Bostinaru Andrei: an 2, grupa 23 EFS

Istoric si Evolutia Judo-ului

Istoria Judo-ului

Istoria judo-ului începe cu jujutsu japoneză. Jujutsu japoneză a fost practicată și

îmbunătățită continuu de către samurai.

Ei au folosit aruncările și încuietorile comune în cadrul artei ca mijloc de a apăra

împotriva atacatorilor cu armuri și arme. Jujutsu la un moment dat a fost atât de popular în
zonă încât se crede că au fost predate peste 700 de stiluri diferite de jujitsu în anii 1800.

În anii 1850, însă, străinii au introdus Japonia în arme și diferite obiceiuri, schimbând
națiunea pentru totdeauna. Aceasta a dus la restaurarea Meiji în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, o perioadă în care împăratul a contestat guvernarea shogunatului
Tokugawa și la depășit în cele din urmă. Rezultatul a fost pierderea clasei Samurai și a
multor valori tradiționale japoneze. Mai mult, capitalismul și industrializarea au înflorit,
iar armele s-au dovedit a fi superioare săbiei în luptă.

De când statul a devenit important în acest moment, activitățile extrem de individualizate,

cum ar fi artele marțiale și jujutsu, au scăzut. De fapt, în această perioadă, multe școli
jujutsu au dispărut, iar unele practici de arte marțiale au fost pierdute.

Aceasta a condus lumea la judo. Noţiunea de judo a fost răspândită în cele mai multe
cazuri cu un conţinut eronat, la care sa adăugat — precum la poveştile care circulă în
popor din gură-n gură — o serie de alte eronări, pornite din izul de imaginaţie bogată al
omului din popor. Fondul lucrurilor (care conţine o parte de adevăr), aşa cum se întâmplă
şi la poveştile menţionate, a rămas însă acelaşi, cunoscut ca: secretul slabului pentru a-1
învinge pe cel tare, sau arta prin care omul mic reuşeşte să-l învingă pe cel mare. Tocmai
acest aspect a făcut să se producă acea „mare atracţie”(a oamenilor) către judo şi, totodată,
ca el să capete azi o asemenea popularitate. În acest sens, judoul a fost confundat (şi mai
este şi astăzi) cu JUJUTSU (scris de foarte multe ori impropriu JUJITSU sau JIU-JITSU),
deoarece în mintea multora el era (sau este încă) însoţit de o serie de „figuri” sau lovituri
periculoase (de regulă ,,tabu“), prin care un adversar devine repede „inofensiv”. Voi face
foarte repede lumină aici arătând că, jujutsu conţine în- tr-adevăr o serie de prize, chei, dar
mai ales lovituripericuloase ce vizează în special puncte vitale ale corpului, precum şi
unele procedee de apărare (toate acesteafolosite cu mult timp înainte de către vechii
samurai, în lupte). Judoul, în schimb, este un sport ca oricare altul,cu reguli bine
precizate, în care noţiunea de emulaţie este îndreptată în sensul de a învinge adversarul în
spiritul respectului faţă de acesta şi în limitele permise de regulament

În ceea ce priveşte al doilea caracter al cuvântului JUDO, acesta are o implicaţie mai
adâncâ, mai filozofică. În general, DO poate fi definit ca „drumul spre perfecţiune”. Toate
artele marţiale şi toată cultura japoneză de această natură reflectă, în acelaşi grad, esenţa
spirituală întruchipată în religii ca Budhismul și Confucianismul. De la prima derivă
„Budshicido”(adesea descris în termeni romantici ca „Drumul războinicului”), codul
nescris al eticii samurailor. La început, budhiştii au căutat perfecţiunea prin meditaţie şi
studiu în mari edificii publice, al căror nume purtau în mod obişnuit sufixul „DO”.
Maeştrii care învăţau şi practicau artele marţiale erau adesea conduşi de acelaşi ideal. Ei
doreau ca principiile artei lor, la fel ca şi „Budhismul”, să depăşească aureola perfecţiunii
fizice şi să întruchipeze cele mai înalte norme de dezvoltare morală, în armonie cu
puritatea mişcărilor corpului. O altă versiune este aceea după care, un oarecare s-a stabilit
pe insulele japoneze în timpul dinastiei Ming, aducând cu el o artă secretă şi
înspăimintătoare, JUJUTSU, cu ajutorul căreia reuşea să-i învingă pe cei mai puternici.

