ISTORIA SI FILOSOFIA RELIGIILOR

Semestrul I

1. INTRODUCERE

1.1. Definitia si obiectul istoriei religiilor

Intr-o definitie scurta, istoria religiilor este acea ramura a istoriei care se ocupa cu descrierea si
caracterizarea tuturor religiilor, sub toate formele pe care acestea le-au luat in decursul vremurilor.
Rezulta ca obiectul de cercetare al istoriei religiilor este religia/religiile.
Am putea lua cuvantul religie in sensul lui cel mai obisnuit, reprezentand un ansamblu de credinte,
sentimente, reguli morale si rituri provenite din constiinta indivizilor sau a colectivitatilor ca se afla in
legatura cu o fiinta suprema sau cu mai multe fiinte superioare de care depind.
In aceasta definitie sunt cuprinse elementele principale ale religiei, care fac obiectul istoriei
religiilor:
- credinta intr-o fiinta suprema (monoteism) sau in mai multe finite superioare (politeism) ori intr-o
fiinta superioara adorata intre alte divinitati ca sic and ar fi unica (henotism);
- un numar de invataturi cu privire la fiinta suprema sau fiintele superioare si la indatoririle
religioase si morale ale credinciosilor;
- o forma oarecare de cult intern (teama, iubire, nadejde, etc.) si extern (sacrificii, rugaciuni, cantece,
dansuri, etc.).
Daca la acestea adugam magia si mantica (ghicirea viitorului) – manifestari parareligioase – acestea
sunt aproape toate manifestarile pe care le cerceteaza istoria religiilor.
Cuvantul religie a fost dedus de Cicero (De natura deorum) din verbul relegere (a citi, a studia cu
luare aminte, a se raporta la ceva cu respect deosebit). O alta etimologie, mai putin corecta dpdv gramatical,
insa mai corespunzatoare intelesului dat de crestini religiei, este aceea a lui Lactantiu (Divinae Institutiones)
care deduce cuvantul religie din verbul religare (a lega, a uni), in sensul de unire cu Dumnezeu.

1.2. Dezvoltarea istoriei religiilor

Inceputul istoriei religiilor corespunde cu inceputul istoriei, in general, dar bazele moderne ale
istoriei religiilor au fost puse la jumatatea sec. XIX.
In Grecia antica, Herodot (484-425 i.Hr.) dadea informatii pretioase despre religia egiptenilor,
babilonienilor, persilor ai altor popoare (intre care si geto-dacii), insa abia expeditia lui Alexandru Macedon
(cel Mare) in Orient (334-323 i.Hr.) a deschis gustul pentru studierea religiilor orientale.
Ceva mai tarziu, geograful si istoricul grec Strabon (63 i.Hr.-19 d.Hr.) si alti istorici greci (Diodor
din Sicilia – 80-21 i.Hr.; Plutarh – 46-120 d.Hr.; etc.) au strans un bogat material informativ despre propria
lor religie si despre religia altor popoare.
Romanii, desi au stapanit un vast imperiu, s-au interesat foarte putin de credintele religioase ale altor
popoare. Abia Cezar (100-44 i.Hr.) da unele informatii scurte despre religia celtilor si germanilor, in
lucrarea sa De bello gallico, iar Tacit (55-120 d.Hr.) da unele notite tendentioase in lucrarea sa Germania.
Biblia si apocrifele evreiesti si crestine ne dau unele indicatii asupra credintelor si practicilor
religioase ale popoarelor cu care evreii au venit in contact.
In primele secole dupa aparitia crestinismului, indeosebi in perioada persecutiilor crestinilor, se
gasesc multe informatii despre cultele pagane in apologiile scriitorilor crestini (Sf. Iustin Martirul si
Filosoful, Minuciu Felix, Aristide, Clement Alexandrinul, Origen, Tertulian, Lactantiu, Epifaniu, Fer.
Augustin si altii).
Teologia crestina a Evului mediu nu s-a ocupat aproape deloc de studiul istoriei religiilor, insa exista
unele lucrari, in special despre iudaism si mahomedanism.
Renasterea a deschis gustul pentru cunoasterea mitologiei greco-romane si, mai tarziu, pentru studiul
arheologiei.
Tot acum, descoperirea Americii si inceputul misionarismului au adus istoriei religiilor un bogat
material informativ.
In a doua jumatate a sec. XVII si la inceputul sec. XVIII au aparut importante lucrari teologice care
intereseaza si istoria religiilor, precum cele ale lui Gerhard Johann Vossius (1577-1649), Pierre Daniel Huet
(1630-1721) si altii. De remarcat si importanta lucrare a lui Dimitrie Cantemir (1673-1723) – Sistemul
religiei mahomedane, tiparita la Petersburg in 1722 si tradusa de curand in lb. romana.
Sfarsitul sec. XVIII si mai ales sec. XIX au adus o serioasa imbogatire a cunostintelor despre
religiile lumii prin expeditiile arheologice intreprinse care au dus la descoperirea unui mare numar de
documente. Descifrarea acestor documente a fost problema arheologilor ai filologilor, francezul Jean
Francois Champollion (1790-1832) descifrand scrierea hieroglifica egipteana cu ajutorul celebrei inscriptii
descoperite la Rosetta, in timpul expeditiei lui Napoleon Bonaparte in Egipt (1798-1799).
O descoperire asemanatoare a inlesnit descifrarea tablitelor asiro-babiloniene gasite in Mesopotamia.
Descifrarea inscriptiilor descoperite in Fenicia, Siria, Palestina si Arabia a furnizat un bogat material
pentru studiul religiilor semite.
Adevaratele biblioteci de manuscrise descoperite in nisipurile si grotele din Turkestan au funizat
informatii cu privire la religiile din Asia Centrala.
Traducerile din cartile sacre ale persilor si indienilor, chinezilor si japonezilor, au imbogatit enorm
cunostintele de istoria religiilor.
Lingvistul si orientalistul britanic de origine germana, Friedrich Max Muller (1823-1900), membru
de onoare al Academiei Romane) a dau un puternic impuls cercetarilor de istoria religiilor prin initierea
traducerii cartilor sacre ale religiilor orientale, intr-o colectie de 50 de volume, sub titlul The Sacred Books
of the East.
Incepand cu a doua jumatate a sec. XIX s-au studiat si urmele neliterare ale trecutului omenirii, urme
descoperite de cercetarile arheologice, cercetarile fiind incepute de Jacques Boucher de Perthes (1788-1862)
in Franta, extinzandu-se apoi in Europa si in celalalte continente, dand la iveala, printre altele, si
manifestarile religioase ale omului din cea mai adanca vechime.
Comparandu-se viata omului preistoric cu viata populatiilor inapoiate de astazi (numite in mod
curent “popoare fara scriere”), au inceput sa fie explorate regiunile locuite de astfel de populatii pe toate
continentele, astfel de cercetari luand un avant extraordinare si dand nastere unei noi stiinte, etnografia, cu o
sectie speciala de etnografie religioasa.
Tot in sec. XIX au inceput sa fie cercetate stiintific legendele si traditiile populare, luand fiinta
stiinta folclorului, cu sectia sa speciala de folclor religios. Cel mai puternic impuls in acest domeniu a fost
dat de germanul Wilhelm Grimm (1786-1859) si fratele sau, Iacob Grimm (1785-1863).

1.3. Metodele istoriei religiilor

a) Metoda filologica
Fiind la mare cinste in acea perioada comparativ cu istoria religiilor (care era abia la inceput), stiinta
filologica a fost utilizata pentru a se explica cu ajutorul ei fiinta, originea si evolutia religiei.
 Filologii au inceput sa studieze comparative miturile popoarelor indo-europene, indeosebi numirile
zeilor, pentru ca din etimologia acestor numiri sa se deduca fiinta insasi a zeitatilor, care a fost pusa
totdeauna in legatura cu natura si cu fenomenele naturale (de aici si denumirea de scoala naturistica data
scolii filologice).
Friedrich Max Muller a fost cel mai important reprezentant al acestei scoli.
Desi filologia este o stiinta ajutatoare foarte pretioasa pentru istoria religiilor, totusi, ridicata la
rangul de metoda exclusiva in acest domeniu, ea poate duce la greseli grave, cum s-a si intamplat.
Scoala filologica s-a limitat la cercetarea popoarelor care au o literature si, in special, a popoarelor
apartinand tulpinii arice, tragand concluzii gresite pentru religie, in general. De altfel, este greu ca pe calea
lingvisticii singure sa se atinga toate manifestarile pe care le imbraca religiile lumii.
b) Metoda antropologica-etnologica
Scoala antropologica-etnologica, in frunte cu E.B. Taylor (1832-1917), s-a ridicat impotriva scolii
filologice. Ea s-a orientat spre populatiile inapoiate, cercetandu-le viata, credintele si practicile religioase si
incercand sa schiteze fazele succesive prin care vor fi trecut religiile lumii.
Cercetarile antropologice si etnologice sunt importante pentru studierea religiilor lumii, insa
dificultatile apar atunci cand apare unilateralitatea.
c) Metoda comparativa
Cercetarea comparativa a religiilor dateaza chiar inainte de Herodot, care compara religia grecilor cu
aceea a egiptenilor.
Ea a fost folosita in special de apologetii crestini, care au comparat doctrina si cultul crestin cu
credintele si practicile religioase ale paganilor.
Aceasta metoda comparativa a fost folosita in Evul mediu in lucrarile privitoare la mahomedanism si
iudaism, iar in vremea mai noua, a fost folosita initial in filologie, apoi s-a extins in istorie si de aici in
istoria religiilor, ajungandu-se la studiul comparat al religiilor, unde au excelat Mircea Eliade, C.P. Tiele,
Albert si Jean Reville, Rafraele Pettazzoni, G. van der Leeuw si altii.
Totusi, desi justificata ca metoda de cercetare, metoda comparativa a dus si ea, uneori, la unele
exagerari si la rezultate diametral opuse din cauza preconceptiilor cu care unii cercetatori au pornit la lucru
(de ex: unii cercetatori au cautat sa faca identitati din unele asemanari superficiale dintre crestinism si
celelalte religii). Insa, astazi aceste tendinte s-au potolit, caci scopul cercetarii din domeniul religiilor nu mai
este acela de a se nivela toate religiile, ci acela de a scoate in evidenta tocmai specificul fiecarei religii.
d) Metoda istorica
Urmare a exagerararilor la care au dus celelalte metode, istoricul din domeniul religiilor analizeaza
amanuntit izvoarele si nu se mai grabeste sa afirme decat ceea ce este dovedit ca sigur. Istoric Th.
Mommsen, Ed. Meyer, J. Beloch, V. Parvan si altii care le-au urmat si-au legat numele de aceasta noua
metoda care prezinta cele mai multe garantii de seriozitate.
Aceasta metoda nu exclude teoriile si ipotezele (fara ipoteze nu ar fi posibila cercetarea stiintifica),
insa ea acorda acestora numai valoarea unor simple instrumente de lucru.
Scoala istorica se foloseste de ajutorul dat de stiintele apropiate: arheologia, antropologia, etnografia,
folclorul, filologia, psihologia si sociologia, fara insa a confunda istoria religiilor cu aceste stiinte.
e) Metodele psihologica si sociologica
Aceste metode au importanta lor, cu conditia de a nu cadea in “psihologism” sau in “sociologism”,
cum s-a intamplat in unele cazuri (de ex: cazul psihiatrului austriac Sigmund Freud, care cauta sa explice
intreaga viata spirituala a oamenilor prin tendintele instinctuale “refulate” sau cazul sociologului francez
Emile Durkheim, care socotea ca Dumnezeu nu este altceva decat Societatea “gandita simbolic”).

