Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Drept Penal Complet
Drept Penal Complet
Rezumat ................................................................................................................................ 38
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
care sunt imperative. Acţiunea penală – care este mijlocul juridic prin care
conflictul de drept penal este adus înaintea justiţiei - este, de regulă, o
acţiune publică;
• Caracterul de drept unitar – întrucât dispoziţiile din partea generală, cât şi
cele din partea specială au un caracter unitar şi se completează reciproc.
1.1.2. Dreptul penal ca ramură a ştiinţei dreptului
Noţiunea de ştiinţă a dreptului penal
Ştiinţa dreptului penal joacă un rol important în perfecţionarea reglementărilor
juridice a relaţiilor de apărare socială în raport cu evoluţia societăţii. Normele
dreptului penal îşi găsesc o mai puternică fundamentare în măsura în care sunt
explicate, argumentate şi motivate pe plan teoretic.
Spre deosebire de dreptul penal care este o ramură a dreptului, ştiinţa dreptului
penal este o ramură a ştiinţelor juridico-penale, care cuprinde sistemul
cunoştinţelor privitoare la fenomenele juridico-penale, exprimate în
concepţiile, teoriile, ideile, principiile destinate să explice şi să fundamenteze
necesitatea, scopul şi sarcinile dreptului penal, să stabilească metodele de
investigaţie a fenomenelor juridico-penale, să elaboreze mijloacele juridice de
prevenire şi combatere a fenomenului infracţional cu ajutorul dreptului penal.
Obiectul ştiinţei dreptului penal
Este format din ansamblul normelor penale a tuturor instituţiilor şi
reglementarilor care alcătuiesc dreptul penal.
Studiind normele şi instituţiile dreptului penal, ştiinţa dreptului penal răspunde
unor problematici legate de cunoaşterea conţinutului normativ al acestora.
Ştiinţa dreptului penal studiază, în principiu, dreptul penal în vigoare; nu mai
puţin însă, în cadrul ştiinţei dreptului penal, se dau explicaţii şi cu privire la
istoria dreptului penal român, adică la reglementările anterioare legii penale în
vigoare. De asemenea, sunt făcute referiri şi la dreptul comparat, adică la
experienţele altor țări.
Ştiinţele penale (criminale)
Sub denumirea de ştiinţe penale (criminale) au fost grupate ştiinţele socio-
umaniste, altele decât ştiinţele juridice, care au ca obiect de cercetare
fenomenul complex al infracţionalităţii, atât sub raportul naturii şi etiologiei
lui, cât şi al fundamentării ştiinţifice a mijloacelor de prevenire şi combatere a
acestuia.
Cu alte cuvinte, ştiinţele penale sau criminale studiază fenomenul criminalităţii
ca fenomen social, spre deosebire de ştiinţele juridice care îl studiază ca
fenomen juridic. Cea mai importantă dintre disciplinele care au ca obiect
cercetarea fenomenului criminalităţii este criminologia.
2 V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p.7. In concepţia
profesorului V. Dongoroz, principiul fundamental depăşeşte sfera specificului unei ramuri de drept şi se înscrie în sfera
principiilor generale ale sistemului dreptului. Profesorul a denumit aceste principii ca fundamentale pentru dreptul penal,
numai pentru că a avut în vedere răsfrângerile lor în cadrul dreptului penal, dar nu pentru că ele ar aparţine numai dreptului
penal. Numai denumirea acestor principii ca fiind ale dreptului penal, este convenţională, deoarece modul cum le
caracterizează şi le enumeră evidenţiază clar intenţia sa de a separa aceste principii de normele specifice dreptului penal (…).
S-ar putea spune, prin urmare, că la profesorul V. Dongoroz numai denumirea de principii fundamentale ale dreptului penal
ar putea fi discutată, deoarece a fost folosită în raport cu principii caracterizate corect; A se vedea, în acest sens, G. Antoniu
(coordonator) E. Dobrescu, I. Dianu, Gh. Stroe, T. Avrigeanu – Reforma legislaţiei penale, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 2003, p.43. Continuatorii operei profesorului V. Dongoroz care au abandonat ideea celor trei principii
fundamentale (democratism, umanism şi legalitate), s-au situat pe o anumită poziţie în ceea ce priveşte conţinutul principiilor
fundamentale asimilând aceste principii acelora care sunt specifice dreptului penal. Aceştia au păstrat caracterizarea
principiilor fundamentale ca fiind principii care stau la baza întregii reglementări penale, că ele se reflectă în toate instituţiile
şi normele care formează conţinutul reglementărilor, că servesc la caracterizarea şi explicarea ansamblului de reglementări
penale, însă au aplicat-o - în ideea în care au abandonat ideea celor trei principii menţionate – la principii strict specifice
dreptului penal (pe când profesorul V. Dongoroz a aplicat-o în raport cu principii care depăşeau specificul dreptului penal).
Or, principiile specifice dreptului penal n-ar putea fi caracterizate ca stând la baza întregii legislaţii şi ca reflectându-se în
toate instituţiile dreptului penal; cel mult aceste principii ar putea să reflecte elemente comune ale unui grup de norme sau
instituţii ori ar putea să se situeze în jurul unora din cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal (infracţiunea,
răspunderea penală, sancţiunea), dar n-ar putea să caracterizeze toate instituţiile dreptului penal.
caz de nerespectare a legii penale trebuie să fie prevăzută de lege, iar realizarea
prin constrângere a ordinii de drept penal (prin aplicarea sancţiunilor) să se
facă în deplină conformitate cu legea.
Examinat în raport cu cele trei instituţii ale dreptului penal – infracţiunea,
sancţiunea penală (pedeapsa) şi răspunderea penală, principiul legalităţii
îmbracă trei laturi:
• legalitatea incriminării (nullum crimen sine lege);
• legalitatea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă
(nulla poena sine lege);
• legalitatea răspunderii penale, a constrângerii (nullum judicium sine lege).
Recunoscut de majoritatea specialiştilor ca un principiu fundamental al
dreptului penal, principiul legalităţii, formulat de Cesare Beccaria în celebra sa
lucrare “Despre infracţiuni şi pedepse” şi statuat în "Declaraţia universală a
drepturilor omului" de la 10 decembrie 1948 precum şi în "Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice", adoptat de Organizaţia
Naţiunilor Unite în 1966, a venit ca o garanţie a respectării libertăţii şi
drepturilor persoanei, în sensul neantrenării răspunderii penale a unei persoane
pentru fapte neprevăzute de legea penală sau incriminate ulterior săvârşirii
faptei.
Înscris iniţial în Codul Penal din 1864, principiul legalităţii îşi găseşte
consacrarea expresă atât în Constituţia din 19913, cât şi în art. 1și art. 2 din
noul Cod Penal român, adoptat prin Legea nr. 286/2009 4, intrat în vigoare la
data de 1 februarie 2014.
Constituţia României prevede în art. 23 alin. 12 că:
“Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în
temeiul legii,
iar în art. 73 alin. 3 lit. h, că: “Prin lege organică se reglementează [,..]
infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora”.
Potrivit art. 1 NCP, a cărui denumire marginală este legalitatea incriminării:
,, (1) Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni.
(2) Nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era
prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită”.
De asemenea, art. 2 NCP (legalitatea sancţiunilor de drept penal) prevede
că: ,, (1) Legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se
pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de
siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de
legea penală.
3 Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003,
aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.
3/22.10.2003.
4 Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M. Of. nr. 510/24.07.2009, cu ultimele modificări și completări
(2) Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o
măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când
fapta a fost săvârşită.
(3) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale
ale acesteia” 5.
Așa cum rezultă și din reglementarea noului Cod penal, principiul legalității
îmbracă două laturi: legalitatea incriminării și legalitatea sancţiunilor de drept
penal.
1. Legalitatea incriminării, ilustrată de regula "nu există infracţiune fără lege"
(nullum crimen sine lege), conform căreia nicio persoană nu poate fi trasă la
răspundere penală dacă fapta săvârşită, la momentul respectiv, nu era
prevăzută de lege ca infracţiune. Acest lucru are repercusiuni asupra unor
instituţii ale dreptului penal, precum activitatea legii penale (legea penală se
aplică numai faptelor, care în momentul comiterii lor, erau prevăzute de lege
ca infracţiuni) sau interpretarea legii penale (prin interpretare nu se pot crea,
adăuga sau suprima infracţiuni sau elemente din lege – interpretarea prin
analogie).
Codul penal din 1969 definea într-un singur text atât legalitatea incriminării
(teza I), cât și legalitatea sancțiunilor de drept penal (teza a II-a); noul Cod
penal separă cele două principii generale în două texte distincte (art. 1 definește
legalitatea incriminării, iar în art. 2 este definit principiul legalității sancțiunilor
de drept penal, adică legalitatea pedepselor, a măsurilor de siguranță și a
măsurilor educative) (Antoniu, 2010)
În cazul infracțiunilor continue sau continuate incriminate pentru prima oară de
către legea nouă a căror executare a început sub imperiul Codului penal din
1969 și s-a epuizat sub legea nouă, instanța va avea în vedere numai actele
săvârșite după intrarea în vigoare a noului Cod penal. (CEDO, Veeber c.
Estoniei (nr. 2), cererea nr. 45771/99, par. 31, apud Udroiu, 2014) Atunci când
fapta acuzatului este prevăzută ca infracțiune atât sub legea veche, cât și sub
incidența noului Cod penal, instanțele pot aplica întregii activități infracționale
epuizate sub legea nouă dispozițiile noului Cod penal, chiar dacă acesta din
urmă prevede limite de pedeapsă mai ridicate. (CEDO, Rohlena c. Republicii
Cehe, cererea nr. 59552/08, par. 37, apud Udroiu, 2014) 6
Alin. 2 din art. 1 NCP consacră principiul neretroactivității legii penale,
implicit al anteriorității legii penale în raport cu momentul săvârșirii faptei ,
recunoscându-se imposibilitatea ca norma juridică penală să se aplice și unor
fapte care la data comiterii lor nu erau prevăzute ca infracțiuni (incriminatio ex
5 Art. 2 din Codul Penal din 1969 cuprindea următoarele dispoziții:
"Legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul
săvârşirii acestor fapte".
6 Autorul arată în continuare că o situație de fapt similară cu cea analizată de către CEDO în cauza Rohlena c. Republicii
Cehe se regăsește și în noul Cod penal, respectiv atunci când inculpatul comite în formă continuată infracțiunea de lovire sau
alte violențe împotriva concubinei sale, faptă care constituie infracțiunea de violență în familie prevăzută de art. 199 alin. 1
NCP, deoarece concubinul, potrivit art. 177 lit. c NCP, este asimilat membrului de familie.
novo). Legiuitorul a ținut seama că, întrucât la data săvârșirii faptei, nu exista o
lege care să incrimineze faptele respective, destinatarul legii nefiind încă
avertizat asupra conținutului ilicit al faptei pe care o comite și nici asupra
consecințelor la care se expune prin comiterea faptei, este exclusă și
posibilitatea ca legea penală să opereze asupra faptelor trecute, neincriminate
la data săvârșirii lor. (Antoniu, 2010)
Art. 1 alin. 2 NCP este corespondentul art. 11 Codul penal din 1969, cu
denumirea marginală ,,Neretroactivitatea legii penale”. (Voicu, 2014)
Detenţiunea pe viaţă constă în privarea de libertate pe durată nedeterminată şi se execută potrivit legii privind executarea
pedepselor.
Art. 60 NCP Regimul închisorii:
Închisoarea constă în privarea de libertate pe durată determinată, cuprinsă între 15 zile şi 30 de ani, şi se execută potrivit legii
privind executarea pedepselor.
Art. 61 NCP Stabilirea amenzii:
(1) Amenda constă în suma de bani pe care condamnatul este obligat să o plătească statului.
Art. 3 Scopul executării pedepselor şi a măsurilor privative de libertate - Legea nr. 254 din 19 iulie 2013
privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 514 din 14 august 2013
(1) Scopul executării pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
(2) Prin executarea pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate se urmăreşte formarea unei atitudini corecte
faţă de ordinea de drept, faţă de regulile de convieţuire socială şi faţă de muncă, în vederea reintegrării în societate a
deţinuţilor sau persoanelor internate.
Art. 3 Scopul legii - Legea nr. 253 din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor
măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial
nr. 513 din 14 august 2013
(1) Prin reglementarea executării pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri prevăzute la art. 1 se urmăreşte
asigurarea echilibrului dintre protecţia societăţii prin menţinerea ordinii de drept, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, şi
menţinerea în comunitate a persoanei care a comis una sau mai multe fapte prevăzute de legea penală. (...)
ARTICOLUL 7
Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în
momentul în care a fost săvârşită, nu constituie o infracţiune, potrivit
dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o
pedeapsa mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii
infracţiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane
vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era
considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de
naţiunile civilizate.
1. Cauza OOMS c. Franţei. Condamnare pentru comercializarea
unui produs falsificat, notificat autorităţilor belgiene, conţinând un aditiv
prohibit de reglementarea comunitară transpusă în dreptul francez
11A se vedea Al. Boroi, I. Rusu, F. Puşcă, A. Chirilă, A. Dumitrache Ionescu, M. Pocora, G. L. Goga, M. I. Bălan-Rusu.
(2013) Practică judiciară în materie penală. Drept penal. Partea generală. Dispozițiile actualului Cod penal și ale noului
Cod penal. București: Universul Juridic, pp. 13-21
Sarcina de lucru 1
Evidenţiază, în câteva fraze, aspecte privind consacrarea legislativă a
principiului legalității în reglementarea noului Cod penal.
16 Articolul 20 Constituţia României: (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi
interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care
România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului,
la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia
sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
21 În acest sens, noţiunea de lege penală se apropie în conţinut de noţiunea de normă penală.
22Articolul 73 Constituţia României (1) Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
(2) Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei.
(3) Prin lege organică se reglementează: a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente;
b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi
a celorlalte drepturi ale acestora; d) organizarea şi desfăşurarea referendumului; e) organizarea Guvernului şi a Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării; f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război; g) regimul
stării de asediu şi al stării de urgenţă; h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; i) acordarea amnistiei sau a
graţierii colective; j) statutul funcţionarilor publici; k) contenciosul administrativ; l) organizarea şi funcţionarea Consiliului
Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; m) regimul juridic general al
proprietăţii şi al moştenirii; n) organizarea generală a învăţământului; o) organizarea administraţiei publice locale, a
teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele,
patronatele şi protecţia socială; r) statutul minorităţilor naţionale din România; s) regimul general al cultelor; t) celelalte
domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice.
23Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M.Of. nr.
757/12.11.2012
Sarcina de lucru 2
Evidenţiază modul în care ordonanțele de urgență ale Guvernului
constituie izvoare ale dreptului penal (maximum o pagină).
Subiecţii raportului juridic penal sunt persoanele care participă la acest raport
în calitate de beneficiari ai ocrotirii juridice penale sau de destinatari ai
prevederilor legii penale. În ceea ce priveşte subiecţii raportului juridic penal
de conformare aceştia sunt, pe de o parte, statul care, din momentul intrării în
vigoare a legii penale, are dreptul să pretindă şi să impună respectarea
acesteia, iar, pe de altă parte, toate persoanele care au obligaţia să se abţină de
la săvârşirea faptelor ce cad sub incidenţa legii respective.
Din momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală ia naştere raportul
juridic penal de conflict, în cadrul căruia subiecţii sunt, pe de o parte, statul,
în principal, şi persoana fizică sau juridică vătămată, în secundar, iar, pe de
altă parte, destinatarul normei incriminatoare care a săvârşit infracţiunea şi
care urmează să răspundă penal.(infractorul - persoană fizică sau juridică).
Conţinutul raportului juridic penal
Acesta este format din drepturile şi obligaţiile participanţilor la acest raport.
În cazul raportului juridic penal de conformare, statului îi revine, ca titular al
apărării sociale, dreptul de a pretinde o conduită conformă cu normele
prohibitive sau onerative şi obligaţia să ia toate măsurile necesare pentru a
face cunoscut conţinutul normelor penale. În ceea ce priveşte persoanele
fizice sau juridice, ca destinatare ale normei de incriminare, în raportul juridic
penal de conformare, au dreptul de a se supune numai obligaţiei pe care legea
o stabileşte şi obligaţia de a se abţine sau de a întreprinde ceea ce norma de
drept prevede sub ameninţarea constrângerii penale.
În cazul raportului juridic penal de conflict, statul are dreptul de a trage la
răspundere penală pe făptuitor şi de a-l supune executării sancţiunii
corespunzătoare, în strictă conformitate cu legea, respectându-se principiul
legalităţii incriminării şi pedepsei. Corelativ, persoana fizică sau juridică ce a
săvârşit infracţiunea are obligaţia să răspundă penal, suportând sancţiunile
penale ce vor fi dispuse împotriva sa şi dreptul de a pretinde statului să
respecte strict prevederile legii penale, aşa încât să nu suporte o altă sancţiune
decât cea care decurge din normele penale referitoare la individualizarea
răspunderii penale.
Obiectul raportului juridic penal
Obiectul raportului juridic penal este dat de conduita ce urmează să o adopte
subiectele raportului juridic, în funcţie de drepturile şi obligaţiile ce constituie
conţinutul raportului juridic. Astfel, obiectul raportului juridic penal de
conformare constă în atitudinea de conformare, de cooperare recomandată
destinatarilor normei, conduită ce devine obligatorie pentru toate persoanele
fizice şi juridice.
În ceea ce priveşte obiectul raportului juridic de conflict, opiniile autorilor
sunt diferite. Intr-o opinie se afirmă că acel obiect constă în aplicarea şi
executarea pedepsei principale, a pedepsei accesorii şi complementare, a
Sarcina de lucru 3
Delimitează cazurile prevăzute de lege care modifică raporturile juridico-
penale de conflict.
Rezumat
Noţiunea de „drept penal” cunoaşte două accepţiuni, respectiv ramură a
dreptului, ca una dintre ramurile sistemului dreptului, cât şi ştiinţă a dreptului
penal, ramură a ştiinţelor juridice, care studiază respectiva ramură a dreptului.
Aşa cum s-a arătat în literatura juridică de specialitate, cele două noţiuni
desemnate prin aceeaşi denumire nu pot fi confundate. Dreptul penal – ca
ramură a dreptului, are în vedere normele şi instituţiile care reglementează
relaţiile de apărare socială, norme şi instituţii privite de-a lungul evoluţiei lor
sistemice ori ca drept pozitiv, în vigoare la un moment dat, într-o societate
determinată. Dreptul penal ca ştiinţă cuprinde ansamblul teoriilor,
concepţiilor, ideilor privitoare la dreptul penal ca ramură a dreptului, adică
„doctrina” dreptului penal.
In literatura juridică de specialitate au existat opinii contrare cu privire la
caracterele (trăsăturile caracteristice) dreptului penal. Unii dintre autori au
menţionat ca trăsături caracteristice ale dreptului penal caracterul de drept
public, caracterul unitar şi caracterul autonom (opinie dominantă). Alţi autori
se referă la caracterul sancţionator, normativ şi autonom al dreptului penal.
Doctrina penală a exprimat puncte de vedere diferite cu privire la sfera
principiilor fundamentale ale dreptului penal.
Unii autori au apreciat că în acest cadru trebuie incluse principiile
fundamentale ale sistemului de drept în general (democratismul, legalitatea şi
umanismul).
Alţi autori de drept penal au apreciat că în cadrul principiilor fundamentale
trebuie incluse nu numai principii comune întregului sistem de drept, dar şi
principii proprii dreptului penal, ca ramură a sistemului de drept, deoarece
tocmai acestea ilustrează specificul reglementării juridico-penale.
Trebuie menţionat faptul că, în materia principiilor fundamentale, deşi au
preluat sau au preluat parţial concepţia profesorului V. Dongoroz, mulţi autori
au viziuni diferite în privinţa principiilor specifice dreptului penal (denumite
Drept penal – partea generală 7
Chirilă Angelica Dreptul penal – ramură a dreptului şi ştiinţă a dreptului..
Noţiuni introductive
Teste de autoevaluare
1. Dreptul penal cuprinde un ansamblu de norme juridice care:
Bibliografie minimală
Dongoroz V. ; Kahane S., Oancea I. ; Fodor I. ; Iliescu N. ; Bulai C. ; Stănoiu
R.M. & Roşca V. (1969; 1970). Explicaţii teoretice ale Codului penal român.
Partea generală. vol. I şi vol. II. Bucureşti: Academiei.
Antoniu G. ; Bulai C. ; Duvac C. ; Griga I ; Ivan Gh. ; Mitrache C-tin. ; Molnar
I. ; Pascu I. ; Pașca V. & Predescu O.(2010). Explicaţii preliminare ale noului
Cod penal. Vol. I. Articolele 1-52. București: Universul Juridic.
Udroiu, M. & Constantinescu, V. (2014). Noul Cod penal. Codul penal
anterior. București: Hamangiu.
Boroi Al. ; Rusu I. ; Puşcă F. ; Chirilă A. ; Dumitrache Ionescu A. ; Pocora M.;
Goga G. L. & Bălan-Rusu M. I. (2013). Practică judiciară în materie penală.
Drept penal. Partea generală. Dispozițiile actualului Cod penal și ale noului
Cod penal. București: Universul Juridic.
Voicu C. ; Uzlău A.S. ; Moroșanu R. ; Ghigheci C. (2014). Noul Cod penal.
Ghid de aplicare pentru practicieni. București: Hamangiu.
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
1 Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr.
429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curţii Constituţionale
nr. 3/22.10.2003.
2 Publicată în M.Of. nr. 260/21.04.2010
3 Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal a fost publicată în M.Of. nr.
757/12.11.2012. Art. 246: ,,Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, intră în vigoare la data de 1 februarie 2014”.
4 Art. 189 alin. 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, publicată în M.Of.
care fapta continuă să rămână infracţiune sub legea nouă sub altă denumire, ori
dacă prin abrogarea din legea specială, rămâne ca infracţiune în legea penală
generală sau ca modalitate de înfăptuire a altei infracţiuni.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal, ,,(1) Dispoziţiile art. 4 din Codul penal
privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o
faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie
infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale
infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru
existenţa infracţiunii.
(2) Dispoziţiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta este
incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă
denumire”.
Odată cu intrarea în vigoare a legii noi care nu mai prevede fapta ca
infracţiune, încetează executarea pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi a
măsurilor educative pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate
consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la faptele ce au fost
dezincriminate. Deci faţă de un condamnat pentru o infracţiune ce ulterior a
fost dezincriminată va înceta orice interdicţie sau decădere, fiind considerat
fără antecedente penale.
Un aspect special de retroactivitate îl reprezintă legea penală interpretativă
care este adoptată ulterior legii penale interpretate, dar care explicând voinţa
legiuitorului din momentul intrării în vigoare a legii ce o interpretează este
firesc să-şi găsească aplicarea din acest moment.
Potrivit art. 7 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal, ,,Ori de câte ori o normă în vigoare face
trimitere la una sau mai multe infracţiuni prevăzute de Codul penal din 1969
sau de o lege specială modificată prin dispoziţiile prezentei legi [Legea nr.
187/2012 – n.m.], trimiterea se consideră făcută la infracţiunea sau
infracţiunile prevăzute de legea nouă, având aceleaşi elemente constitutive”.
Prin dispozițiile cuprinse în noua legislație penală, s-a renunțat la ipoteza
prevăzută în art. 12 alin. 2 din Codul penal din 1969, ce consacra
retroactivitatea legii penale care prevedea măsuri de siguranţă sau măsuri
educative și care se aplica infracţiunilor ce nu au fost definitiv judecate până la
intrarea în vigoare a legii noi.
Aplicarea legii penale în situaţii tranzitorii
Situaţiile tranzitorii, determinate de succesiunea legilor penale, se referă la
ipotezele în care de la săvârşirea unei infracţiuni şi până la judecarea ei
intervin una sau mai multe legi penale succesive, care prevăd fapta ca
infracţiune.
In astfel de situaţii s-a pus deci problema, “extraactivităţii” uneia dintre legile
penale succesive. Dintre opiniile care s-au conturat în doctrina penală, una
singură s-a impus şi a fost consacrată în legislaţia penală şi priveşte aplicarea
legii penale mai favorabile infractorului, sau a “legii penale mai blânde” ori
“mitior lex”.
art. 5 din Codul penal 7, prin care s-a constatat că ,,dispoziţiile art. 5 din Codul
penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor
din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile”.
În considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 265/06.05.2014 se arată ,,
39. (...) Curtea Europeană a Drepturilor Omului, într-o speţă relativ recentă,
deşi nu a menţionat in terminis acest lucru, a statuat că respectarea dispoziţiilor
art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale 8 impun, în cazul legilor penale succesive, alegerea
globală a legii penale mai favorabile. Astfel, prin Hotărârea din 18 iulie
2013, pronunţată în Cauza Maktouf şi Damjanović împotriva Bosniei şi
Herţegovina, paragraful 70, Curtea de la Strasbourg, observând că ambele
coduri penale ce s-au succedat din momentul comiterii faptelor şi până la
judecarea definitivă (Codul penal din 1976 şi Codul penal din 2003) „prevăd
game diferite de pedepse pentru crime de război“, a constatat că a existat
„posibilitatea reală ca aplicarea retroactivă a Codului din 2003 să fi fost în
detrimentul reclamanţi lor în ceea ce priveşte impunerea pedepselor“, astfel că
„nu se poate afirma că aceştia au beneficiat, în conformitate cu art. 7 din
Convenţie, de garanţii efective împotriva impunerii unei pedepse mai severe“.
Prin urmare, instanţa europeană a hotărât, în unanimitate, că a fost încălcat art.
7 din Convenţie, precizând totodată că această hotărâre „trebuie înţeleasă ca
indicând pur şi simplu faptul că, în ceea ce priveşte stabilirea pedepselor,
reclamanţilor ar fi trebuit să li se aplice dispoziţiile codului din 1976 [în
ansamblu, n.n.] şi nu faptul că ar fi trebuit să fie impuse pedepse mai blânde“,
iar, în continuare, ,, 40. În soluţionarea acelei cauze nu a fost pusă în discuţie o
eventuală îmbinare a prevederilor din cele două coduri. Această abordare, care
exclude posibilitatea combinării dispoziţiilor mai blânde din mai multe legi
succesive, este deplin argumentată într-una din opiniile concordante, formulate
la hotărârea sus-menţionată, potrivit căreia, „În mod logic, principiul aplicării
retroactive a celei mai favorabile legi penale este corolarul principiului
neretroactivităţii legii penale mai severe. Dacă o lege penală mai severă nu se
poate aplica în cazul actelor săvârşite înainte de intrarea sa în vigoare, atunci o
lege penală mai favorabilă trebuie să se aplice actelor comise anterior, dar
judecate ulterior intrării sale în vigoare. Dacă legea penală mai severă ar
continua să producă efecte după ce a fost înlocuită cu o lege penală mai
favorabilă, ar fi încălcat principiul separării puterilor în măsura în care
instanţele ar continua să aplice legea penală mai severă, deşi legiuitorul a
modificat evaluarea sa privind gradul de gravitate a comportamentului şi
gradul corespunzător de severitate a pedepselor aplicabile.[…] Curtea a
adoptat o poziţie clară privind definiţia lex mitior cu scopul aplicării unor legi
penale succesive: lex mitior este legea cea mai favorabilă acuzatului, ţinând
seama de situaţia acestuia, de natura infracţiunii şi de circumstanţele în care a
săvârşit-o. Acest lucru înseamnă că art. 7 paragraful 1 din Convenţie
presupune o comparaţie in concreto a legilor penale aplicabile cauzei
acuzatului, inclusiv legea în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii
(vechea lege) şi cea în vigoare la momentul judecării (noua lege) […].
Hotărârea Scoppola nr. 2 arată că lex mitior trebuie să fie stabilită in concreto,
adică judecătorul trebuie să confrunte fiecare lege penală aplicabilă (cea veche
şi cea nouă) cu faptele specifice cauzei, cu scopul de a stabili care ar trebui să
fie pedeapsa în cazul în care se aplică fie legea veche, fie cea nouă. După
stabilirea pedepselor care rezultă din legile aplicabile şi în lumina faptelor
cauzei, trebuie să se aplice legea care este efectiv cea mai favorabilă
acuzatului.“
Cu privire la aplicarea art. 5 NCP, menționăm și Decizia nr. 5/2014 9, Decizia
nr. 10/2014 10 și Decizia nr. 21/2014 11 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție –
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală 12.
