Romania

Minsiterul Educatiei Nationale

Universitatea ‘’Dunarea de jos’’ din Galati

Facultatea Transfrontaliera de Stiinte , Economice si ingineresti

Teoria și practica în sporturile de combat(judo)

Referat
La tema:
JUDO - APARIŢIE ŞI DEZVOLTARE

A elaborat: Nitroșer Stanislav

A evaluat : Manolache Victor
Chișinău 2020

Cuprins
 1. Istoria Judo-ului.

2. Fondarea Judo-ului.

3. Apariția și dezvoltarea judoului în

Romania.
Istoria Judo-ului

Judoul În 1882, pornind de la principiile tradiționalului jujitsu și păstrând tehnicile de aruncare și

prize ale acestuia, profesorul Jigoro Kano și-a format propriul său stil, care a devenit cunoscut sub
denumirea de Kano-ryu, iar mai târziu s-a numit Kodokan Judo.
Principiile sale se bazează pe folosirea supleții în locul forței brute, fiind eliminate loviturile și unele
luxări periculoase, cum ar fi luxarea degetelor. În judo se folosesc proiectări, secerări, fixări la sol,
strangulări și luxări.
La începutul secolului trecut, pe măsură ce judoul a fost popularizat în Europa, și-a pierdut treptat
caracterul și proprietățile de artă marțială, transformându-se în sport. În 1964 judo a devenit probă
olimpică.
Practicantul judoului se numește judoka. Sala unde se practică judoul se numește dojo.
Echipamentul de judo, numit judogi, a fost introdus de către Kano în anul 1907, dar
pentru grade folosea, în continuare, numai centuri albe și negre.

Originea artelor marţiale japoneze este foarte vagă şi lucrurile cunoscute astăzi sunt mai mult
legendă decât adevăr. Totuşi, sistemul artelor marţiale takenouchi-ryu fondat în 1532 este considerat
începutul formelor de jujutsu japonez. Fondatorul sistemului preda jujutsu într-o manieră bine
structurată.

În următorii câteva sute de ani, artele marţiale au fost perfecţionate de Samurai care studiau toată
viaţa 20-30 de forme de arte marţiale. Dintre toate, numai una singură era bazată pe autoapărarea
neînarmată-jujutsu. Până la jumătatea secolului al XIX-lea, exista un număr de 700 de forme diferite
de jujutsu. Cele mai populare erau : takenouchi-ryu, jikishin-ryu, kyushin-ryu, yoshin-ryu, mirua-
ryu, sekiguchi-ryu, kito-ryu şi tenshin-shinyo-ryu, ultimele două contribuind la dezvoltarea judo-
ului.
În această perioadă politica japoneză a devenit un haos. Vizita lui Commodore Perry în Japonia în
1855 a schimbat de asemenea civilizaţia japoneză prin deschiderea unei noi lumi. În 1868
conducerea imperială a fost restaurată (Restaurarea Meiji) şi declinul clasei Samurailor a început
alături de un declin rapid în toate artele marţiale. Cu toată că guvernul nu a interzis oficial artele
marţiale, oamenii nu erau încurajaţi să înveţe sau să le practice deoarece statul era considerat mai
important decât individul. Ceea ce era odată gloria samurailor acum nu era bine privit, iar multe
şcoli bune de jujutsu au început să dispară.

Pentru a supravieţui în timpul Restauraţiei Meiji, Budo s-a modificat, devenind o unealtă de a
cultiva individul şi a îl face o persoană mai bună pentru binele tuturor. Ca rezultat, budo şi-a găsit
loc în educaţia fizică şi sport.

Sportul oferea lucrul în echipă care era benefic pentru toţi şi de asemenea dezvolta individul. Era o
educaţie fizică completă şi nu doar un joc. Dr. Jigoro Kano este acreditat pentru supravieţuirea
jujutsu în timpul Restauraţiei Meiji. El a preluat jujutsu şi l-a adaptat nevoilor vremii. Noua sa
metodologie a fost numită judo.

În 1882, Dr. Jigoro Kano (Părintele Judo-ului) a făcut un studiu referitor la aceste tehnici străvechi
de autoapărare şi pe cele mai bune le-a înglobat într-un sport cunoscut sub numele de Kodokan
Judo.

