iStoria geriatriei

ISTORIA GERIATRIEI

Vârsta înaintată ne însoțeste din cele mai vechi timpuri.

In Egiptul Antic erau cunoscute handicapurile vârstei înaintate, ei fiind și cei care au
fǎcut eforturi considerabile în gǎsirea tineretii veşnice.

Papirusul Smith (după numele celui care l-a descoperit în 1862 în Luxor-Egypt, Edwin
Smith, colectionar american de anti-chităpi) cel mai vechi text medical cunoscut (3000-2500
î.H.), considerat primul tratat de chirurgie, conține printre altele și prescripții medicale
împotriva îmbǎtrânirii: numeroase retete magistrale destinate a transforma un bătrân într-un
individ tânăr, cu ajutorul unor mixturi de machiaj pentru camuflarea semnelor îmbătrânirii.

Cunostintele clinice ale egiptenilor cu 2000 de ani î.H. despre îmbătrânire sunt
surprinzătoare. Ei au identificat fenomenul îmbătrânirii și modificarile secundare acestui
proces, dovadă fiind descrierea lui Ptah-Hotep (2400 î.H.) (oficial al faraonului Djedkare
Isesi, din timpul celei de a cincea dinastii a Egiptului) care descria propria îmbǎtrânire:

»Ce dureros este sfârşitul unui bătrân! Slăbeşte în fiecare zi, vederea îi scade, urechile
sale devin surde, puterea îi slăbește, glasul îi devine slab şi vorbeşte puțin. Facultǎtile
intelectuale scad, şi îi devine imposibil să îşi aminteascǎ azi ceea ce a făcut ieri. Toate oasele
îl dor. Ce făcea o datǎ de plăcere, acum reprezintă o povară. Simțul gustului dispare.
Bătrânetea este cel mai dezolant lucru pentru un om.”

Egiptenii au fost şi primii care s-au interesat de cauzele îmbătrânirii. Pentru medicina
egipteanǎ, inima era la originea vieții, dar și a îmbătrânirii, dupǎ cum apare în papirusul Ebers
(1500 î.H.) (descoperit de egiptologul german Georg Ebers în 1873 în Luxor-
Egipt):,slǎbiciunea pe care o observăm la bătrâni este cauzatǎ de dilatarea inimii”.
Şi asirienii au fost preocupați de îmbătrânire, scrierile din secolul XV î.H.prezentând
soluții împotriva încărunțirii și scăderii acuităţii vizuale.
Charaka Samhita Sutra este un text indian antic (secolul III î.H.) de medicinǎ internǎ
scris de Charaka (120 capitole împărțite în 8 părpi). Este cel mai vechi dintre cele trei tratate
de medicină Ayurvedică (āyus - ,viață” și veda - »știintă)(Charaka Samhita Sutra, Sushruta
Samhita şi Vagbhata Samhita).
Medicina Ayurvedicǎ este o medicină tradițională indiană, ce își are originile în perioada
vedică, când a fost scris și Vedas, cel mai vechi text sacru hindus; primele scrieri aparțin
legendarului Dhanvantari, care a primit învǎtǎturile de la Brahma, zeul hindus al creației.
Conform acestui tratat, sănătatea și bolile nu sunt predeterminate, viața putând fi prelungită
prin grija față de stilul de viață. Lui Charaka ii este atribuită și următoarea afirmație:
,,Un medic care nu reușește sǎ intre in corpul pacientului cu lumina cunoștințelor și
a înțelegerii nu va putea trata niciodată bolile.El trebuie in primul rând să evalueze toți
factorii, inclusiv ambientali, care influenteazǎ boala unui pacient, și numai după aceea să
prescrie un tratament. Este mai important să previi apariția unei boli, decât să îi cauti
leacul".
Încǎ din sccolul VI î.H., Taoismul promova vârsta înaintată drept epitomul vietii şi
împlinirea desăvârsită. În Manualul de medicină internă a Împǎratului Galben Huang-di
(dinastia Han, 200 f.H.-200 d.H.) au fost adunate vechi traditii bazate pe principiile
Taoismului. Până în anii 200 î.H. conceptia orientului îndepǎrtat, și în particular cea chineză,
legată de îmbătrânire era una esentialmente filozofică. În acest manual îmbătrânirea este
prezentată ca o formă de boalǎ Iegatǎ de dezechilibrul la nivelul corpului dintre yin şi yang.
Confucius (551-479 î.H.) (gânditor și filozof chinez) afirma că respectul unei persoane era cu
atât mai mare,cu cât vársta era mai înaintatǎ.
Supraviețuirea la ceea ce numim noi vârstă înaintată nu era neobişnuitǎ nici în Grecia
Anticǎ (Sofocle - 91 ani; Socrate - 98 ani; Platon - 81 ani; Euripide - 78 ani).
Medicina greceascǎ,care amesteca la fel ca toate popoarele antice religia,magia şi
ştiinţa, nu a individualizat o gândire geriatrică până la scrierile lui Hipocrate (460-370 î.H.),
cel mai vestit medic al Grecici antice, considerat “Pǎrintele Medicinei. În Aforismele lui
Hipocrate sunt numeroase observatii referitoare la manifestările îmbătrânirii. Poate cel mai
expresiv este:
,,La bătrâni: dispneea, tusea, dificultățile la micțiune, disuria, durerile articulare, bolile
rinichilor, vertijul.apoplexia, caşexia, senzația de mâncărime, insomnia, balonarea,
problemele nazale, glaucomul, afectarea auzului.’’
Aristotel (384-322 î.H.) chiar formulează o teorie a îmbătrânirii bazatǎ pe pierderea de
căldură, în primul ,,tratat" de geriatrie: Σtη μakpoζia kai mησυντομία της ζωής" (Despre
longevitate și durata vieții) (7 pagini) (350 î.H.).
Claudius Aclius Galenus (129-200), anatomist, fiziolog, clinician şi cercetǎtor roman
născut însă în Grecia, este considerat părintele medicinii moderne și a farmacologiei. Opera
sa, formată din peste 500 de lucrǎri legate de anatomie, fiziologie,patologie și multiple forme
de tratament, a stat la baza scolii de gândire numite galenism, care a dominat gândirea
medicală pănă în timpul Renașterii. Capacitatea sa de observație, gândire și deducție l-au
făcut adevăratul succesor al lui Hipocrate, a enunțat o nouă teorie a îmbătrânirii, combinând
teoria umorilor lui Hipocrate cu cea a cǎldurii interioare a lui Aristotel, in Jucrarea De
Sanitate Tuenda. Pentru el, bătranețea reprezenta o stare intermediară intre boală și sănătate.
În Evul Mediu scricrile medicale au fost puține, și implicit si referirile la îmbătránire. De
asemenca, în accastă periondă lucrărilo medicale nu făceau referire la copii, femei și bătrâni.
Medicina acelor timpuri se pästra în linia traditiei hipocratice, esentialmente preventivă. De
altfel si îngrijirea pacientilor în acea vreme era mai degrabă apanajul mânăstirilor.
 Algizar (898-980) este autorul unei lucräri intitulată Kitab Tībb al-Machayikh, în care
abordează tulburările de somn şi ale memoriei la bătrâni.
Avicenna (980-1037), filozof, medic și cercetǎtor persan, considerat de arabi “al treilea
Aristotel,, este autorul Canonului Medical ,finalizat în 1025. Este o enciclopedie medicală în
14 volume, scrisă în limba arabǎ, bazatǎ pe o combinatie între experienta sa proprie, scrierile
lui Galenus, ale lui Charaka şi Sushruta şi a medicinei antice persane.
Este prima carte care dădea instrucțiuni clare despre îngrijirea bǎtrânilor,prefigurând
gerontologia și geriatria modernă.
 Canonul Medical recunostea patru perioade ale vietii: perioada de crestere,de
adult, de vârstnic și cea de decrepitudine.
 Canonul Medical este considerată cartea cea mai importanta din istoria
medicinei, fiind o carte de referință în literatura medicală până la începutul
secolului al XIX-lea.

