UNIVERSITATEA “BOGDAN VODĂ” DIN CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

AUTOAPARARE FIZICA

COORDONATOR:
LECT.DR.UNIV.CHIRCULESCU NICOLAE

STUDENT ANUL III:FUNECZAN DENIS

BAIA MARE
2023
 REFERAT

INTRODUCERE
Artele martiale sunt forme vechi de lupta, transformate in lumea moderna in sport,autoapare si
recreere. Practicarea artelor martiale are un efect pozitiv asupra longevitatiie. Artelemartiale promoveaza sanatatea
printre milioanele de practicanti. Beneficiile acestui sport includimbunatatirea starii de sanatate si a echilibrului
interior, ameliorand starea de bine, in general. Ele nupromoveaza violenta si sunt folosite ca terapie pentru tinerii
cu inclinatii agresive. In general, artelemartiale sunt sigure, in comparatie cu alte sporturi, riscul de producere al
accidentarilor fiind diminuatprin folosirea echipamentului adecvat si initierea traptata a incepatorilor. Scolile
traditionale de artemartiale includ in antrenamentul lor tehnici mentale sau de meditatie pentru a promova
transformareapersonala pozitiva. Multe comunitati din SUA au scoli de arte martiale cu elevi de toate varstele
(in2007 erau 6,5 mil de practicanti ai artelor martiale in SUA). Termenul de arte martiale este folosit inliniii mari
pentru a desemna stiluri variate. Karate si taekwondo folosesc cel mai mult pumnii sipicioarele. Judo, jujitsu
si alte stiluri asemanatoare folosesc prizele si aruncarile. Artele martiale mixtesunt stiluri
moderne care combine pe cele mentionate mai sus. Intr-o era in care obezitatea este inplina expansiune, atat
la adulti cat si la copii, intr-o era a sedentarismului, pentru medici este vital intratamentul lor,
incurajarea exercitiilor fizice. Artele martiale sunt alternative placute la exercitiiletraditionale
pentru multi indivizi, oferind oportunitati unice de a invata tehnici de autoaparare.Benefiicile aduse sanatatii
nu se limiteaza doar la tineri, practicantii de varsta mijlocie imbunatatindu-si substantial
capacitatea aeroba, echilibrul, forta, greutatea corporala si flexibilitatea, in comparatiecu
grupurile de control sedentare. Practicantii si mai varstnici fac progrese in ceea ce
privesteflexibilitatea trunchiului si timpul de balansare pe un picior. Anual se inregistreaza milioane deaccidente
din cauza caderilor. Ele reprezinta cauza deceselor accidentale la numerosi varstnici (inanul 2005 au fost
inregistrate 15.800 de decese din cauza caderilor la varstnici). Astfel au fostintroduse masuri pentru a preveni
aceste accidentari prin cadere, care includ programe de exercitii,precum si modificarea regimurilor terapeutice.
Multi medici au recomandat practicarea tai chi-ului , unstil traditional chinezesc, ca exercitiu in
prevenirea caderilor la varstnici. Tai chi-ul foloseste miscariline, curgatoare. Acest stil combina in
mod particular echilibrul cu coordonarea. Miscarile usoare suntusor de invatat, fiind de intensitate moderata,
avand si un cost-beneficiu bun deoarece nu necesitaechipament. Studiile sistematice au demonstrate ca tai-chi-ul
imbunatateste echilibrul, forta,flexibilitatea si poate reduce caderile la persoanele varstnice. La o prima privire,