Tradus prin „calea supleţei”, este o artă marţială nonviolentă creată în 1882,de profesorul japonez
Jigoro Kano (1860-1938) ale cărei principii le constituie tehnicile de luptă cu mâinile goale utilizate
în jujutsu, din care au fost eliminate acele procedee care puneau în pericol viaţa sau integritatea
fizică a practicanţilor (judoka). Fiecare popor şi-a dezvoltat de-a lungul timpului o formă specifică
de luptă care conţinea elemente mai mult sau mai puţin periculoase însă niciunde în lume aceste
tehnici de luptă nu s-au dezvoltat mai mult ca-n Japonia! Condiţiile specifice din această parte a
lumii (concentrare mare de locuitori pe o suprafaţă restrânsă cât şi resurse naturale limitate) au făcut
ca lupta pentru existenţă să capete aspecte dramatice astfel că cel ce deţinea cât mai multe şi
eficiente metode de luptă avea şansele cele mai mari de supravieţuire, de a-şi impune asupra
celorlalţi dreptul de „viaţă sau moarte”.

Samuraii (clasă conducătoare în Japonia feudală: sec. XII- XVIII, mai precis în timpul perioadei
Kamakura prin Bushido „Codul samurailor” apărut între 1185-1333, şi valabil până în Epoca Edo,
1603-1868, Edo fiind vechiul nume al capitalei de azi, Tokyo,) erau cei ce conduceau Japonia în
numele shogunului (cel mai puternic şi bogat general, guvernatorul general al Japoniei).

În 1922, creează Kodokan Judo, cea mai mare instituţie din lume care este şi-n prezent „Mecca”
judoului, aici vin să se perfecționeze toţi pretendenţii la medaliile mondiale şi olimpice! Judo se
răspândeşte rapid în toată lumea ca o metodă de învingere de către cel mic şi slab a celui mare şi
puternic.

În 1937 se instalează la Paris, Mikonosuke Kawaishi cel care deschide larg porţile pentru judo în
Franţa, propune sistemul centurilor colorate pentru începători şi alcătuieşte o nouă programă de
învăţare a tehnicilor de judo denumită „progresia franceză”. Aici au loc în 1943 primele campionate
naţionale de judo. Perioada războiului este nefastă şi pentru judo, abia în 1951 are loc la Paris
primul Campionat european de judo în care Franţa învinge în finală Anglia. Judo devine după
război sport obligatoriu în şcolile japoneze, iar în 1956 are loc la Tokyo primul Campionat
mondial de judo unde Natsui îl învinge în finală pe Yoshimatsu. În 1958 tot la Tokyo are loc cel
de-al doilea Campionat mondial de judo unde Sone îl învinge pe Kaminaga în marea finală.

La cel de-al treilea Campionat mondial desfăşurat la Paris în 1961, olandezul Anton Geesink (130

de kg) devine campion mondial învingându-l în finală pe Sone. Se adoptă trei categorii de greutate.

La Olimpiada de la Tokyo din 1964 judo devine pentru prima dată sport olimpic, la categoria
greilor, olandezul Anton Geesink îl înfrânge în finală pe Akio Kaminaga prin imobilizare şi
dovedeşte că judo devenise universal, nu mai era doar apanajul japonezilor!

Din 1982 au loc primele Campionate europene feminine la judo iar din 1992 la Olimpiada de la

Barcelona se acordă primele medalii olimpice feminine.

Fondarea Judo-ului

În satul pescăresc Mikage, lângă Kobe, în Japonia, s-a născut Jigoro Kano pe 28 octombrie 1860. În
1871, familia lui Kano s-a mutat în Tokyo.

Copil fiind, Kano era firav, slab, mic de înălţime şi bolnăvicios. Împotriva sfatului doctorului, Kano
a decis să facă ceva pentru a îşi îmbunătăţi sănătatea şi în acelaţi timp să înveţe să se apere. La
vârsta de 18 ani s-a înscris în şcoala de jujutsu Tenjin Shinyo ryu. Sub tutela lui Fukuda
Hachinosuke, Kano şi-a început călătoria spre bunăstarea fizică. Tenjin Shinyo ryu era o artă
marţială blândă care aborda mai mult armonia decât lupta, cu toate că includea şi tehnici de lovitură
şi de apucare.

După ce a studiat la Tenjin Shinyo ryu, Kano s-a transferat la şcoala Kito ryu pentru a studia cu
Tsunetoshi Iikubo. Această formă de jujutsu era mult mai blândă şi mai moderată.