Astfel, prin Decizia nr. 5/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a hotărât ,, În
aplicarea art. 5 din Codul penal, se are în vedere criteriul aprecierii globale a
legii penale mai favorabile.
Constată că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în
stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condiţiile de
existenţă şi sancţionare ale infracţiunii în formă continuată”.
Totodată, prin Decizia nr. 10/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție –
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a
hotărât ,, Stabileşte că, în aplicarea art. 5 din Codul penal, circumstanţele
atenuante se apreciază global în funcţie de incriminare şi sancţiune. În situaţia
intrării în vigoare a unei noi legi, ce aduce modificări atât cu privire la
pedepse, cât şi cu privire la circumstanţele atenuante, circumstanţele ca parte
din instituţia sancţiunii unei infracţiuni nu pot fi privite şi analizate distinct
faţă de instituţia pedepsei.
Înlăturarea circumstanţelor atenuante nu aduce atingere principiului
neagravării situaţiei în propria cale de atac prevăzut în art. 418 din Codul de
procedură penală, atunci când în concret, pentru aceeaşi faptă, se stabileşte o
sancţiune mai puţin severă”.
Pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept în sensul dacă "art. 5 alin.
1 din Codul penal trebuie interpretat că legea penală mai favorabilă este
aplicabilă, în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014,
care nu au fost încă judecate definitiv şi faţă de care s-a împlinit prescripţia
răspunderii penale până la data de 20 mai 2014 în interpretarea dată prin
Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă faţă de care
prescripţia răspunderii penale nu este împlinită, în interpretarea dată aceluiaşi
text legal prin Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale", Înalta Curte de
Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală a hotărât, prin Decizia nr. 21/2014 : ,, Stabileşte că dispoziţiile
art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretate, inclusiv în materia
prescripţiei răspunderii penale, în sensul că legea penală mai favorabilă este
aplicabilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a se vedea supra, Izvoarele dreptului penal (practica
judiciară)
pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai redus,
constând în limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi. În determinarea
maximului special al legii noi, instanța va avea în vedere pedeapsa prevăzută
de legea nouă (art. 187 NCP 13), fără luarea în considerare a cauzelor de
majorare ori de reducere a pedepselor. (Udroiu, 2014)
Cu privire la incidența anumitor instituții de drept penal în aplicarea legii
penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv soluționate, Înalta Curte de
Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală s-a pronunțat prin Deciziile nr. 1/2014 14, nr. 6/2014 15, nr.
7/2014 16, nr. 8/2014 17, nr. 13/2014 18, nr. 14/2014 19, nr. 15/2014 20.
Astfel, prin Decizia nr. 1/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a hotărât: "În
aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei
înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs
de infracţiuni, într-o primă etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 din
Codul penal, cu privire la pedepsele individuale.
În a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii
vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art.
39 din Codul penal.
În cazul în care pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, depăşeşte
maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 din Codul penal, pedeapsa
rezultantă va fi redusă la acest maxim.
În caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită
potrivit legii vechi."
În vederea dezlegării de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de
aplicare a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei în
ipoteza în care este vorba de tentativă, prin Decizia nr. 6/2014, Înalta Curte
de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală a decis: "În aplicarea legii penale mai favorabile după
judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. 1 din Codul penal, în cazul
tentativei, limita maximă a pedepsei ce trebuie avută în vedere este maximul
prevăzut de lege pentru forma tentată (maximul special al pedepsei prevăzute
de lege pentru infracţiunea consumată, redus sau înlocuit conform dispoziţiilor
privind tratamentul sancţionator al tentativei)."
Prin Decizia nr. 7/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a hotărât, pentru
dezlegarea în principiu a problemei de drept dacă în aplicarea legii penale mai
favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate,
prin sintagma "maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea
săvârşită" se înţelege maximul pedepsei prevăzut de lege pentru infracţiunea
săvârşită sau şi sporul facultativ prevăzut de aceeaşi lege pentru sancţionarea
acestei forme a unităţii legale de infracţiune: ,,În aplicarea legii penale mai
13 Art. 187 NCP Pedeapsă prevăzută de lege:
,,Prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în
forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei”.
14 Publicată în M.Of. nr. 349/13.05.2014
15 Publicată în M.Of. nr. 471/26.06.2014
16 Publicată în M.Of. nr. 471/26.06.2014
17 Publicată în M.Of. nr. 473/27.06.2014
18 Publicată în M.Of. nr. 505/08.07.2014
19 Publicată în M.Of. nr. 525/15.07.2014
20 Publicată în M.Of. nr. 546/23.07.2014
(8) În caz de respingere a cererii, instanţa continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun.
22 Sursa Legalis.ro
DECIDE:
Admite excepția de neconstituționalitate ridicată direct de Avocatul Poporului
și constată că dispozițiile art.1121 alin.(2) lit.a) din Codul penal sunt
constituționale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra
bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.63/2012 pentru
modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr.286/2009
privind Codul penal.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și
Avocatului Poporului și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 15 ianuarie 2015.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Decizie nr. 1/2014 din 14/04/2014,
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 349 din 13/05/2014, Dosar nr.
1/1/2014/HP/P
(…)
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi
pentru cauze cu minori şi de familie prin încheierea din data de 7 februarie
2014, în Dosarul nr. 289/120/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând
mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv
judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni şi stabileşte:
"În aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei
înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs
de infracţiuni, într-o primă etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 din
Codul penal, cu privire la pedepsele individuale.
În a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii
vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art.
39 din Codul penal.
În cazul în care pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, depăşeşte
maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 din Codul penal, pedeapsa
rezultantă va fi redusă la acest maxim.
În caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită
potrivit legii vechi."
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură
penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 aprilie 2014.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizie nr. 3/2014 din 12/05/2014,
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 392 din 28/05/2014
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti Secţia I penală prin
Încheierea din data de 20 februarie 2014, în Dosarul nr. 200/93/2014, în
vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a
problemei de drept vizând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) lit. b) din
Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind
Codul penal cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din noul Cod penal în cazul
faptelor definitiv judecate la data de 1 februarie 2014 şi stabileşte:
23 http://www.scj.ro/decizii_complet_DCD_Penal.asp
"Prevederile art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 129 alin.
(2) lit. b) din Codul penal nu sunt aplicabile faptelor definitiv judecate la data
de 1 februarie 2014."
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură
penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2014.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizie nr. 5/2014 din 26/05/2014,
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 470 din 26/06/2014
COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT
ÎN MATERIE PENALĂ
Dosar nr. 5/1/2014/HP/P
(…)
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Secţia penală, în Dosarul nr. 48.654/3/2012, prin care se solicită pronunţarea
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept
vizând aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracţiunii în formă
continuată, respectiv, dacă infracţiunea în formă continuată reprezintă o
instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei.
În aplicarea art. 5 din Codul penal, se are în vedere criteriul aprecierii
globale a legii penale mai favorabile.
Constată că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în
stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condiţiile de
existenţă şi sancţionare ale infracţiunii în formă continuată.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I,
potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2014.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Decizie nr. 6/2014 24 din 26/05/2014,
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 471 din 26/06/2014
COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT
ÎN MATERIE PENALĂ
Dosar nr. 6/1/2014/HP/P
(…)
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În numele legii
D E C I D E:
24 http://www.scj.ro/decizii_complet_DCD_Penal.asp
25 http://www.scj.ro/decizii_complet_DCD_Penal.asp
26 http://www.scj.ro/decizii_complet_DCD_Penal.asp
27 http://www.scj.ro/decizii_complet_DCD_Penal.asp
28 http://www.scj.ro/decizii_complet_DCD_Penal.asp
29 http://www.scj.ro/decizii_complet_DCD_Penal.asp
30 http://www.scj.ro/decizii_complet_DCD_Penal.asp
31 http://www.scj.ro/decizii_complet_DCD_Penal.asp
infracţiuni cu reţinerea art. 37 lit. b) din Codul penal anterior, în situaţia în care
pedeapsa aplicată a fost redusă în baza art. 6 din noul Cod penal. Stabileşte că,
în interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, pentru ipoteza unei
infracţiuni comise în stare de recidivă postexecutorie judecată definitiv înainte
de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pedeapsa aplicată prin hotărârea de
condamnare se va compara cu maximul special prevăzut în legea nouă pentru
infracţiunea săvârşită prin luarea în considerare a dispoziţiilor art. 43 alin. (5)
din Codul penal.
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură
penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 iunie 2014.
32 http://www.scj.ro/decizii_complet_DCD_Penal.asp
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi
pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.373/95/2014, prin care se solicită
pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea rezolvării de principiu a
modalităţii de interpretare a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) şi (2) din Codul
penal privind funcţionarii publici, respectiv dacă expertul tehnic judiciar este
funcţionar public în sensul alin. (1) ori alin. (2).
Stabileşte că expertul tehnic judiciar este funcţionar public în conformitate
cu dispoziţiile art. 175 alin. (2) teza întâi din Codul penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I,
potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 septembrie 2014.
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, COMPLETUL PENTRU
DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE
PENALĂ, Decizie nr. 21/2014 34 din 06/11/2014, Publicat in Monitorul
Oficial, Partea I nr. 829 din 13/11/2014
33 http://www.scj.ro/decizii_complet_DCD_Penal.asp
34 http://www.scj.ro/decizii_complet_DCD_Penal.asp
potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod, corespunzător limitelor de
pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani şi 7 ani
închisoare.
Stabileşte că dispoziţiile art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă
atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal.
La calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale se ţine seama de
pedeapsa prevăzută de art. 295 din Codul penal raportat la art. 308 alin. (2) din
Codul penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I,
potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2015.
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, Completele pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 4/2015 36 Dosar nr.
97/1/2015, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 244 din 09/04/2015
(…)
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală în
Dosarul nr. 14.993/302/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea chestiunii de drept respectiv:
"Dacă infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin.
2 teza I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. 1) şi 4 din
Codul penal din 1969 îşi găseşte corespondentul în infracţiunea de vătămare
corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din actualul Cod penal
sau dacă, dimpotrivă, este dezincriminată?"
Stabileşte că infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art.
184 alin. 2 teza I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin.
1) şi alin. 4 din Codul penal din 1969 în ipoteza în care fapta a produs o
vătămare ce a necesitat între 11 şi 90 de zile îngrijiri medicale şi nu
îndeplineşte una dintre condiţiile impuse de alin. (1) al art. 196 din Codul
penal este dezincriminată începând cu data de 1 februarie 2014.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I,
potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 martie 2015.
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, COMPLETUL PENTRU
DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE
PENALĂ, Decizie nr. 3/2015 din 16/02/2015,37
36 http://www.scj.ro/736/Cautare-
jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=Department&customQuery%5B0%5D.Value=202
37 http://www.scj.ro/736/Cautare-
jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=Department&customQuery%5B0%5D.Value=202
38http://www.scj.ro/736/Cautare-
jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=Department&customQuery%5B0%5D.Value=202
aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal; Ordinul ministrului delegat
pentru ape, păduri şi piscicultură nr. 76/2014 şi Ordinul ministrului delegat
pentru ape, păduri şi piscicultură nr. 118/2014) a avut sau nu ca effect
imposibilitatea stabilirii acestui preţ în prezent, cu consecinţa dezincriminării
in concreto a infracţiunilor de tăiere fără drept de arbori din fondul forestier
naţional, prevăzută de art. 108 din Legea nr. 46/2008, şi de furt de arbori din
fondul forestier naţional, prevăzută de art. 110 din Legea nr. 46/2008.
Stabileşte că, în interpretarea dispoziţiilor art. 4 din Codul penal, succesiunea
de acte normative cu privire la preţul mediu al unui metru cub de masă
lemnoasă pe picior (Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012;
art. 202 pct. 8 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal; Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri
şi piscicultură nr. 76/2014 şi Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi
piscicultură nr.
118/2014) nu a avut ca efect imposibilitatea stabilirii acestui preţ şi, pe cale de
consecinţă, nu a condus la dezincriminarea in concreto a infracţiunilor de
tăiere fără drept de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de art. 108
din Legea nr. 46/2008, şi de furt de arbori din fondul forestier naţional,
prevăzută de art. 110 din Legea nr. 46/2008.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I,
potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 martie 2015.
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, COMPLETUL PENTRU
DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE
PENALĂ, Decizie nr. 9/2015 39 din 17/04/2015, Dosar nr. 533/1/2015,
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 406 din 09/06/2015
(…)
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în
Dosarul nr. 9.018/4/2014 (număr în format vechi 3.969/2014), în vederea
pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a
următoarelor chestiuni de drept: "1. dacă dispoziţiile art. 67 din Legea nr.
192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator se
interpretează în sensul că medierea este o cauză sui-generis de înlăturare a
răspunderii penale sau este o modalitate a împăcării ca şi cauză de înlăturare a
răspunderii penale reglementată de dispoziţiile art. 159 din Codul penal; 2.
dacă medierea poate interveni numai până la citirea actului de sesizare potrivit
dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal sau poate interveni în tot cursul
procesului penal" şi stabileşte că:
1. în aplicarea dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi
organizarea profesiei de mediator,
39http://www.scj.ro/736/Cautare-
jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=Department&customQuery%5B0%5D.Value=202
jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=Department&customQuery%5B0%5D.Value=202
41 http://www.scj.ro/736/Cautare-
jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=Department&customQuery%5B0%5D.Value=202
43http://www.scj.ro/736/Cautare-
jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=Department&customQuery%5B0%5D.Value=202
44http://www.scj.ro/736/Cautare-
jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=Department&customQuery%5B0%5D.Value=202
45 http://www.scj.ro/736/Cautare-
jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=Department&customQuery%5B0%5D.Value=202
46 http://www.scj.ro/736/Cautare-
jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=Department&customQuery%5B0%5D.Value=202
penal în sensul de a lămuri în ce măsură art. 327 alin. (2) Cod penal împrumută
toate condiţiile elementului material de la art. 327 alin. (1) Cod penal, inclusiv
condiţia ca prezentarea să fie efectuată - prin folosirea frauduloasă a unui act
ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui
astfel de act falsificat - sau art. 327 alin. (2) Cod penal împrumută de la art.
