într-o
manieră adecvată şi funcţională.
Psihodrama are efecte profunde asupra personalităţii, astfel ca modelul
comportamental asimilat antrenează modificări emoţionale şi intelectuale.
Psihodrama trebuie înţeleasă în ultimă instanţă, ca o cale a dezvoltării umane.

15
 12.Rolurile în psihodramă.
Moreno (1976) afirma cu privire la rolurile din psihodramă: Rolul este “forma actuală
şi tangibilă pe care o ia Sinele individual”.
Grupul cuprinde colectivul de subiecţi şi de acesta se leagă atât jocul dramatic, cât şi
reacţiile emoţional-afective ale membrilor săi;
Rolurile din psihodramă sunt bine delimitate, astfel :
1. Protagonistul sau “pacientul index”;
2. Eul auxiliar (de obicei mai multe ca număr şi varietăţi);
3. Conducătorul grupului (de obicei terapeutul, psihodramatistul);
4. Auditorul.
Protagonistul
- este pacientul central care, cu sprijinul Eurilor auxiliare, al conducătorului şi
auditorului şi folosind jocul de rol, îşi explorează interioritatea psihică.
- În general el alege situaţia pe care-o consideră necesară de a fi jucată, făcând şi
“distribuţia” adică alocând persoanele din grup pe roluri (ego-uri auxiliare).
- protagonistul are şi funcţii scenaristice şi regizorale, motiv pentru care este greşit
să numim terapeutul regizor sau (psiho)dramaturg.
“Drama” pusă în scenă este supusă alegerii libere a protagonistului, putând fi din trecut,
prezent sau din viitor.
Eul (ego-ul) auxiliar
– (ales de protagonist) joacă un rol în reprezentarea scenică menit să faciliteze
desfăşurarea jocului dramatic.
- El întrupează o persoană semnificativă din viaţa pacientului.
- el poate interpreta şi un obiect neînsufleţit dar şi un simbol, o idee, o atitudine ba
chiar şi o halucinaţie.
- Fără aceste ego-uri nu există conflict , deci nici dramă ele ajutând substanţial
protagonistul să-şi cunoască gândurile şi sentimentele necunoscute ca mai apoi,
să le exprime şi să le ia sub control .
- Uneori poate fi necesar ca unul din ego-urile auxiliare să primească investirea de
“asistent terapeut” dirijând şi observând în limitele competenţei, jocul dramatic.
Tot unul din rolurile rezervate Eu-rilor de sprijin este dublura (sau umbra) care poate sta
în spatele pacientului index exprimând ce simte şi gândeşte acesta ajutându-l să pătrundă
mai profund în propria-i problematică. Dublura oferă protagonistului un al doilea Ego. În
diferite situaţii dublura poate fi chiar multiplă reprezentând de pildă pacientul la diferite
vârste semnificative.
Când se consideră că protagonistul este incapabil, datorită unor blocaje, de a se reprezenta
(în sens terapeutic) pe sine, rolul său este iniţiat de un ego auxiliar care devine oglinda.
Protagonistul priveşte o scenă în care el este jucat de un Alter Ego; privindu-se în
“oglindă” el poate descoperi aspecte necunoscute despre sine.
Oglinda nu este o imitatoare pasivă, ci ea poate folosi tehnici de distorsionare deliberată,
uneori, de exemplu exagerând comportamentele protagonistului cu obiectivul că acesta se

16
va debloca şi va interveni în corectarea reprezentării “oglindite” pentru ca aceasta să fie
cât mai aproape de propriile gânduri şi simţăminte.
Psihodramatistul - conducătorul, liderul, monitorul - este bineînţeles terapeutul.
- El este mai puţin “regizorul” reprezentaţiei pentru că această sarcină aparţine
participanţilor, în primul rând protagonistului. \
- face recomandări şi tine reprezentaţia în arii terapeutice. El pregăteşte propedeutic
întreg grupul în privinţa procedeelor dramatice.
- Cel mai important “rol” (!) al său în psihodramă este acela de analist al
materialului ce apare pe parcursul reprezentaţiei.
- El este şi acela, care ca reacţie la rezistenţele protagonistului dă recomandări,
poate cere ca unul din ego-urile auxiliare să joace rolul de “oglindă”.
- nu este creatorul jocului dramatic, el are funcţie catalitică, stimulează grupul să se
exprime prin mijloace dramatice. Atitudinea directorului (de unde stilul său) poate fi
pasivă, agresivă, directivă sau comprehensivă.
Auditorul
-ceilalţi membri ai grupului care nu sunt implicaţi direct în reprezentaţie care nu au
nici roluri de ego-uri auxiliare.
- Cu toate acestea auditoriul el însăşi catalizează (chiar şi involuntar) ceea ce se
desfăşoară în piesă dând feed-back-uri subliminale, nonverbale actorilor din piesă.
În psihodramă sunt utilizate o serie de tehnici psihodramatice, care ulterior au fost
preluate şi adaptate şi de alte orientări de consiliere/psihoterapie. Unele din rolurile de mai
sus cum ar fi dublul, oglinda sunt în acelaşi timp tehnici folosite în diverse terapii. Pe
lângă aceste roluri pot fi amintite ca tehnici psihodramatice:
a. Jocul de rol, este o tehnică foarte populară - iniţial specifică psihodramei dar
preluate de tot mai multe metode terapeutice - în care pacientul joacă un rol semnificativ
pentru el, al unei persoane semnificative sau al său într-o situaţie semnificativă.
b. Inversiunea de rol: o persoană joacă rolul altei persoane cu care, de obicei
interacţionează conflictual în viaţa de zi cu zi. Nora joacă rolul soacrei, părintele al
copilului, subalternul pe cel al şefului, etc. Pentru a folosi această tehnică este nevoie de
un partener complementar.
c. Solilocviul terapeutic: monolog şi de fapt “ o exprimare în surdină […] a unor
gânduri şi sentimente ascunse paralel cu gândurile şi acţiunile manifeste. Scopul
solilocviului este după G. Ionescu, catharsisul.
d. Tehnica improvizării spontane: este interpretarea unor roluri imaginare de care
interpretul a fost, în general frustrat.
Bineînţeles că în psihodrama care valorizează libertatea şi încurajează creativitatea
tehnicile nu sunt limitative, ele putând fi în mod virtual nenumărate.

17
 13.Tipurile de psihodramă.
În raport cu scopul urmărit, cu metodologia utilizată, cu necesităţile impuse de
circumstanţe, conform indicaţiilor date iniţial de Moreno se pot imagina trei forme
principale de psihodramă:
1. Psihodramă absolut spontană, nepregătită în nici un fel înainte.
2. Psihodramă pregătită sau planificată, presupune o reprezentaţie pregătită dinainte de
echipa terapeutică, sau de protagonist (ca subiect favorit al grupului pentru următoarea
reprezentaţie).
3. Psihodramă „mis en scene" sau repetată presupune repetarea unei reprezentaţii a
grupului; o reluare a unei şedinţe terapeutice anterioare. Această repetare se face pentru
evidenţierea unor noi puncte de vedere neatinse anterior ori sunt nuanţate cele precedente,
acţiune care contribuie esenţial la procesul terapeutic.
Conform A.A. Schutzenberger sunt cunoscute următoarele forme de psihodramă:
1. Psihodrama de explorare, în cadrul căreia protagonistul prospectează ceea ce este
important pentru el;
2. Psihodrama de diagnostic este o variantă a celei de mai sus rezervată psihoterapeutului
care încearcă să contureze astfel mai exact diagnosticul clinic;
3. Psihodrama de formare sau educativă psihodramă în cursul acesteia subiectul
descoperă şi reţine un nou tip de relaţii interpersonale şi o nouă manieră de comunicare
mai potrivită circumstanţelor realităţii;
4. Psihodrama de reantrenare caută să reitereze formele de răspuns dintre cele mai
potrivite situaţiilor de viaţă pe care un membru al grupului le trăieşte;
5. Psihodrama terapeutică urmăreşte construcţia fenomenelor de transfer pozitiv,
conştientizarea problemelor, atingerea catharsisului urmărit de orice act dramatic,
obţinerea în ultimă instanţă a independenţei, favorizând în felul acesta readaptarea;
6. Psihodrama estetică este jocul dramatic, care prin procesul psihologic al sublimării,
compensează imaginar conflictele individului conferind subiectului anumite
„satisfacţii" estetice.

Tot A. A. Schutzenberger enumeră următoarele moduri de utilizare:

a) Psihodrama de grup, reprezentând forma clasică, moreniană. După expresia lui
Enăchescu, ea se face „în grup, pentru grup, prin grup şi cu grupul", utilizând
dinamica acestuia, comunicarea, rolurile şi antrenarea membrilor săi.
b) Psihodrama individuală, psihodramă desfăşurată „în doi", între „pacient şi terapeut"
c) Psihodrama fără monitor sau lider este cea în care grupul se organizează spontan,
singur. În anumite situaţii grupul are libertatea să solicite un consilier psihodramatist
exterior (O modalitate asemănătoare folosesc membrii organizaţiei „Alcoolicii
anonimi”).

18
 14.Definiţia hipnozei şi a hipnoterapiei.
Literatura de specialitate conturează ideea că există mai multe tipuri de „hipnoze”,
lucru evidenţiat şi de definiţiile existente: „o stare pasageră de atenţie modificată”, „o
stare artificială particulară a omului, produsă prin sugestie”, „stare modificată a
conştiinţei”.
Hipnoza se defineşte ca o stare de conştiinţă modificată; o stare de atenţie selectivă
obţinută prin utilizarea unor tehnici de relaxare, tehnici de imagerie sau distragere,
stare care permite accesul în inconştient, reducând interferenţele analitice şi critice
ale proceselor raţionale, conştiente.
Utilizarea terapeutică a hipnozei – hipnoterapia – este terapia psihică ce utilizează
stări de conştiinţă modificată de tip hipnotic pentru cunoaşterea, diagnosticarea,
modelarea, conştientizarea şi utilizarea optimă a resurselor clientului.
Hipnoterapia se realizează numai după parcurgerea tuturor etapelor comune
psihoterapiilor: anamneza, interviul clinic, formularea unei ipoteze diagnostice, stabilirea
obiectivelor, realizarea contractului şi a alianţei terapeutice. Ea face parte din strategia
terapeutică aleasă de către psihoterapeut.

15.Modalități de inducere și aprofundare a transei hipnotice.

Inducerea transei
- La momentul în care terapeutul consideră că strategia terapeutică o cere şi
pacientul este pregătit se realizează inducerea transei.
- Pentru aceasta sunt necesare câteva condiţii de mediu. Cabinetul de hipnoterapie
este în general un cabinet de psihoterapie obişnuit, nu foarte încărcat cu mobilier
sau decoraţiuni. Temperatura şi iluminarea trebuie să fie neutre în aşa fel încât
pacientul să nu fie deranjat.
- În cabinet în principiu trebuie să fie linişte, dar cum în zilele noastre este o
condiţie de mediu greu de atins, putem tolera un anumit nivel de zgomot, mai
ales dacă acesta este ”îndepărtat”.
- Clientul poate fi aşezat în decubit dorsal sau confortabil pe un fotoliu. Pot fi
obţinute transe chiar în poziţia şezând pe scaun, în aşa numita ”poziţie a
birjarului”.

- Printre tehnicile de inducţie a transei enumerăm:

o Tehnica de inducţie rapidă a ochilor sigilaţi închişi;
o Inducţia ceasului ticăind;
o Inducţia prin levitaţia braţului;
o Inducţia prin numărătoare inversă;
o Inducţia prin confuzie şi suprasolicitare;
o Inducţia fracţională,
o Inducţia prin experienţă şi prin amintirea transei experimentate;
o Inducţia prin tehnici de relaxare musculară progresivă;
19
 o Inducţia prin imagerie dirijată;
o Inducţia prin fixare asupra unor stimuli externi.

Aprofundarea transei
- În funcţie de obiectivele trasate pentru terapia avută în vedere, terapeutul poate
decide dacă este oportun ca transa în care deja se află pacientul este necesar să
fie adâncită.
- Această decizie este luată de obicei de psihoterapeuţii care practică hipnoza
clasică, hipnoza ericsoniană nesolicitând în mod obişnuit adâncirea transei.
- Printre tehnicile acestea de adâncirea a transei pot fi amintite:
o Tehnica grădinii,
o Tehnica norului de adâncire a transei,
o Tehnica scării,
o Tehnica lumânării,
o Tehnica ochilor minţii.
- Scenariile pot fi adaptate creativ de terapeut conform contextului sau nevoilor
(dar numai atunci când cunoaştem şi controlăm foarte bine tehnica). De pildă,
pentru a da dovadă de continuitate, Tehnica scării poate fi înlocuită cu Tehnica
lumânării, lumânarea fiind reprezentată de soarele de pe plaja tropicală.
- Nu toţi pacienţii sunt la fel de sugestionabili. Pentru evaluarea sugestionabilităţii
există mai multe Scale (una dintre ele este Scala colectivă de hipnotizabilitate
Harvard).
- Hipnoterapeuţii ericksonieni evaluează în mod curent susceptibilitatea la hipnoză
a clienţilor prin realizarea aşa numitelor exerciţii de ”hipnoză vigilă”: Testul
mişcării braţului, Testul imposibilităţii ridicării braţului, Testul oscilaţiei
corpului, Pendulul lui Chevreul, Levitaţia braţului, Catalepsia pleoapelor.