1.4. Principalele sisteme de explicare a fiintei si originii religiei

 a) Fetisismul
Potrivit lui August Comte (1798-1857), John Lubbok (1834-1913) si alti cercetatori, la originea
religiei ar fi o forma inferioara de religiozitate, numita fetisism (de la cuvantul portughez feitico – obiect
vrajit, amuleta, talisman). Cu acest nume navigatorii portughezi din sec. XV indicau obiectele stranii pe care
negrii de pe coasta de vest a Africii pareau ca le adora ca zeitati.
Potrivit acestor cercetatori, omenirea ar fi fost la inceput fetisista (deci, ar fi adorat fetisi), apoi ar fi
trecut la politeism si, in cele din urma, la monoteism.
Intrucat la nicio populatie primitive nu a existat o religie compusa numai din fetisism si cum nicaieri
fetisismul nu constituie elemental essential al religiei, ci doar o parte secundara, aceasta idee a fost parasita
foarte repede.
Mai mult, fetisismul nu se intalneste la populatii foarte inapoiate, ci mai mult la populatii care sunt
pe punctual de a intra intr-o civilizatie superioara. De altfel, populatiile inapoiate nu adora fetisul ca atare, ci
spiritual pe care il presupun ca locuieste in fetis.
b) Naturismul
Teoria naturista a scolii filologice reprezentata de Friedrich Max Muller a avut si ea foarte putina
trecere.
Aceasta teorie considera ca la baza religiei ar sta “perceperea infinitului” de catre oamenii inapoiati
sub forma boltii ceresti. Adica, originea religiei ar sta in incercarea omului de a da un inteles acestui
nemarginit.
Perceperea sensibila a diferitelor obiecte natural ear fid us pe om la divinizarea acestor obiecte, cele
apropiate devenind fetisi, iar cele mai departate (cerul, soarele, astrii ceresti) devenind zei.
Aceasta teorie a fost parasite ca insuficienta si unilaterala.
c) Animismul
Teoria potrivit careia la originea religiei ar sta o forma inferioara de religiozitate (teorie numita
animism – adica animarea, insufletirea lumii inconjuratoare cu ajutorul spiritelor – de catre antropologul si
etnologul englez E.B. Taylor) a avut mai multa trecere. Ea presupunea ca intreaga natura este animata si,
apoi, prin progresul cugetarii filosofice, se va ajunge la zei, ca intruchipari ale fenomenelor naturale
(politeism) si la un singur zeu (monoteism).
Invatati precum Spencer, Frazer, Tiele si altii au fost adepti ai acestei teorii. Insa invatati precum
J.H. King, iesiti chiar din sanul scolii animiste, au negat animismului intaietatea ca forma de viata
religioasa, considerand ca in evolutia omenirii a existat un stadiu preanimist, in care singura forma de viata
religioasa a fost magia.
d) Magismul – derivatie a teoriei animiste
Potrivit acestei teorii, primitivii, care nu puteau explica stiintific fortele naturii, au crezut ca exista
in natura o forta misterioasa, pe care au numit-o divers: orenda, wakan, mana, etc. si pe care au cautat (la fel
ca vrajitori de azi) sa o stapaneasca prin formule consecrate, gesturi, talismane, etc.
Mai tarziu, observandu-se ineficacitatea practicilor magice de catre unii primitive mai sprinteni la
minte, magia ar fi decazut, trecandu-se la animism.
Aceasta teorie are defectul capital de a confunda magia si religia. Este posibil ca ideea de forta
misterioasa sa fi dat nastere maginei, dar nicidecum religiei, care are la baza credinta in fiinte spirituale
personale, adorate ca fiind creatoare, providentiatoare si vrednice de a primi rugaciuni si sacrificii.
e) Totemismul
Este tot o derivatie a teoriei animiste despre originea religiei. Conform ei, originea religiei trebuie
cautata in totemism, adica in acea legatura de rudenie curioasa pe care unele populatii primitive ar fi
considerat ca exista intre un grup dintre ei si o specie de animale, pasari sau vegetale considerate ca totemi.
 Adepti: Robertson Smith, J.G. Frazer, etc.
s-a dovedit ca totemismul nu este atat de raspandit si nici nu se gaseste numai la populatiile
primitive. La aceste populatii, totemismul este cel mult o forma particulara a cultului stramosilor si, ca atare,
presupune animismul.
f) Monoteismul primitiv
Un discipol al lui E.B. Taylor, si anume Andrew Lang, a fost izbit de relatarea misionarilor
benedictini din Australia de Vest, din care rezulta ca populatiile primitive aveau idei religioase destul de
inalte. El a ajuns la concluzia ca la populatiile cele mai inapoiate exista credinta in existenta unei fiinte
supreme, creator al lumii si legislator al ordinii morale, concluzie suficienta pentru a pune la indoiala teza
lui E.B. Taylor potrivit careia ideea de spirit a precedat pe cea de divinitate, iar monoteismul ar fi rezultatul
unei lungi evolutii (The Making of Religion – 1898).
Marele antropolog si lingvist austriac Wilhelm Schmidt a reluat si largit cadrul cercetarilor lui Lang,
adunand cercetarile in monumentala lucrare Ursprung der Gottesidee, in care arata cum la populatiile
primitive exista credinta intr-o fiinta suprema.
El a apreciat ca etnologia aduce serioase temeiuri in sprijinul tezei monoteismului primitiv.
Aceasta teorie, cu toata opozitia pe care o intampina, pare cea mai acceptabila.

1.5. Importanta istoriei religiilor

Importanta istoriei religiilor reiese macar in parte din faptul ca numai cunoscand si alte religiine
putem da mai bine seama de specificul propriei noastre religii. Potrivit lui M. Eliade, istoria religiilor joaca
un rol important in viata culturala contemporana, istoricul religiilor ajungand negresit la o cunoastere mai
profunda a omului, iar pe baza unei astfel de cunoasteri ar putea sa se dezvolte, la scara mondiala, un nou
umanism.