327 alin. (1) Cod penal condiţiile elementului material, mai puţin condiţia
vizând modalitatea în care se face prezentarea, astfel încât condiţia ca acţiunea
de prezentare să fie efectuată - prin folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte
la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act
falsificat - este înlocuită în art. 327 alin. (2) Cod penal cu condiţia ca acţiunea
de prezentare să fie efectuată prin întrebuinţarea identităţii reale a unei
persoane".
În interpretarea art. 327 alin. (2) din Codul penal, stabileşte că cerinţa esenţială
a elementului material al infracţiunii de fals privind identitatea reglementată în
varianta-tip, vizând folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare,
legitimare ori Ia dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat, este
obligatorie şi în ipoteza în care acţiunea de prezentare s-a făcut prin
întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I,
potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 4 iunie 2015.
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, COMPLETUL PENTRU
DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE
PENALĂ, Şedinţa din data de 8 octombrie 2015, Minuta deciziei nr. 25,
Dosar nr. 3009/1/2015, 47
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi
pentru cauze cu minori prin încheierea din 8 iulie 2015, pronunţată în dosarul
nr.2747/40/2014. Stabileşte că subiect activ al infracţiunii prevăzute de art.16
din Legea nr.194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse
susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte
normative în vigoare, poate fi orice persoană fizică sau juridică. Obligatorie de
la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art.477
alin.3 Cod procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 octombrie
2015.
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, COMPLETUL PENTRU
DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE
PENALĂ, Şedinţa din data de 19 noiembrie 2015, Minuta deciziei nr. 29,
Dosar nr. 3465/1/2015, 48
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
47 http://www.scj.ro/736/Cautare-jurisprudenta
48 http://www.scj.ro/736/Cautare-jurisprudenta
49 http://www.scj.ro/736/Cautare-jurisprudenta
50 http://www.scj.ro/736/Cautare-jurisprudenta
51 http://www.scj.ro/736/Cautare-jurisprudenta
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucuresti – Secţia I Penală în
dosarul nr. 4039/1/2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă
întreprinderea
individuală, persoană juridică fără personalitate juridică, poate fi subiect activ
al unei infracţiuni săvârşite în realizarea obiectului de activitate”: Stabileşte că
întreprinderea individuală, formă de activitate economică organizată de
întreprinzătorul persoană fizică în temeiul dispoziţiilor O.U.G nr. 44/2008, nu
are calitatea de persoană juridică şi, prin urmare, nu poate răspunde penal în
condiţiile prevăzute de art. 135 Cod penal. Obligatorie de la data publicării
în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3)
Cod procedură penală”.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 ianuarie 2016.
52 http://www.scj.ro/736/Cautare-jurisprudenta
Sarcina de lucru 1
Delimitaţi cazurile de aplicare a legii penale mai favorabile până
la judecarea definitivă a cauzei și după judecarea definitivă a
cauzei, în lumina dispozițiilor art. 5 NCP și, respectiv, art. 6 NCP,
precum și în lumina Deciziilor Curții Constituționale și ale Înaltei
53 http://www.scj.ro/736/Cautare-jurisprudenta
54Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei
economice exclusive ale României, republicată în M.Of. nr. 252/08.04.2014
56 Convenţia asupra privilegiilor şi imunităților ONU, ratificată de România prin Decretul nr. 201/1956.
57 Acordul de înfiinţare al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, ratificat de România prin Legea nr. 24/1990
58 Acordul între Guvernul României şi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare privind privilegiile şi imunitatea, M.
59 Legea nr. 115/1999, publicată în M. Of. nr. 300/28 iunie 1999, a fost republicată în M. Of. nr. 334/20.05.2002, cu
ultimele modificări și completări
preventivă se va deduce din aceea aplicată de statul nostru, dacă are o durată
mai mare.
Principiul realităţii
Este cunoscut şi sub denumirea de principiul protecţiei reale sau al
naţionalităţii pasive (art. 10 NCP). Potrivit art. 10 NCP, ,, (1) Legea penală
română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un
cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, contra statului român, contra
unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române.
(2) Punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul
pe teritoriul căruia s-a comis”.
Prin acest principiu se consacră aplicarea legii penale române infracţiunilor
săvârşite în străinătate, de către un cetăţean străin sau o persoană fără
cetăţenie.
Infracţiunile la care se referă legea sunt cele îndreptate contra securităţii
naţionale (art. 394-412 NCP, pentru care nu se cere calitatea de cetățean
român) sau contra unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române.
Condiţii de aplicare a legii penale române conform principiului realităţii:
− infracţiunea să se săvârşească în străinătate;
− infracţiunea să fie dintre cele arătate expres în art. 10 NCP: contra
securităţii naţionale, contra unui cetăţean român ori a unei persoane juridice
române. Când infracţiunea este îndreptată împotriva unui cetăţean român, iar
victima devine, după comiterea faptei, cetăţean străin, nu i se va mai aplica
legea penală română în baza principiului realităţii, ci a universalităţii;
− infractorul să fie cetăţean străin ori apatrid; dacă însă în cursul procesului
devine cetăţean român i se va aplica legea penală română în virtutea
principiului personalităţii;
− acţiunea penală se pune în mişcare cu autorizarea prealabilă a Procurorului
Principiul universalităţii
Consacră aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în afara
teritoriului ţării, altele decât cele arătate la art. 10 NCP, dacă infractorul este
cetăţean străin ori apatrid.
Potrivit art. 11 NCP, ,,(1) Legea penală română se aplică şi altor infracţiuni
decât celor prevăzute în art. 10, săvârşite în afara teritoriului ţării de un
cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, care se află de bunăvoie pe
teritoriul României, în următoarele cazuri:
a) s-a săvârşit o infracţiune pe care statul român şi-a asumat obligaţia să o
reprime în temeiul unui tratat internaţional, indiferent dacă este prevăzută
sau nu de legea penală a statului pe al cărui teritoriu a fost comisă;
b) s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului şi aceasta a fost refuzată.
(2) Dispoziţiile alin. (1) lit. b) nu se aplică atunci când, potrivit legii statului în
care s-a săvârşit infracţiunea, există o cauză care împiedică punerea în mişcare
a acţiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau
când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată.
(3) Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se
procedează potrivit dispoziţiilor legale privitoare la recunoaşterea hotărârilor
străine.”
Acest principiu prevede sancţionarea unor infracţiuni de către statul nostru, şi
când prin acestea se lezează interesele altui stat sau a unor persoane străine ori
comunitatea internaţională, ca expresie a solidarităţii statelor în lupta contra
infracţionalităţii. În felul acesta infractorii vor fi sancţionaţi oriunde s-ar afla,
neputând să se sustragă.
Principiul universalităţii consacră cooperarea României la lupta comună a
statelor împotriva criminalităţii, întrucât prevede sancţionarea unor infracţiuni
de către statul nostru şi când prin acestea se lezează interesele altui stat sau a
unor persoane străine ori comunitatea internaţională, ca expresie a solidarităţii
statelor în lupta contra infracţionalităţii.
În felul acesta infractorii vor fi sancţionaţi oriunde s-ar afla, neputând să se
sustragă răspunderii penale. Pentru a fi judecat infractorul care a comis
asemenea infracţiuni trebuie să se afle în ţara noastră benevol. Dacă a ajuns
fără voia lui (a fost răpit, a naufragiat vasul, a aterizat forţat avionul) nu poate
fi judecat decât dacă refuză să părăsească ţara.
De asemenea, pentru sancţionarea infracţiunii se cere condiţia dublei
incriminări, adică aceasta să fie prevăzută atât de legea penală română, cât şi
de cea a ţării unde a fost comisă, în afară de cazul când s-ar săvârşi pe un
teritoriu nesupus vreunei suveranităţi (Arctica, Antarctica, spaţiul cosmic,
marea liberă) când ar fi luată în considerare legea statului al cărui cetăţean este
sau pe teritoriul căruia locuieşte, dacă nu are vreo cetăţenie, ori împotriva
căruia a fost îndreptată acţiunea. Infracţiunea nu trebuie să fie incriminată
identic şi nici să fie sancţionată la fel în legislaţia ambelor ţări. Astfel, la noi
poate fi incriminată ca infracţiune simplă (de bază) iar în legea străină ca
60C.I.P.C. a fost reorganizată în 1946, iar din 1956 a devenit Organizaţia Internaţională de Poliție Criminală (O.I.P.C), cu
denumirea cunoscută de Interpol.
61 Republicată în M.Of. nr. 377/31.05.2011, modificată și completată prin Lege nr. 300/2013 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, publicată în M. Of. nr.
772/14.12.2013
a) extrădarea;
b) predarea în baza unui mandat european de arestare;
c) transferul de proceduri în materie penală;
d) recunoaşterea şi executarea hotărârilor;
e) transferarea persoanelor condamnate;
f) asistenţa judiciară în materie penală;
g) alte forme de cooperare judiciară internaţională în materie penală.
Toate aceste modalităţi se realizează prin reciprocitate, în convenţiile care le
reglementează fiind prezentă, chiar de la primele articole, prevederea prin care
părţile se angajează să îşi acorde reciproc sprijin în materia transferului de
proceduri ori de persoane condamnate 62 sau să îşi predea reciproc persoanele
care sunt urmărite pentru o infracţiune 63 ori să îşi transmită anumite
documente, date etc. şi să efectueze anumite acte de urmărire penală
Extrădarea
Extrădarea este una din cele mai vechi forme de cooperare internaţională.
Extrădarea a fost, la începuturi, mai mult un gest de curtoazie pe care un
suveran îl făcea faţă de alt suveran, care permitea monarhilor să-şi
pedepsească inamicii personali refugiaţi pe teritoriul altui stat. Puţinele
convenţii care reglementau extrădarea erau negociate şi încheiate aproape
exclusiv în interesul suveranilor. Monarhul statului solicitat hotăra în mod
discreţionar dacă acordă sau nu extrădarea. Decizia depindea în mare măsură
de natura relaţiilor cu statul solicitant, de dorinţa suveranului de a determina o
eventuală decizie pozitivă asupra unei cereri de extrădare formulate de acesta,
persoana extrădabilă nefiind luată în calcul decât într-o mică măsură.
Pentru prima dată noţiunea de extrădare a fost folosită în mod oficial în Franţa
la data de 19.02.1971, când adunarea constituantă a decretat întocmirea unui
proiect de lege în legătură cu această instituţie.
Extrădarea este una din formele cooperării judiciare internaţionale în materie
penală, putând fi definită ca fiind procedura prin care un stat suveran (statul
solicitat) acceptă să predea unui alt stat (statul solicitant) o persoană care se
află pe teritoriul său şi care este urmărită penal sau trimisă în judecată pentru o
infracţiune ori este căutată în vederea executării unei pedepse în statul
solicitant.
Extrădarea se situează în cadrul dreptului internaţional public, mai exact al
dreptului internaţional penal.
Termenul este de origine latină şi provine din adverbul circumstanţial de loc
ex-în afară, în exterior, urmat de verbul traditio - de a preda, a livra.
62 De pildă, art. 2 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate: “Părţile se angajează sa își acorde
reciproc, în condițiile prevăzute prin prezenta convenție, cooperarea cea mai larg posibilă în materia transferării persoanelor
condamnate.”
63 Art. 1 din Convenția europeană de extrădare: “Părțile contractante se angajează să își predea reciproc potrivit regulilor şi
sub condiții determinate prin articolele următoare, persoanele care sunt urmărite pentru o infracţiune sau căutate în vederea
executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță de către autorităţile judiciare ale părții solicitante”.
dacă pedeapsa a fost executată integral sau a fost graţiată sau amnistiată, sau
dacă instanţa a stabilit vinovăţia infractorului fără a pronunţa vreo sancţiune.
- persoana reclamată să nu beneficieze de imunitate de jurisdicţie, în
condiţiile şi în limitele conferite prin convenţii sau legi internaţionale întrucât
în această situaţie extrădarea nu poate avea loc, aflându-ne în faţa unei excepţii
de ordin procedural de la principiul aplicării legii penale în raport de locul
săvârşirii faptei. Persoanele care beneficiază de o astfel de imunitate sunt de
regulă ambasadorii, miniştrii plenipotenţiari acreditaţi în alte state, consilierii,
secretarii şi ataşaţii ambasadelor, membrii corpului consular, cât şi membrii
misiunilor diplomatice speciale, membrii armatelor străine aflate în trecere pe
teritoriul unui stat;
- persoana străină a cărei extrădare se cere, să nu deţină calitatea de
participant (martor, expert, parte) la un proces în statul solicitat;
Sunt exceptate de la extrădare şi acele persoane străine citate în vederea
audierii lor ca martori, părţi vătămate, părţi civile, experţi atât timp cât îşi
păstrează această calitate şi se află pe teritoriul statului solicitat în scopul
pentru care au fost citaţi. După epuizarea audierilor de către autorităţile
competente, aceste persoane sunt obligate să se întoarcă în statul solicitant, iar
dacă refuză ele vor fi extrădate nemaiputând beneficia de imunitatea ce le-a
fost acordată pe timpul procesului.
- extrădarea persoanelor reclamate să nu afecteze grav starea sănătăţii lor.
Această condiţie cerută pentru efectuarea extrădării are un profund caracter
umanist şi se referă la starea sănătăţii persoanei reclamate, în unele situaţii
aceasta putând fi refuzată dacă s-ar produce consecinţe grave cu privire la
viaţa sau sănătatea persoanei, datorită vârstei sau afecţiunilor de care suferă. În
aceste situaţii când extrădarea este refuzată pentru motive de sănătate,
persoana reclamată poate să fie cercetată în cadrul unui dosar penal de
autorităţile judiciare din statul solicitat, dar numai în limitele stabilite prin
convenţii sau acorduri bilaterale.
