CURS 1

Importanta si rolul disciplinelor de combat în sistemul ştiinţei domeniului.

Istoricul disciplinelor de combat în lume şi-n România;

CONCEPTUL DE DISCIPLINĂ DE COMBAT

Disciplină de combat, este orice disciplină sportivă de luptă care, înglobează

acte şi acţiuni motrice şi psihice necesare pentru realizarea de acţiuni de atac ,

aparare, contraatac, eschive, blocaje etc., şi folosirea acestora cu scopul precis şi

direct de a câştiga o luptă competiţională.

Conceptul de combat cuprinde de asemenea şi capacitatea individului de a

elimina adversarul în condiţiile unei lupte necompetiţionale, aşa cunoscuta luptă

războinică.

Disciplină de combat este acea disciplină care cuprinde o multitudine de

factori de natură bio-psiho-sociomotrică, care contribuie la dezvoltarea individului

ca un tot, din punct de vedere al luptătorului complet, al sportivului desăvârşit, al

laturii marţiale (artă, do – cale), al formării educaţiei continue, al educării

nonviolenţei, al îmbunătăţirii continue a stării de sănătate, al capacităţii de

dezvoltare permanentă pe latură spirituală (filosofia zen, etc.), al capacităţii de

concentrare energetică, a integrarii psiho-sociale.

În conceptul de disciplină de combat, se integrează sporturi precum:

- Karate-do, judo, kobudo, sumo, ju-jitsu, aikido, kendo, taekwondo, wushu,

kick box, thai box, vovinam viet vo dao, kempo, savate, mixed martial arts,

ashihara karate, lupte libere, lupte greco romane, box, etc., nu în ultimul rând,

orice combinaţie între sporturile amintite anterior, devine de drept sport de

combat, sau disciplină de combat.

 ISTORICUL ARTELOR MARȚIALE - APARIŢIE ŞI EVOLUŢIE

Înainte de abordarea propriu-zisă a acestui capitol, trebuie să menţionăm

că cercetarea livrescă referitoare la istoria karate-do-ului a relevat existenţa

multor inadvertenţe în relatarea corectă a istoriei disciplinei, iar în acest sens

am încercat să realizăm o expunere cronologică a evenimentelor.

Artele marţiale datează încă din anul 1372, dar se pare că nu există

documente scrise despre elementele tehnice ale începuturilor, pentru că

transmiterea formelor de luptă se făcea prin practică, nu prin astfel de

materiale. Totuşi, China, Coreea şi Okinawa par să deţină monopolul asupra

apariţiei unor forme de luptă studiate şi calculate, ce vin în ajutorul

practicanţilor cu un bagaj pentru dezvoltarea lor pe toate planurile: fizic, psihic

şi spiritual.

2.1.1. Apariţia artelor marţiale în China

Există documente ce atestă că, în secolul VI d.H., un călugăr budhist cu numele

de Bodhidarma trece în China cu scopul de a propavădui budhismul Dyana (în

China, secta budhistă bazată pe meditaţie este denumită Chan, iar în Japonia,

Zen). Bodhidarma era un fost nobil care a îmbrăţişat religia budhistă şi s-a

antrenat în Kalaripayat (forme de luptă indiene). În periplul său, el poposeşte

la Templul Shaolin, care fusese întemeiat doar cu câteva zeci de ani în urmă.

Nu se dă crezare spuselor sale de către călugării aparţinând şi ei budhismului,

dar altui curent, drept pentru care Bodhidarma se retrage într-o peşteră din

apropiere şi meditează timp de nouă ani cu faţa la o stâncă. Efortul lui

supraomenesc îi convinge pe călugării de acolo să îmbrăţişeze secta Dyana.

Astfel, Mănăstirea Shaolin devine de notorietate, făcând ca această ramură

budhistă să ia amploare. Bodhidarma (Da Mo, în chinezeşte) punea accentul pe

două exerciţii energetice pentru menţinerea unei stări optime de sănătate, dar

cele mai importante erau metodele de meditaţie.