artele martiale par afi un amestec intre exercitii fizice si tehnici de autoaparare.
Armele naturale ale corpului uman
 Dezvoltare fizica a practicantului merge mana-n manacu dezvoltarea lui psihica, dezvoltarea
concomitenta prin care se urmareste largirea campului deperceptie a lui karateka. In
atacurile(sau caontraatacurile) controlate (intr-atat incat sa nu-l raneasca,in orele de
antrenamnet, pe adversar) pot fi folosite toate partile corpului: lovituri circulare sau directecu
mainile, pumnii, coatele, gambele, genunchi si picioarele. Un lung si uneori dificil antrnamnet
estedeci necesar pentru a ajunge sa stapanesti o tehnica buna. In artele martiale cu mainile
goale, sunt
numite “arme” toate partile corpului folosite pentru a da lovituri in punctele slabe sau
vitale(kyusho)
ale adversarului, cu scopul de a-l paraliza prin durere, de a-l rani grav sau chiar de a-l
ucide.Bineinteles ca in antrenamente aceste lovituri nu sunt niciodata duse pana la capat,
ci oprite inaintede a izbi corpul adversarului.
“Armele”
 utilizate sunt pumnii, mainile deschise, degetele, articulatiilepumnilor, antebratele, coatele,
genunchii, picioarele si, in sfarsit, capul.
“Armele”
 cel mai des folositepentru a da atemi sunt
PUMNII:
 1. Seiken: lovitura directa data cu articulatiile degetului mijlociu si aratator. 2. Ura-ken: ca si
seiken, dar cu articulatiile primei falange si ale dosului mainii; 3. Tetsui:
in stil “ciocande fier”, cu dosul pumnului. 4. Ippon
-ken-tsuki: pumn inchis, cu degetul mijlociu usorproeminent, sustinut de degetul mare
sprijinit pe falanga unghiala. 5. Hira-ken: lovitura datacu pumnul pe jumatate inchis, primele
falange fiind in prelungirea dosului mainii.
MAINILE:
 1. Seiryu-to:
lovitura “ca de sabie”, da
ta cu muchia manii, cu degetele intinse; 2.Haishu: lovitura data cu dosul mainii. 3. Kumade:
in stil “gheara de urs”, cu degetele pe
 jumatate indoite, pentru atacarea urechilor. 4. Toho:
lovitura data cu “furca” dintre degetul
mare si aratator, pentru atacarea laringelui.
DEGETELE:
 1. Haito: lovitura data cu partea exterioara a degetului mare si baza aratatorului,mana fiind
intinsa. 2. Bara-te: lovitura cu dosul degetelor. 3. Ippon-nukite: lovitura directaimpunsa, cu
aratatorul intins. 4. Nihon-nukite: lovitura directa impunsa, cu aratatorul si mijlociul
deschise “in furca”. 5. Yonhon
-nukite: lovitura directa cu varful celor patru degete intinse. 6.Keito:
lovitura data cu cele patru degete unite cu degetul mare in stil “cioc de vultur”.
INCHEIETURILE PUMNILOR:
 1. Ude: lovitura data cu dosul incheieturii pumnului, manafiind in prelungirea incheieturii; 2.
Kakuto: lovitura data cu dosul incheieturii pumnului si cubaza palmei. 3. Koken: lovitura data
cu dosul incheieturii indoite a pumnului.
ANTEBRATELE:
 1. Kote, wanto, hira-kote.
COATELE:
 1. Empi, hiji;
GENUNCHII:
 1. Hitsu, hiza;
PICIOARELE:
 1. Haisoku: lovitura data cu partea de deasupra piciorului. 2. Sokuto: lovituradata cu partea
exterioara a p
iciorului, “sabia piciorului”. 3
. Kakuto: lovitura data cu talpa si cucalcaiul, ca de zdrobire; 4. Koshi:
lovitura data cu partea anterioara a taplii(“mingea piciorului”),
din fata.
CAPUL:
1. Tsuzuki: lovitura data cu partea superioara a fruntii.