În cadrul condiţiilor de fond ale extrădării fapta penală joacă rol principal care
ocazionează extrădarea şi aceasta trebuie să îndeplinească o serie de condiţii
referitoare la locul săvârşirii, natura şi caracterul său, sau calificarea ca
infracţiune în legislaţia ambelor state, după cum urmează:
- fapta să fi fost săvârşită pe teritoriul statului solicitant sau împotriva
intereselor acestuia şi să nu fie aplicabilă legea statului solicitat;
Referitor la această condiţie, dacă o infracţiune a fost săvârşită în apele
extrateritoriale, iar infractorul se refugiază într-un port străin în care se face
escala, statul al cărui pavilion îl poartă nava poate cere extrădarea statului unde
s-a refugiat făptuitorul. La fel se procedează şi când fapta s-a comis în spaţiul
aerian, în această ipoteză extrădarea fiind admisibilă când cererea a fost
adresată statului unde s-a refugiat făptuitorul. În ambele situaţii, condiţia
esenţială cerută pentru admiterea extrădării este aceea ca persoana în cauză să
nu fie cetăţean al statului în care s-a refugiat.
- să fie prevăzută ca infracţiune în legile ambelor state (dubla incriminare);
Dubla incriminare este prevăzută şi în dispoziţiile art. 24 din Legea nr.
302/2004 şi potrivit acestui text de lege ,, (1) extrădarea poate fi admisă numai
dacă fapta pentru care este suspectată sau acuzată ori a fost condamnată
vederea executării unei sancţiuni penale, numai dacă aceasta este de cel puţin 4
luni.
Extrădarea nu va putea fi acordată nici dacă s-a depăşit termenul de prescripţie
al executării pedepsei, acest principiu fiind înscris în Convenţia europeană de
extrădare, în care se prevede cerinţa alternativă ca prescripţia să fie împlinită
pentru ambele state, deci atât potrivit legislaţiei statului solicitant, cât şi a celui
solicitat. Acest lucru are o importanţă deosebită pentru că dacă în statul
solicitant termenul s-a împlinit, iar în statul solicitat nu s-a împlinit, nu mai
există temeiul juridic al extrădării, deoarece s-au produs efectele prescripţiei.,
Principiul se regăseşte şi în art. 33 din Legea nr. 302/2004 în care se stipulează
expres că extrădarea nu se acordă în cazul în care prescripţia răspunderii
penale sau prescripţia executării pedepsei este împlinită, fie potrivit legislaţiei
române, fie a statului solicitant.
Extrădarea nu poate fi acceptată nici în ipoteza în care pedeapsa aplicată
făptuitorului a fost graţiată sau suspendată în întregime, în statul solicitant. În
acest sens, în art. 35 din Legea nr. 302/2004 se arată în mod expres că actul de
graţiere adoptat de statul solicitant face inoperantă cererea de extrădarea, chiar
dacă celelalte condiţii sunt îndeplinite.
Dacă neîndeplinirea condiţiilor de fond conduce în mod cert la respingerea
cererii de extrădarea, absenţa unor condiţii de formă poate fi acoperită ulterior,
fără ca mecanismul extrădării să se oprească.
Condiţiile de formă ale extrădării privesc existenţa şi regularitatea acesteia,
actele care trebuie să însoţească cererea, concursul de cereri, modul de
transmitere al documentelor, termenele în care trebuie îndeplinite, arestarea
extrădatului, tranzitul şi predarea sa. Cu alte cuvinte, condiţiile de formă sunt
acelea care impun formalităţile prealabile extrădării stabilind modul în care se
întocmesc actele procesuale şi procedurale.
În mod logic, primele condiţii de formă privesc cererea prin care se solicită
extrădarea, aceasta fiind un act prin care statul solicitant îşi manifestă dorinţa
de a obţine extrădarea unei persoane şi pe baza căruia statul solicitat acordă
extrădarea. Cererea de extrădarea trebuie să fie însoţită de o informare
cuprinzând date despre infracţiunea pentru care se solicită, cât şi încadrarea
juridică, la aceasta ataşându-se actele care justifică cererea de extrădare sau
înscrisuri care certifică situaţia juridică a persoanei.
Dacă cererea priveşte o persoană urmărită, înscrisul care certifică situaţia
juridică a acesteia este copia certificată a mandatului de arestare, iar dacă
cererea priveşte o persoană condamnată, înscrisul necesar este copia certificată
a sentinţei de condamnare rămasă definitivă. De asemenea, actele care însoţesc
cererea de extrădare trebuie să arate despre ce infracţiune este vorba,
încadrarea juridică a faptei, cât şi date necesare identificării persoanei.
După cum este de ştiut, lipsa plângerii prealabile în cazul anumitor infracţiuni
este o cauză care înlătură răspunderea penală, iar potrivit acestui principiu, în
Legea nr. 302/2004, art. 30, s-a stipulat în mod expres că extrădarea nu se
acordă în cazul în care, potrivit legislaţiei ambelor state, acţiunea penală poate
fi angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar această
persoană se opune extrădării. Având în vedere că extrădarea presupune
predarea fizică a unei persoane către statul solicitant, este evident că în situaţia
decesului autorului infracţiunii, cererea de extrădarea rămâne fără obiect.
În sfârşit, un alt impediment la admiterea cererii de extrădare este şi acela legat
de amnistia faptei pentru care s-a solicitat extrădarea, şi în această situaţie
cererea urmând a fi respinsă deoarece efectul amnistiei înlătură definitivi
răspunderea penală.
Mandatul european de arestare
Prin Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI/2002 din 13 iunie 2002 a Consiliului
Uniunii Europene s-a materializat hotărârea luată în cadrul Consiliul European
de la Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999 ca, între Statele Membre ale
Uniunii Europene, să se înlocuiască procedura formală de extrădare în cazul
persoanelor care se sustrag de la executarea unei pedepse privative de libertate,
aplicată printr-o hotărâre de condamnare rămasă definitivă, cu o procedură de
predare simplificată, respectiv, de a se accelera procedura formală de
extrădare, în cazul persoanelor care se sustrag urmăririi penale şi judecăţii.
Astfel, începând cu data 1 ianuarie 2004, între statele membre ale Uniunii
Europene nu se mai aplică dispoziţiile instrumentelor juridice internaţionale,
multilaterale şi bilaterale privind extrădare, acestea fiind înlocuite cu
dispoziţiile deciziei-cadru privind mandatul european de arestare şi procedurile
de predare între statele membre.
La luarea deciziei instituirii unui mandat european de arestare, care să
înlocuiască procedura formală de extrădare prevăzută în documentele
internaţionale referitoare la extrădare 64, s-a avut în vedere, în primul rând,
obiectivul propus, ca Uniunea să devină un spaţiu al libertăţii, securităţii şi
justiţiei 65, care nu poate fi atins în mod optim în sistemul actual de convenţii
de extrădare, care implică o procedură formală şi greoaie.
Potrivit Deciziei-cadru 66, mandatul european de arestare constituie prima
concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoaşterii
reciproce pe care Consiliul European l-a calificat drept „piatra de temelie„ a
cooperării judiciare.
Potrivit art. 1 pct. (1) din Decizia-cadru, mandatul european de arestare este o
hotărâre judiciară emisă de un Stat Membru în vederea arestării şi predării de
către un alt stat membru a persoanei solicitate, pentru efectuarea urmăririi
penale sau executării unei sentinţe privative libertate sau a unei dispoziţii de
detenţie.
Potrivit legii interne, mandatul european de arestare este o decizie judiciară
prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii
Europene solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei
persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei
pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate (art. 84).
64 Convenţia europeană de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, Convenţia europeană pentru reprimarea
terorismului, încheiată la Strasbourg la 27 ianuarie 1997, Convenţia pentru simplificarea procedurii de extrădare între Statele
Membre ale Uniunii Europene, adoptată la 10 martie 1995, Convenţia privind extrădarea între Statele Membre ale Uniunii
Europene, adoptată la 27 septembrie 1996 etc.
65 Pct. 5 din Preambulul Deciziei - cadru
66 Pct. 6 din Preambul
Sub un prim aspect, observăm că legislaţia internă este mai completă deoarece
prevede că mandatul european de arestare poate fi emis şi în vederea
judecăţii 67.
Forma şi elementele pe care trebuie să le conţină mandatatul european de
arestare sunt stabilite de dispoziţiile art. 8 din Decizia cadru nr. 2002/584/JAI
din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene şi dispoziţiile art. 79 din
Legea nr. 302 din 28 iunie 2004 – privind cooperarea judiciară internaţională
în materie penală.
Potrivit acestor prevederi legale, mandatul european de arestare trebuie să
conţină următoarele informaţii:
- identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate;
- denumirea, adresa, numerele de telefon şi fax şi adresa de e-mail ale
autorităţii judiciare emitente (aceste elemente sunt necesare pentru a se putea
verifica dacă mandatul a fost emis de către o autoritate judiciară competentă şi
pentru a se înlesni comunicarea dintre cele două părţi);
- indicarea existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive (data rămânerii
definitive a hotărârii este necesară pentru a se verifica dacă nu s-a prescris
executarea pedepsei), a unui mandat de executare a pedepsei, a unui mandat de
arestare sau a oricărei alte hotărâri judecătoreşti executorii;
- natura şi încadrarea juridică a infracţiunii;
- o descriere a circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv
momentul, locul şi gradul de implicarea al persoanei solicitate. Aceste
elemente sunt necesare pentru a se putea stabili calificarea juridică a faptei
potrivit legislaţiei statului solicitat, pentru a se verifica competenţa, pentru a se
verifica termenele de prescripţie sau o eventuală aplicare a unor acte de
clemenţă;
- pedeapsa pronunţată, dacă hotărârea de condamnare a rămas definitivă, sau
pedeapsa prevăzută de legea statului emitent în situaţia în care predarea este
solicitată în vederea efectuării urmăririi penale;
- dacă este posibil, alte consecinţe ale infracţiunii.
Pentru soluţionarea cu operativitate a cauzei, apreciem că odată cu
transmiterea mandatului european de arestare, autoritatea judiciară a statului
solicitant trebuie să comunice informaţii de natură să confere persoanei
solicitate următoarele garanţii:
- în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul
executării unei pedepse aplicate în lipsă sau dacă persoana solicitată nu a fost
legal citată cu privire la data şi locul şedinţei de judecată care a condus la
hotărârea pronunţată în lipsă, autoritatea judiciară emitentă va da o asigurare
considerată ca fiind suficientă care să garanteze persoanei care face obiectul
mandatului european de arestare european că va avea posibilitatea să obţină
rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în prezenţa sa;
- în cazul în care infracţiunea în baza căreia s-a emis mandatul european de
arestare este sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu o măsură de
siguranţă privativă de libertate pe viaţă, dispoziţiile legale ale statului membru
emitent să prevadă posibilitatea revizuirii pedepsei sau a măsurii de siguranţă
aplicate ori liberarea condiţionată, după executarea a 20 ani din pedeapsă sau
măsura de siguranţă aplicată, ori aplicarea unor măsuri de clemenţă;
67 Art. 77 din Legea nr. 302/2004
Sarcina de lucru 2
2
. Arată modul în care se aplică legea penală în spaţiu în cazul
2 infracțiunilor continue, continuate și de obicei.
2
.
Rezumat
Principiile care guvernează aplicarea legii penale în timp sunt menite să dea
soluţii problemelor de interacţiune a timpului cu faptele infracţionale, adică să
determine legea penală aplicabilă:
- când infracţiunea s-a săvârşit şi se judecă sub imperiul aceleiaşi legi;
- când fapta, la data când s-a săvârşit nu era infracţiune, dar o lege ulterioară
o consideră infracţiune;
- când fapta, la data săvârşirii era infracţiune, dar până la judecarea ei ori
executarea pedepsei pronunţate pentru acea infracţiune intervine o lege care
scoate în afara ilicitului penal fapta comisă;
- când fapta săvârşită sub o lege este considerată infracţiune, dar până la
judecarea ei definitivă intervin una sau mai multe legi, care prevăd fapta ca
infracţiune;
- când după aplicarea definitivă a pedepsei pentru o infracţiune, intervine o
lege nouă care prevede o pedeapsă mai mică decât cea aplicată sub legea
Teste de autoevaluare
1. Constituie principii de aplicare a legii penale în timp:
a) principiul realităţii;
b) principiul teritorialității;
c) principiul activității.
7. Principiul ubicuităţii:
a) este prevăzut expres de noul Cod penal;
b) constituie temeiul acordării extrădării;
c) constituie o excepţie de la principiul teritorialităţii.
8. Imunitatea de jurisdicţie:
a) constituie o excepţie de la principiul personalităţii;
b) constituie o excepţie de la principiul teritorialităţii;
c) constituie o excepţie de la principiul realităţii.
Lucrare de verificare
Redactează un eseu structurat pe 60-70 rânduri (12 Times New Roman la 1,5
rânduri), în care să dezvolţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse,
următoarele aspecte:
a. Principiul legalității: legalitatea incriminării și legalitatea sancţiunilor de
drept penal;
b. Aplicarea legii penale de dezincriminare;
Invocați, în argumentare, soluții din practica judiciară.
N.B.: Lucrarea va fi transmisă în termen de 7 zile de la data anunţului de
executare a ei, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin platforma e-
learning
Bibliografie minimală
Dongoroz V. ; Kahane S., Oancea I. ; Fodor I. ; Iliescu N. ; Bulai C. ; Stănoiu
R.M. & Roşca V. (1969; 1970). Explicaţii teoretice ale Codului penal român.
Partea generală. vol. I şi vol. II. Bucureşti: Academiei.
Antoniu G. ; Bulai C. ; Duvac C. ; Griga I ; Ivan Gh. ; Mitrache C-tin. ;
Molnar I. ; Pascu I. ; Pașca V. & Predescu O.(2010). Explicaţii preliminare ale
noului Cod penal. Vol. I. Articolele 1-52. București: Universul Juridic.
Udroiu, M. & Constantinescu, V. (2014). Noul Cod penal. Codul penal
anterior. București: Hamangiu.
Boroi Al. ; Rusu I. ; Puşcă F. ; Chirilă A. ; Dumitrache Ionescu A. ; Pocora M.;
Goga G. L. & Bălan-Rusu M. I. (2013). Practică judiciară în materie penală.
Drept penal. Partea generală. Dispozițiile actualului Cod penal și ale noului
Cod penal. București: Universul Juridic.