16.Intervenţia terapeutică în stare de transă hipnotică propriu-zisă.

În starea de transă apar următoarele manifestări specifice hipnozei, care sunt la
rândul lor şi instrumente sau oportunităţi de a interveni în scop curativ asupra pacientului:
a. disocierea (a percepţiei subiective, a minţii de trup)
– pacientul are un acces mai direct la resursele inconştiente si la informaţiile
interne ale acestuia;
- disocierea permite manifestarea unor răspunsuri automate, spontane,
reamintirea unor evenimente uitate, corpului „să uite” să se mişte sau să
înregistreze un stimul oarecare, etc.;
b. modificări mnezice (scad sau cresc calităţile memoriei sau apar modificări
mnezice de tip disociativ – terapeutul îi poate sugera unui pacient în transă că

20
 poate disocia o amintire în două părţi: evenimentul şi emoţia care îi este
asociată);
c. distorsiunea timpului – regresia şi progresia de vârstă
- regresia de vârstă este o tehnică utilizată pentru întărirea Eului, prin retrăirea
benefică a sentimentelor de autocontrol, de respect faţă de sine, de încredere
în resursele proprii, pe care pacientul le-a trăit anterior situaţiei problematice;
- progresia de vârstă conduce la o realitate psihologică trăită ca desfăşurându-
se în viitor, cu scopul întăririi Eului, integrarea stărilor afective, aspiraţiilor şi
a altor experienţe terapeutice;
d. răspunsuri ideodinamice (ideomotorii, ideosenzoriale, ideoafective)
- sunt manifestări care evidenţiază unitatea corp-spirit exprimând funcţionarea
fiinţei umane la nivel automat şi inconştient;
- Bernheim afirma că în cazul persoanelor hipnotizate „transformarea gândului
în acţiune, senzaţie, mişcare sau imagine este atât de repede şi de activ
realizată, încât inhibiţia raţională nu are timp să acţioneze”;
e. modificări senzoriale
- halucinaţiile create în timpul transei hipnotice sunt experienţe sugerate, pe
care subiectul le poate trăi ca fiind diferite de realitatea curentă; ele pot fi
utilizate în scop terapeutic pentru a introduce clientul într-o situaţie care nu
poate fi reprodusă în „realitatea” obiectivă;
f. catalepsia
- este în strânsă relaţie cu gradul de profunzime al transei şi cu nivelul de
implicare psihologică;
- este unul dintre cele mai caracteristice fenomene ale hipnozei şi se referă la
orice condiţie musculară în care subiectul este incapabil să mişte voluntar mâinile,
picioarele sau întregul corp.

17.Principii fundamentale ale terapiei centrate pe soluții.

Nu există o definiţie unanim acceptată a psihoterapiei scurte. Astfel,

- Eckert defineşte terapia scurtă ca fiind orice intervenţie psihlogică ce îşi propune
să producă o schimbare cât mai repede posibil, indiferent dacă este stabilit
dinainte un termen limită sau nu;
- Malan utilizează acest termen pentru o terapie ce cuprinde între 4 şi 50 de şedinţe;
- Ryle propune un model de terapie cognitivă curtă în 16 şedinţe.

În ultima vreme s-a pus o nouă întrebare: "Cum construim soluțiile?". Supozitiile
acestei întrebări sunt (Walter și Peller):
- că exista soluții;
- ca există mai mult decât o singură soluție;
- că soluțiile sunt construibile;
- că noi (terapeut și subiect) putem face construcția;

21
 - că noi construim și/sau inventam soluții, mai degrabă decât le descoperim.
Terapia centrată pe soluție oferă un model coerent care ne permite să răspundem
eficient la întrebarea "Cum construim soluțiile?". Acest demers cuprinde, în linii mari, trei
etape importante:
1. Definirea mai degrabă a ceea ce subiectul vrea, decât a ceea ce el nu vrea.
2. Identificarea a ceea ce merge bine, functionează și dezvoltarea de comportamente
orientate în această direcție.
3. Dacă ceea ce face subiectul nu conduce la soluție, atunci trebuie făcut altceva.
Cele mai importante principii ale terapiei centrate pe obiective şi soluţii sunt:
a. Centrarea pozitivă pe soluţie şi pe viitor facilitează schimbarea în direcţia
dorită
- Centrarea pe problemă prezintă riscul amplificării şi perenizării problemei;
- Adoptând modelul centrării pe soluţie, interviul terapeutic va evidenţia resursele
clientului, succesele lui, ceea ce merge bine şi funcţionează corespunzător în toată
activitatea sa;
- Soluţia problemei este de fapt extensia ariei de manifestarea a strategiilor de succes
pe care clientul le-a utilizat deja
b. Excepţiile sugerează soluţii
- Excepţiile de la fiecare problemă sunt expresia resurselor conştiente sau
inconştiente ale pacientului;
- Terapeutul, împreună cu clientul, identifică sau crează excepţii de la problema celui
din urmă
c. Schimbarea se manifestă tot timpul
- Sarcina terapeutului este de a-l orienta pe client să sesizeze schimbările pozitive, să
le maximizeze sau, utilizând prescripţii adecvate, să-l provoace pe client la noi
schimbări comportamentale;
- Orice schimbare poate fi folosită pentru a construi aşteptări noi privind viitorul
nonproblematic, aşteptări care vor avea tendinţa să se transforme în predicţii ce se
autoîmplinesc;
d. Schimbarea mică duce la schimbări mai mari
- Acest principiu e în strânsă legătură cu principiul permanenţei schimbării;
- Stă la baza strategiei de împărţire a problemelor mari în probleme mai mici, pentru a
le aborda succesiv şi separat
e. Cooperarea este inevitabilă – nu există eşec, există feedback
- În relaţia terapeutică, „clientul este expertul”;
- Receptând comportamentul verbal şi nonverbal al clientului, terapeutul are toate
informaţiile necesare construcţiei soluţiei pe care clientul o aşteaptă;
f. Oamenii au resursele necesare rezolvării problemelor lor
- Pacientul este provocat să caute în el însuşi resursele necesare schimbării aşteptate;
- Schimbarea terapeutică este o extensie a ceea ce pacientul ştie deja;
- Terapeutul are sarcina de a ajuta pacientul să-şi deblocheze istoria constructivă
adormită, stimulând resursele existente care au rămas mult timp închise.

22
 18.Caracteristicile unui scop bine definit.
Terapeutul are responsabilitatea de a negocia cu clientul scopuri realizabile.

1. Scopul trebuie formulat într-o manieră pozitivă, într-o formă afirmativă din punct
de vedere gramatical.
- De foarte multe ori subiecții spun mai degrabă ceea ce ei nu vor să li se întâmple, decât
ceea ce vor: „nu mai vreau să fiu timid!”, „nu mai vreau să fiu depresiv!” etc. Aceste
formulări sunt centrate pe problemele persoanelor, precizeaza ce trebuie evitat, dar nu
oferă nici o idee despre directia în care trebuie acționat, despre ceea ce dorește de fapt
subiectul sa obtină la sfârșitul terapiei.
- Inconștientul nostru operează doar cu afirmații, și nu cu negații. Nu este un mijloc mai
bun de a aduce în mintea cuiva o imagine sau o idee decât negând-o, spunea M. Erickson.
- descriind viitoarele acțiuni pozitive, subiecții își planifică, într-o manieră inconștientă,
comportamentul, iar viitorul astfel descris are tendința de a se transforma în „predicție ce
se autoîmplinește”.

2. Scopurile trebuie exprimate mai degrabă în termenii acțiunii, decât în termenii

unor stări interne.
- Mulți oameni doresc să fie fericiți, curajosi, siguri pe ei etc. și totuși, exprimarea unei
astfel de dorințe nu ne informează deloc despre cum aceste persoane pot obține fericirea,
curajul sau încrederea în ei însisi.
- dorintele exprimate în termenii unor stări greu de observat și evaluat vor fi
operationalizate în comportamente specifice care vor jalona, asemenea unei hărți, travaliul
terapeutic.

3. Scopurile trebuie formulate în termenii „aici și acum”.

- Doar în măsura în care scopurile declansează imediat acțiunile rezolutive acestea sunt, cu
adevarat, eficiente.
- În afara unui cadru spațio-temporal adecvat, scopurile nu pot activa resursele necesare
atingerii lor. Plecând din cabinetul terapeutului, subiectul trebuie să știe ce anume trebuie
să facă (și să fie capabil să facă) pentru a-și rezolva problemele.
- Scopurile prea îndepărtate, prin chiar faptul ca sunt îndepărtate, nu dezvoltă la subiect
sentimentul că le poate controla; în plus, cu cât sunt mai îndepărtate, cu atât imaginea
despre ele este mai confuză.

4. Scopurile eficiente sunt formulate cât mai specific posibil.

- Cu cât scopurile sunt mai specific descrise, cu atât ele orientează mai bine
comportamentul subiectului.

5. Scopul trebuie formulat în domeniul controlat de subiect.

Acest criteriu este deosebit de important. Multi subiecți se prezintă la terapeut plângându-
se de comportamentul celorlalți față de ei sau manifestându-și dorința ca ceilalți din jurul
lor să se schimbe! A accepta ca scop schimbarea comportamentului celorlalți, a

23
persoanelor absente la psihoterapie înseamnă a ne angaja într-un efort perpetuu și fără
succes.
- Un scop nu trebuie sa depindă de ceea ce altcineva va face mai întâi. În cazul în care
subiectul dorește să schimbe relația pe care o are cu cineva care nu participă la terapie și
consideră ca mai întîi trebuie să se schimbe acea persoană, iar noi, ca terapeuți, acceptăm
acest scop – adică mai întâi să se schimbe persoana absentă – evident, terapia se angajeaza
pe un drum închis.
- Comportamentul nostru, al fiecăruia, este de cele mai multe ori un răspuns la
comportamentul celorlalți. Într-o relație, indiferent care persoană se schimbă, această
schimbare va antrena, mai devreme sau mai târziu, și schimbarea celeilalte. De aceea,
subiectul poate fi ajutat să conștientizeze că schimbarea poate începe cu el; de altfel, nu
este rezonabil să cerem altora să facă ceea ce nu vrem să facem noi.
- Din perspectiva sistemică, schimbarea oricarui element va antrena schimbări si în alte
parti ale sistemului

19.Interviul terapeutic centrat pe soluție.

Crearea colaborativă a unei noi realități psihologice, care să permită emergența

”sănătății iatrogene”. Ea are la bază relația terapeutică. Psihologul este ”avocatul apărării”.

Modalități de construcție a soluțiilor. Obiectivele primei ședințe sunt:

 formarea unei relații colaborative
 crearea unui climat favorabil
 clarificarea obiectivelor terapiei
 descoperirea resurselor clientului
 formularea primelor prescripții terapeutice
 Crearea colaborativă a unei noi realități psihologice, care să permită emergența
”sănătății iatrogene”. Ea are la baza relatia terapeutică. Psihologul este ”avocatul
apărării”.

Insuccesele anterioare de la alți specialiști, interpretate corect, pot evidenția atât

drumurile închise, dar și resursele clienților.
Caracteristicile terapiei
1. Centrarea pe aspecte pozitive, pe soluție și pe viitor.
2. Excepțiile pot fi utilizate în crearea soluțiilor.
3. Schimbarea se manifestă tot timpul.

Direcții ale interviului

24
 1. Cu ce scop ați venit la terapie?....Dorințe/plângeri....
2. De la scop la excepții? E vorba de un scop bine definit
3. De la scop la soluții ipotetice, când nu poate identifica excepții
4. De la formularea problemei la excepții
5. De la formularea problemei la soluții ipotetice
6. Prescripții terapeutice:
 Observă momentele pozitive!
 Fă mai mult din comportamentele pozitive sau din excepții!
 Descoperă cum apar excepțiile spontane!
 Fă puțin din elementele soluției ipotetice!

20.Definirea programării neurolingvistice, stabilirea obiectivelor și raportul în

NLP.
Programarea neuro-lingvistică NLP este un proces de formare a tiparelor conștiente
și inconștiente, tipare care sunt unice pentru fiecare individ, astfel încât să ne îndreptăm
continuu către un potențial mai înalt.

Programare: Înțelegând ce strategii folosim de obicei, ne dăm șansa să facem o

alegere: putem continua în același stil, sau putem îmbunătăți potentialul pentru a atinge
niște rezultate mult mai bune.
Neuro: Conștientizând tiparele gândirii noastre, ajungem la nivelul în care înțelegem
cum influențează aceste tipare rezultatele de care avem parte, aflând unde se petrece
incongruența dintre ceea ce avem și ceea ce vrem de fapt în viață.
Lingvistică: Limbajul nostru este viața noastră. Prin cuvintele folosite, noi arătăm cât
putem să gândim și care ne sunt limítele. Învățând să ne organizăm vocabularul și cum să
îl reformulăm, ne dăm ocazia să schimbăm perspectiva asupra evenimentelor, să ne
împingem limítele dincolo de situații și să restructurăm stilul de gandire în unul extrem de
benefic pentru dezvoltare.
Altfel spus, NLP reprezintă studierea tiparelor gândirii, a comportamentului și a
limbajului pentru a dobândi un set performant de strategii pe care să le aplicăm în luarea
deciziilor, construirea relațiilor, dezvoltarea unei afaceri, motivare, cresterea echilibrului
în viață și alte spectre ale vieții în care se dorește performanța.