JU – JITSU
Cronicile Japoneze au întregistrat practicarea unei arte marţiale numite“Sumai” încă din
perioada Nara (710-794). Sumai se presupune că ar fi arta marţială care apus bazele tehnicilor
cu mâinile goale ce se vor dezvolta pe tot parcursul evului mediu nipon.
Odată cu perioada Kamakura (1185–1333) se poate vorbi despre o
dezvoltare a jujutsului. Datorită situaţiei politice din Japonia, şi îndeosebi a
claselor războinice (samuraii) care aveau ca scop principal susţinerea daymio-lui
(stăpân), respectiv a shogunului, jujutsu a cunoscut sute de stiluri de luptă, dintre
care unele au rămas până în zilele noastre. Stilurile şi tehncile de luptă erau
adaptate la nevoile şi probleme ivite pe câmpurile de luptă. De exemplu, după
războiul civil din secolul XVI s-a dezvoltat o artă numită yoroi-kumi-uchi
(apucarea armurii). Această a apărut ca o necesitate firească, samuraii trebuind

să distrugă armura duşmanior, şi fără arme, deoarece s-a întâmplat deseori ca

acestia să nu mai aibă arme la îndemână, şi astfel să fie uşor de ucişi de o mână
experimetată.
Aceste forme de jujutsu erau reunite sub un cod mutual, nescris, numit
Bushido. După regulile acestui cod, în număr de 16 legi, samuraiul îşi ghida
întreaga sa viaţă de luptător.
Adevărata înflorire a jujutsului va fi în perioada Edo (1600–1868), când se vor
forma sute de şcoli, având numeroşi şi valoroşi maeştrii de sabie sau de luptă cu
mâinile goale.
În 1615, odată cu unificarea Japoniei, guvernul a dorit să se asigure că poate
stăpânii situaţia politică şi militară din ţară, şi a început o monitorizare a
numărului de samurai. Mulţi dintre aceştia fiind consideraţi un adevărat pericol
pentru stabilitatea ţării. Prin aceasta se urmărea şi dezvoltarea şi controlul
formelor de jujutsu. Deoarece shogulul nu mai avea putere deplină, şi numărul
samurailor a trebuit să scadă, ceea ce a dus implicit la scăderea rolului acestora.
Portul armelor a fost restricţionat, dar s-a încurajat practicarea jujutsului sub alte
forme, adică cu mâinile goale.
În secolele XVII-XVIII s-a dezvoltat un număr foarte mare de şcoli de jujutsu,
şi evident un număr mare de stiluri, majoritatea practicate cu mâinile goale.
Numărul oficial fiind de peste 700 de şcoli (ryu). Aceste şcoli practicau tehnici
de lovire (atemi), tehnici de luxare (kansetsu), majoritatea dintre ele fiind
mortale. În această perioadă apare principul cedării în faţa unui atac. Acest
principiu se v-a dezvolta cel mai bine în două stiluri desprinse din jujutsu, aikido
şi judo.
Desigur că acest gen de abordare a luptei, prin cedare nu a fost nou, el
găsindu-se în secololul al XVI- lea, când s-a format prima şcoală de acest gen.
Stilul s-a numit Takenouchi-ryu şi a fost fondat de către Takenouchi Hisamori
(1502–1595) în 1532.
Odată cu instaurarea perioadei Meiji (1868–1912), Japonia îşi deschide
garniţele către Europa şi lumea occidentală. Rolul samurailor este din ce în ce
mai scăzut în societatea niponă, astfel că odată cu decăderea acestora, vor
decădea şi artele marţiale. Printr-un edict semnat de împărat, şcolile de jujutsu
sunt scoase în afara legii, iar oricine mai practică sau promovează acest
“barbrar” mod de luptă este pedepsit. Mulţi dintre maeştrii de jujutsu vor
practica totuşi, dar sub forma sportivă, adică sub forma de întreceri, ceea ce
contravine codului Bushido, care spune că artele marţiale nu trebuie practicate
pentru a te întrece cu cineva, ci pentru a atinge măiestria, şi pentru a sluji
stăpânului. Astfel vor apărea alte şcoli de jujutsu, printre care şi judo, care îşi
primeşte numele în 1882.
acţiuni dureroase al articulaţii: 1. la articulaţiile degetului mare cu extensie, ladegetul mare cu
flexie, la cele patru degete cu extensie; 2. la articulaţiile mâinii: cu răsucire în exteriorşi,
 flexia forţată şi pendularea braţului la spate; cu răsucire în exterior, flexia forţată a mâinii pe
antebraţcu introducerea braţului pe sub axila adversarului; 3. la articulaţia cotului cu extensie:
cu luxareacotului pe umăr, cu înfăşurarea antebraţului
pe deasupra (cheie), cu apucarea umărului adversaruluişi luxarea cotului pe antebraţul
executantului, cu răsucire în interior şi apăsarea cotului de sus în jos;4. la articulaţia umărului:
fixarea directă a braţului la spate cu înfăşurarea antebraţului în sus şi pededesubt; răsucirea
mâini în exterior, flexia mâinii pe antebraţ, introducerea antebraţului în sus şi pededesubt
(cheie) şi doborârea adversarului la sol; 5. la coloana vertebrală (zona cervicală): cu extensie,
cu flexie, cu extensie şi cu răsucire; · conduceri forţate la sediu: din faţă, din lateral şi dinapoi;
·apărări împotriva atacurilor cu prize: de mâini, de mânecă, de piept; · apărări împotriva
atacurilor prinstrangulări: din faţă cu mâinile, · dinapoi cu mâinile, dinapoi cu antebraţul; ·
apărări împotriva atacurilorprin centurări din faţă peste şi pe sub braţe, dinapoi peste şi pe sub
braţe; · apărări împotriva atacurilor
cu prize de păr; · apărări împotriva atacurilor de cuţit: de jos în sus, de sus în jos, din lateral şi
prin împingere; · apărări împotriva atacurilor cu obiecte contondente: par, scaun, sticlă; ·
apărări împotrivaameninţărilor cu arma de foc: din faţă, dinapoi, din lateral; · acţiuni tehnico
tactice de autoapărare laatacurile efectuate de agresor cu ocazia legitimării, controlului
bagajelor şi percheziţiilor corporale şi încătuşării. JUDO · poziţii, deplasări, prize; · căderi:
înainte, înapoi, lateral; · aruncarea peste şold; ·aruncarea peste umăr; · măturarea piciorului
avansat; · secerarea mare din exterior; · luxarea braţului în cruci; · fixarea laterală la sol.
 BIBLIOGRAFIE
https://ro.scribd.com/document/405583377/REFERAT-AUTOAPARARE-docx
SUPORT CURS AUTOAPARARE:Tehnici de autoaparare – Teorie și practică: Lector.dr.
Chirculescu Nicolae