Voicu C. ; Uzlău A.S. ; Moroșanu R. & Ghigheci C. (2014). Noul Cod penal.
Ghid de aplicare pentru practicieni. București: Hamangiu.
Rezumat.......................................................................................................... 133
Obiective specifice:
La sfârșitul capitolului, vei avea capacitatea:
Sarcina de lucru 1
Sarcina de lucru 2
Prezintă, argumentat, conținutul trăsăturilor esențiale ale
infracțiunii.
Praeterintenţia
Praeterintenţia sau intenţia depăşită este o formă specială a vinovăţiei, ce
rezultă din unirea intenţiei cu culpa.
Potrivit art. 16 alin. 5 NCP, Există intenţie depăşită când fapta constând într-
o acţiune sau inacţiune intenţionată produce un rezultat mai grav, care se
datorează culpei făptuitorului.
Ea se caracterizează prin aceea că subiectul infracţiunii prevede şi doreşte ori
acceptă producerea unor urmări periculoase, însă cele produse în realitate sunt
mult mai grave, iar acesta le-a prevăzut, dar a socotit fără temei că nu se vor
produce sau nu le-a prevăzut, dar putea şi trebuia să le prevadă.
Ceea ce caracterizează praeterintenţia este împrejurarea că, urmărind
producerea unui anumit rezultat, făptuitorul săvârşeşte o faptă ce constituie
elementul material al unei infracţiuni, dar produce un rezultat mai grav sau în
plus, ce caracterizează o infracţiune mai gravă sau o varianta agravantă a
aceleiaşi infracţiuni.
Legislaţia noastră penală prevede astfel de situaţii, incriminând ca infracţiuni
de sine stătătoare - cum ar fi vătămarea corporală prevăzută de art. 194 NCP,
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 195 NCP - fapte cu
urmări praeterintenţionate sau ca variante agravate ale unor infracţiuni în al
căror conţinut complex au fost prevăzute astfel de situaţii, cum ar fi violul care
a avut ca urmare moartea victimei prevăzută de art. 218 alin. 4 NCP, tâlhăria
sau pirateria urmată de moartea victimei, prevăzute de art. 236 NCP etc.
În toate aceste cazuri, acţiunea iniţială este săvârşită cu intenţie, iar rezultatul
mai amplu ori în plus, care depăşeşte intenţia făptuitorului şi care conduce la o
infracţiune mai gravă este săvârşit din culpă.
În cazul praeterintenţiei, făptuitorul acţionează cu intenţie directă pentru
producerea unui anumit rezultat, iar rezultatul mai grav se produce din culpă.
Existenţa acestei forme de vinovăţie – culpa - în producerea rezultatului mai
grav distinge praeterintenţia de intenţia indirectă deoarece, în cazul în care
făptuitorul a prevăzut rezultatul mai grav ca fiind posibil şi totuşi a acţionat,
infracţiunea mai gravă realizată nu poate fi săvârşită decât cu intenţie indirectă.
Vinovăţia – element constitutiv al infracţiunii
Vinovăţia penală se poate manifesta în modalităţi diferite, oricare din acestea
fiind suficientă prin ea însăşi pentru a pune în evidenţă elementul moral al
infracţiunii.
La alcătuirea conţinuturilor constitutive ale infracţiunilor reglementate fie în
partea specială a noului Cod penal, fie în norme penale din legi extrapenale,
legiuitorul penal nu a putut face abstracţie de particularităţile exprimării
subiective tipice ale fiecărei fapte penale, incluzând în conţinutul constitutiv al
acesteia numai acea modalitate sau acele modalităţi subiective care îi sunt
proprii. Pe cale de consecinţă, în sistemul oricărei legislaţii penale unele
infracţiuni sunt prevăzute a fi comise cu intenţie, altele din culpă; o grupă mare
de infracţiuni pot fi săvârşite cu ambele forme de vinovăţie, iar o parte mai
restrânsă cu intenţie depăşită.
Ţinând seama de specificul conduitei antisociale sancţionate, în unele cazuri,
legiuitorul a inclus printre condiţiile laturii subiective a conţinutului infracţiunii
şi unele cerinţe speciale privitoare la mobilul şi scopul faptei, situaţie în care şi
acestea devin elemente ale conţinutului infracţiunii.
Cu alte cuvinte, vinovăţia sau elementul moral – ca latură subiectivă a
conţinutului infracţiunii nu se referă la vinovăţia penală în general, ci la
totalitatea condiţiilor de ordin subiectiv prevăzute de lege pentru existenţa
conţinuturilor unor infracţiuni concrete. Vinovăţia poate exista în oricare din
modalităţile ei; ca latură subiectivă a conţinutului unei infracţiuni determinate,
ea nu poate exista decât în modalitatea anume prevăzută de lege.
Fiind o cerinţă esenţială a incriminării, vinovăţia, ca modalitate concretă de
existenţă a unei infracţiuni, putea fi prevăzută prin două procedee:
- fie prin precizarea formei de vinovăţie în cazul reglementării conţinutului
fiecărei infracţiuni;
- fie prin instituirea unor reguli generale de natură a asigura atât alocarea, cât
şi identificarea formelor de vinovăţie pentru toate faptele incriminate.
Săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune
Potrivit art. 17 NCP, Infracţiunea comisivă care presupune producerea unui
rezultat se consideră săvârşită şi prin omisiune, când:
a) există o obligaţie legală sau contractuală de a acţiona;
b) autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru
valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea
rezultatului.
Sarcina de lucru 3
Precizează aspectele de diferențiere între intenția indirectă
și culpa cu prevedere.
Rezumat
Potrivit art. 15 alin. 1 NCP: ,, Infracţiunea este fapta prevăzută de legea
penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a
săvârşit-o”.
Definiția infracțiunii a fost modificată în noul Cod penal. Astfel, trăsăturile
esențiale ale infracțiunii sunt: tipicitatea (prevederea în legea penală),
antijuridicitatea [fapta să fie nejustificată (ilicită)] și imputabilitatea
(fapta să fie imputabilă). (Udroiu, 2014)
Legiuitorul român din 1969 definea infracţiunea prin dispoziţia înscrisă în
art. 17 alin.1, în sensul că ”este fapta care prezintă pericol social, săvârşită
cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”.
Noua definiție a infracțiunii abandonează ideea că infracțiunea ar fi fapta
care prezintă pericol social, dat fiind că incriminarea faptei de către legiuitor
este consecința aprecierii existenței periculozității sociale a acesteia. În
doctrină au existat opinii în sensul de a se renunța la pericolul social ca
trăsătură esențială a infracțiunii, însă alte opinii sunt consecvente ideii de
analiză distinctă a pericolului social concret al faptei față de pericolul social
abstract. Faptul că pericolul social al faptei nu mai apare menționat în
conținutul definiției legale a infracțiunii nu înseamnă că el nu este o
caracteristică intrinsecă a acesteia, altfel nu s-ar explica limitele diferite ale
pedepselor prevăzute de lege pentru diferite infracțiuni. (V. Pașca, apud
Voicu, 2014)
Conform prevederilor din art. 15 alin. 1 NCP, o faptă devine infracţiune
numai dacă întruneşte anumite trăsături, numai dacă are anumite
caracteristici şi anume: tipicitatea (prevederea în legea penală),
antijuridicitatea [fapta să fie nejustificată (ilicită)] și imputabilitatea
(fapta să fie imputabilă). Aceste trăsături sunt comune tuturor infracţiunilor.
Vinovăţia este definită ca atitudinea psihică a persoanei care, săvârşind cu
voinţă neconstrânsă, o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată și
imputabilă persoanei care a săvârșit-o, a avut, în momentul executării, re-
prezentarea faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau,
deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală,
subiectivă a acestei reprezentări.
Teste de autoevaluare
1. Constituie infracţiune fapta care îndeplineşte următoarele condiţii
necesare şi suficiente:
a) fapta prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social, săvârşită cu
vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o;
b) este săvârşită cu vinovăţie; este prevăzută de legea penală, prezintă pericol
social;
c) fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi
imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
Bibliografie minimală
Dongoroz V. ; Kahane S., Oancea I. ; Fodor I. ; Iliescu N. ; Bulai C. ; Stănoiu
R.M. & Roşca V. (1969; 1970). Explicaţii teoretice ale Codului penal român.
Partea generală. vol. I şi vol. II. Bucureşti: Academiei.
Antoniu G. ; Bulai C. ; Duvac C. ; Griga I ; Ivan Gh. ; Mitrache C-tin. ; Molnar
I. ; Pascu I. ; Pașca V. & Predescu O.(2010). Explicaţii preliminare ale noului
Cod penal. Vol. I. Articolele 1-52. București: Universul Juridic.
Udroiu, M. & Constantinescu, V. (2014). Noul Cod penal. Codul penal
anterior. București: Hamangiu.
Boroi Al. ; Rusu I. ; Puşcă F. ; Chirilă A. ; Dumitrache Ionescu A. ; Pocora M.;
Goga G. L. & Bălan-Rusu M. I. (2013). Practică judiciară în materie penală.
Drept penal. Partea generală. Dispozițiile actualului Cod penal și ale noului
Cod penal. București: Universul Juridic.
Voicu C. ; Uzlău A.S. ; Moroșanu R. & Ghigheci C. (2014). Noul Cod penal.
Ghid de aplicare pentru practicieni. București: Hamangiu.
4.3. Formele infracţiunii intenţionate după fazele de desfăşurare a activităţii ilicite ......... 153
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
a) Obiectul juridic general care este format din totalitatea relaţiilor sociale
ocrotite prin normele dreptului penal.
S-a reproşat acestei categorii de obiect că este prea generală şi nu foloseşte nici
teoriei şi nici practicianului. Nu orice infracţiune este îndreptată împotriva
societăţii, ci doar împotriva unei relaţii sociale sau cel mult împotriva unui
fascicol, grup de relaţii sociale.
b) Obiectul juridic generic (de grup) este format din fascicolul, grupul,
mănunchiul de valori sociale de aceeaşi natură ocrotite prin normele penale.
Aceasta este comun pentru un grup de infracţiuni.
Categoria aceasta de obiect al infracţiunii este acceptată de majoritatea
autorilor în doctrina penală şi stă la baza sistematizării infracţiunilor în partea
specială a Codului penal. După grupul de relaţii sociale ocrotite şi cărora li se
aduce atingere prin infracţiune, în partea specială a C.P., infracţiunile se împart
pe titluri, capitole, secţiuni şi distingem: infracţiuni contra statului; infracţiuni
contra persoanei; infracţiuni contra patrimoniului; infracţiuni contra înfăptuirii
justiţiei.
c) Obiectul juridic specific este valoarea socială concretă căreia i se aduce
atingere prin infracţiune.
d) Obiectul direct nemijlocit (material). Obiectul material nu este prezent la
toate infracţiunile, ci doar la acelea la care valoarea socială este exprimată într-
o unitate materială.
Infracţiunile care au obiect material sunt infracţiuni de rezultat, iar cele care nu
au astfel de obiect material sunt infracţiuni de pericol, de punere în primejdie.
Lipsa obiectului, de unde credea infractorul că se afla în momentul săvârşirii
faptei, conduce la calificarea faptei ca tentativă improprie.
Fără să admitem, deci, că infracţiunea se îndreaptă împotriva obiectului ca ceva
material, considerăm utilă examinarea aspectului material al obiectului
infracţiunii atât pentru stabilirea existenţei infracţiunii, cât şi pentru corecta
calificare juridică a faptei comise. Mai mult, necesitatea cunoaşterii aspectului
material al obiectului infracţiunii, este cerută de legiuitor, care prin unele
dispoziţii se referă la obiectul infracţiunii în sensul material.
e) Obiectul juridic complex. Este specific infracţiunilor complexe şi este
format dintr-un obiect juridic principal (relaţie socială principală căreia i se
aduce atingere) şi dintr-un obiect juridic adiacent, secundar (relaţia socială
secundară căreia i se aduce atingere prin fapta infracţională).
C. Importanţa cunoaşterii obiectului infracţiunii.
Obiectul infracţiunii este un factor preexistent, necesar oricărei infracţiuni.
Inexistenţa acestuia conduce la inexistenţa infracţiunii.
În conţinutul legal, la multe infracţiuni, lipsesc referirile cu privire la obiectul
infracţiunii, acestea deducându-se indirect din descrierea faptei. La
Angelica Chirilă Conţinutul infracţiunii. Formele infracţiunii intenţionate
după fazele de desfăşurare
NCP) în raport cu timpul (art. 3-7 NCP) Locul şi timpul pot apărea în
conţinutul unei infracţiuni influenţând existenţa acesteia, ori realizând un
conţinut calificat al infracţiunii.
Conţinutul constitutiv al infracţiunii. Noţiune
Conţinutul constitutiv al infracţiunii, desemnează totalitatea condiţiilor
prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis
(prohibit) pe care (condiţii) le îndeplineşte făptuitorul ori devin relevante prin
săvârşirea acţiunii sau inacţiunii de către acesta.
Deoarece conţinutul constitutiv nu poate lipsi din conţinutul juridic al oricărei
infracţiuni, cercetarea acestuia are importanţă deosebită în doctrina penală.
Componenta esenţială a conţinutului constitutiv, acţiunea făptuitorului interzisă
prin norma penală, este cercetată în doctrina penală sub aspecte: obiectiv şi
subiectiv.
Aspectul obiectiv sau latura obiectivă şi aspectul subiectiv sau latura
subiectivă, consacrate în ştiinţa dreptului penal sunt aspecte sau laturi ale
aceeaşi manifestări (acţiuni sau inacţiuni) voluntar conştiente a făptuitorului în
sfera relaţiilor sociale.
Latura obiectivă. Noţiune
Latura obiectivă a conţinutului constitutiv al infracţiunii desemnează totalitatea
condiţiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduită
pentru existenţa infracţiunii.
Cercetarea ei se face prin examinarea elementelor sale componente,
recunoscute în doctrina penală ca fiind:
• Elementul material;
• Urmarea imediată;
• Legătura de cazualitate între elementul material şi urmareaimediată;
Elementul material
Elementul material - desemnează actul de conduită interzis prin norma de
incriminare..