Stabilirea obiectivelor
- un rol decisiv îl are definirea și stabilirea obiectivelor.
- Adeseori plecăm de la obiective vagi sau formulate negativ, explicând unei persoane
importanța de a clarifica un obiectiv (simplificându-l și dându-i o conotație cât mai
pozitivă) pentru a avea o viziune cât mai productivă și axată pe rezultate excelente.
- are ca scop organizarea mentală a celuilalt, dându-i șansa să realizeze ce anume este de
maximă relevanță pentru perioada de timp pe care o traversează și resursele cu care trebuie
să se înarmeze pentru succesul vizat.
25
 Raportul în NLP
- Raportul semnifică procesul prin care ne racordăm la persoana cu care lucrăm.
- Altfel spus, în momentul în care vorbim cu altcineva, putem conștientiza că avem
nevoie de o congruență pentru a forma o relaționare optimă.
- Cu cât raportul este mai eficient, cu atât mai bune și rezultatele.
- Metodele prin care ne putem ajusta sunt: folosirea tonului potrivit și a posturii
corpului care să deschidă câmpul înspre persoana cu care interacționăm. Este de
recomandat să folosim aceleași cuvinte folosite de interlocutor sau chiar bucăți din
propozițiile folosite de acesta. Tonalitatea utilizată trebuie să fie cât mai firească,
astfel încât atunci când reproducem ceea ce a spus interlocutorul sau când îi arătăm
suport, să se înțeleagă dacă este vorba despre nervi sau dacă este vorba de cât îl
înțelegem. Din punct de vedere al limbajului non verbal, vizăm postura, respirația și
întreaga noastră fiziologie. Prin toate acestea reprezentate cel mai adesea
neconștientizat, noi trimitem mesajul de a-l percepe pe celălalt, de a-l crede și de a-l
auzi.

Combinând cele 3 elemente prezentate, vom decide eficient sorții comunicării cu el. Cu
cât ne oglindim mai bine în raport, cu atât mai eficientă și profundă va fi relația.

21.Tehnici NLP: alinierea neurologică, 6 pași reframing, linia vieții.

Alinierea nivelurilor neurologice
-este unul din procesele de bază din NLP.
- Nivelurile neurologice sunt: mediu, comportament, aptitudini, convingeri, valori,
identitate, spiritualitate (misiune, apartenență).
- Fiecare nivel are un conținut specific pe care îl descoperim prin anumite întrebări:
unde și când, ce, cum, de ce, cine, cui aparține, care este misiunea mea pe pământ.
- Utilitatea procesului de aliniere a nivelurilor neurologice are ca scop
- rezolvarea unor probleme psihologice (angoase, anxietăți, fobii, insomnii, etc),
- optimizarea personală (dezvoltarea unor abilități latente: relaționare asertivă,
orientarea către soluții și nu către problemă)
- și atingerea unor obiective precise.
Exploratorul identifică o situație avută, având nevoie de o resursă pentru a proceda mai
eficient. Pe podea se aplică stikere pe care e scris fiecare nivel neurologic. Pe parcursul
explorării și obținerii a resurselor, de la Mediu spre Spiritualitate, se recomandă să
mergem către spate, ca o întoarcere în timp. Odată obținute resursele necesare, direcția
este bine să aibă loc în față, către prezent și viitor, ancorând la fiecare nivel starea
fiziologică și resursele descoperite. La sfârșitul procesului, pentru un efect mai amplu și
stabil în timp, se pot ancora starea și resursele.

Reframing

26
- Dacă o persoană are o experiență neplacută, ceea ce este neplăcut de fapt este felul
în care privește acea situație.
- O modalitate de schimbare este înțelegerea faptului că răspunsul la acea experiență
a sa nu este mai importantă decât semnificația pe care i-a atribuit-o.
- Prin schimbarea semnificației, reușim să schimbăm și felul în care acea persoană va
răspunde la experiența respectivă.
- În timpul explorării procesului, dăm atenție și rugăm persoana să reformuleze diferit
explicarea experienței trăite, după care oferim noi o reformulare pozitivă și
congruentă a experienței, punând accent pe modalitățile sale folosite.

Linia vieții
- Timpul este perceput și se măsoară prin trecerea anotimpurilor, prin ciclul zi-noapte
sau prin codări ca mișcarea acelor de ceasornic. În interior însă, lucrurile stau
diferit.
- Fiecare percepe subiectiv timpul, astfel că el trece mai repede atunci când suntem
implicați în ceva încărcat pozitiv sau parcurgem anevoios o distanță atunci când este
ceva dureros.
- Tad James este cel care a pus bazele conceptului de Linie a Timpului și a formulat
următorii pași pentru această tehnică:
o ancorarea pe podea a Liniei Timpului (pentru a putea identifica un anumit
eveniment care se vrea a fi explorat);
o alegerea unei metafore pentru Linia Timpului: după ce s-au pozitionat
Trecutul, Prezentul și Viitorul, se privește schema precum o metaforă (cu ce
seamănă, cu ce poate fi comparată);
o explorarea Liniei Timpului cu scopul de a afla modalități (sistemele
senzoriale) și submodalități (caracteristicile modalităților în strânsă legătură
cu felul în care ne construim harta despre lume);
o uniformizarea Liniei Timpului (prin care se transferă toate resursele din locul
în care există, în locul în care nu există);
o integrarea Liniei Timpului (pășirea în afara Liniei, privind-o din exterior și
analizând felul în care se simte după explorare).

27
 22.Analiza tranzacțională (AT): introducere și definire AT.

- Analiza Tranzactională a fost dezvoltată la jumătatea secolului XX de către medicul

psihiatru Eric Berne, un psihiatru canadian. Terapiile sale privind personalitatea,
dezvoltarea copilului şi psihopatologia oferă o teorie extensivă a terapiei, în timp ce
teoria comunicării, aplicată sistemelor sociale (inter-personale, extra-psihice) şi
psihologice (intra-personale, intra-psihice), oferă un cadru pentru înţelegerea şi
analizarea grupurilor şi organizaţiilor
- AT este compusă din elemente de psihanaliză, psihologie umanistă și cognitivă. Ea
utilizează o gamă largă de tehnici terapeutice precum cele psihodinamice și cele
cognitive.
- Din punct de vedere istoric, rădăcinile sale filosofice şi intelectuale se găsesc în
empirism, fenomenologie, existenţialism şi umanism, rădăcini hrănite de contextul
radicalismului politic al aspectelor găsite în cultura americană şi, mai exact, cea
californiană din anii ’60 şi ’70.
ideile-cheie ale AT:
 Interes în ego-psihologie, abordare fructuoasă în dezvoltarea târzie a lui Berne asupra
modelului de personalitate de stare a eului.
 Preocupare în lucrul cu pacienţi extrem de tulburaţi în contextul spitalelor psihiatrice,
care a introdus în dezvoltarea lui Berne a AT ca model pentru înţelegerea şi activitatea
cu gândirea dezorientată (contaminare) şi regresivă (excludere).
 Viziunea structurată şi secvenţială a dezvoltării umane, care a influenţat teoria AT a
„scenariului vieţii” (deşi studii mai recente despre dezvoltarea copilului au pus sub
semnul întrebării această vedere liniară, o critică discutată şi în cadrul AT - vezi
Cornell, 1988).
 Părerea că personalitatea poate fi înţeleasă doar în cadrul unui context psiho-social, o
perspectivă care a avut ecou în viziunea lui Berne privind AT ca „psihiatrie socială” şi,
fundamental, ca psihoterapie de grup.
Definire:
 AT este o teorie explicativă a personalității si un sistem psihoterapeutic dedicat
dezvoltarii și schimbaăii personale (definiție ITAA).
 AT reprezintă o abordare bazată pe un nivel intern (psihologic), unul extern
(comportamental) și unul relațional (interpersonal).

28
 23.Stările eului: modelul PAC și triunghiul dramatic: Salvator-Victimă-
Persecutor.
Eric Berne identifica cele 3 tipare individuale de bază ale personalității ca fiind:
Părinte, Adult și Copil. Aceste 3 pozitii sunt utilizate de fiecare dintre noi în timp ce
parcurgem diferitele situații de viață și folosim atât elementele lor pozitive (funcționale),
cât și cele negative (disfuncționale).

Părintele
- este rezultatul format din procesul de observare pe care îl copiem în mod inconstient
de la figurile comportamentale din copilăria mică.
- Această instanță poate avea: Părinte protector (cel care oferă sentimentul
securității, înțelegere, sfaturi, ajutor) și Părintele Critic (prejudecăți și judecăți de
valoare, cenzura, critica, corecția disciplinară).
- Eul Părinte
o înseamnă trăiri, idei şi comportamente preluate de la părinţi sau alte figuri
parentale semnificative din copilărie.
o Cuprinde cerinţele, valorile, regulile, normele, opiniile, judecăţile pe care o
persoană le-a interiorizat în copilăria sa.
o Părintele din noi este acea parte care dictează reguli conform cărora îşi
doreşte să trăim. Multe din aceste reguli sunt aceleaşi pe care părinţii noştri ni
le-au impus în timpul copilăriei. Eul Părinte poate fi definit sintetic prin
cuvântul trebuie.
Adultul

- este rezultatul a ceea ce învățăm.

- Din această pozitie putem evalua și valida datele primite de la Părinte și Copil,
putând să proceseze informațiile și să ia decizii fără să fie atins de emoții.
- Eul Adult

29
 o este caracterizat de un set autonom de sentimente autentice, atitudini şi
comportamente adecvate situaţiei prezente.
o caracterizează comportamentul realist, logic şi raţional.
o Este cel care pune întrebări, care menţine atitudinea noastră de curiozitate şi
interogare asupra lumii;
o poate fi definit sintetic prin cuvintele: cine, când, cum, ce și, mai ales, pot.
o Eul Adult este cel care se informează, compară, evaluează, analizează, învaţă,
reflectează, înţelege, comunică, ia decizii, rezolvă probleme, negociază. El
facilitează eficienţa şi reuşita în atingerea scopurilor propuse.

Copilul

- înseamnă ceea ce simțim.

- reprezintă felul în care ne-am simțit în copilaria mică, conferindu-ne stilul
instinctual prin cele 2 poziții: Copilul natural – creativ, jucăuș și plin de energie;
Copilul adaptat – ascultător și politicos, dar în varianta negativă este rebel și
manipulator.
- Eul Copil
o se referă la sentimente, atitudini sau comportamente impregnate de
experienţele pozitive sau negative din copilărie. „Copilăria este ca o oglindă
care reflectează în viaţa de mai târziu primele imagini" (S. Smiles).
o însumează emoţiile, satisfacţiile, plăcerile şi neplăcerile, regretele, anxietăţile,
temerile și furia.
o Este starea prin care se exprimă spontan trebuinţele şi dorinţele noastre,
emoţiile şi sentimentele.
o Vreau, îmi place - sunt cuvintele care definesc Eul Copil.
o El reprezintă totodată şi resursa de creativitate, intuiţie, spontaneitate.
o este cel care se bucură, se întristează, râde, plânge, respinge, are fantezii,
poate fi egocentric, manipulator.
o este sursa energiei şi a entuziasmului.

Stroke-urile sau unitățile de recunoaștere pe care le acordăm celorlalți și le primim de la

ceilalți. În interacțiunea cu ceilalți, cum copilul a căutat mângâiere și înțelegere, la fel și adultul caută
neîncetat să i se răspundă nevoilor prin recunoaștere. Acest proces de recunoaștere se numește Stroke
(pozitiv - negativ, verbal – nonverbal).

Triunghiul dramatic
Procesul de recunoaștere Stroke este motivul pentru care Adultul va recurge la diverse
tehnici pentru a căpăta atenția dorită: greșeli intenționate, întârziatul, etc. plasându-se în
rolurile de victimă, salvator sau persecutor.
Berne definește Părintele ca stadiu al ego-ului drept un „set de sentimente, atitudini și
comportamente ce se aseamănă cu o figură parentală.”