În acele vremuri Kano a început un studiu sistematic şi cuprinzător al celorlalte forme de jujutsu,
cum ar fi sekiguchi-ryu şi seigo-ryu. El a înţeles foarte repede că râvnea la o cunoaştere mentală care
lipsea din învăţăturile maeştrilor săi. Încerca să înţeleagă superioritatea controlului pe care maeştri
lui o dobândiseră. A studiat de asemenea manuscrise ale fondatorilor diverselor şcoli, I Ching
(Cartea Schimbărilor), filosofia Lao-Tsze.

În 1880, Kano a început să regândească tehnicile de jujutsu pe care le învăţase. Vroia să combine
cele mai bune tehnici învăţate de la diversele şcoli într-un sistem pentru a creea un program de
educaţie fizică care să dezvolte atât calităţile fizice cât şi cele mentale. În plus, credea că tehnicile
pot fi practicate sub forma unui sport dacă tehnicile mai periculoase erau excluse.

Astfel, în 1882, a extras din străvechiul jujutsu cele mai bune aruncări şi apucări, a adăugat şi câteva
elemente personale şi a eliminat tehnicile periculoase de lovituri de mâini şi picioare. Kano, la vârsta
de 22 ani, a prezentat noul sport obţinut (judo). L-a denumit Kodokan Judo. Termenul de Kodokan
se desparte în ko (lectură, studiu, metodică), do (drum sau cale) şi kan (sală sau loc). În consecinţă
se obţine “un loc pentru a studia calea”. Similar, judo se împarte în ju (lin) şi do (drum sau cale)
obţinându-se “calea lină”.

Kano şi-a înfiinţat şcoala de judo, intitulată Kodokan, în templul budist din Tokyo, Eishoji. Ulterior
şcoala s-a dezvoltat şi s-a mutat. Primul Kodokan avea doar 12 saltele (12 x 18 picioare, aprox. 3,65
x 5,48 metri) şi nouă studenţi în primul an. Astăzi Kodokan are peste 500 de saltele şi mai mult de 1
milion de vizitatori anual.

Devotamentul lui Kano către judo nu a interferat cu progresul său academic. A studiat literatura,
politica, economia politică şi a absolvit Universitatea Imperială din Tokyo în 1881.

În 1886, datorită rivalităţii dintre şcolile de jujutsu şi cele de judo, s-a organizat un concurs pentru a
determina care artă este superioară. Studenţii lui Kano au câştigat uşor competiţia, stabilindu-se
astfel superioritatea judo-ului şi a principiilor şi tehnicilor sale practice.

Categorisirea Kodokan Judo a fost definitivată în 1887. Kodokan avea trei ţeluri: educaţia fizică,
eficienţa în concurs şi antrenamentul mental. Structura sa ca o artă marţială era de aşa natură încât
putea fi practicat ca un sport competitiv. Loviturile, şuturile, anumite luxaţii şi alte tehnici prea
periculoase pentru competiţii erau predate doar studenţilor avansaţi.

Începând cu 1889, Kano a părăsit Japonia pentru a vizita Europa şi Statele Unite. A călătorit peste
hotare de 8 ori pentru a propaga judo şi de câteva ori pentru a participa la Jocurile Olimpice şi la
întâlnirile diferitelor Comitete. În ciuda condiţiilor grele de muncă, mai mulţi studenţi ai lui Jigoro
Kano şi-au dăruit existenţa propagării judo-ului în ţări străine.

În 1892, judo a început să se răspândescă în toată lumea, odată cu citirea de către Takashima
Shidachi în faţa societăţii japoneze din Londra a istoriei şi dezvoltării judo-ului.

În 1895, Kano a clasificat aruncările din judo în Go Kyo No Waza. În 1900, a fost înfiinţată
Asociaţia Purtătorilor de Dani Kodokan.

Pe 24 iulie 1905, reprezentanţii principalelor şcoli de jujutsu (ryu) din Japonia s-au adunat la
Institutul Butokukai din Kyoto pentru a se pune de acord asupra formelor de Kodokan Judo şi pentru
a continua dezvoltarea tehnicilor sportive.Tehnicile străvechi de jujutsu, particulare fiecărei şcoli,
aveau să rămână prezervate pentru posteritate în kata (luptă regizată).

În 1907, Gunji Koizumi s-a dus în Statele Unite pentru a preda judo.