2. RELIGIA EGIPTULUI ANTIC

2.1. Preliminarii istorico-religioase

In sec. III d.Hr., egiptenii au adoptat alfabetul grecesc (chiar daca il utilizau pentru a-si scrie propria
limba), astfel ca vechea lor scriere hieroglifica a fost data treptat uitarii. Totusi, aceasta scriere a circulat si a
fost cunoscuta in cercurile restranse ale preotilor, atata vreme cat cultul lor religios a continuat sa fie
practicat. Insa, din sec. VI, cand imparatul Justinian I va distruge partial ultimul bastion al vechii religii
egiptene (templul din Insula Philae) si va inceta orice forma de cult, nimeni nu a mai fost preocupat de
pastrarea scrierii hieroglifice. Astfel, au trecut 1300 de ani pana cand au fost descifrate si citite documente
privitoare la cultura si religia acestui mare popor (inscriptii de pe peretii templelor si din morminte, precum
si texte inscrise pe vase de lut si papirusuri).
Francezul Jean Francois Champollion (1790-1832) a descifrat scrierea hieroglifica egipteana in 1822
cu ajutorul celebrei inscriptii in piatra descoperita la Rosetta, de soldatii lui Napoleon Bonaparte in timpul
campaniei din 1799, in Delta Nilului. Aceasta piatra contine contine aceeasi inscriptie in 2 limbi – egipteana
scrisa cu hieroglife si motive populare (o scriere hieroglifica simplificata) si greaca, scrisa in alfabetul grec
obisnuit. Piatra-monument a fost ridicata in cinstea lui Epifanie V Ptolemeul.
Champollion a ajuns la concluzia ca hieroglifele constau nu doar in insemne pentru cuvinte intregi,
ci ele contin, de fapt, semne distincte pentru diferite sunete.
 Dupa moartea de tanar a lui Champollion, cercetarile si activitatea sa sunt continuate de invatatul
german Richard Lepsius (1884), care este considerat intemeietorul propriu-zis al egiptologiei moderne.
Limba egipteana este inrudita cu limbile hamite, dar are si unele trasaturi semite. La inceput, scrierea
hieroglifica era o scriere exclusive ideografica (ideogramele fiind simboluri grafice care reprezintă cuvinte
sau morfeme). Totusi, de timpuri s-a dezvoltat si o scriere fonetica, utilizand semne pentru fiecare sunet.
Drept consecinta, a rezultat o mixtura a ambelor sisteme. Intrucat in aceasta scriere erau desemnate doar
consoanele, vocalizarea cuvintelor egiptene este, de regula, necunoscuta.
Egiptul a fost locuit din timpuri stravechi, insa nu se poate afirma cu certitudine de ce neam sunt
egiptenii. Conform unor opinii mai vechi, egiptenii ar fi venit din Etiopia, ar fi de rasa semita sau ar fi
apartinut sferei de cultura a “raselor ariene nordice”. Insa, opinia cea mai acreditata este aceea ca poporul
egiptean s-a nascut din amestecul unui sir de triburi diferite, care faceau parte din populatiile indigene ale
Africii de Nord si Est.
Potrivit preotului egiptean Maneto (sec. III i.Hr.), care a scris o istorie a Egiptului, pastrata in parte,
la inceput Egiptul a avut un regim patriarhal (adica populatia era impartita in ginti), iar ulterior s-a impartit
in circa 42 de comunitati teritoriale numite de greci nome. Coducatorii nomelor se luptau permanent intre ei,
pana cand cei mai puternici si-au impus autoritatea, formand pe la mijlocul mileniului IV i.Hr. 2 state:
Egiptul de Sus, in regiunea izvoarelor Nilului, cu capitala la Teba, si Egiptul de Jos, in Delta Nilului, cu
capitala la Memfis (situate pe locul actualului Cairo).
Potrivit lui Maneto, istoria Egiptului antic a cunoscut 30 de dinastii faraonice, in timpul carora au
existat mai multe perioade, fiecare cu esecurile si implinirile ei.
Prima perioada a fost cea a Regatului timpuriu sau thinit (dinastiile I si II, 3000-2778 i.Hr.),
intemeietorul primei dinastii fiind regele Menes, care a unit cele 2 state egiptene intr-unul singur. Numele de
Regatul thinit vine de la faptul ca regii primei dinastii au stabilit capitala imperiului in orasul Thinis, in
apropiere de Abydos, in Egiptul de Sus. Insa, regii celei de a II-a dinastii au mutat resedinta in Egiptul de
Jos, la Memfis.
A doua perioada, a Regatului vechi (dinastiile III-VI, 2778-2263 i.Hr.) a fost o perioada de pace si
mare inflorire sub toate aspectele a Egiptului.
Astfel, in timpul celei de a III-a dinastii, numita “memfita”, dupa numele noii capitale, statul
centralizat a devenit puternic, s-au construit retele de canalizare, s-au dezvoltat legaturile comerciale cu
Siria, Nubia si Libia, iar in stiinta, arta si literatura s-a ajuns la rezultate remarcabile, fiind create primle
capodopere. Sub aspect religios, in aceasta perioada religia egipteana apara ca fiind perfect organizata,
avand o doctrina, o mitologie, un sacerdotiu si un cult inchinat zeilor si mortilor.
In aceasta perioada incepe sa se practice mumificarea, iar mormintele incep sa devina somptuoase si
trainice, fiind construite primele piramide. Astfel, in timpul dinastiei III a fost construita renumita piramida
in trepte de la Sakkara, iar in timpul dinastiei IV au fost ridicate cele 3 celebre piramide de la El Giseh,
consecrate faraonilor Khufru, Khafra si Menkaura (dupa numele elenizate Kheops, Khefren si Mikerinos).
Toate acestea demonstreaza atat aptitudinile tehnice si artistice ale vechilor egipteni, cat si
semnificatia religioasa a regelui-faraon.
In aceasta perioada apar si primele legaturi religioase cu tarile vecine, in special cu popoarele
mediteraneene.
Sub dinastia V se accentueaza caracterul teocratic al regalitatii, iar templele capata multe privilegii si
libertati, acest din urma fapt determinand o crestere rapida a prestigiului si influentei preotilor din orasul
Heliopolis, care devenise centrul religios al Egiptului.
Incepand cu dinastia VI, ultima a Regatului vechi, incepe un usor declin al autoritatii faraonilor,
astfel ca faraonii acestei dinastii, pentru a contracara efectele declinului autoritatii lor, intreprind cateva
expeditii militare in Palestina si Nubia si stapanind bogata Peninsula Sinai, cucerita din timpul celei de a II-a
dinastii thinite.
Insa, in aceasta perioada, tara va incepe sa se dezmembreze in interior in nome semi-independente.
A treia perioada, este una intermedia, cunoscuta in istorie sub numele de perioada heracliopolitana
(dinastiile VII-X, 2263-2040 i.Hr.), intrucat capitala se muta acum de la Memfis la Heracleopolis.
Acum autoritatea regalitatii este intr-o grava decadere.
In 2048 i.Hr. orasul Teba incepe lupta pentru suprematie impotriva noii capitale.
Aceasta este singura epoca in care faraonul, fiul Soarelui, este acuzat de slabiciune si chiar de
imoralitate.
Nomarhii (guvernatorii nomelor) tind sa devina independenti fata de faraon sis a-si transforme
functiile atribuite personal in functii ereditare, cu consecinta instaurarii unor numeroase si slabe
microdinastii locale.
Din numeroase izvoare literare (Invataturi pentru regele Merikare, Mustrarea profetului Ipuwer,
Cantecul harpistului, Sfatuirea unui om deznadajduit cu sufletul sau, etc.) se pot observa clar transformarile
profunde din timpul crizei: prabusirea autoritatii regale traditionale, nedreptatile si crimele conduc la
scepticism si disperare si chiar sinucidere. Aceste izvoare indica si o schimbare din interior, anumiti
demnitari isi recunosc vinovatia. Un anume Ipuwer vine la faraon si ii prezinta proportiile dezastrului:
provinciile si templele nu mai platesc taxele din cauza razboiului civil, mormintele piramidelor au fost
jefuite salbatic. Ipuwer il condamna pe faraon pentru anarhia generala, intrucat regele trebuia sa fie pastorul
poporului sau, insa domnia sa facea sa troneze moartea.
M. Eliade spune ca prabusirea institutiilor traditionale, in frunte cu cea a regalitatii, genereaza
agnosticism si pessimism si, totodata, printr-o exaltare a bucuriei de a trai de tip hedonist care nu reuseste sa
ascunda o profunda disperare, asa cum reiese din lucrarea Sfatuirea unui om deznadajduit cu sufletul sau.
Daca faraonul nu se mai comporta ca un fiu al zeilor, totul este repus in discutie, si in primul rand
semnificatia vietii si realitatea vietii de dincolo de mormant.
A patra perioada, este cea a Regatului mediu (dinastiile XI-XII, 2040-1786 i.Hr.) a fost o perioada de
framantari interne, dar si de mari transformari atat pe plan politico-administrativ, cat si religios.
Capitala imperiului se muta din nou de la Memfis la Teba, in apropiere de Luxor.
Faraonul Amenemhet I se impune in fata guvernatorilor locali cu ajutorul ostirii si preia puterea in
mainile sale.
Aceasta perioada este sina de inflorire a Egiptului. Faraonul acorda anumite libertati agricultorilor si
meseriasilor, construieste un canal de navigatie care lega Nilul de Marea Rosie.
Urmasii lui Amenemhet I au reorganizat puterea centrala si s-au dedicat politicii de cucerire. Astfel,
Sesostris III cucereste Nubia, patrunde in Sudanul de astazi, apoi in Canaan.
Sub aspect religios, ca urmare a unei mari revolutii, se ajunge la o egalitate religioasa a tuturor
oamenilor, mai ales in ceea ce priveste cultul mortilor.
Odata cu suprematia Tebei se afirma si suprematia cultului lui Amon, zeul suprem local.
Dupa declinul Regatului mediu urmeaza a cincea perioada, numita perioada de dominatie a
hicsosilor (dinastiile XIII-XVII, 1785-1562 i.Hr.)
Invadatorii hicsosi, probabil de origine indo-europeana, isi stabilesc capitala in Delta, in orasul
Avaris.
Ei jefuiesc tara, dar cauta sa-si insuseasca civilizatia egipteana, preluandu-I scrierea, tehnica
administrative si chiar credintele religioase.
Egiptul este impartit din nou in 2 regate: Regatul memfit, in nord, sub autoritatea invadatorilor, si
Regatul teban, in sud, controlat de egipteni, dar ca vasali ai hicsosilor.
 De-abia dupa un secol de stapanire vor reusi egiptenii sa-i izgoneasca pe cotropitori. Odata cu
aceasta eliberare incepe a sasea perioada, denumita Regatul nou (dinastiile XVIII-XX, 1562-1085 i.Hr.),
perioada a marilor cuceriri egiptene.
Regii acestei perioade au avut o adevarata vocatie razboinica, incepand cu Tuthmosis III, care lupta
impotriva Siriei, Feniciei, Nubiei si Palestinei si isi intinde stapanirea pana la tarmurile Eufratului.
Sub aspect religios, in perioada de inceput a Regatului nou, odata cu restabilirea dinastiei tebane si
datorita expansiunii teritoriale egiptene, cultul lui Amon se generalizeaza in toate tarile cucerite. Cu exceptia
incercarii de reforma religioasa a lui Amenhotep IV, cultul lui Amon se dezvolta continuu, atingand apogeul
in timpul lui Ramses II (faraonul care a construit celebrele temple de la Teba, Abydos si Abu Simbeldin,
Nubia).
Sub urmasii lui Ramses II vor incepe grave tulburari interne, miscari de revolta si conspiratii de
palat, care vor duce imperiul, incet-incet, intr-o grava stare de decadenta, care se va extinde pe intreaga
perioada de stapanire a ultimelor 10 dinastii, dintre care ultimele nu au mai fost de origine egipteana (de ex:
libiana, etiopiana), in functie de esecurile pe care Egiptul le-a suferit in perioada 1085-525 i.Hr. in plan
politic si militar.
Are loc si o grava decadere in plan religios. Incepe o puternica miscare de intoarcere spre religia
vremurilor mai vechi, miscare care a determinat dezvoltarea cultului zeilor secundari si o inclinare spre
formalism, spre un ritual exagerat.
De asemenea, se dezvolta din nou cultul primitiv al zoolatriei si in special al taurului Apis, adorat in
tot Egiptul.
In 525 i.Hr. persii invadeaza si cuceresc Egiptul, ceea ce a determinat continuarea decadentei
poilitice si religioase in ritm tot mai sustinut.
Sub Alexandru cel Mare, care a cucerit Egiptul in 332 i.Hr., ca si sub urmasii sai (Ptolemeii), va lua
nastere un Egipt nou, si anume Egiptul elenistic - a saptea perioada (332-40 i.Hr).
In aceasta perioada religia greceasca si chiar si mozaismul au o larga influenta, isa are loc si o
difuzare in afara a credintelor si ideilor religioase ale egiptenilor.
Grecii au incercat chiar sa creeze un nou cult in Egipt.
Insa, aceste influente nu au fost de natura sa inlature cultul Soarelui, credintele si riturile funerare si
chiar cultul zoolatric si magia.
A opta perioada, cea a stapanirii romane (30 i.Hr.-641 d.Hr.), religia egipteana se va raspandi in
intreg Imperiul roman, fiind favorizata si uneori chiar adoptata de unii imparati romani, care vor ridica
temple consecrate divinitatilor egiptene in chiar capitala Imperiului, Roma.
In aceasta perioada in Egipt patrunde crestinismul, care cunoaste aici o puternica inflorire sub
aspectul spritualitatii, gandirii teologice, culturale si filosofice.
De altfel, raspandirea crestinismului si invazaia de mai tarziu a mahomedanismului arab (641 d.Hr.)
au insemnat sfarsitul vechii religii egiptene.