30
 Stadiile Părinte sunt de fapt interiorizări istorice ale personalității propriilor părinți sau
alte figuri parentale semnificative, asa cum sunt percepute de copil la momentul
introiecției. „Acuratețea istorică a celui interiorizat nu este relevantă neapărat. Ceea ce
poate fi considerat cu adevărat important este părintele așa cum îl percepe adultul de azi. O
persoană introiectează nu ceea ce părintele simțea sau făcea DE FAPT, ci ceea ce el/ea AU
SIMȚIT ca si copil în legătură cu părintele, cu ei inșiși, cu lumea”(Erskine, 2003, p.105).
Interiorizarea personalității unui părinte are loc în copilăria mică și, la un grad mai mic,
în timpul întregii vieți. Introiecția este un mecanism inconștient de apărare care este
folosit frecvent de copil atunci când apare o lipsă a contactului între el și cei care au grijă
și sunt responsabili pentru satisfacerea dorințelor lui.
Nevoia primară a unui copil este aceea de a lua contact cu alte persoane, ceea ce
înseamnă că el/ea nu ar putea supraviețui singur/ă. Atunci când nevoile relaționale ale
copilului nu sunt îndeplinite, el/ea devine anxios/ă. Copilul rezolvă acest conflict extern
prin identificarea în mod inconștient cu părintele, adică îl interiorizează, cel care, de fapt,
îi neagă nevoile. Acest lucru semnifică aplanarea conflictului dintre copil și părinte,
deoarece copilul este dependent de acesta. Relația cu părintele este astfel menținută în mod
aparent – copilul păstrează iluzia că este acceptat și iubit. Totuși, prețul acestei
interiorizări a conflictului este o pierdere a unor aspecte valoroase ale sinelui – o pierdere
a spontaneității, a flexibilității, și a intimității (Erskine, 2003; Erskine, 2004).
Introiecția reprezintă procesul prin care o opinie, o atitudine sau o instrucție este
preluată necritic din mediu ca și cum ar fi adevărată. Ea nu este analizată, digerată sau
asimilată în mod corespunzător, ci pur și simplu preluată și păstrată. „Ar trebui” și „este
necesar” devin percepte absolute, introiecția face parte din procesul de învățare.
Astfel de introiecții sunt prezente peste tot în jurul nostru – în familie, în școală, în
societate, în religie sau cultură - de exemplu: băieții nu plang, nu fii furios, etc.
Părintele introiectat se manifestă în două feluri: ca stare activă a Ego-ului care comunică
cu lumea exterioară, sau ca o influență intrapsihică. Berne a descris stadiul Părintelui ca o
reproducere a sentimentelor, atitudinilor și comportamentelor ale părintelui introiectat sau
ale altor persoane semnificative în viață și îngrijirea copilului. Prin contrast, influența
intrapsihică se manifestă în clienți ca o experiență fenomenologică de îndoială de sine, un
simț constant că este controlat, pierderea simțului a ceea ce își doreste, și/sau anxietate
cronică, și/sau depresie. Alți clienți pot fi conștienți de prezența unei introiecții ce îi
influențează sau o prezență psihică a unei alte persoane; aud o altă voce care îi critică, îi
amenință sau care le face regulile (Erskine, 2003).
Majoritatea literaturii clinice a AT s-a centrat fie pe terapia Copilului sau Adultului
ca stadii ale Ego-ului; foarte puțin s-a scris despre tratamentul Părintelui ca stadiu al ego-
ului și ale rezultatelor conflictelor intrapsihice (Erskine, 2003).
Pentru a recunoaște și verifica autenticitatea din relațiile noastre de viață, este necesar
să descifrăm și să identificăm emoțiile racket sau emoțiile false care ascund emoțiile
autentice nepermise de scenariul de viață. Exemplu: în urma despărțirii de partener, este
adecvat sentimentul tristeții, dar noi simțim furie (pentru că furia ne-a fost permisă și
încurajată în copilărie).
24.Stroke-urile și scenariul de viață: definire și descriere.
31
 Stroke-urile sau unitățile de recunoaștere pe care le acordăm celorlalți și le
primim de la ceilalți. În interacțiunea cu ceilalți, cum copilul a căutat mângâiere și
înțelegere, la fel și adultul caută neîncetat să i se răspundă nevoilor prin recunoaștere.
Acest proces de recunoaștere se numește Stroke (pozitiv - negativ, verbal – nonverbal).

Scenariul de viață este un plan de viață creat în copilarie, întărit de părinți și

justificat de evenimentele ulterioare, culminând cu o alternativă aleasă.
El este format din indicațiile pe care le-am primit de la persoanele semnificative care
ne-au crescut, evoluția personalității, atitudinea față de succes sau eșec. În urma acestor
elemente, copilul va decide dacă va fi învingător sau învins și cum să îi privească pe
ceilalți, astfel elaborând convingeri și decizii de adoptare a poziției sale. Odată stabilite
acestea, se va suprapune și ce anume citește sau traduce din mediul înconjurător, astfel
alegând un plan despre cum va adopta comportamentul de învingător sau învins și ce
premise va avea acesta, cu scopul de a-și conferi cea mai bună strategie de supraviețuire în
situațiile de viață ostile sau amenințătoare.
Opusul scenariului de viață este Ne-scenariul, situație în care o persoană este
guvernată de comportamente reversibile, fără respectarea anumitor repere temporale, fiind
elaborat mai târziu și nu sub influența părinților. Aceste persoane acționează în mod
spontan, reușind să fie raționale dar și respectuoase față de cei din jur, în asa fel încât dau
dovadă de bun simț și inspiră încredere celor cu care interacționează.
Ne-scenariul poate să reprezinte situația ideală în care majoritatea oamenilor se pot
încadra odată ce și-au descoperit scenariul de viață în care joacă. Identificarea și acuratețea
datelor aflate converg spre eliberarea tiparelor nocive, eliberând ființa de limitările impuse
care obișnuiau să ne constrângă.

25.Premise și clarificări conceptuale. E.U și T.U sau de la Experiența unificării

la Terapia unificării.

Premise si clarificari conceptuale

Psihoterapia experiențială a unificării este o metodă de psihoterapie, consiliere și
dezvoltare personală holístică, centrată pe analiza de simbol, dezvoltare personală și
autoschimbare prin intermediul exercițiului provocator, improvizației și meditației
creatoare cu suport artterapeutic și expresiv, accesând inconștientul și resemnificând
transconștiența restructurativă a experiențelor blocate.

Ca și interferențe teoretice: terapia analítică și alte terapii psihodinamice, terapia

Gestalt, NLP, logoterapia, terapia transgenerațională.

Maniera de utilizare a metaforei diferențiază această terapie de cea Ericksoniană sau

cea a lui D. Gordon (1978), cât și de imageria folosită în NLP, metafora fiind folosită ca
un instrument de explorare indirectă a experiențelor trăite de subiect, atât a celor prezente,
cât și a celor trecute sau proiectate în viitor. Astfel, ea permite o călătorie flexibilă și puțin

32
previzibilă de-a lungul liniei timpului subiectiv și în universul interior codificat al
persoanei cu care lucrăm.

EU sau TU sau de la Experiența Unificării la Terapia Unificării

A unifica – în limba latină, UNUS înseamnă UNUL, iar “FACERE” înseamnă A FACE.
Prin urmare, a unuifica înseamnă a face unul. Unul este un întreg, un tot.

- Instrumentul fundamental în T.U este STAREA DE MARTOR, capacitatea de a ne

observa obiectiv, fără a evalua sau condamna experiența în desfășurare.
- Această stare, larg folosită și în terapia Gestalt, este de fapt cea mai puternică
practică budistă a meditației.
- Astfel, folosind această stare de martor reușim să observăm imparțial propriile trăiri,
situându-ne între conștiența noastră și starea psihologică imediată, nemaiexistând
niciun zid sau umbră.
- Ca și rezultat, conținuturile psihice sunt contactate și interferate în conștiență, care
continuă să curgă spontan spre cele mai importante puncte ale relației organism –
mediu.
- Deschizându-ne către fluxul de gânduri, percepții sau sentimente, fără a încerca să
controlăm sau să schimbăm nimic, trăim stadiul de realitate completă a ființei
noastre. Nașterea conflictelor apar din actele evaluative ale Eului, când dividem
realitatea între bună sau rea, plăcută sau neplacută.

26.Aspectul holistic și diferențial al psihoterapiei experiențiale a unificării.

Terapia centrată pe cauză și terapia centrată pe efect pun mai puțin accent pe proces
(ansamblul dinamic de transformări), precum și succesiunea optimă a unor etape
terapeutice (Mitrofan).

Abordarea cauzei este secundară în psihoterapia experiențială. Ea vine doar ca o

etapă care încheie un ciclu. Psihoterapia experiențială reface în sens invers procesualitatea
cauză - efect. De aceea, această abordare finalizează un ciclu și poate fi considerată o
rezolvare autentică a unei probleme.

Considerarea ființei umane ca un întreg, mobilizarea resurselor fizice, emoționale,

raționale și spirituale ale omului reprezintă modalitatea autentică de abordare a unei
probleme. Blocarea sau diminuarea energiilor și potențelor spiritual–creative a
problemelor nerezolvate duce la scăderea capacității persoanelor de a mai găsi soluții
viabile și la agravarea stazei originale.

33
 27.Specificul metodologic în Terapia unificării. Metode și tehnici de explorare și
restructurare personală, interpersonală și transpersonală.

Specificul metodologic în Terapia Unificării

- T.U este în egală măsură o terapie didactică pentru pregătirea și dezvoltarea
resurselor specialiștilor în domeniu, dar și o terapie centrată pe optimizarea
persoanelor normale, a celor cu tulburări emoționale și de comunicare, în impas
existențial prelungit, cu reacții și tulburări nevrotice și psihosomatice.
- În cadrul procesului terapeutic, o persoană descoperă prin experimentare
posibilitatea de a se autoaccepta, modalități de unificare a polarităților,
resemnificarea și integrarea acelor părți negate, respinse sau devalorizate printr-o
autoconștientizare extinsă.
- T.U se referă la modalitatea concretă de deblocare, integrare și reconversie a
traumelor primare în experiențe de maturizare și de creștere psihospirituală
unificatoare. Astfel, este accesată și armonizată dimensiunea inconștientă cu cea
conștientă, prin activarea nivelului transconștient. În această manieră se urmărește
conștientizarea, stimularea și recanalizarea resurselor creative de dezvoltare
personală și de armonizare a scenariului de viață.
Experiența terapeutică este fertilizată de teoria și practica terapiilor Gestalt - creative și
somato-analitice, dar integrând și într-o manieră proprie o serie de tehnici de restructurare
și unificare intrapsihică, somato-psihică și interpersoanală.

Metode și tehnici de explorare și restructurare personală, interpersonală și

transpersonală
În Terapia Unificării se reface contactul Ego–Sine prin intermediul puterii
transformative a meditației și a limbajelor creative de tip simbolic, artistic sau corporal.
Instrumentul reparator și reconectiv cu cel mai puternic impact este Metafora care
este transfiguratoare, iar resemnificarea experienței trăite reconectează Egoul cu Sinele,
stimulând procesele de unificare, integrare și transgresare, interne și externe.
Procedurile utilizate:
- experiența conștientizării acum și aici (starea de martor),
- reconstruirea și acțiunea simbolică în prezent prin:
o improvizația dramaterapeutică centrată pe reconversia polarităților;
o accesarea simbolică și transformatoare a expresiei spontane , verbale și
corporale, individuale și în grup,
o improvizație meloritmică și sonoră – plastică, grafică, modelaj, colaj;
o improvizație creatoare constructivă bazată pe valoarea proiectivă a
elementelor naturale (scoici, lut, scoarța de copac, etc);
o improvizație metaforică și narativă verbală cu și fără suport proiectiv (fractali,
expresie plastică);
o scenariul și jocul simbolic,
o construcția de măști și lucrul terapeutic cu măști, marionete, etc.
34
 Asadar, acest model holistic, sinergetic și integrator armonizează manifestările
somatice, psihologice și spirituale ale ființei umane, urmărindu-se cele trei axe sincrone:
- Axa transformărilor Ego-Sine,
- Axa inconștient – conștient – transconștient
- Axa timpului.
Mijloacele de provocare și suport pentru procesul analitic în abordarea experiențială
a unificării se apropie de tehnicile Gestaltiste, dramaterapeutice, reichiene, bioenergetice și
somato-socioanalitice. Focalizarea analizei la nivel corporal prin intermediul metaforei
revelatorii asociază spontan actualizarea celor mai profunde experiențe anterioare
conflictogene sau neintegrate.
Jocul simbolic antrenează atenția focalizată spontan dar perfect conștient, uneori chiar
supraconștient, declansând o stare de meditație continuă. Astfel, se produce râsul și
bucuria, această modalitate resursă de a trăi ajutând experimentarea vieții și a propriei
persoane devenind principalul instrument de care dispunem pe cale naturală pentru a ne
reconecta la Sinele nostru.
Exercițiul resurselor creative și al alegerilor proprii este o etapă importantă
deoarece se centrează pe consolidarea atitudinilor și acțiunilor creative, deschis și fluide,
având la bază autoacceptarea și autoincrederea dobândite pas cu pas. Analizând, în primă
fază, clienților li se deschide poarta către sine, iar mai apoi ei pot intra spontan în contact
cu resursele, valindu-le prin actiune.
Lucrând cu metafora atât verbal cât și corporal, simultan sau succesiv, atât la nivel
simbolic cât și acțional, se dinamizează și dezvoltă resursele individuale și de grup,
acționând ca o modalitate de conectare rapidă între inconștient și constient.

28.Psihoterapia transpersonală (PT): introducere, definirea metodei, obiectivele

PT.
Introducere
- Psihoterapia transpersonală este o evoluție naturală a psihologiei umaniste,
fondatorii ei fiind: Abraham Maslow, Carl Ransom Rogers și Erich Fromm.
- Ca și concept de bază, Psihoterapia Transpersonală reliefează că dincolo de individ
există mai mult decât personalitatea acestuia, iar unul din scopurile terapeutice
ale abordării transpersonale este de a pune în corespondență personalitatea cu
Self-ul total

Trans-personal înseamnă “dincolo de persoană” sau, mai bine spus, “deasupra

persoanei”: trecerea de la Eul conștient la Sinele ca sinteză a conștientului,
subconștientului și supraconstientului.