În 1909, Kodokan a devenit Fundaţie Oficială a Japoniei. În acelaşi an Jigoro Kano a devenit primul
membru de origine japoneză al Comitetului Internaţional Olimpic.

În 1910, judo a fost recunoscut ca un sport care putea fi practicat în siguranţă şi în 1911 a fost
adoptat ca fiind parte a sistemului de educaţie japonez. În acelaşi an, au luat fiinţă: Departamentul de
Instructori de Judo Kodokan, Asociaţia Centurilor Negre Kodokan şi Asociaţia Japoneză de
Atletică. Începând cu a cincea olimpiadă, desfăşurată la Stockholm, Kano a început să participe la
toate Jocurile Olimpice şi întâlnirile Comitetelor Olimpice Internaţionale şi a devenit o personalitate
în sportul de pretutindeni.

Judo-ul Kodokan a fost reevaluat de către membri săi în 1920. Go Kyo No Waza a fost revizuit,
adăugându-i-se 40 de aruncări. 8 aruncări din precedenta clasificare au fost excluse.

În 1921, s-a înfiinţat Societatea de Cercetări Medicale în Judo.

Motto-urile Kodokan erau : Seriyoku-zenyo (maxim de eficienţă) şi Jita-kyoei (beneficii şi bunăstări

reciproce), accetuând astfel latura morală şi spirituală alături de antrenamentul fizic. Ultimul ţel era
de a perfecţiona individul astfel încât să fie de folos societăţii. Faza spirituală, dezvoltată gradual, a
fost completă în anul 1922. În acelaşi an, s-a înfiinţat Societatea Culturală de Judo Kodokan.

Pe parcursul vieţii, Kano a obţinut doctoratul în judo, echivalentul a 12 dani, dobândiţi doar de
fondatorul judo-ului. A muncit constant pentru a asigura dezvoltarea atleticii şi a sportului japonez
în general, fiind numit în consecinţă “Părintele Sportului Japonez”. În 1935, i s-a înmânat premiul
Asahi pentru contribuţia deosebită la organizarea sportului în Japonia pe tot parcursul vieţii sale.

Pe lângă calităţile sala de inovator şi bun administrator, Kano era şi un luptător iscusit, lucru susţinut
de toţi judoka avansaţi, care s-au recunoscut învinşi în faţa lui Kano.

În timpul călătoriei de întoarcere de la întâlnirea Comitetului Internaţional Olimpic de la Cairo, unde

a reuşit să nominalizeze Tokyo pentru desfăşurarea Jocurilor Olimpice din 1940, Kano a murit de
pneumonie, la bordul navei S.S. Hikawa Maru pe 4 mai 1938, la vârsta de 78 de ani.

Al Doilea Război Mondial a modificat dezvoltarea judo-ului. În loc să fie folosit ca un sport, el a
fost învăţat ca o tehnică de luptă. Cei selecţionaţi pentru forţele de comando şi servicii speciale
atingeau adesea un mare grad de expertiză în judo.

Când Japonia a găzduit Jocurile Olimpice din 1964, Judo-ului i s-a acordat oportunitatea de a fi
sport olimpic pentru prima oară. Din cele 16 medalii acordate, Japonia a câştigat 3 medalii de aur, şi
una de argint. Judo nu mai era un sport japonez ci devenise un sport internaţional.

Timp de 60 de ani structura Judo-ului Kodokan nu s-a schimbat. Totuşi în 1982 Go Kyo No Waza a
fost revizuit, reintroducându-se cele 8 tehnici excluse în 1920 şi adăugându-i-se 17 noi tehnici.
Aceste 65 tehnici obţinute în urma revizuirii au devenit cunoscute sub denumirea de “Cele 65 de
tehnici de Judo Kodokan”.

De-a lungul anilor s-au produs două mari linii de dezvoltare a judo-ului. Una este introducerea de
noi categorii de greutate. La început, diferenţele de greutate nu erau importante. Toţi se luptau între
ei. Astfel, dacă 2 sportivi la fel de pricepuţi erau faţă în faţă, de obicei câştiga cel mai greu dintre ei.
A fost o mare opoziţie la început împotriva introducerii noilor categorii de greutate. Unii maeştri se
temeau că aceasta însemna sfârşitul judo-ului ca artă. Iniţial erau trei categorii de greutate, iar
ulterior au fost cinci. Includerea ca sport olimpic la Olimpiada din 1964, a ajutat această reformă.