Odată cu Renasterea începe o nouă eră în gândirea geriatrică.

David Pomis (1525-1600), medic venetian, a fost primul care propune o abordare
diagnostică și terapcutică a bolilor vârstelor înaintate,cum ar fi hipertensiunea arterialǎ,
demarcându-se de gândirea profilactică de până atunci.
Georg Emst Stahl (1660-1734) a enuntat teoria vitalismului,conform cǎreia în fiecare
individ există un principiu vital, a cărui scǎdere determină îmbătrânire şi moartea.
Léon Louis Rostan (1790-1866) descrie pentru prima dată în 1817 o formǎ particulară
de astm bronșic la bătrâni (Rostan's asthma), cunoscută ulterior ca dispnee paroxisticǎ
nocturnă.
Prus publică în 1840 primul tratat de patologie a vârstnicului, un studiu necroptic pe 390
de persoane cu vârste între 60 și 90 ani la care pune în evidenta 149 de boli ale aparatului
respirator, 101 boli ale sistemului nervos central, 64 ale aparatului cardiovascular, 49 ale tubului
digestiv 8 ale ficatului şi 19 boli neclasificate.
In Marea Britanie,George Day publica Diseases of Advanced Life în 1849,descriind
unii dintre ,giganții" geriatriei moderne: incontinența urinară și dementa.
J.V. Reveille Parise publică la Paris în 1853 Traité de la vieillesse,hygiénique,
médical et philosophique, poate cea mai completǎ lucrare de gerontologie din epoca
respectivã.
 Prelegerile lui Jean Martin Charcot (1825-1893) despre medicina vârstnicului,
Leçons cliniques sur les maladie's des vieillards, au fost rezultatul apariției primelor unitǎti
de tip hospice la Paris (Salpetriere, Bicctre), în care erau internați un număr mare de bǎtrâni
(peste 3000). Acestă lucrare, prin faptul că abordează teme ca bolile febrile, patologia
reumatismală sau hemoragiile cerebrale la bătrâni, dar fără să aminteascǎ de escare sau
deteriorarea cognitivă la aceştia, subliniază diferențele epidemiologice intre secolul XIX şi
prezent.
Geriatria, specialitatea medicală care se ocupă cu bǎtrânetea, este încǎ relativ
tânǎrǎ. Termenul a fost inventat de Ignatz L. Nascher (1863-1944) în 1909.Acesta
spunea: ,,Geriatria, de la Geras (vârstă înaintată) și Iatrikos (legat de medic),este un termen
pe care vi-l propun ca un adaus al vocabularului nostru, pentru a acoperi acelaşi teritoriu la
vârste înaintate care este acoperit de termenul pediatrie la copil’’.
Cea mai importantă lucrare a Dr. Nascher este tratatul apărut în 1914:
Geriatria:bolile bǎtrâneții și tratamentul lor, care și astăzi merită a fi lecturat.
Daca Ignatz L. Nascher este tatăl geriatriei, atunci mama sa este Marjory Warren
(1897-1960), medic britanic, având inițial preocupări în domeniul chirurgiei (peste 4.000 de
intervenții). La Spitalul West Middlesex din Londra, ea a creat prima unitate de geriatrie din
Marca Britanie. A fost prima care a realizat o clasificare a bolnavilor cronici bǎtrâni în:
 cronici mobilizabili;
 constienti imobilizati;
 inconstienti;
 senili,dar liniştiti;
 senili,care necesitǎ izolarea de restul pacientilor.