Psihoterapia Transpersonală este nemultumită de “parțialitatea” psihologiei

contemporane, de faptul că, fiind obsedată de analiză și cognitivism, se oprește la aspecte
35
limitate ale psihismului uman, că ea nu explorează sintetic, în totalitate și în profunzime
trăirile psihice ale individului. Psihismul este compus din procese, trăsături, operații, pe
când spiritul este sinteză, totalitate și transcendere.

Psihoterapia Transpersonală își propune să cerceteze nu numai psihicul, ci și spiritul de

pe pozițiile unei psihologii integrale și integratoare. Așadar, plasează în centrul
preocupărilor sale conștiința cu toate transformările sale.

Această orientare, fără să nege Psihoterapia cognitivă, psihanaliza și behaviorismul,

încearcă să le integreze într-o concepție sintetizatoare, urmărind să-i deschidă noi
orizonturi psihologiei și prin aceasta să dezmărginească toate potențialitățile manifeste și
ascunse ale ființei umane ca întreg. Omul nu este un agregat de mecanisme, nu este doar
un sistem de procese cognitive, nu este doar o ființă care reflectă realitatea externă. Omul
este deschis spre univers, este el însuși un unviers cu posibilități de “creștere din interior”,
este o ființă spirituală care întreprinde un permanent și chinuitor pelerinaj spre centrul
ființei sale, adică spre sine, nucleu și sinteză interioară.

Psihoterapia transpersonală se străduieşte să dea un răspuns unor tulburătoare întrebări:

-“cum am putea elibera individul de cercul prea strâmt al condiţionărilor interioare?”;
-“cum să-l ajutăm să treacă de la condiţia umană A AVEA, la condiţia lui A FI?”
-“cum să-l stimulăm pe om să-şi finalizeze proiectul său interior, să ajungă până la
împlinirea Sinelui
-“cum l-am putea ajuta pe om să ajungă la trăirea plenară, integrală a“stărilor” sale de
conştiinţă?”;
-“cum ar putea fi puse în funcţiune toate potenţialităţile conştiinţei?”;
- cum să-i redăm omului calitatea sa de Fiinţă spirituală, multi-dimensională?”
Psihoterapia transpersonală răspunde:
- prin eliminarea contradicţiilor defensive şi obstacolelor interne caregenerează “frica de
viaţă”, “frica de adevăr” şi “frica de viitor”;
- prin liniştirea şi relaxarea minţii, practicând metode de meditaţie, mai ales meditaţia
transcendentală (meditaţia nu este numai un proces de cunoaştere, ci şi istoria spirituală a
unei persoane; meditaţia este înprimul rând o reflecţie despre Sine);
- prin concentrare şi eliminarea distorsiunilor perceptuale;
- prin controlul voluntar asupra proceselor fiziologice şi a trăirilor psihice;
- prin autocunoaştere şi transformare spirituală;
- prin expansiunea conştiinţei dincolo de limitele de spaţiu şi timp, prin trăirea “din
interior” a tuturor transformărilor conştiinţei,până la pătrunderea în orizontul conştiinţei
unitare;
- prin depăşirea psihanalizei până la psihosinteză tip Assagioli;
- prin empatie şi interrelaţii calde şi senine cu semenii;
- prin transcendere, cosmizare şi sinergie etc.
R. Walsh și F. Vaughan (1993) au arătat că putem ajunge la viziunea transpersonală
făcând “pași dincolo de Ego”; Stanislav și Christine Grof (1989) au lansat sintagma
“emergență spirituală”; A. H. Almaas (1986) crede că esența Psihologiei Transpersonale
36
este “abordarea de diamant a realizării lăuntrice”; Ken Wilber (1997) speră că prin
Psihoterapia Transpersonală omul să ajungă la “ochiul spiritului”.

Definirea metodei

În extinderea cercetării psihologice pe care Psihoterapia Transpersonală pune

accent, ne orientăm înspre dimensiunea spirituală a existenței.

Astfel, ea cuprinde:

- formele/stările de conștiență modificată;

- procesul de împlinire a Sinelui,
- practici și experiențe din religiile lumii,
- artă transpersolană (simboluri și arhetipuri transpersonale),
- psihoterapia transpersonală și consilierea spirituală,
- experiențe mistice și arhetipale,
- psihoterapia meditație.

Este considerată ca fiind a patra forță în psihologie și cea mai nouă ramură a acesteia,
fiind o evoluție naturală a psihologiei umaniste, înglobând și psihanaliza și cognitivism-
behaviorismul.

Concepele de bază cu care operează psihologia transpersonală sunt: iubire,

creativitatea, sine, creștere, organism,gratificarea nevoilor bazale, actualizarea Sine-lui,
valori superioare, ființare,devenire, spontaneitate, joc, umor, efecțiune, naturalețe, căldură,
transcedența ego-ului, obiectivitae, autonomie, responsabilitate, sens, fair-play, experiență
transcedentală, experiență de vârf, concepte interrelaționate (Mitrofan, 2000, p.258).
Umaniștii înlocuiesc ”ințelegerea de sine” freudiană cu conceptul ”implicare a Sine-lui”,
persoana dispunând de un potențial de autodevenire, care se poate autoactiva și direcționa
responsabil în vederea împlinirii, autodezvoltării și autoreglării.

Obiectivele Psihoterapiei Transpersonale

Obiectivele vizate sunt:

- înțelegerea experiențelor transpersonale, temporale, a nivelurilor și a formelor de

conștiență accesibile omului
- și studiul și înțelegerea dezvoltării transpersonale a individului.

Modelele ghid pun accent pe experiența de viață a omului sănătos și matur care își
dorește activarea capacităților latente. Astfel, Psihoterapia Transpersonală abordează omul
din punct de vedere holistic al dimensiunilor sale: fizic, emoțional, cognitiv și spiritual.

37
 29.Dezvoltarea personală și dezvoltarea transpersonală: descriere.
Pe la mijlocul anilor 60 ai secolului trecut, când s-a statornicit acordul că Psihoterapia
umanistă ar trebui să se concentreze pe obiectivul realizării depline a Sinelui, cu accentul
pe realizarea transcedentală, prefixul “trans” având un efect aproape magic, s-a căzut de
acord ca noua orientare să se numească Psihologie Transpersonală, un concept construit și
lansat de cehul Stanislav Grof și americanul Abraham Maslow.

A. Maslow (1908-1970) scrie: “Consider că Psihoterapia umanistă, cea de-a treia

forță, este una tranzițională, o pregătire pentru o alta, transpersonală, trans-umană”.

Printre caracteristicile distinctive care fac trecerea înspre transpersonal, Laurențiu

Mitrofan menționează: centrarea pe aspectele de vârf ale experienței umane (creativitatea,
toleranța), valorizarea experienței subiective a individului (abordare fenomenologică),
ascensiunea dimensiunii prezentului, minimalizând dimensiunile trecute sau viitoare (în
abordarea terapeutică) și postularea responsabilității fiecărui individ pentru ceea ce este în
viața sa, prezentul nefiind determinat și influențat prea mult de trecut.

30.Evoluția spirituală transpsihică: spirit, Sine, conștiință extinsă și

multidimensională.

Experiența transpersonală este realizată în doi timpi:

1. Axa Eu–Sine și

2. Evadarea din cerc și întoarcerea, care este o îmbogățire a Sinelui.

Conform datelor lui Jung, prima parte a vieții presupune dezvoltarea Eului cu o
separare progresivă între Eu și Sine, iar a doua parte a vieții presupune relativizarea Eului
ca experiență, cerând relaționarea cu Sinele (reuniunea Eu-Sine).

Ion Manzat (2000) precizează că avansarea de la Eu la Sine echivalează cu procesul

de spiritualizare a omului, fiind un “pelerinaj spre centrul Ființei”.

Nucleul central al personalității este sinele de natură spirituală, realizând sinteza

dintre existențialitate și spiritualitate, inclusiv dintre toate transformările conștiinței:
conștiință, preconștient, subconștient, supraconștiință, sintetizator fiind Sinele, care
conține și sinteza om-divinitate.

38
 31.Terapia de grup: definire, activităţile, fenomenele și factorii terapeutici.
pp.74-82
Definiţie
O definiţie mai recentă a terapiei de grup: “tratarea simultană a unui număr de
clienţi care se întâlnesc regulat sub îndrumarea unui psihoterapeut pentru a reuşi
eliberarea de anumite simptome sau obţinerea schimbării personale”

În 1994, N. Kanas şi D. Farrell oferă următoarea definiție: psihoterapia de grup este

„o metodă de tratament în care pacienţii pot realiza ameliorarea simptomelor şi rezolvarea
problemelor intrapsihice şi interpersonale ca rezultat al interacţiunii lor cu alţi bolnavi şi
cel puţin cu un terapeut instruit profesional într-un cadru de grup”.

psihoterapia de grup este o formă de psihoterapie (controversată) în care unul sau

mai mulţi terapeuţi tratează simultan un mic grup de clienţi consideraţi împreună.
Termenul se poate referi legitim la orice formă de psihoterapie (atunci când se desfăşoară
în format de grup), fie ea Psihoterapia cognitiv-comportamentală sau Psihoterapie
Interpersonală. De multe ori, sintagma este aplicată Psihoterapiei de grup psihodinamice,
unde contextul de grup şi procesele de grup sunt utilizate în mod explicit ca un mecanism
de schimbare prin dezvoltare. Această formă a psihoterapiei de grup este contestată de
unii autori având ca argument că fenomenele de transfer pe care se întemeiază psihoterapia
individuală nu au aceeaşi relevanţă în terapia de grup.

În sens larg, conceptul de terapie de grup poate să includă şi alte măsuri de ajutor care iau
naştere într-un grup. În această categorie pot fi incluse:

- grupurile de suport;
- grupuri de formare de aptitudini (de ex. de formare abilităţi sociale - cum este grupul
Balint (astfel de grupuri se mai numesc şi „seminarii de cercetare”. Ele reunesc de
obicei 8-10 medici interesaţi în problemele psihologice ale practicii lor dorind o
perfecţionare în domeniul psihoterapiei prin dezbaterea cazurilor de bolnavi care i-au
pus în dificultate în planul relaţiei), de managementul furiei, sau de relaxare);
- grupuri psihoeducaţionale de tipul grupului T, care este un grup de antrenament al cărui
scop este educaţia şi nu psihoterapia (abrevierea titlului Basic Skills Training-grop,
este o metodă de formare personală pentru dinamica grupurilor, inventată în 1947 de
discipolii lui K. Lewin;
- grupuri de activitate; în aceste grupuri, accentul se pune pe aspectul ocupaţional
(activitatea într-o echipă sportivă poate avea un efect sanogen colateral).
Există şi alte forme mult mai specializate de terapie de grup, de fapt, forme de artterapie
aşa cum sunt terapiile expresive non-verbale, meloterapia, terapia prin dans, sau Procesul
Ritmic TaKeTiNa.

G. Ionescu (1990, p. 106), încearcă să realizeze o distincţie clară între psihoterapia de grup
şi psihoterapia în grup : ”… facem distincţia între :

39
- psihoterapia de grup, care constă într-un ansamblu de tehnici şi metode (psihologice şi
pedagogice), ce vizează obiective terapeutice variate, şi
- psihoterapia în grup, în cadrul căreia activitatea psihoterapeutului va fi astfel
desfăşurată încât va realiza un înalt potenţial terapeutic, conferind totodată grupului o
reală valoare sanogenetică”.
Deşi autorul menţionat mizează pe sintagma ”psihoterapie în grup” (aşa cum o fac
cvasimajoritatea psihoterapeuţilor contemporani) de ” psihoterapia de grup” cu atribuirea
legitimă a valenţei sanogenetice către grup.

Specificul terapeutic: activitati, fenomene si factori terapeutici

Grupul şi esenţa terapeutică. Viaţa din interiorul grupului ca şi atmosfera

specifică din timpul şedinţelor, relaţiile interindividuale care apar şi dezvoltă aici, relevă
rolul esenţial al grupului în sine, ca şi realitate ontologică, în procesul de ameliorare
şi vindecare. Grupul posedă o dimensiune existenţială specifică, o anume structurare şi
organizare, oferind şi implicând relaţii interpersonale reale.

Forţa grupului. Ca o consecinţă şi dovadă a acestei realităţi, terapeutul, investit

iniţial cu autoritate, renunţă la aceasta, adoptând o atitudine de neutralitate binevoitoare,
acreditând ideea că singura autoritate aparţine grupului.