 Călugării care trăiau în templu au un mare aport la dezvoltarea

tehnicilor de luptă, scopul lor precis fiind de a-şi apăra integritatea corporală

şi, nu în ultimul rând, de a apăra mănăstirea care era foarte des atacată de

tâlhari. Templul Shaolin devine astfel locul unde se dezvoltă o şcoală de renume

în lumea artelor marţiale, cu zeci de subşcoli deosebite unele faţă de celelalte.

Se ştie că Templul Shaolin a reprezentat un real sprijin pentru dinastiile care

s-au perindat la conducerea Chinei timp de cca 1400 de ani. China a fost cea

care a reuşit să ajute la răspândirea artelor marţiale în Estul îndepărtat.

2.1.2. Apariţia artelor marţiale în Coreea

În secolul V d.H., Coreea era împărţită în trei regate (Silla, Koguryo şi

Baek-Je) care erau într-un război continuu, iar Silla, cel mai mic dintre ele, era

cotropit în mod constant.

Fig. 1. Împărţirea în regate a Coreei în secolul V d.H.

Coreea sec. V

Regatul SILLA Regatul KOGURYO Regatul BAEK-JE

 Astfel a luat fiinţă Hwarang Do (Calea bărbaţilor viteji), un grup de tineri

patrioţi care au început să se pregătească cu tehnici marţiale pentru a face faţă

agresiunilor exterioare. Membrii Hwarang Do erau buni cunoscători de tehnici

marţiale, nu numai cu armele naturale, dar stăpâneau şi sabia, tirul cu arcul

sau echitaţia marţială. Ei au căpătat atât de multă putere şi credibilitate încât

au reuşit chiar să unească cele trei regate sus-amintite şi să instaureze, pentru

o vreme, pacea în zonă; însă, prin dispariţia războaielor, Hwarang Do îşi pierde

din putere deoarece nu mai exista „obiectul muncii”.

Aşa apar în Coreea alte forme de arte marţiale, Soo Bgak Gii şi Tae Kyon,

acesta din urmă fiind chiar un sport de luptă naţional ce conţine lovituri de

picior spectaculoase, sărituri, dar şi tehnici de proiectare, articulare şi

ştrangulare.

Un moment important în istoria Coreei îl reprezintă cucerirea acesteia

de către Japonia, al cărei guvern interzice orice formă de arte marţiale coreene,

impunându-şi propriile forme de luptă - Judo şi Kendo. Dar coreenii continuă

să se antreneze în secret. Artele marţiale coreene renasc după eliberarea Coreei

şi se reiau concursurile de Tae Kyon şi de Komdo (scrimă coreeană,

asemănătoare cu Kendo).
 Artele marţiale japoneze se află şi azi la originea celor coreene, astfel:

Tang Soo Do (artă derivată din Shotokan), Tae Kwon Do ITF (sistem iniţial

militar, creat de Generalul Choy Hong Hi prin combinarea elementelor de

Karate Kyokushin şi Shotokan cu elemente tradiţionale coreene), Tae Kwon Do

WTF (combinaţie de Karate cu Tae Kyon, actualmente sport olimpic), Hapkido

(combinaţie de Aiki Jutsu cu elemente tradiţionale coreene).

2.1.3. Apariţia şi dezvoltarea karate-do-ului în Argipeleagul nipon

În Okinawa, încă din cele mai vechi timpuri se întâlnesc în clasa

luptătorilor okinawaieni „bushi” forme de arte marţiale cu şi fără arme, dar cu

influenţe chinezeşti. Posibilele răscoale fac ca portul armelor să fie interzis în

perioada regelui Sho Hoshi, în jurul anului 1400, această situaţie ducând la

antrenamente cu arme neconvenţionale, cum ar fi uneltele agricole. Regele află

despre noile metode de antrenament cu unelte agricole ce ţineau loc de arme şi

înăspreşte condiţiile, interzicând orice fel de obiecte tăioase şi ajungând până

la a lăsa un singur cuţit în sat, legat cu un lanţ în piaţa publică şi păzit de un

soldat japonez. În sistemele de luptă okinawaiene au fost introduse şi păstrate

până în zilele noastre tehnici de luptă provenite din China şi Asia de sud-est.
 Trei curente aveau să fie prolifice în karate-ul din Okinawa secolului XIX,

curente ce urmau să poarte denumirile după locurile de origine, acestea fiind:

1. Shuri Te, cu mişcări în cea mai mare parte lineare, viteza fiind una dintre

caracteristicile de bază, iar lupta la distanţă, eschivele şi loviturile de

picior făcând din acest stil unul foarte energic;

2. Naha Te, stil asupra căruia şi-au pus amprenta stilurile de luptă din sudul

Chinei, care au caracteristici proprii asupra poziţiilor care sunt stabile şi

foarte puternice, loviturile de picior sunt executate la nivel coborât, iar

distanţele sunt mici.

3. Tomari Te, un stil ce înglobează loviturile, parările, eschivele, dar

accentuează folosirea tehnicilor articulare şi proiectările la sol.

 Fig. 2. Curentele karate-do-ului okinawaian în secolul XIX

CURENTELE
KARATE-DO-ULUI
Shuri Te DIN OKINAWA Naha Te
SEC XIX

Tomari Te

Anul 1898 este unul de rezonanţă, deoarece Consiliul Marilor Maeştri din

Okinawa (Shobukai-ul Okinawaian), conducători de şcoli marţiale, hotărăşte

denumirea de karate scris ca şi „mâna chinezească”, valabil pentru toate

formele de To De. De reţinut că, în aceeaşi perioadă, maestrul Anko Itosu,

supranumit părintele karate-ului modern („Grandfather of Modern Karate”),

implementează în orele de educaţie fizică ale şcolilor din Okinawa exerciţii

desprinse din karate.

 To De era numele acestei arte marţiale, karate-do, în perioada amintită,

şi Kobudo, care însemna lupta cu uneltele agricole ce erau transformate în

arme şi erau incluse în sistemul de educaţie publică. To De se oficializează în

şcolile din Okinawa în 1902, an în care Gighin Funakoshi începe educaţia prin

To De şi în liceele okinawaene.

În secolul XX, prin anii ’20, Japonia era mult mai dezvoltată economic

decât Okinawa, de aceea mulţi maeştri se îndreaptă spre aceasta pentru a-şi

câştiga mai uşor traiul. Mici săli de antrenament numite dojo-uri iau fiinţă, cu

scopul de a rotunji veniturile celor ce ştiau karate. Este momentul în care

japonezii iau contact cu ele şi începe astfel răspândirea lor în Arhipeleagul

nipon.

Un maestru de renume din lumea karate-ului, Gighin Funakoshi, în

calitate de Preşedinte al Shobukai (Organizaţia de Arte Marţiale din Okinawa),

dar şi alţi maeştri, alături de elevi ai liceelor din Okinawa, au acces la o

demonstraţie, în 1921, în faţa Prinţului moştenitor al Japoniei, Hiro Hito, ce

urma să devină împărat, demonstraţie care avea să lase o impresie foarte bună,

fapt ce înlesneşte dezvoltarea karate-ului prin înfiinţarea de noi săli (dojo-uri).

 Dorim să facem trecerea poate la cea mai importantă perioadă din istoria

karate-do-ului, şi anume crearea karate-ului modern, în 1922, atunci când

maestrul Gighin Funakoshi a fost invitat de fondatorul Judo-ului, Jigoro Kano,

să prezinte arta sa, Ryu Kyu Karate Jitsu, chiar la „templul Judo-ului”,

Kodokan din Tokio, demonstraţie organizată de Ministerul Culturii din

Japonia sub denumirea de Dai Ikai Taiiku Tenrakai sau reuniunea

demonstrativă a sporturilor.

