Sunteți pe pagina 1din 5

ISTORIA ARTELOR MARŢIALE CHINEZEŞTI

(WUSHU)

Desăvârşite de-a lungul evoluţiei istorice, artele marţiale (wushu) reprezintă una din
preţioasele moşteniri ale culturii tradiţionale chineze. In cursul dezvoltării lor s-au conturat două
aspecte esenţiale: aspectul tehnic şi cel teoretic. Latura tehnică este reprezentată de taolu (o
înlănţuire de mişcări ce reprezintă o luptă cu unul sau mai mulţi parteneri imaginari) şi de lupta
liberă (sanda sau sanshou), în timp ce partea teoretică a fost cea care a permis integrarea
disciplinelor marţiale în cultură.
Paralel cu cristalizarea sistemelor tehnice a crescut din ce în ce mai mult influenţa culturii
tradiţionale asupra artelor marţiale, formându-se astfel baza teoretică a acestora. Au apărut tratate
complexe, poeme filozofice care caracterizează diferite stiluri, lucrări ce prezintă de fapt esenţa
acestora tipuri de practici.
Pentru a fi înţelese, artele marţiale chinezeşti trebuie privite din perspectiva istoriei, pentru
că formarea sistemelor sale s-a realizat de-a lungul unei complexe perioade istorice.
In vechea Chină au existat trei medii principale în care s-au format şi s-au dezvoltat artele
marţiale: mediul satelor şi al târgurilor, mediul militar şi mediul religios. Delimitarea acestora este
formală, pentru că au existat numeroase întrepătrunderi şi influenţe reciproce.
Incă din societatea primitivă au apărut forme rudimentare ale artelor de luptă, ele fiind în
parte legate de activitatea productivă. Astfel, uneltele de pescuit şi de vânătoare din acele timpuri
erau folosite şi drept arme de luptă. Procesul vânătorii, mai ales, a permis nu doar confecţionarea
unor unelte ascuţite, ci şi cultivarea măiestriei în luptă. Acest lucru s-a întâmplat la început
împotriva animalelor. Apariţia proprietăţii private a dus la creşterea frecvenţei ciocnirilor pe
teritoriul Chinei, astfel încât tehnicile stăpânite au început să fie folosite şi împotriva oamenilor.
In epoca pietrei apar primele arme specifice de atac: arcul şi săgeata, un tip de suliţă din
piatră, bastonul de luptă, ciocanul, pumnalul de piatră, ş.a.m.d. Au fost create şi tipuri primitive de
protecţii, cum erau scuturile şi armurile împletite din stuf şi trestie sau cele confecţionate din piele.
Se poate spune deci că wushu-ul militar s-a născut în perioada de destrămare a comunei primitive.
Odată cu apariţia şi consolidarea sistemului sclavagist, în timpul dinastiilor Xia, Shang şi
Zhou de Vest (sec. XXI î.e.n. – 771 î.e.n.), datorită deselor războaie dintre proprietarii de sclavi
artele marţiale au luat amploare. Armele din piatră au fost înlocuite cu cele de bronz, iar numărul şi
varietatea lor a crescut rapid. De asemenea, s-a realizat o îmbinare între tehnicile ofensive şi cele de
apărare. Pentru a face faţă cerinţelor practicii războiului, exersarea artelor marţiale în grup a devenit
o parte importantă a antrenamentului militar. In paralel, artele marţiale au început să fie predate în
şcoli înfiinţate de proprietarii de sclavi, unde se învăţa tragerea cu arcul, condusul carelor de luptă,
mânuirea toporului, scutului şi pumnalului şi unde începuseră să fie însuşite aşa-numitele “dansuri
ale armelor”, formele iniţiale ale taolu-urilor cu arme. Ca fenomen social-cultural, wushu-ul a
început să joace un rol activ şi în alte domenii, în afara celui militar.
Incepând cu epoca Primăverii şi a Toamnei (771 î.e.n. – 221 î.e.n.), în domeniul artelor
marţiale încep să se producă transformări: de exemplu, o dată cu reducerea folosirii carelor de luptă
şi creşterea rolului infanteriei s-a pus mai mult accent, faţă de perioada anterioară, pe organizarea
formaţiilor de luptă şi pe întărirea disciplinei. Din acest moment a început să se acorde o mare
atenţie măiestriei individuale. In faţa unui duşman puternic era necesară o armată unitară,
numeroasă, cu grupuri de experţi în domeniul artelor marţiale ce ar fi putut face faţă unui adversar
mai numeros. Măiestria individuală a fost dezvoltată de oameni care se ocupau numai de wushu. In
această perioadă sistemul sclavagist intra într-o fază de destrămare şi, odată cu prăbuşirea sa,
proprietarii de sclavi vor pierde monopolul asupra artelor marţiale.