2.2. Izvoare

Niciun alt popor din lume nu dispune de atatea monumente arheologice din antichitate ca Egiptul
(piramidele de le El Giseh si Sakkara de langa Cairo, templul lui Horus din Edfu, templele din Luxor si
Karnak, mormintele faraonilor din Valea Regilor, la vest de vechea Teba, la care se adauga bogatele colectii
de obiecte de cult, statuile diferitilor zei si preoti, etc.).
Si materialul literar este bogat, din care se impune a fi evidentiata poezia liturgico-magica, utilizata
in ceremoniile funerare si constand din Textele din piramide, din Textele din sarcofage si “Cartea mortilor”.
 Textele din piramide sunt inscriptii cu care faraonii din dinastia VI impodobeau peretii interiori ai
piramidelor, cuprinzand versuri cu privire la purificare, tamaiere, ungere si diferite sacrificii, pe care preotii
trebuiau sa la recite la inmormantarea faraonului.
Aceste texte reprezentau o mica parte din tezaurul liturgico-magic, care se transmite fie pe cale
orala, fie in scis, prin intermediul papirusurilor.
Din aceste texte reiese ca ele sunt mai vechi decat piramidele, intrucat ele descriu o forma de
inmormantare cu mult mai primitive decat cea utilizata pentru faraoni in vremea piramidelor.
Asa-numitele Texte din sarcofage sunt inscriptii pe sarcofage in perioada Regatului mediu. Ele au
fost descoperite in morminte in intreg Egiptul. Aceste texte sunt, in parte, citate din Textele din piramide, iar
in parte un material literar nou, insa cu caracter similar. Textele din sarcofage prezinta in special anumite
versuri care apar integral sau partial pe diferite sarcofage.
Ele erau gandite pentru utilizare la inmormantare, chiar daca nu intotdeauna la inmormantarea
faraonului.
Oricum, scopul ceremonialului de inmormantare ramane acelasi – de a-l conduce pe raposat spre
lumea zeilor.
“Cartea mortilor egipteni” a fost publicata pentru prima data sub acest titlu de catre Lepsius in 1842,
iar titlul (desi considerat impropriu, pentru ca in realitate nu era vorba de o carte, ci de o serie de texte cu
continut comun sau inrudit) a fost adoptat de egiptologia oficiala.
Cartea este alcatuita din 192 de texte, numite capitole, majoritatea avand si un titlu (mai mult sau
mai putin legat de continut).
Aceste “carti ale mortilor” insoteau pe raposat in lumea de dincolo. E|rau similare unor “carti de
rugaciuni” si erau asezate fie in interiorul unei statui de lemn a lui Osiris, fie in cutele bandajelor mumiei, pe
pieptul mumiei sau sub brat. Alteori, textul era scris pe o fasie de panza care infasura mortul.
Textele din ele reprezinta formule magice cunoscute si rezervate (in prima perioada) doar faraonilor,
pentru a-i face nemuritori. Dupa mai multe secole, ele au putut fi folosite si pentru influentarea destinului
dupa moarte al marilor demnitari de la curtea faraonilor, al oamenilor bogati si chiar al celor mai putin
bogati.
Textele aceste carti au fost reunite in sec. XVI i.Hr. este atat un ghid, cat si un manual ce cuprinde
indicatii precise asupra calatoriei pe lumea cealalta, precum si modul in care raposatul poate scapa de
primejdiile din lumea de dincolo.
In gandirea egipteana, viata vesnica se poate castiga prin cunoasterea unor formule magice.
In afara de Textele din piramide, Textele din sarcofage si “Cartea mortilor” mai exista si o serie de
carti speciale ajutatoare pentru raposat in calatoria lui prin imparatia mortilor, provenind din perioada
Regatului nou. Cele mai cunoscute sunt: Cartea despre cele doua drumuri si Cartea despre ceea ce este in
lumea subpamanteana, care cuprind harti cu privire la lumea de sub pamant, reprezentari ale usilor prin care
trebuie sa treaca raposatul sau ale monstrilor pe care ii intalneste in drumul sau.
O categorie importanta de izvoare – lucrarile teologice elaborate de marile temple. Intre acestea se
remarca “Teologia memfitica”, potrivit careia Memfisul reprezinta centrul firesc pentru viata religioasa a
intregii tari. In forma sa actuala, aceasta lucrare a fost scrisa destul de tarziu, in timpul faraonului Sabaka,
unul dintre faraonii nubieni ai Egiptului, in jurul anului 700 i.Hr.
Totusi, nu exista nicio carte de rugaciuni si imne precum Psalmii lui David din VT, dar exista texte
oarecum similare in diferite alte carti, incepand cu Textele din piramide si pana in perioada Regatului tarziu.
Imnele si rugaciunile exprima mai mult decat orice relatia omului cu divinitatea, fac parte din cultul
divin (zilnic si la marile sarbatori), atat la templu, cat si la palatul faraonic, fiind recitate de preoti si fiind
insotite de muzica la harpa si flaut.
 De asemenea, materialul mitologic (ca izvor) se gaseste in texte diferite, fara sa existe o colectie
speciala de mituri, precum cea akadiana (Enuma elis, Epopeea lui Ghilgames), literatura mitologica fiind
fragmentara.
In plus, mitul egiptean il gasim cu adevarat doar la scriitorul si istoricul grec Plutarh (100 d.Hr.), in
lucrarea Despre Isis si Osiris.
In ceea ce priveste viata sociala, morala si relatia dintre morala si religie, cel mai important izvor il
reprezinta literatura sapientiala. Ea e prezenta in intreaga istorie a Egiptului, existand 7 colectii de acest gen,
care s-au pastrat pana astazi.
Ele prezinta sfaturi ale parintilor catre fii, continand in acelasi timp norme de viata si reguli de
comportament fata de cele sfinte.
O astfel de literatura era prezenta in special in temple, unde textele ei slujeau drept manuale pentru
viitorii principi, functionari si preoti [De ex: Invataturi pentru regele Merikare, lucrare in care faraonul isi
recunoaste cu umilinta pacatele in fata fiului sau si recomanda acestuia sa actioneze cu dreptate atata timp
cat va trai pe pamant (caci numai faptele omului raman cu el), sa nu faca rau, sa iubeasca intreaga lume, caci
zeii pretuiesc mai mult dreptatea decat ofrandele, etc.; Invatatura lui Amenemope, scrisa in perioada
Regatului nou, care este o culegere de texte in genul Proverbelor lui Solomon care, dupa unii, ar fi inspirate
din colectia sapientiala egipteana].
De asemenea, literatura magica (alt izvor) este foarte bogata si prezenta in nistoria Egiptului. Cea
mai mare parte a ei provine din perioada elenistica si a fost scrisa in limba greaca.
Bogate informatii despre religia, cultura si istoria Egiptului ni le ofera scriitorii greci si latini. Dintre
acestia, cel mai important este Herodot, care a vizitat Egiptul pe la 450 i.Hr. si l-a descris cu multa
obiectivitate.
O lucrare semnificativa din aceeasi perioada a fost scrisa de preotul egiptean Maneto (sec. III i.Hr.),
care a fost pastrata doar fragmentar in scrierile lui Iosif Flaviu, Eusebiu de Cezareea si Iuliu Africanul.
Dintre scriitorii crestini care au inserat in lucrarile lor informatii cu privire la vechea religie
egipteana – Clement Alexandrinul, Origen si Fer. Augustin.