In norma de incriminare, elementul material este desemnat printr-un cuvânt sau
printr-o expresie ce arată acţiunea sau inacţiunea interzisă, este aşa numitul
"verbum regens".
a) Acţiunea sub care se poate prezenta elementul material desemnează o
atitudine a făptuitorului prin care face ceva, ce legea penală ordonă să nu se
facă. Ea se poate realiza prin: acte materiale ca: lovire, luare, distrugere,
ucidere; cuvinte, proferate de cuvinte la insultă, la propagandă pentru război
(art. 405 NCP); sau prin scris la inducerea în eroare a organelor judiciare;
Angelica Chirilă Conţinutul infracţiunii. Formele infracţiunii intenţionate
după fazele de desfăşurare
Sarcina de lucru 1
Sarcina de lucru 2
ca fiind acele acte care constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori
instrumentelor de săvârşire a infracţiunii ori în crearea condiţiilor favorabile
în vederea comiterii acesteia.
Fiind efectuate în realizarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea pe care o
pregătesc, actele preparatorii presupun existenţa unei rezoluţii infracţionale şi
deci nu sunt posibile decât la infracţiunile intenţionate.
Sub raportul conţinutului lor, actele preparatorii sau pregătitoare pot consta
din:
- acte de pregătire materială a săvârşirii faptei, cum ar fi producerea sau
procurarea mijloacelor sau instrumentelor ori adaptarea lor în vederea
săvârşirii faptei, asigurarea mijloacelor de transport şi a locului de refugiu după
săvârşirea faptei ori de depozitare a bunurilor sustrase, înlăturarea unor
obstacole materiale din calea săvârşirii faptei şi în general în crearea de
condiţii materiale favorabile pentru săvârşirea faptei;
- acte de pregătire morală cum ar fi culegerea de informaţii asupra condiţiilor
în care urmează să fie comisă fapta, atragerea de complici la săvârşirea
infracţiunii, studierea locului unde urmează să fie efectuată fapta ori a
mijloacelor cu care urmează să fie efectuată şi în general, în crearea de condiţii
psihice sau morale favorabile săvârşirii faptei.
Când actele preparatorii sunt efectuate de o altă persoană decât cea care va
executa nemijlocit infracţiunea, constituie acte de complicitate, care se
pedepsesc în condiţiile săvârşirii faptei tipice de către autor.
Pentru ca o activitate să fie considerată act de pregătire la săvârşirea unei
infracţiuni, trebuie să întrunească cumulativ următoarele condiţii:
a) Să aibă o existenţă obiectivă, să se materializeze într-o manifestare capabilă
să creeze condiţii favorabile executării acţiunii ilicite.
Pregătirea poate consta în procurarea de instrumente sau mijloace necesare
săvârşirii infracţiunii ori adaptarea lor în vederea înfăptuirii scopului propus,
luarea de informaţii cu privire la locul şi timpul săvârşirii faptei, luarea de
măsuri în vederea împiedicării descoperirii faptei sau asigurării folosului ce va
rezulta din infracţiune.
b) Activitatea de pregătire să se efectueze cu intenţie.
Cel ce realizează un act de pregătire acţionează cu intenţie directă, întrucât
prevede şi urmăreşte producerea rezultatului în vederea înfăptuirii căruia face
pregătirea necesară. Astfel, pe lângă existenţa obiectivă a actului respectiv, este
necesar să se dovedească că aceasta s-a efectuat pentru a servi la săvârşirea
infracţiunii proiectate. De exemplu, în situaţia procurării unei substanţe
otrăvitoare sau a unui material exploziv, se impune să se stabilească că
făptuitorul a efectuat un asemenea act cu scopul de a ucide o persoană.
c) Activitatea efectuată să nu facă parte din elementul material al infracţiunii
proiectate sau să nu constituie un început de executare a acesteia.
Angelica Chirilă Conţinutul infracţiunii. Formele infracţiunii intenţionate
după fazele de desfăşurare
Sarcina de lucru 3
Precizează, argumentat, care este tratamentul penal al actelor
premergătoare (preparatorii).
4.4. Tentativa
Definiţia şi condiţiile tentativei
In condiţia progresivă a procesului infracţional, tentativa se încadrează între
faza actelor pregătitoare şi faza consumării, reprezentând o încercare de a
comite infracţiunea numai când ne referim la activitatea materială, obiectivă,
adică la ipoteza în care făptuitorul săvârşeşte acte îndreptate spre consumarea
infracţiunii, dar nu le finalizează prin producerea rezultatului.
Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea,
executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul. (art. 32 alin. 1
NCP)
Caracterizându-se printr-o executare neterminată sau prin absenţa rezultatului –
deci printr-o latură obiectivă incompletă – tentativa este o formă atipică
(imperfectă) a infracţiunii pe care subiectul şi-a propus să o săvârşească. Ea
este însa o infracţiune pentru că, deşi nedesăvârşită din punct de vedere
obiectiv, este o faptă incriminată şi pedepsită de lege.
Din definiţia dată în Codul penal tentativei se desprinde faptul că pentru
existenţa acesteia trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
a) sa existe intenţia făptuitorului de a săvârşi o infracţiune determinată. Actele
de punere în executare a unei infracţiuni trebuie sa fie precedate de o asemenea
hotărâre, care presupune voinţa şi conştiinţa prevederii de a săvârşi o fapta
infracţională. Numai în cazurile în care se stabileşte existenţa intenţiei de a
săvârşi o anumită infracţiune se poate vorbi de o tentativă în concepţia Codului
nostru penal.
b) punerea în executare a hotărârii infracţionale. Prin “punerea în executare”
a hotărârii de a săvârşi infracţiunea se înţelege efectuarea unuia sau a unor acte
prin care se poate executa acţiunea ce constituie elementul material al
infracţiunii, element exprimat prin cuvântul care indică materialitatea faptei
prevăzut în fiecare text incriminator din partea speciala a noului Cod penal.
Se consideră că s-a pus în executare intenţia de a comite o infracţiune de
tâlhărie (art. 233 NCP) în situaţia în care s-au aplicat lovituri victimei în
scopul luării unui bun din posesia acesteia.
c) acţiunea de săvârşire a faptei să fie întreruptă sau să nu-şi producă efectul
din motive independente de voinţa făptuitorului. Dacă începerea executării este
momentul iniţial sau limita inferioară a tentativei, atunci întreruperea acţiunii
sau executarea ei până la capăt fără să se producă rezultatul reprezintă
momentul final sau limita superioara a acesteia.
Întreruperea executării şi neproducerea rezultatului chiar dacă executarea a fost
integral realizată trebuie să fie datorate unor împrejurări independente de
voinţa făptuitorului.
Angelica Chirilă Conţinutul infracţiunii. Formele infracţiunii intenţionate
după fazele de desfăşurare
Conţinutul tentativei
Conţinutul tentativei cuprinde latura obiectivă care are aceleaşi componente
obligatorii ca şi în cazul infracţiunii consumate, cu modalităţi specifice şi
anume: a trecerii la executare, a încetării executării elementului material ce
caracterizează latura obiectivă a infracţiunii încercate, deci cu prag inferior şi a
doua cerinţa ca executarea să fi fost întrerupă, fie sa nu-şi fi produs efectul,
deci un prag superior, între cele două limite, elementul material al tentativei se
realizează, în cazul tentaţiei neterminate, prin săvârşirea unui fragment din
actele ce trebuiau realizate, pentru consumarea infracţiunii, iar în cazul
tentativei terminate sau perfecte, prin epuizarea tuturor actelor ce
caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, dar fără efecte.
Deosebirea dintre tentativa şi infracţiunea consumată, în ceea ce priveşte
obiectul juridic, constă în aceea că prin infracţiunea consumată, de regulă, se
vatămă valoarea socială, în timp ce prin tentativă se creează întotdeauna un
pericol direct pentru aceasta. De aceea, gradul de pericol social al tentativei
este diminuat faţă de cel al faptei consumate.
A. Obiectul tentativei. In cazul tentativei, obiectul juridic este identic cu al
faptei consumate. De pilda, la infracţiunea de omor comisă atât în forma
consumată, cât şi a tentativei, obiectul juridic îl constituie relaţiile sociale
privitoare la dreptul la viaţă al unei persoane, ocrotite de legea penala.
Deosebirea dintre tentativa şi infracţiunea consumată, în ceea ce priveşte
obiectul juridic, constă în aceea că prin infracţiunea consumată, de regulă, se
vatămă valoarea socială, în timp ce prin tentativă se creează întotdeauna un
pericol direct pentru aceasta. De aceea, gradul de pericol social al tentativei
este diminuat faţă de cel al faptei consumate.
In funcţie de infracţiunea la care s-a început executarea, tentativa poate să se
caracterizeze şi prin existenţa unui obiect material asupra căruia se îndreaptă
activitatea făptuitorului.
B. Subiectul tentativei. Este persoana fizica/juridică care a luat hotărârea de a
comite infracţiunea şi care a început executarea ei. Persoana trebuie să
îndeplinească condiţiile generale de existenta ale subiectului infracţiunii: limita
de vârstă, responsabilitatea şi libertatea de hotărâre şi acţiune.
Tentativa este susceptibilă de a fi comisă în participaţie, caz în care făptuitorii
pot avea roluri diferite: autor, instigator şi complice, în funcţie de configuraţia
activităţii realizate.
C. Latura obiectivă. La tentativă, latura obiectivă are aceleaşi componente
obligatorii ca şi în cazul infracţiunii consumate, adică un element material,
un rezultat şi un raport de cauzalitate între activitatea fizică şi urmarea
produsă, însă distingem anumite particularităţi, pe de o parte, în ce priveşte
actul de executare, iar pe de altă parte, cu privire la urmarea imediată.
Actul de executare al tentativei la orice infracţiune se realizează numai prin
Angelica Chirilă Conţinutul infracţiunii. Formele infracţiunii intenţionate
după fazele de desfăşurare
Fapta la baza căreia a stat intenţia indirectă – chiar daca nu s-a realizat integral
– păstrează aceeaşi formă de vinovăţie. In susţinerea compatibilităţii tentativei
cu intenţia indirectă s-a mai invocat şi reglementarea cuprinsă în art. 32 NCP,
care defineşte tentativa şi care prevede că aceasta constă în punerea în
executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, adică a intenţiei; or, potrivit art.
16 NCP, intenţia cu care se săvârşeşte fapta poate fi directă sau indirectă.
Noul Cod penal aduce o modificare în ceea ce privește definiția tentativei,
punerea în executare a hotărârii fiind înlocuită cu punerea în executare a
intenției. Trimiterea generică la noțiunea de intenție duce la concluzia că
tentativa poate fi săvârșită cu intenție directă sau indirectă. (Udroiu, 2014)
Tentativa, fiind o forma a infracţiunii, prezintă nu numai trăsăturile esenţiale
ale infracţiunii dar şi un anumit conţinut în care sunt reflectate trăsăturile
caracteristice tentativei, în vreuna dintre modalităţile prevăzute de lege,
raportate la conţinutul unei anumite infracţiuni.
Formele tentativei
• Formele tentativei după gradul de realizare a executării
După gradul de realizare a executării actului material şi a cauzelor neproducerii
urmărilor, tentativa se poate prezenta sub următoarele forme:
A. Tentativa întreruptă (neterminată). Este reglementată de art. 32 alin. 1
teza I NCP şi constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi
infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă.
In această formă a tentativei, executarea începe imediat după terminarea actelor
pregătitoare şi durează până când, prin intervenţia unor forţe constrângătoare
ale voinţei subiectului sau a unor forţe independente de voinţa autorului,
executarea este întreruptă.
Cauzele de întrerupere sunt întotdeauna supravenite în raport cu ceea ce s-a
realizat până în momentul intervenirii lor şi variate ca natură şi mod de
manifestare.
Întreruperea executării are loc din cauze independente de voinţa făptuitorului,
în sensul că acesta este silit să se oprească şi să întrerupă executarea
infracţiunii. Nu interesează, din punct de vedere juridic, dacă aceste împrejurări
sunt în stare, în mod obiectiv, să înfrângă voinţa făptuitorului; este suficient ca
ele să îl influenţeze, să-i creeze o stare de teamă, încât să se oprească din
executarea infracţiunii.
Ca atare, infracţiunea poate eşua prin întreruperea executării, fie prin
intervenirea unei forte umane străine (ca în cazul în care o altă persoană loveşte
peste arma cu care făptuitorul încearcă să ucidă victima), fie prin capacitatea de
rezistenţă a victimei (ca în cazul în care femeia supusă constrângerii unui
bărbat reuşeşte să se opună la viol), fie prin preexistenţa unui obstacol (ca în
cazul unei cămăşi antiglonţ privitor la tentativa de omor prin împuşcare), fie
Angelica Chirilă Conţinutul infracţiunii. Formele infracţiunii intenţionate
după fazele de desfăşurare
infracţională efectuată din culpă devine periculoasă prin rezultatul său, deci
prin consumare.
S-a opinat în literatura de specialitate faptul că nu se poate concepe tentativa
nici în cazul culpei cu prevedere, deoarece făptuitorul îşi reprezintă rezultatul
socialmente periculos ca imposibil în cazul dat, el fiind convins că rezultatul nu
se va produce şi de aceea nu se poate susţine că trece la realizarea lui. Tentativa
presupune existenţa unei hotărâri de a comite o infracţiune, deci sunt excluse
de la tentativă infracţiunile săvârşite din culpă. In cazul culpei din neglijenţă,
tentativa nu este posibilă deoarece agentul are în reprezentarea sa un alt rezultat
decât cel care s-a produs efectiv. Acest rezultat a fost ceva neprevăzut deşi
previzibil pentru subiect (acesta trebuia şi putea să-l prevadă).
De asemenea, este exclusă tentativa la infracţiunile cu intenţie depăşită
deoarece rezultatul mai grav se produce din culpa agentului. Rezultatul nu este
prevăzut de agent deci acesta nu încearcă să-l producă. Conduita agentului nu
poate fi evaluată decât în raport cu infracţiunea de bază.
b) Infracţiunile praeterintenţionate la care rezultatul mai grav este produs din
culpă; deşi a acţionat cu intenţie, făptuitorul nu a acţionat în baza unei hotărâri
de a produce rezultatul mai grav, acesta a depăşit intenţia sa. De aceea, nu
poate fi vorba în cazul intenţiei depăşite despre punerea în executare a hotărârii
de a produce rezultatul mai grav, infracţiunile praeterintenţionate nefiind
susceptibile de tentativă.