Aparitia Judo-ului in Romania

În ţara noastră judo apare sub forma iniţială de jujutsu. În anul 1928, maestrul japonez
KeishichiIshiguro vizitând O.N.E.F.-ul (Oficiul Naţional de Educaţie Fizică) împreună
cu reprezentanţii legaţiei Japonieiîn România, primeşte a preda lecţii de jujutsu aici
câteva luni. Unul dintre elevii săi, prof. Teacă Emilian, continuă răspândirea jujut-
sului la noi în ţară, predând cursuri studenţilor de I.E.F.S. şi ofiţerilor /elevi de la
I.M.E.F., între anii 1928—1935, pentru care scrie şi prima carte românească despre
jujutsu cu caracter aeauto-apărare intitulată „Arta apărării personale”; ulterior, predă
cursuri la I.N.E.F. până în anul 1947. În anii ceurmează, jujutsu este predat numai în
armată şi miliţie, -evoluţia sa fiind întreruptă. Primele secţii de judo cucaracter
sportiv au luat fiinţă în anul 1957 sub conducerea prof. Florian Frazzei, la liceele Spiru
Haret şi I. L. Caragiale din Bucureşti. În anul 1938, în cadrul S.S.E. din Bucureşti ia
fiinţă o secţie de judo — prima şcoală românească de judo şi pepinieră de instructori
sportivi şi arbitri în acest domeniu. Această secţie de judo a fost condusă şi instruită tot
de prof. Florian Frazzei. De altfel, judo ca sport îşi semnează acum prima sa carte de
vizită în România, şi prima formă de introducere oficială (judoul fiind recunoscut ca
sport de C C.F.S ). Un prim aspect îl descoperim în ritualul „salut", care are o
semnificaţie de respect deosebit, purtat maestrului, partenerului de lucru,
adversarului etc. El are o valoare educativă deosebită şi s-a transmis până în zilele
noastresub cele două forme: salutul de jos, din genunchi (ZAREI) şi salutul din
picioare (RITZUREI). Aceste forme de salut au un caracter ceremonios,inoculează un
respect deosebit pentru tot ce ţine de judo şi în viaţa cotidiană, ceea ce-i conferă o
valoare educativă extraordinară. Tot referitor la aspectul educativ al judoului, ne
putem referi şi la complexitatea problemelor de acordare şi respectiv obţinere a
gradelor de clasificare sportivă şi a centurilor colorate. Pentru a nu deveni un lucru
dăunător, acestor sportivi trebuie însă a li se educa modestia, indiferent de gradul de
măiestrie atins sau de performanţa realizată (trebuie cooptaţi totodată pentru a-i ajuta
pe cei rămaşi în (umar).

Lupta propriu-zisă educă la sportivi voinţa de a învinge, curajul, stăpânirea de sine,

calmul, capacitatea de a suporta durerea în anumite cazuri, capacitatea de a şti
permanent situaţia din luptă (cine este în avantaj), capacitatea de a rezolva eficient
situaţiile ivite etc.; într-un cuvânt, un ansamblu de calităţi psihice deosebit de
necesare şi în viaţa cotidiană.
Exercitii Metodice:

1) UKI-GOSHI: Este un procedeu de bază, care va servi pentru învăţarea numeroaselor tehnici de şold.
Ambii luptătorii se află în poziţie naturală, cu picioarele pe aceeaşi linie. Tori înaintează cu piciorul drept
în apropierea piciorului drept al lui Uke, apoi pivotând spre stânga pe vârful stâng puţin în exteriorul
piciorului stâng al lui Uke. O dată cu această acţiune a picioarelor, părăsind reverul stâng al lui Uke, Tori
introduce braţul drept pe sub axila stângă a adversarului, cuprinzându-i spatele la nivelul centurii. În
continuare atacantul cu ajutorul braţului drept, printr-o mişcare de rotaţie spre stânga şi tracţiune
puternică a braţului stâng în direcţia şoldului stâng, aruncă oponentul cu spatele pe saltea.

Metoda prin care învățăm exercițiul:

Execuţia pivotării (Ţai-Sabaki) fără partener;

- execuţia pivotării şi dezechilibrării fără partener;

- execuţia integrală a aruncării peste şold fără partener;

- execuţia dezechilibrării şi a pasului înainte lateral cu piciorul drept, cu prize asupra partenerului;

- execuţia integrală a aruncării de pe loc şi din mişcare cu partenerul semiactiv.

În competiţii de cele mai multe ori acest procedeu se efectuează din deplasare, când oponentul
înaintează cu piciorul stâng sau drept. Dezechilibrarea oponentului se face înainte pe ambele picioare.

2) DE-ASHI-BARAI: Este un procedeu care se efectuează cu ajutorul unui picior şi se bazează pe o poziţie
naturală a corpului, fapt care permite luptătorului să acţioneze în viteză la momentul potrivit. Priza este
clasică, cu menţiunea că atacantul (Tori) va apuca mâneca dreaptă a oponentului (Uke) deasupra cotului.
Pentru a executa acest procedeu, trebuie la început să-l obligăm pe oponent prin tracţiune de mâneca
dreaptă să înainteze cu piciorul de aceeaşi parte, care, în momentul în care va atinge cu călcâiul drept
solul (înainte să cadă centrul de greutate asupra lui), va fi măturat spre înainte şi puţin spre exterior din
zona gleznei în regiunea maleolei externe.

Metoda prin care învățăm exercițiul: Balans lateral din exterior spre
interior, alternativ cu piciorul stâng şi drept, simulând lovirea cu talpa;- acelaşi exerciţiu, împingând
înainte şoldul, corespunzător piciorului care balansează;
- sincronizarea mişcărilor de balans ale picioarelor cu acţiunile de dezechilibrare;

-,,măturarea” piciorului avansat al unui partener care stă pe loc;

- acelaşi exerciţiu, partenerul păşind spre înainte. Se urmăreşte momentul oportun;

- dezechilibrarea partenerului o dată cu simularea ,,măturării”;

- execuţia sincronizată a ,,măturării” şi dezechilibrării, fără aruncare;

- execuţii repetate ale procedeului cu partener pasiv şi semiactiv.