2.3. Divinitati si semnificatii

In egipteana, notiunea de Dumnezeu este redata prin ntr, cuvant a carui semnificatie originara nu a
fost lamurita.
Unii cercetatori au asociat acest cuvant cu cel folosit pentru “soda”, “natriu”, si intrucat soda era
folosita ca sapun, l-au tradus prin “pur”, “curat”, in sensul ca Dumnezeu (ntr) este “cel curat”. Insa aceasta
explicatie a fost abandonata, la fel si a doua incercare de exegeza, potrivit careia semnul de reprezentare
hieroglifica pentru ntr ar fi un topor, ca simbol al puterii
Insa, se pare ca semnul hieroglific reprezinta mai degraba o prajina cu o naframa sau un steag, fiind
folosita probabil pentru a delimita un loc sacru si, in consecinta, l-ar putea desemna pe Dumnezeu ca “sfant”
sau “cel sfant”.
Oricum, in acceptiunea multor exegeti, notiunea de “Dumnezeu” nu poate fi dedusa si determinata in
mod cert din si de cuvantul ntr.
La vechii egipteni zeii erau nascuti (ca si oamenii), erau muritori, dar ca si oamenii primeau o viata.
Asadar, nu erau nemuritori sau vesnici in sens absolute. Cum viata insemna, probabil, putere, aceasta putere
era legata totdeauna de o fiinta vie, de un animal, de un om sau de o divinitate. Prin urmare, divinitatea
egipteana nu era o persoana, o individualitate, ci era, in acelasi timp, individualitate si putere impersoanal.
Divinitatea facea parte dintr-un complex de fiinte vii, in care puterea de viata se revarsa de la una
spre cealalta, intrucat pentru vechii egipteni orice individualitate reprezenta o parte a comunitatii si isi avea
radacinile in ea. De aici aveam acea caracteristica, si anume faptul ca zeii fuzioneaza, preluand sau
imprumutandu-si reciproc insusirile proprii. Pentru vechii egipteni nu era nimic straniu in aceasta. Zeii sunt
in acelasi timp (simultan) personali si impersonali, fenomen pe care il intalnim si in unele dintre marile
religii actuale (buddhism, confucianism, daoism, etc.).
Lumea zeilor egipteni era pestrita si diversa. Majoritatea zeilor erau reprezentati ca oameni cu cap de
animale, insa apar si reprezentari sub o forma exclusiv zoomorfica sau exclusiv antropomorfica. Practic,
este imposibil de demonstrate o evolutie istorica, de la reprezentarea zoomorfica la cea zoomorfico-
antropomorfica a divinitatii, deoarece ambele forme de reprezentare au coexistat si convietuit foarte de
timpuriu. Nu exista argumente nici pentru a se demonstra ca reprezentarea zoomorfica ar fi o treapta
anterioara reprezentarii antropomorfice.
Pentru toti egiptologii, totemismul sau credintele totemiste nu au nimci de a face cu reprezentarea
zoomorfica (uneori chiar vegetala) a divinitatii. H. Kees afirma ca animalul este probabil sa fi fost conceput
ca un simbol si, astfel, sa fi exprimat o anumita insusire esentiala a unui zeu (de ex: taurul simbolizeaza
forta si puterea de procreatie, leul salbaticia si necunoscutul, soimul zburator este cerul sau soarele care se
misca pe cer, vaca este zeita mama, care da viata, etc.).
Uneori, si anumite realitati geografice si-au avut partea lor de contributie: divinitatile cu chip de
crocodile sunt adorate pe Nil, cele cu chip de leu in locurile unde vaile se revarsa in desert, etc.
De asemenea, vorbim si de zei locali, adorati in orasele lor de resedinta. Fiecare oras isi avea zeul
sau zeita lui. Astfel, in Buto era adorata o divinitate cu chip de sarpe, in Mendes una cu chip de berbece, iar
in Heliopolis Atum avea chip uman.
Insa, dezvoltarea politica si religioasa implica, uneori, recunoasterea si adorarea in intreg Egiptul a
unor divinitati locale. Totusi, religia egipteana nu dispune de un panteon in sensul propriu-zis, stabil de la
inceput si pana la decaderea ei.
Intre divinitatile cu caracter uranian, se evidentiaza Horus, zeul-soim, care avea mai multe forme de
reprezentare locala, nefiind exclus ca, initial, fiecare dintre acestea sa fi corespuns unei divinitati de sine
statatoare. Insa, pretutindeni Horus era conceput ca o divinitate a cerului, ca fiind cerul insusi. De aceea, in
Letopolis, el era socotit divinitatea "a carui fata are doi ochi", iar alteori ca acela "a carui fata nu are ochi",
atribute ce vizeaza soarele si luna ca doi ochi ai sai.
Inainte de orice insa, Horus este un zeu razboinic (asa cum este el reprezentat, de pilda, in renumitul
sau templu din Edfu, unde gasim scene in care apar dusmani sub conducerea lui Seth, care il ataca pe Re,
zeul zeilor. De regula, dusmanii lui Re nu sunt reprezentati antropomorfic, ci cu chip de crocodil,
hipopotam, etc. Pentru a-l apara pe Re, Horus lupta impotriva lor si ii biruie de fiecare data, ceea ce
simbolizeaza, in fapt, lupta sa impotriva fortelor raului, care ameninta stapanirea zeilor).
Astfel, Horus apare ca un exceptional protector al regelui si regalitatii in general. Dupa cum la
inceputuri curata Egiptul de toate fortele distructive, tot asa si acum protejeaza si apara de ele aceasta tara a
zeilor.
Horus a fost ultimul dintre zei care a domnit peste Egipt. Perioada sa de domnie a pus, de fapt, capat
evului zeilor.
Simbolul sau, un soim pe stativ, se gaseste - din acest motiv - ca semn determinativ nu numai dupa
propriul sau nume, ci si dupa numele regelui. De aceea, regele care domneste in momentul respectiv este
numit "Horus" sau "Horus in palat".
Seth este una dintre cele mai misterioase figuri din lumea zeilor egipteni. La inceput, el a fost
reprezentat sub forma unui animal, a carui specie zoologica n-a putut fi determinata. In perioada mai tarzie
este reprezentat cu chip de asin.
Caracterul sau nu poate fi determinat cu exactitate. Astfel, un epitet ca "domn al cerului" indica
anumite relatii cu lumea cerului. El este "puternic", iar unii conducatori razboinici se compara, de pilda, cu
placere cu Seth, cand "el este furios". El este, de asemenea, "stapanul ruperii norilor din timpul furtunii" si,
in general, este corelat cu furtuna si vijelia. De aceea, opozitia dintre Seth si Horus a fost explicata prin
aceea ca Seth ar reprezenta cerul intunecat, iar Horus pe cel senin. Pe de alta parte, Seth reprezinta zeul
desertului si stapanul catastrofelor.
Totusi, Seth are si o functie pozitiva. Impreuna cu Horus, de aceasta data impacati, ei apar laolalta cu
regele, cum ar fi, de pilda, intr-o scena din perioada Regatului Nou cu prilejul incoronarii, scena in care
Amenofis III este purificat de Horus si Seth. Uneori regele este numit "Horus si Seth".
Cultul lui Seth a supravietuit de-a lungul intregii istorii a Egiptului, in pofida incarcaturii negative pe
care a reprezentat-o antagonismul dintre el si Osiris.
Astfel, in perioada de stapanire a hicsosilor in Egipt, cultul sau a cunoscut o mare inflorire. El a
devenit un fel de zeu national, intrucat era identificat cu Baal de la vechii sirieni sau cu Tesub de la vechii
hititi.
Dupa alungarea hicsosilor, insa, xenofobia a contribuit mult la devalorizarea acestui zeu. Acest lucru
s-a datorat si faptului ca, inca din vechime, el era socotit dusmanul si ucigasul lui Osiris. Astfel, el a capatat
pentru popor tot mai mult semnificatia de zeu rau, pe care vechii greci il identificau cu Typhon.
Una dintre componentele fundamentale ale vechii religii egiptene o reprezinta adorarea Soarelui,
cealalta fiind mitul osirian. Cultul Soarelui se intemeiaza pe "mersul" sau regulat si pe puterea sa datatoare
de viata. Ca astru, soarele se numeste re, si acesta este si numele obisnuit al zeului solar, respectiv Re. In
conceptia vechilor egipteni, el reprezinta divinitatea primordiala, zeul creator aparut din si prin sine insusi,
fiind simbolizat de un gandac care invarte soarele pe cer inaintea sa. Ca divinitate creatoare, el poarta
deseori numele de Atum, initial probabil un zeu creator in Heliopolis, care de timpuriu era identificat cu
divinitatea Soarelui. Numele sau are doua semnificatii, aparent contradictorii, respectiv de "nimic" si
"totul"; ca atare, el este simultan "nimicul" de la inceputul creatiei si "totul", cosmosul care a fost creat de el
insusi. Ca divinitate primordiala, el s-a nascut din Nun, oceanul primordial, si a aparut pe "movila"
primordiala, care s-a ridicat din Nun. In Heliopolis, aceasta "movila" primordiala era adorata sub chipul unei
stanci sacre. Mai tarziu, varful unui obelisc era privit ca "movila" primordiala.
Deseori, Re este reprezentat mergand pe cer intr-o barca. Noaptea el calatoreste intr-o alta barca prin
lumea subterestra. Dimineata, el il biruie pe sarpele Apophis, care ii inchide drumul - reprezentand puterile
intunericului - si apare stralucitor si daruind viata. Prin aceasta, el reinnoieste sau regenereaza intreaga sa
creatie.
Ca divinitate primordiala, cosmica si creatoare, Re este nu numai zeul vietii, ci si al ordinii
universale. Fiica sa este Ma'at, ordinea cosmica, careia trebuie sa se conformeze tot ceea ce este in cer si pe
pamant.
Tocmai de aceea, Re este si protectorul si proniatorul regalitatii, garantie a ordinii sociale si
religioase. In Textele din piramide, el apare ca o divinitate dominanta a Egiptului in intreaga sa istorie. Nici
un alt zeu nu poate fi luat in discutie fara a fi raportat la el.
Locul principal de cult al Soarelui a fost din vechime Heliopolis. In timpul dinastiei V, cultul de
adorare a Soarelui atinsese apogeul. Faraonii se numeau "fii ai Soarelui" si ridicau mari temple dedicate
acestuia. Treptat, mai multi zei locali au fost identificati cu Re si erau conceputi ca forme de manifestare a
zeului Soarelui.
Totusi, chiar daca istoria lui Re coincide, in fapt, cu intreaga istorie religioasa egipteana, trebuie
subliniat faptul ca nu intotdeauna avem de-a face cu acelasi vesnic si intangibil Re. De pilda, Amenemhet I,
care a ajuns pe tron in jurul anului 2000 i.Hr., a promovat cultul protectorului sau special, Amon, si a
incercat sa faca din el principala divinitate a imperiului. Amenemhet I era convins ca a ocupat tronul cu
ajutorul lui Amon si, din aceasta cauza, se simtea obligat sa-i arate acestuia recunostinta sa deosebita.
Consecinta a fost aparitia unei divinitati solare, Amon-Re, care intruchipa, de fapt, tot ceea ce invata teologia
