„Înţeleg prin intuiţie nu acea impresie nesigură pe care o dau simţurile, nici judecata înşelătoare

pe care o alcătuieşte, nu întotdeauna în chip fericit, imaginaţia, ci aflarea de către inteligenţa pură
şi adâncită în sine a unui concept într-atât de simplu şi de definit, încât să nu mai rămână cu
desăvârşire nicio îndoială asupra lucrului pe care-l înţelegem. […]” (R. Descartes, Reguli de
îndrumare a minţii)

Pornind de la textul dat, rezolvă următoarele cerinţe:

- precizează ideea principală a textului;

- descrie succint concepţia lui Descartes despre sursa cunoaşterii;

- numeşte o asemănare şi o deosebire existente între concepţia lui Descartes şi cea a lui Locke
despre cunoaştere;

- formulează un punct de vedere personal şi argumentat în privinţa surselor cunoaşterii.

1.In definirea intuiției, Descartes susține ideea ca adevărul cunoașterii se întemeiază pe principii
raționale, simple și definite, acesta indoinde-se pe impresia nesigură pe care o dau simțurile și de
judecata înșelătoare pe care o alcătuiește imaginația.

2.In concepția lui Descartes, rațiunea are rolul de izvor și trei al cunoașterii. Acesta recurge la
indoiala metodica și urmărește așezarea cunoașterii pe temeiuri sigure(axiome). Criteriul
adevărului consta în rațiune , în evidenta, claritatea și distincția cunoștințelor noastre. O
cunoaștere care sa conducă la adevăr nu poate avea loc fără a stabili o metodă, iar veritabila
metodă este deducție. În înțelegerea subiectului epistemic-cogito-ul- care conferă claritate și
distincția judecăților noastre, Descartes este ineist. El accepta faptul ca avem idei înnăscute,
precum ideea de Dumnezeu. Cunoașterea, la Descartes, se realizează cu ajutorul rațiunii,
căpătând sensul unei cunoasteri matematice, dar neexcluzand experienta prin care însă nu
dobândim certitudinea. Descartes constata ca singura certitudine este actul îndoielii. Îndoială este
un act de gandire astfel încât principiul pe care îl cauta se va reduce la afirmarea de sine în
calitate de fiinta gânditoare:” Gândesc deci exist”, ca principiu absolut sigur, este fundamentul
pe care se poate întemeiază cunoașterea. Cunoașterea sau experienta senzoriala, apelul la
simțuri vor fi considerate inadecvate pentru a garanta certitudinea.

3.In opoziție cu ineismul lui Descartes, care accepta faptul ca avem idei înnăscute, precum
ideea de Dumnezeu, Locke nu admite ca înnăscute decât facultățile cunoașterii, nu si
rezultatele ei. Potrivit lui, la nastere, intelectul unan este ca o foaie nescrisă (tabula rasa).

Filosoful englez afirma ca mintea noastră își dobândește mulțimea de idei din experiență, ca
pe acestea se sprijină ansamblul cunoașterii umane, in timp ce Descartes argumenta ca
rațiunea, gândirea reprezinta sursa cunoștințelor adevărate.
Atat la Descartes cât și la Locke temele sunt comune:sursa cunoașterii, natura subiectului
cunoașterii, metoda cunoașterii, natura adevărului. Amândoi recunosc faptul ca senzațiile le
oferă informații.

4.Cuvantul ,,cunoastere” este utilizat pentru a desemna atat o activitate prin

care iau nastere cunostintele, cat si rezultatele acestei activitati. In primul sens
sunt considerate capacitatile de cunoastere ale mintii si functionarea lor, iar in
al doilea sens, sunt avute in vedere cunostintele gata constituite, notiuni,
judecati, teorii.

Încă din cele mai vechi timpuri au fost distinse mai multe funcți cognitive
printre care urmatoarele: intelectul sau intuiția intelectuala, rațiunea și
cunoașterea senzoriala.

În opinia mea, la baza oricărei cunoasteri stau informații furnizate de simțuri.

Obiectele externe vin în atingere cu simțurile noastre si produc senzații și
percepții care ne formează o imagine despre lumea externa.

Rațiunea vine aaoi sa combine informațiile senzoriale și astfel sa formeze idei,

judecați, raționament.