Chiar dezideratul grupului este sprijinul reciproc, realizat prin discutarea în grup a
faptelor, problemelor personale dar şi punerea în mişcare a celorlalte forţe sanogenetice
ale sale. Dobândirea abilităţilor pentru rezolvarea problemelor se dobândeşte în grup
”printr-o desfăşurare emoţională, dinamică, bazată pe faptele vii ale vieţii […] orice
abordare psihologică de succes are în vedere o terapie a concretului, a autenticului, a
adaptării la realitate”(ibidem)

S. Bloch şi colab. (idem), susţin că cei mai importanţi factori curativi în grup, din
perspectiva terapeutului sunt : acceptarea, interacţiunea, autodezvăluirea, catarsis-ul,
clarificarea, altruismul, învăţarea, orientarea şi insuflarea speranţei. Pacienţii aflaţi în
terapie ambulatorie ai lui I. D. Yalom au ierarhizat într-o cercetare efectuată în 1975
(ibidem) ca fiind cei mai importanţi (dintr-o listă de 12) următorii patru factori:

- acceptarea de către membrii grupului;

- exprimarea sentimentele reprimate ;
- receptarea feed back-ului pe care membrii grupului îl exprimă privind comportamentul
interpersonal ;
- descoperirea motivaţiilor inconştiente ale conduitei personale, motivaţii necunoscute
până în acel moment.
Observarea. Psihoterapeutul şi coterapeutul vor trebui să poată capta lesne în câmpul
lor vizual toţi membrii grupului, pentru că observarea ansamblului de modificări ale
fizionomiei, care exteriorizează anumite sentimente sau gânduri, expresiile feţei la care se
40
adaugă alte semne clinice (tremor, modificări vasomotorii, culoarea tegumentelor) sunt de
cea mai mare importanţă, chiar de temelie, pentru activitatea terapeutică. Gestica simplă
sau emfatică, teatrală, poate evoca trăsăturile de personalitate ale pacientului dar şi
diferitele aspecte ale tulburării. Este de asemenea binecunoscut că «sub imperiul»
emoţiilor, ritmul, intensitatea, tonalitatea sau timbrul vocii se pot modifica. De altfel
fiecare pacient are propriul lui limbaj. Nu trebuie pierdută din vedere evaluarea
congruenţei între comunicarea verbală şi ce para sau nonverbală, vorbindu-se de o
veritabilă triadă mimică-gestică-cuvânt. Unitatea acestei triade direct proporţională cu
gradul de organizare al psihismului.

Triada mimica-gestica-cuvânt. Unitatea triadei mimică-gestică-cuvânt ne relevă

gradul de organizare al psihismului iar grupul dă ocazia rară de a testa unitatea
comunicării pacientului. Stimulându-se comunicarea verbală liberă, relaxată, cu
propriile-i cuvinte, asupra oricare problemă de interes personal. Înţelegerea/decodificarea
comunicării precum şi a acţiunilor şi interacţiunilor, are o importanţă de esenţă pentru
desfăşurarea procesului terapeutic. Această decodificare se face în grup prin analiză şi
interpretare.

Decodificarea nu este un scop în sine ci prin prilejurile pe care activitatea specifică le

oferă, grupul devine o arenă a reliefării nosografice. Având permanent în minte că
diagnosticul nu poate fi mereu decât prezumtiv, şi că încadrarea nosografică în sine este
din ce în ce mai puţin indicată, ringul acesta de relevare a realităţii particulare a
pacientului devine unic şi inestimabil.

Directivitatea. În ce priveşte maniera în care participă echipa terapeutică la

comunicare se poate înţelege şi intuitiv că pentru a îndepărta/reduce anxietatea pacienţilor
(şi numai; această atitudine fiind de fapt adevărata vocaţie a psihoterapeutului)
amabilitatea şi curtoazia va constitui primul ingredient al muncii profesionistului de grup.
Munca aceasta trebuie de asemenea să includă mereu cuvinte de încurajare, toate pe un
raport de familiaritate, ceea ce va înlătura inhibiţiile clienţilor creând acel mult căutat
mediu securizant în care oamenii să se desfăşoare natural fiind ei înşişi. Totuşi, conduita
democratică a terapeutului nu trebuie înţeleasă ca o conduită cu totul nondirectivă ci,
dimpotrivă, la democratismul acestei conduite se recomandă adăugarea unei dimensiuni
directive.

Agentul activ al vindecarii. O activitate prin care terapia de grup devine sui-generis
este stimularea participării membrilor la activitatea grupului. Aceasta înseamnă că
pacientul devine inevitabil agent activ al vindecării sale. Deşi pacienţii participă în
măsuri diferite, este sigur că toţi beneficiază de atmosfera terapeutică a grupului. Unul din
rolurile terapeutului este de a stimula participarea activă a membrilor grupului la
dezbaterea temelor puse în discuţie. Uneori specificul psihoterapiei de grup emerge şi din
activismul crescut, din participarea şi implicarea intensă din tensiunea înaltă din grup ceea
ce duce la edificarea « spiritului de grup » dând potenţe terapeutice grupului. În acest fel,

41
în grup fiecare pacient exprimă opinii şi experimentează trăiri afective, ceea ce (poate)
duce la schimbarea atitudinilor faţă de sine, fată de ceilalţi, faţă de realitate.

Tema supusă analizei grupului. Amintind de acţiune şi comunicare,o întrebare

legitimă în acest punct ar fi : cum apar prilejurile de comunicare ? Cea mai aşteptată cale
este acea a respectării regulii formulate încă de S. Freud care a atenţionat că pacientul
trebuie să formuleze tema supusă analizei grupului. În mod obişnuit, constituenţii grupului
discută şi încearcă să explice evenimentele care au avut loc în salon sau în perioada scursă
în viaţa reală între două întâlniri.

În dinamica grupului terapeutic interferează o sumedenie de manifestări concrete ale unor

factori de tip intelectual, emoţional sau acţional. Rezultantele acestei sumedenii de
interacţiuni se constituie într-o constelaţie de peste 200 de procese de grup. Bineînţeles că
distincţiile se pot face doar din punct de vedere teoretic, deoarece în activitatea practică,
ele sunt cu adevărat intricate, legate prin relaţii de interferenţă şi simultaneitate.

O enumerare parţială a celor mai semnificative procese psihologice care apar în grupurile
terapeutice, este propusă de noi în următoarea formă:

- Universalizarea;
- Altruismul
- Instalarea/dobândirea speranţei
- Transferul şi reiterarea corectivă a experienţelor din prima copilărie
- Dezvoltarea de tehnici de socializare
- Identificarea (şi Comportamentul imitativ)
- Coeziunea
- Ventilaţia;
- Catharsis-ul;
- Abreacţia;
- Presiunea grupului
- Învăţarea interpersonală şi autoînţelegerea,
- Internalizarea
- Testarea realităţii
1 .Universalizarea (Universality) este procesul de descoperire/recunoaştere de către
pacient că în grup doar el are probleme emoţionale, că şi alţi membri prezintă probleme
întrucâtva similare, ceea ce are asupra individului un efect tranchilizant şi gratificant.
Constatarea realităţii că fragilizarea nu este un fenomen izolat, ajută pacientul să elimine
sentimentele de izolare, îl ajută să-şi valideze experienţele şi să-şi ridice stima de sine.

2. Altruismul

Uneori, pacienţii (din motive care ţin cel mai adesea de calitatea educaţiei morale pe care
au primit-o) acordă o atenţie exagerată propriei persoane şi intereselor strict personale.

Egoismul nu trebuie confundat cu instinctul de conservare (pe care îl are bine dezvoltat
fiecare fiinţă sănătoasă). Dacă un individ - membru al societăţii - pune însă mereu şi
42
mereu, în orice situaţie, interesul îngust personal, înaintea oricărui alt model de interes, dă
dovadă de rigiditate, sărăcie de mijloace, inadaptabilitate, ceea ce duce mai devreme sau
mai târziu la izolare.

“Răsplata” egoistului este izolarea ca inapartenenţă, trăirea unor sentimente acute de

insecuritate. Grupul este un loc unde membrii se pot ajuta unul pe celălalt, experimentează
sentimentul alinării suferinţelor celuilalt, uşurându-şi astfel (prin empatizare?) propria
suferinţă. Capabilitatea de a da ceva, de a dărui, poate ridica stima de sine a pacienţilor,
dezvoltă la membrii grupului mai multe abilităţi interpersonale şi mai multe stiluri
adaptative de apărare.

3. Instalarea/dobândirea speranţei

De multe ori pacienţii, fiecare considerat separat, îşi pot reprezenta situaţia în care se află
ca fiind fără posibilitate de rezolvare, fără ieşire. Într-un grup (din cele construite deschise
ori lent deschise) care are membri în diferite stadii de dezvoltare sau recuperare (evident, a
unor probleme cu un anumit grad de similitudine), se poate întâmpla ca un membru mai
vechi al grupului să fie dovada vie că problemele cu care unul recent antrenat în terapie se
mai luptă încă, pot fi depăşite. Acest lucru va avea bineînţeles un efect încurajant şi
însufleţitor asupra celui de pe urmă.

4. Transferul şi reiterarea corectivă a experienţelor din prima copilărie

Orientarea (in)conştientă a unui “complex” de sentimente şi atitudini de către pacient faţă

de o persoană cu o importantă semnificaţie pentru el, se numeşte transfer şi este « piatra
unghiulară » a psihoterapiei.

Membrii grupului identifică inconştient adesea terapeutul de grup (obişnuitul transferul

vertical între pacient şi terapeut) dar şi pe alţi membrii ai grupului cu proprii lor părinţi sau
fraţi dând naştere astfel unei forme de transfer specifică psihoterapiei de grup, aşa numitul
« transfer pe orizontală ». De obicei, transferul este pozitiv (presupune apariţia
sentimentelor de atracţie) , dar există şi transfer negativ (cu atitudini de contestare şi
respingere). Profitând de această situaţie, interpretările psihoterapeutului pot ajuta membrii
grupului să ajungă să înţeleagă impactul experienţelor din copilărie asupra personalităţii
lor şi îi pot învăţa să evite repetarea inconştientă şi fără speranţă, a modelelor de
interacţiune vechi, în relaţiile prezentului.

Cum am menţionat, în grup poate apare şi transferul negativ, care în această situaţie este
mai rapid dezvoltat, mai uşor exprimat şi mai lesne rezolvat.

5. Dezvoltarea de tehnici de socializare

Posibilitatea de simula într-un mediu securizant şi suportiv permite membrilor asumarea

de riscuri pentru extinderea repertoriului de comportamente interpersonale funcţionale şi
pentru îmbunătăţirea abilităţilor lor sociale. Reintegrareaindividului în marele grup social,
cel real, este unul din principalele deziderate ale terapiei de grup.

43
6. Identificarea (şi comportamentul imitativ)

Identificarea este o cale de adaptare prin care membrii grupului pot dezvolta abilităţi
sociale, prin imitare (in)conştientă a unor atitudini, comportamente şi valori ale modelului.
Deci, în primă instanţă pacientul se identifică cu o persoană (de succes), iar ca urmare a
acestei identificări dezvoltă comportamente care să-i asigure succesul modelului. Rolul de
model îl pot avea terapeutul sau a alţi membrii proeminenţi din cadrul grupului terapeutic,
persoană al cărui prestigiu este dezirabil pentru pacient. Acest proces de identificare se
realizează, de exemplu, prin procese de modelare proprie, prin împărtăşirea sentimentelor,
arătând suport şi înţelegere altor membri din grup. Identificarea are o puternică influenţă
asupra dezvoltării personalităţii pacientului, motiv pentru care terapeutul trebuie să acorde
o atenţie specială tipurilor de modele care sunt urmate în grup, pentru că identificările cu
modelele negative sunt în grup antiterapeutice şi anticoezive.

7. Coeziunea

După unele păreri, coeziunea este principalul factor terapeutic, procesul care valorizează
grupul, conferind membrilor săi sentimentul apartenenţei la grup; un factor de la care
decurg toate celelalte. Oamenii sunt fiinţe sociale cu o nevoie instinctivă de a aparţine
grupului. Nu mai trebuie demonstrat că dezvoltarea personală poate avea loc decât într-un
context interpersonal (începând de la achiziţionarea şi exersarea limbii până la asimilarea
valorilor şi clădirea aspiraţiilor). Grupul, are nivele crescute de toleranţă, şi oferă
membrilor săi sentimente de securitate dar şi de apartenenţă. Un grup coeziv este acela în
care toţi membrii au un sens al aparteneţei, acceptării şi validării. Într-un astfel de grup
fiecare membru prezintă relaţii semnificative cu ceilalţi dar este totodată şi suportiv.

Ventilaţia, catharsis-ul şi abreacţia manifestate în grup, fenomene psihice înrudite, apar

şi în cadrul terapiei individuale. Toate au ca scop ori reducerea tensiunilor psihice negative
ori pozitivarea lor.

8. Ventilaţia (în sensul de „aerisire a sufletului”) constă în exprimarea deschisă a unor

gânduri intime, destăinuire care dă acea senzaţie unică de uşurare pe care o au oamenii
când ” împărtăşeşc ce au pe suflet” unei alte fiinţe umane, indiferent că le este prieten sau
psihoterapeut. Ventilaţia nu trebuie confundată cu ”hiperventilaţia” care este un exerciţiu,
o tehnică specială, utilizată în psihoterapie pentru atingerea unor stări de conştiinţă
deosebite/modificate.

Ventilaţia este de obicei stimulată de psihoterapeutul de grup întrucât permite ameliorarea

anxietăţii şi a sentimentelor de culpabilitate la subiectul ei. În acelaşi timp ea permite
membrilor grupului stimularea asociaţiilor, întrucât exprimarea emoţiei unui pacient,
devine stimul pentru conştientizarea unei stări emoţionale consecutive la alt pacient al
grupului, prin fenomenul de contagiune emoţională.