heliopolitana despre Re, transferat fara probleme asupra noii divinitati, Amon-Re. Intre textele care-l
caracterizeaza pe Amon-Re, un loc exceptional il ocupa asa-numitul "Imn al lui Amon" din Cairo, provenind
din jurul anului 1300 i.Hr.
Aceasta noua divinitate, Amon-Re, a devenit zeul care eliberase Egiptul de stapanirea straina,
respectiv a hicsosilor. In perioada urmatoare, Amon-Re capatase asa o aureola ca zeu suprem al Egiptului,
incat absolut toate popoarele straine il pomeneau in primul rand, atunci cand vorbeau de zeii Egiptului. Intre
altii, el este amintit si de profetul Ieremia in sec. VII i.Hr. atunci cand prevesteste Egiptului pedeapsa lui
Dumnezeu care va veni asupra lui: "Domnul Savaot, Dumnezeul lui Israel, zice: Iata, eu voi pedepsi pe
Amon, care se afla in No, pe faraon si Egiptul, pe dumnezeii si pe regii lui, pe faraon si pe cei ce-si pun
nadejdea in el" (Ieremia 46,25).
Doar o singura data in istoria Egiptului antic a fost amenintata, realmente, pozitia lui Amon-Re ca
divinitate a intregului imperiu. Este vorba despre inlocuirea lui temporara, in timpul dinastiei XVIII, cu
Aton, "discul solar".
Luna era adorata doar la o scara restransa. Anumiti zei, insa, cum ar fi, de pilda, Chonsu si Toth erau
asociati cu luna.
Zeul Pamantului se numea Geb, sot al zeitei cerului. La inceput, el era unit cu ea, dar au fost separati
de zeul atmosferic Su. In rest, Geb personifica pamantul. El este considerat principele zeilor, insa nu joaca
nici un rol deosebit in atribuirea numelor.
Si Nilul este adorat ca zeu; el se numeste Hapi si este sarbatorit ca cel care ofera hrana. Deseori, el
este corelat cu apa primordiala, Nun, ca izvor de viata.
Intre divinitatile locale, caracteristice unei regiuni sau alteia: in Elefantie si Esne este adorat zeul-
berbec, Khnum, care plamadeste oamenii la piatra olarului; in Ombos descoperim zeul-crocodil Sobek, care
in perioada timpurie era identificat deja cu zeul Soarelui (exista, insa, si alte locuri in care era adorat
crocodilul); in Sais, Neith, care era o zeita razboinica, reprezentata prin doua sageti incrucisate (era
considerata, de asemenea, ca zeita primordiala si a fost asociata mai tarziu cu Khnum, in Esne; in aceasta
calitate, ea chema lumea la existenta prin sapte cuvinte creatoare).
Unele divinitati locale au capatat, dintr-un motiv sau altul, o recunoastere generala in tot Egiptul,
cum ar fi, de pilda, Hathor, Thoth si Ptah.
Referitor la Hathor, numele sau o desemneaza ca o vaca uraniana, mama zeului-soim sau a soarelui.
Ea apare deseori reprezentata cu chip de vaca sau ca femeie cu coarne. In afara de aceasta, ea este strans
corelata cu sicomorul (arbore exotic gigant cu lemn tare și cu fructe comestibile, asemănătoare cu
smochinele). In Edfu, ea este sotia lui Horus, iar in Denderah, dimpotriva, stapaneste singura. Iar in mitul
despre "ochiul" soarelui, Hathor, respectiv Tefnut, este fiica regelui Soarelui, care se manie pe oameni si se
retrage in desertul nubian. Alaturi de Isis, Hathor apare ca cea mai importanta zeita a vechilor egipteni.
Thoth este, inainte de orice, zeul din Hermopolis. El este reprezentat sub chipul pasarii ibis si ca
parian. In afara de aceasta, el are anumite legaturi cu luna, trecand drept zeu al lunii sau fiind chiar
identificat cu luna. El vindeca ochiul ranit al lunii de la Horus si-i readuce din departare ochiul solar.
Impreuna cu Horus, el reprezinta impaciuitorul care reunifica cele doua parti ale Egiptului. In acelasi timp,
el era scribul si consilierul zeilor. I se spunea "inima si limba lui Re", atribuindu-i-se inventia scrisului si
compunerea cartilor sacre. Grecii l-au confundat cu Hermes al lor si neoplatonicii l-au numit Hermes
Trismegistul.
Ptah - o alta divinitate locala, care ulterior este adorat in intregul Egipt - reprezinta unul dintre
putinii zei cu reprezentare antropomorfica, mai exact, ca mumie. Originea sa este neclara; probabil, este o
creatie a teologiei egiptene. Textul Sabaka, bazandu-se pe un text original vechi, relateaza cum Ptah a creat
lumea prin gandul si cuvantul sau.
 Tocmai de aceea, cu timpul, el devine protectorul tuturor celor care creaza ceva, al mestesugarilor si
artistilor. Ca divinitate cosmica, el este reprezentat in perioada Regatului Nou cu discul solar pe cap. Chiar
din perioada timpurie, Ptah este corelat cu un taur sacru, sub numele de Apis, care era socotit "mesagerul lui
Ptah" sau "Ba inaltat al lui Ptah".
Intre zeii funerari amintim, in primul rand, pe zeul sacal, Anubis din Kynopolis, care ulterior capata
o recunoastere generala in Egipt. El este stapanul necropolei si apare ca ajutor la imbalsamari si alte rituri de
inmormantare. In scenele despre judecata mortilor il gasim alaturi de Toth.
Adevaratul zeu al mortilor este, insa, Osiris, probabil cel mai renumit dintre zeii egipteni si, in
acelasi timp, una dintre cele mai misterioase figuri din panteonul egiptean. El este permanent reprezentat
antropomorfic si este socotit un bun rege. Puterea sa se manifesta, intre altele, in cerealele care cresc, in
apele revarsate ale Nilului si in pamantul din care rasar plantele (de unde ideea ca avem de-a face cu un zeu
al rodniciei si al fertilitatii).
Orasul sfant al lui Osiris era Abydos, unde era un mormant socotit ca fiind al zeului. De altfel, asa
cum reiese din celebrul "Mit al lui Osiris", consemnat de Plutarh in "De Iside et Osiride", si alte orase
pretindeau ca au relicve ale lui Osiris care, potrivit legendei, a fost taiat in bucati de fratele sau Seth si
readus la o noua viata de sotia sa, Isis.
Osiris a fost adorat inca din vremuri stravechi in partea de rasarit a Deltei Nilului. De aceea, nu
poate fi exclusa o anumita legatura a sa cu diferite zeitati ale fecunditatii din Asia de sud-vest (Baal, Adonis,
Tammuz). El era, asa cum am vazut, un zeu al vegetatiei, in timp ce Seth era zeul razboiului si al desertului
neroditor. Insa, popularitatea cea mai mare si-a castigat-o ca stapan al mortilor: in cele din urma, fiecare
egiptean spera sa devina un "Osiris" si, impartasindu-se din puterile naturii, sa renasca la o noua viata. In
afara de aceasta, Osiris era judecatorul lumii subpamatene: orice mort trebuia sa apara in fata lui pentru a fi
judecat. De asemenea, mitul osirian reprezenta fundamentul ideologiei regalitatii: orice rege decedat devine
un "Osiris”, iar succesorul sau este un "Horus", care dupa moartea tatalui sau preia toate prerogativele
acestuia. Bocetele lui Isis si Nephthys (sora lui Isis si sotia lui Seth) dupa cadavrul lui Osiris erau
reprezentate cultic; tot la fel, invierea zeului era sarbatorita la cele 14 morminte ale lui Osiris. Toate aceste
ritualuri erau ritualuri cultice tainice sau misterii, avand rolul de a innoi atat viata naturii, cat si a oamenilor.
Este firesc ca un zeu al fecunditatii, cum era Osiris, sa fie imaginat ca avand familie, sotie si copil.
De aceea, Isis si Horus apar chiar din Textele din piramide ca sotie si fiu ai lui Osiris. Isis reprezenta sotia
ideala, un model pentru toate femeile, in calitate de mama si sotie. Probabil ca, la inceput, si ea simboliza
fecunditatea pamantului si Anul Nou.
In general, Isis este reprezentata ca marea magiciana in cercul zeilor, care stie sa-si protejeze pe cei
apropiati si sa procure pentru ea si pentru familia ei tot ce este necesar. Caci tot ea este aceea care ii reda
viata lui Osiris, dupa ce aduna partile imprastiate din trupul sau. In anumite scene o gasim reprezentata cu
aripile desfacute deasupra si in jurul lui Osiris, ca si cum ar vrea sa-i aduca viata inapoi, sau asezata peste
cadavrul lui, ca si cum ar dori sa-i incalzeasca trupul.
De asemenea, Isis apare ca o zeita a cerului. Legatura ei cu cerul se exprima si prin faptul ca ea apare
stand pe jumatate din luna. Dupa cum e de inteles, luna simbolizeaza lumina noptii, ceea ce se recomanda
de la sine pentru o zeita al carui sot este stapanul lumii subterestre; caci in lumea subpamanteana lumina
merge inainte chiar noaptea.
In perioada egipteana tarzie si mai ales in cea elenistico-romana, Isis aparea ca divinitate absolut
dominanta a Egiptului. Din templul sau de pe insula Philae, construit de regele Nektanebos langa prima
cataracta de langa Assuan pe Nil, in sec. IV i.Hr., unde era adorata impreuna cu sotul si fiul ei, cultul lui Isis
s-a raspandit spre sud pana in Nubia, iar in nord pana in porturile de la Marea Mediterana si, intr-o anume
masura, pana departe in Europa. In acelasi timp, cultul sau a asimilat anumite elemente din religia greceasca
si asiatica, ea devenind protectoarea calatoriilor pe mare si fiind identificata cu cele doua divinitati ale
iubirii, Afrodita de la greci si Astarte de la asiro-babilonieni.
Trecand peste semnificatia divina a regelui si regalitatii in general, subliniem importanta deosebita
pe care a avut-o zoolatria in religia egipteana, fapt care i-a determinat pe unii cercetatori sa sustina ipoteza
ca la temelia religiei Egiptului antic s-ar afla, de fapt, totemismul. Aceasta ipoteza s-a dovedit insa
nejustificata.
In perioada mai veche a religiei egiptene erau adorate numai unele animale, socotite ca intrupari ale
zeilor, mai tarziu insa cultul animalelor a luat o mare amploare, fiind adorate diferite specii de animale si
pasari. Uneori, ele erau adorate nu doar ca intrupari ale divinitatilor, ci chiar ca divinitati in sine. Acest cult
se diferentia de la un tinut la altul, fiecare localitate si, uneori, fiecare familie avandu-si propriul animal
sacru. Respectivul animal era tinut in altarul unui templu special construit, iar la moarte era imbalsamat si
ingropat intr-o necropola. Cel mai cunoscut animal adorat de egipteni era taurul sacru Apis, socotit ca
intrupare a lui Ptah si apoi identificat cu Osiris. El simboliza fecunditatea si s-a bucurat de o mare cinstire
mai ales la Memfis. Tot la fel, la Heliopolis, era adorat un alt taur numit Mnevis. In alte orase mai erau
adorate: berbecele, ca intrupare a lui Amon, pisica, animalul sfant a lui Re, pasarea Ibis, ca intrupare a lui
Toth, etc. Toate aceste vietati erau bine hranite si intretinute, iar pentru cel care le-ar fi ucis era prevazuta
pedeapsa cu moartea.