Demonstraţia a lăsat o impresie cum nu mai fusese alta până atunci în

domeniu şi era pentru prima dată când practicanţi de alte discipline marţiale,

cum ar fi Kendo, Judo sau Jujitsu, asistau la o demonstraţie de karate, iar în

noaptea de dinainte, Funakoshi a confecţionat singur două costume

asemănătoare cu cele folosite de practicanţii de judo. Foarte curând, Funakoshi

găseşte sprijin în rândul maeştrilor prezenţi, unul dintre ei fiind Hironori

Otsuka, practicant de Jujitsu-Kempo, a cărui artă semăna cu cea a lui

Funakoshi, adică avea influenţe puternice din Shaolin Kempo.

Patru stiluri stau la baza karate-ului practicat azi, stiluri care sunt de

notorietate şi sunt stilurile create de Funakoshi, Otsuka, Mabuni şi Myaghi.

Cele patru stiluri sunt:

1. Karate-Do Shotokan Ryu - fondat chiar de Gighin Funakoshi

2. Karate-Do Shito Ryu - fondat de Kenwa Mabuni

3. Karate-Do Goju Ryu - fondat de Chojun Myaghi

4. Karate-Do Wado Ryu - fondat de Hironori Otsuka

 Tot în 1922, în Japonia apar primele competiţii, drept pentru care karate-

ul devine şi sportiv, iar în Okinawa se păstrează forma iniţială a karate-do-ului.

Organizaţia care se ocupa cu recensământul şi recunoaşterea diferitelor

arte marţiale japoneze, Nippon Botoku Kai, încununează eforturile maeştrilor

din karate prin oficializarea To-De-ului, în 1931. Era timpul pentru schimbarea

denumirii ideogramelor cuvântului To De în Karate-Do din „mâna

chinezească” în „mâna goală”, pentru a nu răni orgoliul japonez, aspect

consemnat în istoria karate-do-ului în 1936, propunerea venind tot de la

Funakoshi.

Astfel, karate-ul este predat prin prisma a două componente: Kata (luptă

imaginară cu mai mulţi adversari, constituită din mişcările de bază ale unuia

sau mai multor procedee tehnice executate lent sau rapid) şi Kumite (luptă

liberă, unde sunt folosite toate tehnicile cunoscute).

 Artele marţiale sunt interzise pe o perioadă de trei ani, în timpul

ocupaţiei americane, însă Funakoshi intervine pe lângă Ministerul Educaţiei

din Japonia şi reuşeşte să păstreze karate-do-ul, care este predat ca disciplină

de educaţie fizică, nu ca artă marţială. La vârsta de 89 de ani, în 1957, se

produce inevitabilul şi Funakoshi decedează. Este şi anul în care Masatoshi

Nakayama, în calitate de conducător încă din 1954 al J.K.A. (Japan Karate

Association), organizează primele campionate ale Japoniei, al căror succes a

fost enorm. Acest succes avea să propulseze din acel moment karate-do-ul în

întreaga lume, atât ca sport, dar mai ales ca mesaj al unei culturi şi civilizaţii

de mii de ani.

„Arta karate-do este o expresie a culturii japoneze şi trebuie practicată în acest

context” (Amălinei N, 1998: 19).

Nu trebuie să uităm că maestrul Funakoshi a fost personalitatea care a

pus cel mai mare accent pe studierea karate-do-ului în Universităţile din

Japonia. „Maestrul Funakoshi, care a creat Shotokan Karate-Do, a asociat

direct artele marţiale studiului universitar, pentru a sublinia legătura cu spaţiul

cultural specific, cu o cultură milenară de prestigiu şi cu o manieră de studiu

intelectuală” (Amălinei N., 1998: 21).

 Şi astăzi, Campionatele Naţionale Universitare de Karate-Do din Japonia

sunt considerate mai ridicate valoric chiar şi decât Campionatele Naţionale de

Karate-Do ale Japoniei. Ne putem explica de ce societatea japoneză are unul

dintre cele mai ridicate niveluri, din toate punctele de vedere, dacă ţinem cont

de faptul că arta Karate-Do este o disciplină predată în tot sistemul educaţional

din Japonia, din primul an de şcoală şi până în ultimul an de studii universitare.