După cum se ştie, latura subiectivă la infracţiunile praeterintenţionate are o
structură complexă întrucât forma de vinovăţie este mixtă şi se formează prin
unirea intenţiei cu culpa.
Daca primum delictum rămâne numai o încercare, avem o tentativă la
infracţiunea intenţionată. Când, însa, se pune în executare hotărârea de a
comite fapta intenţionată (primum delictum) dar urmarea specifică acesteia nu
are loc, în schimb se produce un rezultat mult mai grav, dar pe care făptuitorul
l-a prevăzut, nu l-a acceptat sperând fără temei că nu se va produce ori nu l-a
prevăzut deşi putea şi trebuia să-l prevadă, suntem în prezenţa infracţiunii
praeterintenţionate în forma consumată.
Potrivit art. 35 alin. 2 NCP, infracţiunea este complexă când în conţinutul său
intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune
sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea
penală; ceea ce caracterizează infracţiunea complexă fiind faptul că ea
cuprinde în conţinutul său simplu sau agravat acţiunea sau inacţiunea
caracteristică unei alte fapte prevăzute de legea penală, incriminată separat.
Integrarea conţinutului infracţiunii absorbite în infracţiunea absorbantă
imprimă infracţiunii complexe caracterul de unitate, iar interdependenţa şi
condiţionarea reciprocă a componentelor sale atribuie acesteia o structură
unitară şi un pericol social propriu, mai ridicat decât acela al infracţiunii sau
Angelica Chirilă Conţinutul infracţiunii. Formele infracţiunii intenţionate
după fazele de desfăşurare
Sarcina de lucru 4
Delimitează formele tentativei (10 – 15 rânduri).
Sarcina de lucru 5
Precizează care este importanţa stabilirii momentului consumării
infracţiunii.
Rezumat
În doctrina penală infracţiunea este cercetată şi sub raportul conţinutului, al
elementelor sale care o particularizează în raport cu alte fapte.
Conţinutul infracţiunii nu se confundă cu trăsăturile esenţiale ale acesteia,
care îşi găsesc reflectarea în orice conţinut punând în evidenţă caracterul
penal al faptei comise. Acesta este prevăzut de norma incriminatoare şi poate
fi definită ca o totalitate de condiţii prevăzute de lege pentru caracterizarea
unei fapte ca infracţiune.
Conţinutul infracţiunii poate îmbrăca două aspecte:
a) conţinutul legal, cel descris prin norma de incriminare şi cuprinde
condiţiile obiective şi subiective în care o faptă devine infracţiune;
b) conţinutul concret, este cel al unei fapte determinate, săvârşită în realitatea
obiectivă de către o persoană şi care se înscrie prin elementele sale în tiparul
abstract prevăzut în norma de incriminare.
În doctrina penală se face deosebire între conţinutul juridic şi conţinutul
constitutiv al infracţiunii care ar cuprinde condiţiile solicitate de lege, cu
privire la actul de conduită interzis, pe care le realizează infractorul prin
săvârşirea faptei ori care devin relevante prin comiterea faptei.
Perioada externă a activităţii infracţionale în care se realizează latura
obiectivă a infracţiunii este susceptibilă de anumite faze. Aceste faze se
Angelica Chirilă Conţinutul infracţiunii. Formele infracţiunii intenţionate
după fazele de desfăşurare
Teste de autoevaluare
1. Constituie factori ai infracţiunii:
a) obiectul şi subiecţii infracţiunii;
b) elementul material;
c) locul şi timpul săvârşirii infracţiunii;
d) cerinţele esenţiale şi scopul.
infracţiuni:
a) elementul material;
b) elementul subiectiv;
c) urmarea imediată.
c) o persoană juridică.
10.Există tentativă:
a) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau
defectuozităţii mijloacelor folosite;
b) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită modului cum a fost
concepută executarea;
c) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită lipsei obiectului de
la locul unde făptuitorul credea că se află.
Lucrare de verificare
Redactează un eseu structurat pe 60-70 rânduri (12 Times New Roman la 1,5
rânduri), în care să dezvolţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse,
următoarele intercondiţionări:
a) Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei;
b) Noțiunea de infracțiune în noul Cod penal. Tipicitate, imputabilitate,
antijuridicitate - trăsăturile esențiale ale infracțiunii;
Invocați, în argumentare, soluții din practica judiciară.
N.B.: Lucrarea va fi transmisă tutorelui în termen de 7 zile de la data anunţului
de executare a ei, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin acesta sau prin
platforma e-learning.
Bibliografie minimală
Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu
R.M., Roşca V. (1969; 1970). Explicaţii teoretice ale Codului penal român.
Partea generală. vol. I şi vol. II. Bucureşti: Academiei.
Antoniu G., Bulai C., Duvac C., Griga I, Ivan Gh., Mitrache C-tin, Molnar I.,
Pascu I., Pașca V., Predescu O.(2010). Explicaţii preliminare ale noului Cod
penal. Vol. I. Articolele 1-52. București: Universul Juridic.
M. Udroiu, V. Constantinescu.(2014). Noul Cod penal. Codul penal anterior.
București: Hamangiu.
Al. Boroi, I. Rusu, F. Puşcă, A. Chirilă, A. Dumitrache Ionescu, M. Pocora, G.
L. Goga, M. I. Bălan-Rusu. (2013). Practică judiciară în materie penală.
Drept penal. Partea generală. Dispozițiile actualului Cod penal și ale noului
Cod penal. București: Universul Juridic.
C. Voicu, A.S. Uzlău, R. Moroșanu, C. Ghigheci.(2014). Noul Cod penal. Ghid
de aplicare pentru practicieni. București: Hamangiu.
Angelica Chirilă Conţinutul infracţiunii. Formele infracţiunii intenţionate
după fazele de desfăşurare
Unitatea II
1. c; 2. a; 3. c; 4. b; 5. c; 6. b; 7. a; 8. b; 9. a, c; 10. b, c.
Unitatea III
1. c; 2. c; 3. b; 4. b, c; 5. c.
Unitatea IV
1. a, c; 2. a, b, c, d; 3. a, c; 4. c; 5. a, b; 6. c; 7. c; 8. a; 9. b, c; 10 a, c.
Angelica Chirilă Conţinutul infracţiunii. Formele infracţiunii intenţionate
după fazele de desfăşurare
Decizia nr. 1/14.04.2014 privind mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul
faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, publicată în M.Of. nr.
349 din 13.05.2014
Decizia nr. 2/14.04.2014 privind aplicarea legii penale mai favorabile în cazul prescripţiei
răspunderii penale, publicată în M.Of. nr. 319 din 30.04.2014
Decizia nr. 3/12.05.2014 privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din
Codul penal, publicată în M.Of. nr. 392 din 28.05.2014
Decizia nr. 4/12.05.2014 privind dispoziţiile art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 cu
referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal, publicată în M.Of. nr. 434 din 13.06.2014
Decizia nr. 5/26.05.2014 privind aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracţiunii
continuate, publicată în M.Of. nr. 470 din 26.06.2014
Decizia nr. 6/26.05.2014 privind mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile după
judecarea definitivă a cauzei în ipoteza tentativei, publicată în M.Of. nr. 471 din 26.06.2014
Decizia nr. 7/26.05.2014 privind aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din
Codul penal, în cazul infracţiunii continuate, publicată în M.Of. nr. 471 din 26.06.2014
Decizia nr. 8/26.05.2014 privind aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din
Codul penal, în cazul circumstanţelor atenuante sau agravante, publicată în M.Of. nr. 473 din
27.06.2014
Decizia nr. 9/02.06.2014 privind aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 5 din
Codul penal, publicată în M.Of. nr. 497 din 03.07.2014
Decizia nr. 10/02.06.2014 privind aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 5 din
Codul penal, în cazul circumstanţelor atenuante, publicată în M.Of. nr. 502 din 07.07.2014
Decizia nr. 12/02.06.2014 privind interpretarea dispoziţiilor art. 367 din Codul penal,
publicată în M.Of. nr. 507 din 08.07.2014
Decizia nr. 13/05.06.2014 referitoare la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din
Codul penal cu privire la hotărârile de condamnare pronunţate de un alt stat faţă de cetăţeni
români, recunoscute în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004, publicată în M.Of. nr.
505 din 08.07.2014
Decizia nr. 14/16.06.2014 privind aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din
Codul penal, în ipoteza cauzei speciale de reducere a pedepsei prevăzută în art. 3201 alin. (7)
din Codul de procedură penală anterior, publicată în M.Of. nr. 525 din 15.07.2014
Decizia nr. 15/23.06.2014 privind aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din
Codul penal, în cazul recidivei postexecutorii, publicată în M.Of. nr. 546 din 23.07.2014
Decizia nr. 16/23.06.2014 privind dispoziţiile art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 cu
referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal, publicată în M.Of. nr. 548 din 24.07.2014
Decizie nr. 21/2014, publicată în M.Of. nr. 24 din 13.01.2015
Decizie nr. 26/2014, publicată în M.Of. nr. 829 din 13.11.2014
Angelica Chirilă Conţinutul infracţiunii. Formele infracţiunii intenţionate
după fazele de desfăşurare
DOCTRINĂ
V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R.M. Stănoiu, V. Roșca,
Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, vol.
I (1969) și II (1970);
T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Ramureanu, Codul penal al
României, comentat si adnotat, partea generală, Ed. Ştiinţifică și Enciclopedică, Bucureşti,
1972;
G. Antoniu, Tratat de drept penal, volumul I, Introducere în dreptul penal. Aplicarea legii
penale, Ed. Universul Juridic, București, 2015;
G. Antoniu, T. Toader (coordonatori), G. Antoniu, C. Bulai, B.N. Bulai, C. Duvac, I. Griga, I.
Ifrim, Gh. Ivan, C-tin Mitrache, I. Molnar, I. Pascu, V. Pașca, O. Predescu, Explicaţiile
noului Cod penal. Vol. I. Articolele 1-52, Ed. Universul Juridic, București, 2015;
G. Antoniu, T. Toader (coordonatori), Al. Boroi, V. Brutaru, B. N. Bulai, C. Bulai, Șt. Daneș,
C. Duvac, M. K. Guiu, I. Ifrim, C-tin Mitrache, C. Mitrache, I. Molnar, I. Ristea, C. Sima,
V. Teodorescu, I. Vasiu, A. Vlăsceanu, Explicaţiile noului Cod penal. Vol. II. Articolele 53-
187, Ed. Universul Juridic, București, 2015;
G. Antoniu (coordonator), C. Bulai, C. Duvac, I. Griga, Gh. Ivan, C-tin Mitrache, I. Molnar, I.
Pascu, V. Pașca, O. Predescu, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal. Vol. I. Articolele
1-52, Ed. Universul Juridic, București, 2010;
G. Antoniu (coordonator), Al. Boroi, B. N. Bulai, C. Bulai, Șt. Daneș, C. Duvac, M. K. Guiu,
C-tin Mitrache, C. Mitrache, I. Molnar, I. Ristea, C. Sima, V. Teodorescu, I. Vasiu, A.
Angelica Chirilă Conţinutul infracţiunii. Formele infracţiunii intenţionate
după fazele de desfăşurare
Vlăsceanu, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal. Vol. II. Articolele 53-187, Ed.
Universul Juridic, București, 2011;
M. Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2015
M. Udroiu, Fișe de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
M. Udroiu, V. Constantinescu, Noul Cod penal. Codul penal anterior, Ed. Hamangiu,
București, 2014;
I. Pascu, A.S. Uzlău, Drept penal. Partea generală, Ediția a 3-a, Ed. Hamangiu, București,
2013;
Voicu, A.S. Uzlău, R. Moroșanu, C. Ghigheci, Noul Cod penal. Ghid de aplicare pentru
practicieni, Ed. Hamangiu, București, 2014;
Al. Boroi, Drept penal. Partea generală. Conform Noului Cod penal , Ed. a 2- a, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2010;
T. Toader, M.I. Michinici, A. C. Ciocîntă, M. Dunea, R. Răducanu, S. Rădulețu, Noul Cod
penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2014;
C. Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008;
Colecţia Revistei de Drept Penal, Revistei Dreptul etc.
JURISPRUDENŢĂ
G. Antoniu, C Bulai (coordonatori), R.M. Stănoiu, A. Filipaş, C. Mitrache, V. Papadopol, C.
Filişanu, Practică judiciară penală. Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, vol. I (1988),
vol. II (1990);
V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe
anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică și Enciclopedică, Bucureşti, 1977;
V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe
anii 1976-1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982;
V. Papadopol, Şt. Daneş, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii
1981-1985, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică;
G. Antoniu, V. Brutaru, Revista de drept penal. Studii şi practică judiciară, 1994- 2007, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2007;
Jurisprudenţa instanţei supreme în unificarea practicii judiciare (1969-2008), Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2008;
Bulai, Constantin; Mitrache, Constantin, Drept penal român. Partea generală - Culegere de
probleme din practica judiciară pentru uzul studenților, Editia a VI-a, revăzută și adaugită,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
Angelica Chirilă Conţinutul infracţiunii. Formele infracţiunii intenţionate
după fazele de desfăşurare
TESTE GRILĂ
M. Udroiu, Teste grilă. Drept penal și procedură penală, Ed. Universul Juridic, București,
2015;
E. Stănișor, Teste grilă pentru admiterea în magistratură și avocatură, Ed. Universul Juridic,
București, 2014;
P. Dungan, E.G. Simionescu, Drept penal. Teste grilă pentru licență, masterat, admitere în
avocatură și magistratură, Ed. Hamangiu, București, 2014.
ADRESE WEB
- www.cdep.ro; - www.jurisprudentacedo.com; - www.clr.ro
- www.scj.ro; - www.jurisprudenta.com;
- www.ccr.ro; - www.juridice.ro;
- www.just.ro - www.euroavocatura.ro/jurisprudenta;
- www.avocatura.com ; - www.dreptonline.ro;
- www. portal.just.ro; - http://eur-lex.europa.eu;