Ele intră şi se extind şi în viaţa civilă, formând wushu-ul “popular”. Fiind dezvoltat din
wushu-ul militar, acesta a reprezentat la început un sistem asemănător, dar pentru că nu a fost
constrâns în evoluţia sa de cerinţele războiului, wushu-ul civil s-a dezvoltat treptat în mai multe
direcţii. De exemplu, lupta cu mîinile goale nu era folosită în război şi totuşi avea o mare
popularitate printre oameni. “Lupta în doi pentru plăcere şi laudă” – precursoare a taolu-ului cu
partener - era din ce în ce mai răspândită. In măsura în care exista o preocupare pentru tehnică “un
luptător experimentat trebuie să înceapă cu yang şi să termine întotdeauna cu yin, câştigând
îndemânare”.
Odată cu fenomenul de socializare a wushu-ului acesta a început să devină pentru oameni nu
numai o tehnică de autoapărare, ci şi o activitate plăcută, folosită pentru consolidarea sănătăţii şi
pentru competiţie. Fenomenul a continuat în timpul dinastiilor Qin şi Han (221 î.e.n. – 220 e.n.)
astfel încât în timpul dinastiilor Sui, Tang şi Perioadei Celor Cinci Dinastii (până în 960 e.n.), în
wushu-ul civil se consolidează cele două aspecte ale evoluţiei sale: formarea şi întărirea corpului şi
a sufletului şi autoapărarea. Se dezvoltă lupta de competiţie cu mîinile goale sau cu arme.
Reprezentaţiile publice sunt din ce în ce mai dese. Incepe să se contureze o categorie aparte de
luptători, aşa numiţii “wumai”, experţi în artele marţiale, ce mergeau din loc în loc şi dădeau
reprezentaţii. Mulţi dintre aceştia au intrat în legendă, alături de o altă categorie, “wuxia”,
“haiducii” artelor marţiale.
Wushu-ul devine tot mai popular. Se spune că “în al treilea an de domnie al împăratului Wu
(108 î.e.n.) a fost dată o demonstraţie de arte marţiale, iar oamenii de pe o întindere de trei sute de
li au venit să o vadă”. In timpul dinastiilor Sui, Tang şi Perioadei Celor Cinci Dinastii se spune că
“devenise un obicei ca orăşenii să se lupte şi să braveze, … în faţa unui public numeros care se
strângea lăsând uliţele goale”.
Odată cu creşterea interesului pentru mânuirea armelor apar o serie de medii noi, unde
folosirea acestora era răspândită diferit< în timp ce în dinastia Han era obişnuită printre militari şi
cărturari, oamenii de rând o cunoşteau foarte puţin. Mai târziu, unele forme de mânuire a armelor au
fost eliminate din practicile militare, ele dezvoltându-se ulterior printre oamenii din popor. De
exemplu, începând cu dinastia Han de Est sabia a fost exclusă din rândul armelor folosite de armată,
dar au mai rămas o mulţime de maeştrii care erau pasionaţi de folosirea acesteia. Din rândurile lor
făceau parte şi unii învăţaţi. In “Cartea cea Nouă” a dinastiei Tang, se spune despre poetul Li Bai că
“îi plăceau intrigile de la curte, dar era un adevărat maestru în mânuirea sabiei”.
Cu toate acestea, consultând cu atenţie datele istorice observăm că folosirea armelor era
totuşi limitată. Acest lucru care s-a întâmplat avea două explicaţii: pe de o parte, pentru că tehnicile
folosite erau superioare şi deci complicate, iar pe de altă parte pentru că wushu-ul cu armele era
considerat potenţial periculos, fiind interzis de-a lungul mai multor dinastii ulterioare dinastiei Qin,
când armele au fost distruse prin topire.
In timpul dinastiei Song de Nord (960 – 1127) în târguri şi oraşe au început să se formeze şi
să evolueze acele pieţe imense, unde se desfăşura un intens schimb de mărfuri şi unde s-au
dezvoltat relaţiile comerciale. A crescut de asemenea şi numărul micilor industriaşţi şi negustori.