Marjory Warren a fost susținătorul abordării holistice în geriatric, și avertiza

despre dezumanizare vieții prin numere. Ea afirma:
,,În practica medicala modernă, suferința are tendința de a fi redusă la ecuatii
matematice. Vorbim despre rata morbidității și a mortalității, incidența și prevalența
bolilor, despre rata de supravietuire. Abordarea bolilor în acești termeni ne oferă direcții
de cercetare şi ne indică severitatea lor. Dar există pericolul de a greși în abordarea
terapeuticǎ, uitând că de fapt tratăm bolnavi şi nu boli’’.

În România, începuturile geriatriei se leagă de numele Prof. Dr.Ana

Aslan,fondatorul primului institut de geriatrie din lume, care si-a dedicat intreaga viata
studiului tratamentului geriatric. Ea a dovedit că este posibil să lupti împotriva îmbătrânirii.
Dorința ei de a găsi cea mai adecvată metodǎ în această luptă, a determinat-o să afirme de
multe ori că ,,vârsta înaintată este un parazit al vieții’’.
 În opinia ei, Gerovitalul H, este pe de-o parte un medicament gerontologic, datorită
intervențici sale în mecanismele de îmbătrânire la nivel molecular,pe de altă parte, un
medicament geriatric datorită actiunii asupra unor mecanisme comune bolilor cronice
degenerative ale vârstei a treia.
La Congresul Therapiewoche de la Karlsruhe din 1956, prof. Ana Aslan prezintǎ metoda sa
originală de tratament. Este prima ieșire la rampǎ a Gerovitalului H3. În tarǎ, evaluarea
clinică a Gerovitalului H, pe un număr de 7.600 de pacienti a avut drept urmare omologarea
sa de către Ministerul Sănătǎții în 1957, şi trecerea la producerea de către industria
farmaceutică a Gerovitalului H, fiole, pentru ca în anul 1962 sǎ intre în fabricațic
Gerovitalul H, drajeuri, crema terapeutică și loțiunea capilarǎ cu Gerovital H,.
În anul 1960, Ana Aslan incepe experimentarea unui nou produs eutrofic care, pe
lângă procaină, contine un factor activator si antiatrogen, ceea ce îi conferǎ eficacitate În
terapia adresată sistemului nervos și aparatului cardiovascular. În 1970, Ana Aslan primeste
cel de-al cincilea brevet de inventator pentru produsul eutrofizant Aslavital.
În 1978, a fost elaborat ,,Aslavitalul de uz infantil“, folosit cu succes în tratamentul
copiilor cu deficiențe mentale. Membră a Academiei de Medicină încă din anul 1944 și
secretar al acesteia între anii 1945-1948, în 1974 Ana Aslan este aleasă membru al
Academiei Române.
Prof. Aslan este cea care creează și pune în aplicare la scară națională conceptul de
profilaxie a îmbătrânirii’’. lau ființă 144 de centre de gerontoprofilaxie în zonele industriale
și agricole, alături de 76 de centre de asistentǎ geriatrica. I
Acad.Prof. Dr.Constantin Bălăceanu-Stolnici reprezihtǎ un nume cu rezonanță în geriatria
românească. Director al Institutului de Geriatrie și Gerontologic în perioada 1974-2003,
contribuția sa este reprezentată de promovarea scolii românesti de geriatrie, înființând specialitatea
de Geriatrie şi Gerontologie în România.