2.4. “Monoteism” atonian sau simpla reforma politica?

În perioada de apogeu a Egiptului antic, aceea a Regatului Nou (1562-1085 î.Hr.), cultul soarelui,
sub denumirea de Amon-Re, a luat o mare amploare. În timpul vastelor lor cuceriri, regii egipteni
răspândiseră acest cult până în Mesopotamia şi până în Libia. In timpul stapanirii hicosilor, opozitia
egipteana se mutase la Teba, iar Amon-Re devenise simbolul rezistentei impotriva cotropitorilor. În timpul
dinastiei VIII, Templele lui Amon-Re s-au înmulţit în ritm alert, iar veniturile şi domeniile lor s-au înzecit
prin transferul de bunuri şi averi realizat de faraoni în urma războaielor de cucerire. De asemenea, în acelaşi
ritm a crescut şi autoritatea preoţilor nu doar în plan religios, ci şi economic şi politic. Egiptul ajunsese
aproape o teocraţie, în care Marele Preot se plasa imediat după rege, de cele mai multe ori cei doi aflându-se
în conflict pentru putere.
Ca o primă reacţie împotriva cultului lui Amon-Re şi a creşterii puterii politice şi economice a
Marelui Preot şi a sacerdoţiului în general, faraonul Amenhotep III (dinastia XVIII, 1400-1362 î.Hr.) a
întemeiat cultul lui Aton, cultul discului solar. Urmaşul său, Amenhotep IV (1361-1340 î.Hr.), îşi schimbă
propriul nume care amintea de zeul Amon (insemna “Amon este multumit”) în „Akhenaton“ (“Cel care il
slujeste pe Aton”), amintind de Aton. În plus, explică poporului că de acum înainte el şi casa sa vor adora un
singur zeu, zeul Soarelui-Aton, cerând compatrioţilor săi să facă acelaşi lucru. Pentru a-şi convinge poporul
în demersul său, a abandonat inclusiv vechea capitală, Teba, „oraşul lui Amon“, şi a construit o alta, 500 km
mai la nord, pe care a numit-o Akhetaton (actualmente, Tel-el-Amarna), ridicând aici palate şi temple noului
zeu venerat, Aton.
Akhenaton adora zeul Soarelui, dar nu in forma in care o facuse la Teba, el renuntand la
reprezentarea antropomorfica traditionala a divinitatii Soarelui cu cap se soim sau sub chip de disc inaripat,
multumindu-se cu o reprezentare simplificata, simbolica, Aton fiind reprezentat ca un disc solar rotund, din
care coborau spre pamant raze care se terminau ca niste maini, aducand credinciosilor simbolul vietii.
Pentru a deveni mai convingător, Akhenaton a poruncit să fie şterse numele tuturor celorlalţi zei de
pe inscripţiile publice. Cine vizitează astăzi, de exemplu, templul lui Amon din Luxor, va observa în mai
multe locuri punerea în practică a acestei dispoziţii. De asemenea, n-a mai suportat să vadă nicăieri înscris
vechiul său nume, Amenhotep (care semnifica „Amon este mulţumit“), care îi amintea de vechiul zeu,
dispunând ştergerea lui de pe toate inscripţiile. Fireşte, pentru mulţi dintre noi, acest lucru este fără sens, dar
în percepţia vechilor egipteni, numele reprezenta o componentă a sufletului şi implicit a persoanei. Numele
era acela care poseda şi purta în sine aptitudinile, puterea de viaţă şi onoarea unei persoane. În consecinţă,
ştergerea unui nume echivala cu dispariţia persoanei, după cum adoptarea unui nou nume semnifica naşterea
unei noi persoane, a unei noi identităţi, cu alte aptitudini, cu o altă putere de viaţă, cu o altă onoare, în
funcţie de noul nume adoptat.
Se pare că, prin reforma sa, tânărul faraon a reuşit să impună cultul unui singur zeu în întreg Egiptul,
dar pentru scurtă vreme. Domnia sa nu a fost suficient de lungă pentru a o impune în conştiinţa egiptenilor,
a căror mentalitate şi psihologie religioasă erau adaptate cultelor locale confederate. Pe de altă parte, n-a
avut nici un moştenitor de sex bărbătesc, care să-i continue reforma. În acest context, cultul proscris al lui
Amon-Re a reînviat cu şi mai multă forţă, succesorii săi au distrus toate templele lui Aton, părăsind capitala
Akhetaton şi făcând să dispară de pretutindeni numele regelui „eretic“.
Desigur, reforma faraonului a comportat şi comportă în continuare interpretări dintre cele mai
diferite în lumea cercetătorilor, privind mai ales motivaţia şi scopul ei. Pornind de la materialul existent din
acea perioadă îndepărtată, dar cu precădere „Imnul soarelui lui Akhenaton“, H. Ludin Jensen susţine că, în
acest caz, avem de-a face cu un „monoteism conştient“. H. Breasted merge chiar mai departe, afirmând că e
vorba de „primul monoteism conştient din istorie“.
In sustinerea “monoteismului constient”, sunt unele citate din „Imnul soarelui lui Akhenaton“,
atribuit lui Akhenaton, potrivit carora Aton ar fi cel dintai, cel care exista deja inainte de crearea lumii, ca el
este cel care a creat pamantul, oamenii si tot ceea ce exista. Aceste cercetatatori considera interesant faptul
ca nicaieri in acest imn nu se vorbeste despre alti zei sau puteri supranaturale, despre fiinte divine inferioare,
totul este opera lui Aton care singur a creat lumea si o conserva cu razele sale pline de caldura.
S-a încercat chiar acreditarea ideii că însuşi întemeietorul Legii mozaice, Moise, ar fi fost inspirat de
învăţătura monoteistă a lui Akhenaton. Sigmund Freud a încercat, de pildă, să demonstreze, prin simple
speculaţii de ordin lingvistic, faptul că Moise ar fi fost egiptean. El a pornit în această încercare de la
numele „Moise“ pe care îl identifica cu „mose“ („fiu“) din perioada egipteană târzie, aşa cum îl găsim, de
exemplu, între altele, în numele faraonului Thutmosis.
Monoteismul „atonian“ este însă contestat de cercetători la fel de avizaţi.
Desi cand a fost incoronat rege avea doar 15 ani, Akhenaton a avut o puternica personalitate
religioasa. Dupa 33 de secole, rugaciunea descoperita in sarcofagul sau in anul 1925 arata sensibilitate,
incarcatura si credinta profunda.
Afirmaţia potrivit căreia Aton ar fi „zeul cel viu“ în afara căruia nu mai există altul, cel ce a creat
pământul şi tot ceea ce există, era făcută, aşa cum subliniază M. Eliade, deja cu 1000 de ani înaintea
reformei lui Akhenaton la Tel-el-Amarna. Ea se referea, desigur, la Amon, la Re, la Atum şi la alţi zei. În
plus, subliniază J. Wilson, existau cel puţin 2 zei în Imnul Soarelui atribuit lui Akhenaton, întrucât
Akhenaton însuşi, în calitate de rege, era adorat ca o divinitate. Rugăciunile credincioşilor, reprezentând cel
puţin grupul restrâns de funcţionari şi demnitari de la curtea faraonului, nu erau adresate lui Aton, ci lui
Akhenaton, adorat ca divinitate. Intrucat Aton a fost zeul personal al lui Akhenaton (asa cum chiar faraonul
sustine in imnul sau), asa se explica, dupa M. Eliade, disparitia aproape instantanee a atonismului dupa
moartea lui Akhenaton.
În opinia lui M. Eliade, reforma religioasă a faraonului egiptean n-a fost decât o simplă reformă
politică. El a declanşat-o ca o reacţie împotriva Marelui Preot şi a subordonaţilor săi, a căror putere politică
devenise greu de tolerat pentru regele egiptean. Ceea ce s-a numit „reforma religioasă“ a lui Akhenaton,
adică promovarea cultului lui Aton, ca unică divinitate supremă, se explică, prin urmare, în cea mai mare
parte, prin dorinţa regelui Amenhotep al IV-lea de a se elibera de sub influenţa Marelui Preot. La puţin timp
după întronare, tânărul suveran i-a ridicat Marelui Preot al lui Amon dreptul de a administra bunurile zeului,
privându-l de sursa puterii, pe care a păstrat-o însă pentru totdeauna pentru sine şi urmaşii săi.

