PSIHOLOGIA ÎN GÂNDIREA MEDICALĂ ANTICĂ.

 
Istoria psihologiei este tributarǎ lui Hipocrate înainte de toate pentru faptul cǎ el este primul care
opereazǎ distincţia dintre tratamentul medical (şi fiziologie) şi conceptualizarea filosoficǎ, apelând la
raţionament şi observaţie.
Hipocrate din Cos, nǎscut în 460 î.e.n., unde era un sanatoriu celebru, pe coasta occidentalǎ a Asiei Mici,
a fost contemporan cu Democrit, Socrate, Platon şi Aristotel; ei l-au venerat ca “mare medic”, “pǎrintele
medicinii”. În legǎturǎ cu biografia lui au apǎrut confuzii datoritǎ faptului cǎ mulţi medici şi-au dat numele
lui.
Marele numǎr de scrieri ale lui Hipocrate sunt cuprinse în “ Corpus hippocraticus”. În 1839 – 1853, la
Paris, au fost publicate 10 volume ale lui Hipocrate. Însoţitǎ de comentariile lui Galen, concepţia medicalǎ
a lui Hipocrate a constituit baza învǎţǎmântului medical pânǎ în epoca modernǎ.
Conotaţiile psihologice ale operei lui Hipocrate.
- Noţiunea de mediu: anotimpurile, temperatura, apele şi dispunerea localitǎţilor sunt cauze ale maladiilor.
Hipocrate are o lucrare specialǎ pe aceastǎ temǎ: “Despre aer, ape şi locuri”. Poziţia geograficǎ
predispune la maladii specifice; de exemplu, localitǎţile expuse spre Nord, cu aer uscat şi rece,
favorizeazǎ o viaţǎ lungǎ, apetituri dezvoltate, pubertate târzie, rezistenţǎ la boli, vigurozitate, dar
predispun la pneumonii.
Climatul şi solul condiţioneazǎ temperamentele şi caracterele oamenilor: ţǎrile muntoase, cu pǎduri şi
umiditate determinǎ un temperament diferit de cel al ţinuturilor uscate şi uşoare.
Climatul uniform genereazǎ indolenţa.
- Umorismul – cauzǎ a comportamentului. Erau cunoscute patru umori: sângele, limfa, bila galbena şi bila
neagrǎ. Ele pot fi în echilibru (proporţional), ceea ce corespunde stǎrii de sǎnǎtate, sau de dezechilibru,
ceea ce înseamnǎ boalǎ, îndepǎrtare de la legile naturale. De exemplu, amestecul sângelui cu limfa
produce frigurile, excesul de bilǎ este cauza febrei. La rândul lor, dezechilibrele sunt produse şi restabilite
de naturǎ, fie ea internǎ, proprie organismului, fie externǎ. Nu existǎ boli divine, sau cauzate de zei.
Simptomatologia clinicǎ a devenit o ştiinţǎ şi Hipocrat i-a dedicat un tratat, în care promoveazǎ
cunoscutul principiu “nu existǎ boli, ci bolnavi”.
Aceastǎ formulǎ a avut o mai mare rezonanţǎ prin trimitere la temperamente care, în mod natural, sunt
expresia comportamentalǎ a predominǎrii uneia dintre cele patru umori: o anumitǎ medicamentaţie poate
fi eficientǎ pentru un temperament şi nu pentru altul.
Concepţia temperamentelor cu bazǎ umoralǎ a fost preluatǎ de continuatorii lui Hipocrate, chiar când
centre ale ştiinţei şi practicii medicale au devenit Alexandria şi Roma.
Preluând de la Aristotel distincţia suflet – spirit, precum şi cele trei facultǎţi ale vieţii sufleteşti, cu
experienţa sa de chirurg şi farmacist Galen abandoneazǎ cordiocentrismul, argumentând cǎ senzaţiile,
limbajul şi comanda volitivǎ îşi au sediul în creier. Întrucât admitea totuşi cǎ inima este sediul pasiunilor şi
al mişcǎrilor involuntare, a definit un nivel inferior al sufletului, legat de viscere, de aceeaşi naturǎ la om şi
animale. Ca gânditor al cauzalitǎţii, dar şi logician şi filosof, Galen îşi pune probleme asupra fiziologiei
vârstelor şi a mecanismului prin care, în timpul somnului, atât sensibilitatea cât şi conştiinţa dispar.
Circulaţia sângelui va fi descoperitǎ abia în 1608 (de cǎtre Harvey), iar celula nervoasǎ şi procesele
nervoase superioare la începutul secolului al XX-lea.

OBIECTIVE –
1. Stabilirea relatiei dintre sanatate si mediu.
2. Identificarea contributiei lui Hipocrate si a lui Galen la stabilirea tipurilor de temperament.