A doua linie era învăţarea judo-ului de către copii. Iniţial, judo era considerat un sport prea periculos
pentru a fi învăţat de către copii, deoarece nu aveau disciplina necesară pentru a nu îl folosi în afara
sălii. Astăzi, multe cluburi de judo sunt compuse cu precădere din juniori.

Sunt mai multe stiluri de judo. Odată cu includerea sa ca sport olimpic, s-a produs o modificare,
practicându-se cu precădere judo competiţional. În consecinţă, unele cluburi practică judo exclusiv
pentru a participa la competiţii. Alte cluburi pun accent pe calităţi. Ei repetă mişcările de foarte
multe ori până devin instinctive şi îşi dezvoltă viteza prin practică. Aceste cluburi predau de
asemenea kata. Ele trebuie considerate ca fiind cluburi de judo tradiţional.

În lupta la sol se admit: imobilizări, osaekomi waza : diferite variante care duc după 25s, la
obţinerea ippon – victorie supremă, luxări ale articulaţiilor
coatelor, kansetsu, strangulări, shime, ultimele două sunt considerate „tehnici de abandon”, maita
ce duc de asemenea la victorie rapidă în caz de aplicare reuşită a acestora.

Antrenamentul caută să dezvolte pe judoka atât din punct de vedere fizic: toate calităţile
motrice, cu accent pe viteză explozivă, în regim de forţă şi rezistenţă, cât şi psihic: curaj, viteză
de decizie, perseverenţă, voinţă de a câştiga, dârzenie, spirit de luptă, strategie de aplicare a
tehnicii etc.

Judo este un sport mereu viu, adaptându-se societăţii moderne prin regulamente care stimulează
lupta dinamică, spectaculoasă şi eficientă. Biletele la marile campionate sunt vândute cu luni înainte,
semn că judo se bucură de o largă audienţă, iar marii campioni sunt respectaţi şi preţuiţi cum se
cuvine în ţările lor de origine.

Clasificarea pe centuri colorate, la gradele inferioare, indică nivelul de pregătire tehnică şi

competiţională şi este respectată în cadrul judoului, de către toţi practicanţii. Ordinea este: albă,
pentru începători, galbenă, portocalie, verde, albastră, maro şi neagră -pentru maeştri. Centura
neagră se acordă marilor campioni şi celor mai buni profesori începând cu 1 dan, pentru cei mai
tineri şi terminând cu 10 dan centura putând fi roşie purpurie, pentru cei mai valoroşi promotori şi
continuatori ai judoului. Există trei tendinţe în judoul mondial actual:

– una tradiţională care nu se abate de la principiile fondatorului Jigoro Kano şi care pune preţ pe
latura educativ-formativă;

– o tendinţă de mijloc în care latura competiţională nu este neglijată, este reprezentată de linia
imprimată de Kyuzo Mifune şi adepţii săi;

– latura competiţională a judoului care neglijează filosofia şi latura marţială şi pune accent pe cea
sportivă, care este reprezentată de campionul japonez Yasuhiro Yamashita, neînvins în 511 meciuri,
şi unul din antrenorii echipei Japoniei de azi.

Suntem convinşi că judo ca sport şi artă marţială, prin extraordinara sa adaptabilitate şi vitalitate, va
reuşi să găsească căile de armonizare a acestor tendinţe, aşa cum a găsit înţelegere faţă de
schimbarea culorii albe a kimonoului, pentru a fi mai uşor de urmărit de către spectatori, tendinţă
impusă de televiziunea în culori ! Perspectivele judoului sunt azi nelimitate; Judo este folosit în scop
de întreţinere, sanogenetic, de dezvoltare fizică armonioasă, pentru autoapărare şi utilitar în
practicarea unor meserii cu risc crescut din punct de vedere al actelor de violenţă, pentru educarea
tinerilor pentru muncă şi disciplină etc.
Judo a fost practicat de Preşedintele SUA Teodore Rousvelt, fizicianul Juliot Marie Curie celebrul
fotbalist Pele şi se practică şi azi de mari celebrităţi ale lumii moderne: Preşedintele Rusiei Vladimir
Putin, Prinţul Albert de Monaco etc.

Apariţia şi dezvoltarea judoului în România

În 1928 vine la Bucureşti şi predă timp de câteva luni jujutsu şi judo, unul din cei mai buni discipoli
ai lui Jigoro Kano, Keishici Ishiguro (5 dan) în cadrul unei campanii de popularizare a judoului la
ONEFS (actualul ANEFS).