In dinastia Song de Sud (1127 – 1279) pieţele au devenit din ce în ce mai îsufleţite, numărul
orăşenilor şi târgoveţilor crescând foarte mult. Odată cu acest fenomen au apărut exigenţe noi legate
de viaţa materială, dar mai ales de evoluţia culturală. Astfel, wushu-ul practicat pentru sănătate şi în
scop demonstrativ a fost mult îmbogăţit, satisfăcând nevoia oamenilor din acele aglomerări
preurbane. In acel timp au început să se dezvolte, pe lângă gimnastică şi box, aşa-numitele taolu-uri
(taozi). De exemplu, înainte de competiţiile de luptă liberă, spectatorii urmăreau de obicei câteva
perechi de femei executând taozi. Acest taolu executat cu mîinile goale se mai numeau şi Shiquan şi
“era unic, având propriul său stil, exact opusul lui xiangpu (xiangpu este cunoscut mai ales prin
traducerea japoneză de sumo)”, adică mişcările sale erau diferite de acelea ale formelor atletice şi în
cele din lupta de tip xiangpu. Mai existau şi alte practici demonstrative, cum ar fi: mânuirea săbiei,
paloşului, bastonului, cuţitului “Zhao”, ş.a.m.d.
Caracteristicile acestui tip de wushu experimentat în taolu, cu sau fără arme, erau
reprezentate de vigoare, vitejie şi folosirea permanentă a transformării. In timpul dinastiei Song
reprezentaţiile de arte marţiale atrăgeau din ce în ce mai mulţi spectatori, devenind foarte popular
printre oamenii de la oraşe. Repertoriul demonstraţiilor era bogat: ei exersau taolu, dansul săbiei,
exerciţii cu bastonul, xiangpu (sumo), ş.a.m.d. Au apărut de asemenea şi acei “oameni de la
răspântie”, cum au fost numiţi, care veneau de pe meleaguri îndepărtate şi nu intrau în oraşe, dând
reprezentaţii în afara lor, pe spaţii întinse. Cu timpul, wushu-ul a devenit şi o parte nelipsită a
spectacolelor tradiţionale de teatru. Intre demonstraţii a început să existe o competiţie: ei încercau
mereu numere noi, atrăgătoare şi variate şi, ca urmare, stilurile s-au diversificat, mişcările au
devenit din ce în ce mai însufleţite şi mai complicate.
Acum taolu-urile încep să se dezvolte cu adevărat, să devină un fenomen social, să cuprindă
oraşele şi târgurile care erau pline de o efervescentă viaţă culturală. Pe lângă tehnicile de luptă
liberă sau cele cu arme au apărut şi acele secvenţe de luptă regizate (taolu cu partener). Din toate
acestea se poate vedea că partea principală a artelor marţiale era deja formată în timpul dinastiei
Song. Si totuşi, putem vorbi doar de o dezvoltare iniţială a wushu-ului civil, care, deşi era deja
separat de wushu-ul militar, se contura ca un sistem cu trăsături asemănătoare, dar diferit ca spirit.
Artele marţiale nu erau folosite doar pentru demonstraţii, ci şi pentru menţinerea corpului în
formă şi a spiritului activ. In timpul dinastiei Song au luat fiinţă mai multe organizaţii de wushu,
cum ar fi: asociaţia de lupte libere, asociaţia arcaşilor, asociaţia celor care mânuiesc bastonul,
ş.a.m.d. Membrii acestor asociaţii aveau statute diferite: pentru unii dintre ei wushu-ul reprezenta
un mod de a-şi câştiga existenţa, în timp ce pentru alţii, de obicei războinici (wushi), provenind din
familii bogătaşe, sau tineri fără ocupaţie intrau în aceste asociaţii doar pentru a se antrena, pentru a-
şi clădi un corp puternic şi a învăţa să se lupte.