2.5. Regele. Semnificatia sa divino-umana

Intr-un decret destinat zeului Ptah, Ramses II spunea: “Eu sunt fiul tau, pe care tu l-ai pus pe tron; tu
mi-ai conferit regalitatea ta, tu m-ai facut dupa chipul tau, tu mi-ai lasat spre mostenire ceea ce ai creat”.
Prin urmare, regele egiptean este fiul, urmasul si mostenitorul zeului.
Zeul solar Re a fost primul rege. Faraonul este “fiu al lui Re” si in el se intrupeaza Horus. Relatia
regelui cu lumea zeilor se exprima si prin aceea ca, la urcarea pe tron, faraonul primeste 5 nume, care
constituie asa-numitul “protocol regal” (nhb) si este desemnat ca “Horus”, ca protejat al ambelor zeite ale
coroanei (Isis si Hator), ca “Horus cel de aur”, ca rege al Egiptului de Jos si de Sus si ca fiu al lui Re. Toate
acestea confirma divinitatea regelui.
Atribuindu-i-se numele de “Horus”, regele este prezentat ca o intrupare vie a zeului cerului si zeului-
rege, dar si ca “tanarul Horus”, ca fiu si mostenitor de drept al vechiului rege, respectiv al celui decedat si
devenit intre timp Osiris. Aceasta este legitimarea faraonului ca stapan, de legitimarea urcarii pe tron si a
domniei. Prin numele de “fiu al lui Re” se accentueaza originea sa divina.
Regele este procreat si nascut divin, existand reprezentari in imagini, insotite de texte, pe aceasta
tema, la Deir el-Bahri (pentru regina Hatşepsut – dinastia XVIII) si la Luxor (pentru Amenofis III – dinastia
XVIII).
Textele din piramide reflecta si mai pregnant divinitatea regelui: “Parintii tai nu sunt oameni,
mamele tale nu sunt oameni” (Pir. 809).. Insa, cea mai sugestiva formulare provine tot din perioada dinastiei
XVIII, din autobiografia lui Rekhmire, vizir in timpul lui Tuthmosis III, unde se spune ca regele este “un
zeu, prin ale carui acte normative traim; el este tatal si mama tuturor oamenilor, el singur, fara un altul
asemenea lui”.
In perioada Regatului vechi, regele era inconjurat de o putere magica si inaccesibila, daunatoare
pentru omul obisnuit: daca un demnitar atingea sceptrul regelui din greseala, regale insusi trebuia sa-si
exprime dorinta de insanatosire a demnitarului, pentru ca stfel sa inlature pericolul magic pe care il
reprezenta sceptrul (ca simbol al puterii) si sa-l fereasca pe demnitar de o moarte sigura.
Caracterul de tabu al regelui este confirmat si de practica foarte timpurie a sacrificarii oamnilor din
suita regala, cu prilejul inmormantarii respectivului rege. Aceasta practica a durat mai mult timp in spatiul
Nubian, intrucat in Egiptul propriu-zis, dupa perioada Regatului timpuriu, nu a mai aparut.
Chiar incepand cu prima dinastie, membrii familiei regale erau inmormantati (dupa moartea lor
naturala) in jurul mormantului regelui, pentru a putea ramane in preajma si sub influenta puterii magice
pastratoare de viata a acestuia.
Faraonul era intruparea lui ma’at, adevarata ordine cosmica si universala, aparuta ca rezultat al
activitatii primordiale a zeului creator (de ex: Re-Atum).
Exista un paralelism intre zeul primordial, ca zeu solar, si rege. Regele, ca fiu si reprezentant al lui
Re, trebuia sa faca sa fie promovata si mentinuta ma’at. “Porunca” (hu) si “intelepciunea” (sia) sunt functii
personificate ale zeului solar, iar ma’at este chiar firea sa personificata. Acelasi lucru este valabil si pentru
rege, despre care se spune ca are “porunca” in gura, “intelepciunea” in inima, iar cuvantul sau este
“strigatul” lui ma’at.
M. Eliade sustine ca, prin activitatea sa, regele asigura stabilitatea cosmosului si a statului, deci,
continuitatea vietii. Ca si zeul solar care il “alunga” pe sarpele Aphopis in fiecare dimineata (fara insa a-l
omori), fiindca acesta reprezinta haosul, intunericul, si regele, prin activitatea sa politica, repeta fapta lui Re:
il “alunga” pe Aphopis, adica vegheaza ca lumea sa nu se reintoarca in haos si intuneric. De ex: cuceritorii
hicsoşi sunt asimilati lui Aphopis, iar victroia regelui asupra lor va reproduce triumful lui Re.
Regele este pastorul poporului sau, caruia trebuie sa-i poarte de grija, precum pastorul are grija de
turma sa. Raspunderea nu se limiteaza la asigurarea ordinii si dreptatii sociale, ci priveste si fecunditatea si
rodnicia naturii. El raspunde atat pentru buna recolta a ogoarelor, cat si pentru revarsarule Nilului.
In calitate de pastor al poporului, regele il reprezinta pe acesta in relatia cu zeii, intrucat el si numai
el poate comunica realmente cu zeii, preotii fiind doar delegatii sai atunci cand slujesc la templu.
Asa cum rezulta din Textele din piramide, chiar si dupa moarte regele isi pastreaza aureola sa divina.
In drumul spre cer, el este deja un zeu (Pir. 650, 809). Chiar si zeii se inspaimanta si sunt cuprinsi de teama
la apropierea regelui transfigurat (Pir. 304). Sosit in cer, regele este primit triumfal de de catre zeul-Soare si
sunt trimisi mesageri in cele 4 parti ale lumii pentru a vesti victoria lui asupra mortii. Asezat pe tron, el
primeste omagiile supusilor sai si continua sa judece si sa dea porunci. Caci, chiar daca doar el se bucura de
nemurirea solara, regele este inconjurat de unii dintre supusii sai (in primul rand de membrii familiei sale si
de inaltii functionari, identificati cu stelele si numiti “cei slaviti”).

2.6. Teogonii si cosmogonii

Textele religioase egiptene nu contin o mitologie completa, concreta. Exista doar un mit complet, al
lui Osiris, prezentat de grecul Plutarh.
De cele mai multe ori, aceasta mitologie trebuie reconstituita pe baza unor aluzii care se regasesc in
special in Textele din piramide, in imne si picturi murale.
Si ideile despre crearea lumii trebuie culese din izvoare diferite.
In Egiptul antic existau mai multe locuri ale caror divinitati se pretindeau a fi divinitatea primordiala
si creatorul zeilor si al lumii. In Heliopolis se credea ca mai intai a existat Nun, apa primordiala, din care a
aparut Atum, zeul Soarelui. Apoi, Atum a “nascut” prin autoreproducere prima pereche de zei (pe Şu – zeul
atmosferei si pe Tefnut – zeita umezelii). Acestia nasc a doua pereche de zei, pe Geb – zeul Pamantului si pe
Nut, care reprezenta cerul. A treia generatie de zei are 4 copii: pe Osiris – Isis si pe Seth – Nephtys.
Asadar, impreuna cu Atum avem o serie de 9 zei, cunoscuta sub numele de “marea cneada” sau
“cercul celor 9 zei” de la Heliopolis.