9. Catharsis-ul (un termen preluat de colegul lui S. Freud, Josef Breuer din cultura
greacă) şi este un fenomen de mare importanţă, înrudit cu ventilaţia. El presupune

44
experimentarea unor stări extreme, afecte înălţătoare, de exaltare, senzaţia de purificare
(morală) ca urmare a înţelegerii/descoperirii unor relaţii, semnificaţii noi.

Breuer a utilizat tratamentul ”catharctic” pentru îngrijirea pacienţilor care prezentau

simptome nevrotice. Breuer mai întâi inducea pacienţilor o transă hipnotică, apoi îi
încuraja să evoce experienţe traumatice din traumatice din trecutul lor. În exprimarea
emoţiilor originale (care fuseseră uitate sau reprimate) ei reuşesc prin trăirea catharsisului
să se elibereze de simptome. Freud rezervă şi el conceptului o poziţie centrală în
psihanaliza sa, înlocuind însă transa hipnotică cu tehnica asociaţiilor libere.

Conform Enciclopediei Gale de Psihologie, “în alte şcoli de psihoterapie, catharsis-ul se

referă la eliberarea emoţiilor şi tensiunilor, şi nu neapărat unele inconştiente cum a
subliniat Freud. Cu siguranţă, unele tipuri particulare de psihoterapie cum ar fi psihodrama
şi «terapia ţipătului primar » au supralicitat potenţialul terapeutic al experienţelor
cathartice.”

Catharsis-ul este experienţa de scutire de presiunile şi primejdiile emoţionale cu care

pacientul vine împovărat, prin libera şi neinhibata exprimare a sentimentele cronice de
ruşine şi vinovăţie. După cum am amintit şi în capitolele anterioare, renumita pacientă a
lui Breuer şi Freud, Anna O., descria metaforic trăirea catharsiului ca pe o ” curăţare a
coşului ”.

10. Abreacţia, fenomen apropiat oarecum catharsisului presupune reiterarea afectivă a

evenimentelor traumatizante trecute cu scopul de a înţelege şi conştientiza tulburările
emoţionale şi de a corecta conduite iraţionale prezente.

Abreacţia desemnează o descărcare bruscă a unor tensiuni emoţionale care fuseseră

blocate în inconştient. În catharsis sentimentele sunt înălţătoare, plăcute, pe când abreacţia
pot lua forme penibile, de lamentaţie, de plâns. De aceea, prin diferite procedee, terapeutul
poate să încurajeze acest proces uneori, numai atunci când pacientul este bine integrat în
grup şi când acesta este capabil să-i ofere colegului suportul.

Atunci când aceste condiţii nu sunt îndeplinite sau dacă abreacţia nu este oportună,
stimularea ei poate genera decompensări psihice.

Cu toate că provoacă această tulburare, abreacţia reprezintă o experienţă terapeutică

majoră.

După P.P. Neveanu (1978, pag. 10), “abreacţia survine în condiţiile psihanalizei, ale unor
tratamente psihoterapeutice sau ale unor confidenţe, provocate prin substanţe psihotrope
sau accidental (prin consum de alcool).” Catharsisul şi Abreacţia sunt consecutive de
obicei interpretării şi comprehensiunii subite (insight-ului) si sunt în nenumărate ocazii
(greşit) echivalate. După cum am văzut şi la catharsis şi abreacţia a depăşit graniţele
psihanalizei.

11. Presiunea grupului

45
Unul din cei mai puternici factori terapeutici de grup (ca şi din întreaga societate
omenească) sub influenţa căruia fiecare pacient grupului poate să-şi modifice modul de
gândire, sentimentele şi conduita. Acţiunea grupului va avea ecou în comportamentul
pacientului terapiei de grup numai dacă acesta acreditează şi valorizează pe ceilalţi
membri ai grupului. Bineînţeles că există pericolul supraestimării acestor influenţe
benefice ce se exercită asupra individului prin presiunea grupului. Un lucru mai presus de
orice îndoială este că pacientul primeşte întotdeauna ca motivante întăririle primite din
partea terapeutului şi/sau a membrilor grupului. Presiunea pe care-o exercită grupul ,prin
diferitele forme de învăţare – prin penalizări şi gratificaţii - asigură acceptarea şi adoptarea
noilor modele comportamentale. Astfel este pregătită înţelegerea altor factori terapeutici.

12. Învăţarea interpersonală şi auto-înţelegerea

Apartenenţa la grup şi exerciţiile de interactiune din perimetrul grupului dau un feed back
asupra comportamentului membrilor. Membrii grupului ating astfel un nivel mai înalt de
auto-conştientizare. Feed-back-ul pentru comportamentul fiecărui individ nu rămâne doar
relevanţă personală ci are impact dialectic şi asupra altora.

Probabil că asimilarea şi acomodarea ideii că fiecare trebuie să-şi asume responsabilitatea

pentru propria viaţă şi consecinţele deciziilor luate este unul din cele mai importante
conţinuturi achiziţionate.

Un factor care completează învăţarea sub înrâurirea grupului este auto-înţelegerea care se
referă la o mai mare aprofundare a nivelurilor de introspecţie şi a motivaţiilor inconştiente
care stau la temelia comportamentelor pacientului.

13. Exersarea interacţiunilor nu este un scop în sine ci ea trebuie desăvârşită prin

Internalizarea noilor norme care apoi trebuie demonstrate comportamental. Evoluţia
comportamentului membrilor grupului reprezintă dovada unei deplasări reale către
sănătatea psihologică.

14. Testarea realităţii

Una din cele mai importante din punct de vedere adaptativ şi una din cele mai dezirabile
capacităţi ale omului sănătos, este testarea realităţii.

În mod succint aceasta poate definită drept capacitatea de evaluare obiectivă a lumii.
Pentru o testare corectă a realităţii, fiinţa umană trebuie să fie conştientă de sine, de ceilalţi
şi de lumea obiectivă, într-un mod care să corespundă realităţii.

Am definit testarea realităţii ca şi o capacitate general umană. Ca urmare a proceselor de

grup indivizii ajung să dobândească treptat această capacitate.

Psihoterapia de grup permite observarea comportamentului interpersonal direct în situaţie,

prilejuind mai buna înţelegere a realităţii sociale a pacientului.

46
 32.Selecţia și pregătirea pacienţilor pentru psihoterapia de grup.
O primă dimensiune de care trebuie ţinut seama este orientarea energiei psihice a
pacienţilor, cu alte cuvinte, introversia sau extraversia lor. Aceasta deoarece pacienţii
introvertiţi ca şi cei depresivi se comportă relativ asemănător în grup, deschizându-se
pentru comunicare mai mult decât era previzibil. Totuşi în grup nu trebuie incluşi mai
mulţi pacienţi depresivi deoarece aceştia, în general, tolerează greu situaţia de grup,
prezentând o slabă participare.

O altă eroare care trebuie evitată este aceea de plasa un membru al unei categorii
(nosologice ori sociale) izolat în grup aşa cum ar fi o femeie singură într-un grup de
bărbaţi, un muncitor singur într-un grup de intelectuali sau un vârstnic singur într-un grup
de tineri. Corect este ca din orice mediu să fie inclus mai mult de un membru, pentru că cei
cu statut similar se sprijină reciproc.

Psihoterapeutul în deschiderea relaţiei cu clientul său va porni de la aprecierile scrise

asupra stării sale psihofizice din partea medicului mai ales când recomandarea pentru
psihoterapie a fost făcută de către un medic omnipractician. Folosind la nevoie
instrumente specifice, psihoterapeutul va încerca să formuleze o ipoteză de
psihodiagnostic mereu sub forma unui diagnostic PREZUMPTIV evaluând factorii
dinamici, comportamentali şi diagnostici ai stării mentale actuale. În desfăşurarea
anamnezei psihoterapeutul va mai încerca să afle date despre istoria atitudinilor
pacientului faţă de părinţi, profesori sau faţă de alte persoane apropiate pe care le-a investit
cu autoritate şi să obţină informaţii asupra comportamentului pacientului în cadrul
eventualei psihoterapii individuale.

Psihoterapeutul îşi va răspunde de asemenea întrebărilor sale privitoare la eventualele

adicţii sau ideaţii/ pulsiuni suicidare. Aceste informaţii îi sunt utile şi indispensabile pentru
selecţia pacienţilor mai întâi – ţinând cont de compatibilitatea cu psihoterapia de grup - şi
mai târziu utilizabile în terapia propriu-zisă. El poate colabora la nevoie– aşa cum am
statutat într-unul din cursurile anterioare pentru psihoterapia individuală – pentru oricare
din membrii grupului, cu medicul psihiatru pentru eventuala intervenţie farmacologică ori
la nevoie, cu medicul somatician. Aceste informaţii trebuie completate cu răspunsul
pacientului la întrebarea privind expectaţiile sale de la situaţia/relaţia terapeutică aceasta
deoarece expectaţiile pacientului influenţează atât participarea sa la viaţa de grup, cât şi
rezultatul tratamentului.

Pregătirea pacienţilor pentru psihoterapia de grup

Pregătirea pacientului selecţionat constă în două modalităţi, în funcţie de gradul de
structurare a acestei etape.

I. Prima modalitate asimilată cu o pregătire nestructurată, este de fapt o modalitate de

informare a diferitelor categorii de pacienţi aspirante la psihoterapia de grup, oferindu-se
date referitoare la metodologia psihoterapiei de grup. Grupele de pacienţi avute în vedere
sunt grupa pacienţilor care nu au urmat nici un fel de psihoterapie, care vor fi informaţi

47
privind natura şi modul de desfăşurare a tratamentului psihologic, locul, ritmicitatea şi
durata acestuia, etc.; grupa pacienţilor care au urmat deja o psihoterapie individuală,
cărora li se dezvăluie multiplele oportunităţi de expresie comportamentală oferite de
cadrul grupului, modurile de sprijin dar mai ales de validare de mare impact oferite de
psihoterapia de grup.

O altă dimensiune de informare avută în vedere este motivaţia pacientului pentru

psihoterapia de grup. Astfel avem pacienţi sceptici, unii timizi, alţii reluctanţi, dar şi
pacienţi foarte receptivi (de ce nu, chiar entuziaşti). Pregătirea acestor pacienţi pentru
psihoterapia de grup este un efort de persuadare. Scepticii sunt de obicei pacienţii
intelectuali, relativ informaţi despre terapia de grup dar în acelaşi timp neîncrezători.
Aceştia trebuie convinşi relativ la caracterul unic ca forţă şi complexitate al relaţiilor reale
din grupul terapeutic. Introvertiţii care apar uneori ca fiind timizi, evident că nu au
experienţă de relaţionare socială, lucru care de altfel poate fi unul din fundamentele
problemei lor. Ei trebuie făcuţi să înţeleagă că simpla prezenţă în cadrul grupului, prin
comunicarea afectivă implicit, are valoare terapeutică, participarea la viaţa grupului
nefiind obligatorie.

Pacientul reluctant este pacientul care manifestă “rezistenţă”. În sens psihanalitic

rezistenţa este un simptom al conflictului psihologic, “responsabilitatea” pentru existenţa
lui fiind exclusiv a pacientului. Aici nu este însă vorba de formele simbolice în care se
manifestă conflictul ci este situaţia refuzului făţiş al pacientului legat de presupusa noua
conjunctură în care se va afla. În grup pacientului îi e teamă că va fi necesară divulgarea
intimităţilor sale ori numai a situaţiei de vulnerabilitate în care se afla, uneori o anumită
persoană cunoscută în grup îi creează această reţinere ş.a. Rezistenţa poate uneori să se
datoreze unei psihopatologii: autism, negativism ca expresie nevrotică, etc. Se recomandă
ca pacientul să nu fie abandonat înainte de a-şi expune motivele refuzului. El va fi asigurat
asupra discreţiei cu privire la problemele ce vor fi discutate, asupra modului facultativ al
prezentării identităţii. El este informat că recăpătarea capacităţii de a comunica cu
încredere cu semenii, este unul din scopurile psihoterapiei în grup.

II. Încă din definiţia psihoterapiei, G. Ionescu ne atrăgea atenţia că psihoterapia se

adresează „celui cu dificultăţi de relaţionare, pe care îl ajută spre o mai bună
integrare” (socială desigur). Pentru a-şi îndeplini obiectivele înainte de rintegrarea în
grup, este necesară o pregătire structurată care constă în şedinţe de psihoterapie
individuală care va ameliora calitatea participării pacientului la întâlnirile grupului.

Această modalitate de pregătire se impune pentru a reduce anxietatea pacientului faţă de

grup la cei care n-au experimetat încă o relaţie de încredere cu altă persoană ori dimpotrivă
au trăit în medii nesuportive (din familii dezorganizate, cămine de copii, etc.)

Pregătirea structurată este recomandată şi în situaţia celor care ancoraţi în atitudini

permanent ostile, le este imposibil să construiască o relaţie constructivă cu alţi oameni,
neputând oferi şi nici primi oferi suport celorlalţi membrii ai grupului.

48
O pregătire atentă şi structurată reduce numărul de abandonuri în psihoterapia de grup.

Pacienţii pot primi sarcina de a asista alţi membri ai grupului pentru a evita producerea
unor evenimente (neplăcute) care au avut loc între întâlniri sau chiar în grup, preluând
unele sarcini ale terapeuţilor. Această preluare reduce treptat dependenţa pacienţilor de
terapeuţi

33.Compoziţia, structura şi funcţionarea grupului therapeutic.