Cursul este continuat sporadic în perioada 1929-1933 de căpitanul Emilian Teacă care deschide în
1930 primul dojo la Bucureşti şi scrie în 1935 prima carte de judo intitulată „Arta apărării
personale”. Sub formă de autoapărare şi ca tehnică militară judoul se mai practica în cadrul
armatei Române de câțiva entuziaşti. Prima competiție a fost organizata in 1934, protagoniști
fiind jandarmii de la şcolile din Bucureşti, Câmpina şi pompierii bucureşteni. Tot jandarmii au mai
organizat o altă întrecere, in 1937, la Ploiești, la care au participat 7-8 promoţii de ofițeri, subofițeri
şi militari în termen. S-a luptat la o singură categorie: open. La ofiţeri a câştigat Pavel Capotă, din
București, iar la subofițeri a ieşit învingător sergentul Doru P. Buţiu, al cărui fiu avea să devină mai
târziu unul dintre “pionierii” judo-ului din Timișoara.

Abia prin anul 1950, după război, judoul revine în scena sportivă românească. La Arad, Mihai Botez
a reușit, în 1957, să-şi înscrie secția de judo de la Uzinele de Vagoane, în același an prof. Ioan
Avram înființează un cerc de judo la Institutul Agronomic din București. Tot atunci, prof. Florian
Frazzei a organizat şi condus un cerc de judo la Şcoala Sportivă nr. 2 din Capitală. Doi ani mai
târziu, în 1959, un mare iubitor de judo, Vasile Gotelet, tehnician sportiv a înființat un cerc de judo
la Uzinele Vulcan din București. In 1960, au apărut, cercuri de judo la Sibiu, Mediaș, Arad, Iași.
Ambasada Japoniei, sensibilizată de pasiunea românilor pentru sportul naţional japonez a început să
pună la dispoziția practicanţilor primele materiale de specialitate privind tehnica şi metodica
judoului. Un pas însemnat în demersurile pentru recunoașterea oficială a acestui sport în Romania
avea să-l constituie înființarea, în 1962, a Comisiei de judo in cadrul Consiliului Orăşenesc
Bucureşti pentru Educaţie Fizică şi Sport. Prin intermediul acestei comisii s-a centralizat activitatea
puţinelor centre existente, aceptindu-se apoi vizita, în 1963, a echipei sindicatelor din Franța, FSGT
care a susținut o dublă întâlnire cu selecţionata Bucureștiului. Meciurile au avut loc pe terenurile
arenei de tenis Progresul din Capitală. Spre marea satisfacţie a simpatizanților acestui sport, prima
selecţionată a Bucureştiului a câștigat cu 3-2. In presă încep să apară primele ştiri şi articole de
prezentare şi popularizare a judoului.

“Sportul Popular” din 7 mai 1964 publica “s-a descoperit remediul timidității şi al complexului de
inferioritate ce-i stăpânesc pe copii”. La rândul ei, “Scânteia Tineretului” din 20 decembrie 1966,
publica un articol în care afirma: “Surpriza, răsturnările de situaţii, folosirea forţei adversarului
împotriva lui sunt doar câteva din laturile «gustate» ale acestui sport. Judoul dezvoltă gândirea
creatoare, asociativă, îndemânarea, precizia, curajul, spiritul întreprinzator şi inteligenţa” (din
Muraru, A., 2007).

În ziarul “Munca” din 13 mai 1966, un alt articol susţinea că “valoarea sportivilor japonezi şi
succesele obţinute de ei în foarte multe discipline sportive se datoresc, în cea mai mare parte,
practicării judoului”.
În anul 1964 au fost înaintate memorii in care se detalia dezvoltarea judoului pe cuprinsul ţării
noastre cu date concrete, centre, antrenori, competiţii etc. Intre altele, se menţiona că: “Având în
vedere activitatea susţinuta a secţiilor de judo, propunem înfiinţarea Federației de judo”. Textul avea
anexat si un plan de măsuri pentru dezvoltarea judoului in Romania. In mai 1967, s-a organizat
primul Campionat Naţional pe Echipe, dotat cu Cupa Târnava.