Este important de reţinut faptul că în timpul dinastiei Song wushu-ul militar s-a dezvoltat
mult. Până atunci, luptătorul de profesie avea o poziţie destul de joasă în societate, pentru că lumea
chineză a fost o lume de cărturari, iar cărturarul confucianist nu avea o părere prea bună despre
luptători. Confucius spusese: “Omul superior mişcă buzele iar cel inferior mişcă picioarele, omul
superior loveşte cu vorba iar cel inferior cu bâta”. Astfel, în aparatul administrativ posturile
centrale şi funcţiile importante nu erau ocupate de militari. Chiar şi ministrul de război era un
cărturar. Drept urmare, pentru a deveni o persoană respectabilă casta militară a preluat sistemul de
promovare prin examene, execat ca la cărturari. Printre militari au apărut adevăraţi maeştrii, experţi
în wushu. In timpul domniei împăratului Tai Zong au fost aleşi câţiva soldaţi de furnte care au fost
învăţaţi “dansul săbiei”. Despre aceştia se spune că “toţi puteau să-şi trimită sabia până la cer şi
apoi să sară şi să o prindă”. In Bianjing, întimpul dinastiei Song de Nord, armata dădea
reprezentaţii de wushu, care constau în forme de luptă în doi, folosind “năpraznicul pai şi cuţitul
rigid”, “lancea împotriva pai-ului şi sabia împotriva scutului”, săbiile duble, ş.a.m.d. Wushu-ul aşa
cum a evoluat pe durata dinastiei Song a constituit fundamentul pe care a evoluat ulterior în
dinastiile Ming şi Qing, până în perioda modernă.
Despre wushu-ul religios putem remarca mediul budhist şi cel taoist. Din punct de vedere al
budhismului, leagănul artelor marţiale este templul Shaolin, unde călugărul Bodhidharma (? - 536
e.n.) a pus bazele unui sistem de tehnici necesare tuturor călugărilor ce meditau pentru a-şi menţine
o stare bună de sănătate şi pentru a se apăra împotriva vicisitudinilor exterioare. Acest sistem, ce a
fost obţinut prin observarea mişcărilor animalelor, a modului lor de viaţă şi prin integrarea acestora
în mişcările deja existente de arte marţiale, a fost ulterior dezvoltat într-o multitudine de stiluri cu
propriile lor caracteristici. Datorită vieţii spirituale performanţele călugărilor din domeniul artelor
marţiale au fost net superioare celor ale celorlalţi practicanţi, ce proveneau din alte medii. Acest
lucru s-a păstrat de-a lungul timpului, punându-şi amprenta asupra nivelului artelor marţiale din
întreaga Chină. Un alt mediu ce a contrabalansat performanţele şi nivelul wushu-ului şi al
spiritualităţii de la Shaolin a fost cel ce s-a dezvoltat în muntele Wudang, considerat a fi leagănul
artelor marţiale interne. In istorie, tempul Shaolin a rămas ca locul reprezentativ al artelor marţiale
externe (waijia quan), în timp ce Wudang-ul a constituit simbolul stilurilor interne (neijia quan).
Actualmente, în China se regăseşte împărţirea artelor marţiale în aceste două mari sisteme:
stilurile externe (waijia quan) şi stilurile interne (neijia quan). In total se regăsesc peste 350 de
stiluri distincte, dintre care putem remarca: Shaolinquan (boxul de la Shaolin), Changquan (boxul
lung), Nanquan (boxul de sud) , Taijiquan, (boxului principiului filozofic Taiji), Baguazhang (palma
celor opt trigrame), Xingyiquan (boxul formei şi al voinţei), Dachengquan (boxul marii împliniri),
Bajiquan (boxul celor opt extreme), Tongbeiquan (boxul maimuţei ce se retrage cu spatele),
Houquan (boxul maimuţei), Zuiquan (boxul beţivului), Liuhequan (boxul celor şase închideri),
Hongquan (boxul pumnului roşu), Taihuquan (boxul tigrului fioros), Shequan (boxul şarpelui),
Yingzhuaquan (boxul ghearei de vultur), Yonchunquan (boxul eternei primăveri, cunoscut şi ca
Wingtsun), Tanglangquan (boxul călugăriţei), ş.a.m.d.
Din punct de vedere competiţional, China a promovat stilurile Changquan, Nanquan şi
Taijiquan, considerându-le ca reprezentative pentru situaţia wushu-ului modern. De asemenea este
întâlnit ca sistem de sine stătător sistemul legat de lupta liberă (sanda sau sanshou). In trecut acesta
din urmă era practicat pe scară largă în forma “luptei pe platformă” (leitai). La nivelul “luptei pe
platformă” câştiga cel care rămânea în viaţă sau se mai întâlnea şi situaţia în care unul din parteneri
se recunoştea învins. La nivelul luptei libere actuale (sanda), regulile competiţionale au foarte mare
grijă de participanţi, promovând această disciplină în primul rând ca un sport şi de abia în al doilea
rând ca o competiţie.

Evaluare