În organizarea grupului, psihoterapeutul trebuie să aibe în vedere compoziţia şi

structurarea care să-i faciliteze funcţionarea pe care şi-o doreşte toată lumea.

Compoziţia grupului terapeutic priveşte alcătuirea grupului din perspectiva

numărului, vârstei, sexului şi nivelului socio-cultural şi intelectual al membrilor.

Oricare grup este constituit, cum era de aşteptat, dintr-un anumit număr controlat de
pacienţi, de o anumită vârstă de o anumită compoziţie de genuri biologice, de un anumit
nivel intelectual şi cultural.

Numărul optim al pacienţilor este de opt membri putând oscila între 6-10 membri,
numărul fiind în conexiune cu felul şi gravitatea tulburărilor psihice, gradul extraversiei
sau expansivităţii membrilor. Un grup prea numeros este prea instabil, divizându-se cu
uşurinţă devenind greu controlabil; un grup restrâns nu prilejuieşte suficiente interacţiuni.
Este necesar ca grupul, din raţiuni de funcţionalitate, să aibe un număr stabil de membri.

Grupul trebuie să îndeplinească rigori de omogenitate sau complementaritate şi în

ceea ce priveşte vârsta constituenţilor. În principiu vârsta celor care participă la grupul
terapeutic, va fi între 20 şi 60 de ani. Datorită faptului că tinerii se inhibă (adeseori) în
prezenţa adulţilor se consideră că divizarea adulţilor în grupuri de pacienţi tineri (20-40
ani) şi de vârstă mijlocie (40-60 ani) este de dorit. Totuşi uneori este profitabil, mai ales
când dorim ca cei tineri să prezinte relaţii izomorfe cu interacţiunile generatoare de
conflict, să proiecteze aceste relaţii asupra unor adulţi introduşi cu bunăştiinţă în grup. Ca
şi în privinţa componenţei sexual a grupului nu se admite ca vreunul din pacienţi să fie
singurul reprezentant al unui sex ori al unui anume segment de vârstă.

Sub aspectul sexului pacienţilor, grupul terapeutic poate fi unicolor sau mixt,
echilibrat. O anumită componenţa ori alta, va fi aleasă în funcţie de obiectivele propuse şi
de tipul de interacţiuni dorite pentru grupul concret.

Din capul locului, nivelul cultural sau intelectual redus constituie o contraindicaţie
pentru participarea la grup a pacientului respectiv şi aceasta pentru că diferenţele socio-
culturale măresc activismul grupului.

49
Structura grupului terapeutic este dată de compoziţia grupului şi dinamica participării
membrilor. În funcţie de structură se pot recunoaşte grupul eterogen, grupul omogen,
grupul intermediar şi grupul special.

Dacă avem pacienţi diferiţi sub aspectul vârstei, sexului, diagnosticului sau formei
de manifestare a simptomelor, grupul rămânând totuşi sub controlul terapeutului, putem
recunoaşte grupul eterogen. Se consideră că această formă de organizare se realizează în
cel mai înalt grad spiritul de grup asigură o interacţiune maximă. Bineînţeles că, din
dorinţa de a obţine beneficii rapide şi nemăsurate am fi tentaţi să plusăm pe etrogenitatea
grupului, lucru care în final ne va crea prejudicii pentru că heterogenitatea nu poate fi
extinsă peste limitele rezonabilului fără a perturba procesul terapeutic. Prezenţa în grup a
unor pacienţi cu condiţii extreme, constituie un factor destructiv pentru dinamica grupului.

Diagnosticul poate fi o coordonată utilă pentru construirea de grupuri eterogene

clinic dar în acelaşi timp terapeutice prin complementaritatea oportunităţilor terapeutice.

Pacienţii pot să fie complementari în privinţa conflictelor, fiecare devenind

imaginea în oglindă a celuilalt. Un pacient care a avut un tată autoritar poate sta alături de
un pacient care ESTE un tată autoritar.

De asemenea, complementaritatea privind experienţa de viaţă în trăirea şi

rezolvarea conflictelor poate constitui un alt criteriu de organizare eficientă a grupului. De
exemplu, cei care au experimentat cândva traumele unei situaţii de şomaj, pot constitui un
sprijin pentru cei din grup care au fost recent disponibilizaţi ori concediaţi.

În grupul eterogen poate fi întâlnită şi o complementaritate a stilului de viaţă

precum şi o şi o complementaritate a modelului de comportament. Introvertitul se poate
“contamina” în grup de dinamismul extravertitului după cum se poate şi familiariza şi cu
relative lui superficialitate.

Grupul omogen cuprinde pacienţi care prezintă acelaşi sex dar şi vârstă, simptome
şi manifestări clinice asemănătoare. Această omogenitate este evident relativă, existând o
anumită măsură a eterogenităţii în funcţie de personalitatea pacientului, etiologia bolii,
modul de manifestare etc.

Grupul omogen nu asigură condiţiile necesare de interacţiune şi testare a realităţii. Totuşi,

grupul cu o astfel de structurare poate fi util pentru cercetarea unei anumite tulburări.

Grupul intermediar, cum este lesne de înţeles, este omogen sub aspectul,
comportamentelor şi personalităţii dar eterogen din perspectiva tulburărilor psihice tratate.
În principiu oricare din criteriile de selecţie ale unui grup pot fi folosite ca bază pentru a
crea un grup omogen. Astfel poate fi conceput grupul special organizat care este
constituit din pacienţi care au aceeaşi problemă majoră: adicţii de oricare fel, impotenţă
sau frigiditate, boli psihosomatice, etc. În astfel de grupuri se creează prilejul de a
aprofunda unele probleme specifice.

50
Grupul intermediar reuneşte stiluri de viaţă, comportamente şi personalităţi similare care
dezvoltă tulburări psihice diferite.

În funcţie de continuitatea participării membrilor există mai multe modele de grupuri

terapeutice, grupuri psihoterapeutice închise, deschise, lent-deschise. Ele se constituie în
funcţie de managementul terapeutului şi uneori datorită condiţiilor concrete de viaţă pe
care le traversează pacienţii.

Grupul închis are ca obiectiv expres tratarea intensivă a simptomelor. El este

constituit pe o perioadă determinată, dintr-un număr de pacienţi care rămâne constant de la
constituirea grupului şi până la încheierea terapiei. Chiar dacă, din diverse motive unii
pacienţi vor părăsi grupul, locurile lor vor rămâne neocupate. Tipul acesta de grup este
cunoscut ca fiind unitar sub aspectul funcţionării.

În antiteză cu grupul închis, care este indicat tratării pacienţilor din ambulatoriu,
grupul deschis este potrivit utilizării cu pacienţii internaţi în spital. Aşa cum trădează şi
numele grupul deschis este permanent în comunicare cu exteriorul, pacienţii intrând şi
ieşind aşa cum o impun nevoile de tratament. Condiţiile din grupul deschis, datorate şi
acestei perindări ale pacienţilor, psihoterapia în grup deschis este o psihoterapie mai puţin
aprofundată, deseori înţeleasă ca o tranziţie între forma de grup şi psihoterapia individuală.
Poate fi utilizată ca o abordare pregătitoare înaintea şedinţelor unui grup închis. Tot
abordarea din grupul deschis este indicată şi pacienţilor care au urmat o psihoterapie de
grup intensivă.

Un „pericol” real la care este expus grupul este acela ca unul sau mai mulţi membri sunt
siliţi, din motive uneori de dependente dar de cele mai multe ori independente, de voinţa
lor, să părăsească prematur grupul terapeutic. Din cauza acestei situaţii dar şi-n situaţia în
care psihoterapeutul a programat sau decis ieşirea la un moment dat a unor pacienţi din
grup un nou membru este primit numai în măsura creării unui loc liber. Astfel ia naştere
grupul lent deschis sau grupul închis – deschis care reprezintă mai degrabă o situaţie de
compromis între necesitatea păstrării coerenţei grupului pe toată perioada tratamentului şi
nevoia eliberării unor pacienţi.

Primirea unui nou pacient nu este un fenomen derizoriu şi el trebuie tratat cu grija pe care
o merită. Terapeutul va mijloci integrarea pacientului în grup, eliminând riscul
animozităţilor. Pentru pacientul însuşi, momentul poate fi foarte solicitant.

Funcţionarea grupului terapeutic

Pentru ca grupul să devină cu adevărat terapeutic el trebuie organizat din punctul de
vedere al locului, frecvenţei, duratei şi modului de desfăşurare al şedinţelor de
psihoterapie.

Locul şi ambianţa

În privinţa alegerii încăperii de desfăşurare a psihoterapiei de grup, trebuie să avem

în vedere o încăpere mare, izolată fonic cât se poate şi fără să dea vocilor reverberaţie.
51
Condiţiile de luminozitate şi de căldură trebuie să fie „discrete” cu sensul de a trece
neobservate. Discreţia trebuie să caracterizeze şi stilul de mobilare al sălii şi de ornare al
pereţilor. E recomandat ca în încăpere să nu existe prea multe elemente care pot distrage
atenţia participanţilor la psihoterapia de grup. Tablourile ori alte imagini care să orneze
pereţii încăperii, nu sunt recomandate. În mod obişnuit pacienţii se aşeză în fotolii, într-un
cerc lărgit cu sau fără o masă în mijloc, în funcţie de strategia aleasă de terapeut. Acesta
din urmă va lua loc şi el însuşi între pacienţi. În ce ne priveşte, preferăm ca relaţia
nemijlocită de comunicare între membrii grupului ca şi între aceştia şi terapeut să nu fie
mascată de o masă, aranjament floral ori altceva. Astfel, distanţa dintre participanţi devine
mediu de comunicare nonverbală, oportunitate ce trebuie exploatată din plin. Spaţierea
dintre participanţi, la cel puţin o lungime de braţ, depăşeşte distanţa de intimitate.
Dispunerea pacienţilor pa perimetrul cercului va fi liberă, aceştia manifestând tendinţa de
a-şi păstra locul de la o şedinţă la alta. Dacă schema de aşezare a pacienţior suferă
schimbări, ea exprimă dinamica relaţiilor interpersonale.

Prezenţa pacienţilor

Punctualitatea cu care începe şi se încheie şedinţa, ca şi frecventarea regulată a

şedinţelor de către membrii grupului sunt date importante pe care terapeutul le va urmări şi
consemna într-un „registru de prezenţă”. După cum se poate bănui, absenţa şi chiar
întârzierea sunt semnificative, posibil să fie asimilate cu rezistenţele terapeutice, motiv
pentru care psihoterapeutul va trebui să analizeze motivele acestor reacţii. Conducătorul
grupului trebuie să se îngrijească ca grupul să aibă permanent o bună eficacitate dată şi de
coeziunea constantă a grupului. Astfel, un grup funcţional va consemna o prezenţă de
peste 90 % iar la nivel pacientului, aceasta nu poate fi mai mică de 85%. Abateri mari de
la aceste valori impun punerea în discuţie a arhitecturii grupului dar şi a conduitei
psihoterapeutului.

Frecvenţa şedinţelor de psihoterapie

În principiu şedinţele se desfăşoară o dată pe săptămână, în aceeaşi zi a ei, în acelaşi

loc. Continuitatea şedinţelor este o exigenţă ce este respectată cu sfinţenie chiar în
perioade în care psihoterapeutul lipseşte, prezenţa lui fiind compensată de copsihoterapeut.
Ritmicitatea poate fi sporită benefic în anumite perioade „de criză” a grupului terapeutic.

Psihoterapiile de grup particulare pot avea alte ritmicităţi: cea orientată psihanalitic
cooptează grupul de 3 sau 4 ori pe săptămână, pe când psihoterapia de grup alternativă
reuneşte grupul o dată pe săptămână sub conducerea terapeutului şi o dată fără el.

Durata psihoterapiei de grup se poate întinde de la minim două şedinţe (în

psihoterapia de grup pe termen scurt) până la câteva sute desfăşurate pe câţiva ani.

Se pot imagina mai multe tipuri de program terapeutic de grup. Unul din aceste
programe, care cuprinde un număr anterior precizat de şedinţe, este psihoterapia de grup
pe termen scurt. O astfel de terapie se întinde pe minimum două şedinţe şi maximum 50.

52
 O astfel de programare a fost reţinută deoarece, pornind de la formularea clară a
obiectivelor psihoterapiei care sprijină creşterea motivaţiei pacienţilor pentru ameliorare,
facilitează menţinerea gradului de omogenitate a grupului şi forţează creşterea coeziunii
între membrii grupului.

O formă de psihoterapie foarte eficientă este ”terapia de grup maraton” care nu este
altceva decât o psihoterapie de grup prelungită sau extinsă. Şedinţele de psihoterapie
maraton depăşesc 12 ore fiind de obicei de 48 de ore astfel organizate încât să cuprindă
două cicluri ale ritmului somn-veghe. În extremis şedinţa de psihoterapie maraton se poate
întinde chiar pe 72 de ore. Această soluţie terapeutică poate fi integrată în cadrul
psihoterapiei de grup obişnuite, mai ales în situaţiile de „impas terapeutic” al grupului.

53