Competiţia a fost organizată fără sprijinul organelor sportive, deoarece conducerea UCFS-ului
interzisese tuturor județelor să organizeze competiţii şi demonstrații de judo. Totuşi concursul s-a
bucurat de un succes deosebit fiind vizionat, pe stadionul de fotbal, de peste 10.000 de spectatori.
Dar succesul, s-a datorat şi largii propagande pe care a făcut-o acestui sport cinematografia. Pentru
jurnalele de actualitati ale studioului Alexandru Sahia, regizorul Alexandru Ghidali, a realizat un
amplu reportaj, care a fost difuzat pe ecranele tuturor cinematografelor din ţară timp de o lună şi
jumătate. A fost o chestie extraordinară pentru că, tineretul care nu avea televizor şi discoteci,
mergea pe atunci în numar foarte mare la cinema, imaginile cu şi despre judo îndemnându-i la
practicarea acestui sport. Succesul filmului în mass media a contribuit la sensibilizarea liderilor
politici care au decis demararea acţiunilor pentru oficializarea judoului. In ziua de 21 mai 1968 a
avut loc Adunarea generală care a ales conducerea noii federaţii şi Biroul federal: secretar
responsabil, prof. Anton Muraru, omul care avea sa se afle la timona FRJ până în 1989.

Primită cu răceală noua disciplină olimpică a stat fără buget şi fără sediu, timp de 2 ani. Apoi
lucrurile au început să meargă mai bine, în baza relaţiilor bune avute cu Ambasada Japoniei la
Bucureşti, Institutul Kodokan a trimis la Bucureşti doi mari specialiști în judo, campionii mondiali
Takesse Matusaka si Sheizi Shinomaki care au ţinut primul curs de formare al antrenorilor, curs la
care au fost participat 40 de tehnicieni români.

La numai două luni au şi fost organizate deja întrecerile primei ediţii a Campionatului National pe
Echipe. Cu stângăciile începutului, cu kimonouri mai mult sau mai puţin pe măsura judoka
combatanţi, cu procedee tehnice bazate îndeosebi pe forţa braţelor şi mai puţin pe subtilitatea
tradiţională a acestui sport asiatic, cu multe decizii de arbitraj contestate, campionatul s-a bucurat
totuşi de succes, lansând practic judoul ca sport de masă.

În primăvara lui 1969 deci la mai puțin de un an de la înființarea Federaţiei au avut loc
Campionatele Internaţionale ale României, una dintre întrecerile care aveau sa fie organizate an de
an, până-n prezent. La ediţia inaugurală au fost invitate puternicele formații ale, U.R.S.S., R.D.G.,
Cehoslovaciei şi Bulgariei. Cum era de așteptat, ai noștri nu prea s-au “văzut”.

Secţii de judo apar la Timişoara (prof. Ali Bogdan), Bucureşti (prof. Vasile Gotelet care este şi
primul arbitru român de judo), Craiova (prof. Stelian Ştefănuţ), Sibiu (prof. Bucur Nicolae) la Iaşi
(prof. Bordea C-tin) etc.

În 1968 se înfiinţează catedra de judo la IEFS (actualul ANEFS) sub îndrumarea prof. Hantău
Ioan, unde se formează cei mai valoroşi şi competenţi profesori cu specializare în judo care
predau azi în cele mai mari centre de judo din ţară şi din străinătate.

Primul succes la o competiţie internaţională a fast obținut de arădeanul Ionel Lazar, la categoria
mijlocie, cu prilejul Campionatelor Internaţionale de tineret ale României, în 1971. Cu siguranţă, cel
mai important moment pentru judo, de la începuturile sale, a fost participarea echipei României la
Campionatele Europene din 1977, de la Ludwigshafen RFG (invitată pe banii federaţiei de judo din
Germania de Vest). Aici au urcat pe treptele podiumului de onoare pentru prima dată şi
reprezentanţii ţării noastre.

Deschizător de drum a fost regretatul judoka de mare talent Vlad Mircea Nicolae, medaliat cu aur!
Următoarea ediție a Campionatelor Europene, in 1981, a avut loc in Ungaria, la Debrecen. În finala
categoriei semi-uşoare ajunsese dinamovistul Constantin Niculae, un sportiv înalt pentru categoria
respectivă, adversar fiindu-i francezul Thyeri Rey, un tânăr de numai 20 de ani care, cu un an
înainte, la Moscova, devenise campionul olimpic al categoriei super-uşoare.

Bibliografie
1)Carte Judo Tehnici de lupta la sol de Vlad Lascu –
Vasile

2)Carte Lectii de judo

3)Federația romană de Judo