2.1.4. Răspîndirea karate-do-ului pe mapamond

 Răspândirea karate-do-ului la nivel mondial se produace la începutul

secolului XIX, când mulţi okinawaieni se stabilesc în America, Hawaii, printre

ei fiind şi câţiva experţi în arta marţială To-De. În 1920, maestrul okinawaian

Shungan Wailaua-Toryu (1879-1945) face parte din acest grup şi întemeiază

Shora-Ryu Kempo Karate, cu o mare influenţă asupra dezvoltării karate-do-

ului, iar în 1927, discipolul său, Matsuyama Shinsuke, întemeiază Kempokan-

Ryu.Maeştrii Higaona şi Zeiho, reuşesc şi ei să dea naştere organizaţiei Karate

Seininkai, iar în 1936, Mitose Nasayoshi, unul dintre cei mai buni discipoli ai

marelui maestru Choki Motobu, va veni în Hawaii şi va întemeia stilul Koso

Shorei-Ryu. Răspândirea karate-do-ului se va produce, pe continentul

american, în anii ’50, când soldaţii întorşi acasă după satisfacerea stagiului

militar în Okinawa reuşesc să înfiinţeze mai multe săli (dojo-uri) de karate.

Robert Trias, elev direct al maestrului Khoki Motobu, pune bazele organizaţiei

United States Association în 1948, iar în 1955, organizează primul şi singurul

Campionat Mondial al tuturor stilurilor din istoria karate-do-ului.

 Un moment care trebuie remarcat, datorită notorietăţii unora dintre cei

mai mari luptători, dar şi „ambasadori” ai acestor forme marţiale, este acela

când Ed Parker, pe numele său complet, Edmund Parker, îl va ajuta pe Bruce

Lee să se lanseze în lumea cinematografiei, şi când organizează, împreună cu

Elvis Presley, un pătimaş al artelor marţiale, o competiţie între echipele

Statelor Unite ale Americii şi Hawaii, cu luptători legendari precum Chuck

Norris, Mike Stone, Allen Steen şi Arnold Urquidez.

Primul Campionat Mondial de Karate are loc în anul 1973, fiind

organizat de un alt nume de legendă în lumea karate-do-ului, Tomy Lee, iar în

1974, marii promotori ai karate-do-ului din America, Mike Anderson, Linda

Lee (soţia lui Bruce Lee), Dan Inosanto, Joe Lewis şi Bill Walace, împreună cu

Profesional Karate Associations, organizează în California primul Campionat

Mondial de Karate contact, folosindu-se pentru prima oară denumirea de

Karate Full-Contact, unde este prezentat şi purtat, tot în premieră,

echipamentul de luptă. Un an mai târziu, în 1975, Masutatsu Oyama,

considerat unul dintre cei mai mari luptători ai tuturor timpurilor, organizează

primul Campionat Mondial de Kyokushinkai Karate, luptă de contact fără

echipament de protecţie.
 Nici în Europa karate-do-ul nu s-a lăsat prea mult aşteptat, iar în anul

1954 ia fiinţă în Franţa prima Federaţie Naţională de Karate şi Box, sub

denumirea de „Fédération Française du Karaté et de la Boxe”, avându-l ca

protagonist, pentru înfiinţarea acesteia, pe francezul Henry Plee, care îl invită

să activeze oficial, ca instructor coordonator, pe maestrul Hiroo Mochizuchi. În

1957, alţi mari maeştri, cum ar fi Harada Mitsosuke, Yoshinano Nanbu şi Taiji

Kase, i se alătură lui Mochizuchi, dorind promovarea karate-do-ului în Europa.

Datorită comunităţii franceze, avide de cunoaştere în domeniul Karate,

răspândirea acestuia în Franţa se produce „fulgerător”, iar Parisul este

considerat a fi capitala europeană cu cei mai mulţi practicanţi şi maeştri de

karate-do care activează pe „bătrânul” continent.