Botanică farmaceutică

An I semestrul I
Botanica farmaceutică
Botanica reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studiul
plantelor şi a apărut încă din antichitate odată cu
necesitatea omului primitiv de a se hrăni.

• Citologia vegetală
Semestrul I: • Histologia vegetală
• Morfologia şi anatomia organelor vegetale

• Înmulţirea şi reproducerea
Semestrul II: • Sistematica vegetală
Botanica farmaceutică
Botanica reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studiul
plantelor şi a apărut încă din antichitate odată cu
necesitatea omului primitiv de a se hrăni.

• Citologia vegetală
Semestrul I: • Histologia vegetală
• Morfologia şi anatomia organelor vegetale

• Înmulţirea şi reproducerea
Semestrul II: • Sistematica vegetală
 Citologia vegetală poate fi definită ca
ramura botanicii care se ocupă cu:
• studiul structurii celulei vegetale,
• al ultrastructurii organitelor celulare şi
Citologia • cu rolul fiziologic al acestora.

vegetală Numele de citologie derivă de la

cuvintele greceşti :

« kytos=cavitate » şi « logos=
ştiinţă ».
 Organizarea generală a
celulei vegetale

Compoziția chimică a celulei

Citologia vegetale
vegetală Structura și ultrastructura
organitelor celulare

Rolul biologic al organitelor

celulare
 Celula este considerată unitatea de bază a
sistemelor vii, cea mai mică entitate capabilă să
manifeste atributele esenţiale ale viului:
• creştere,
• metabolism,
• răspuns la stimuli, şi

CELULA • autoreplicare.

Denumirea de celulă provine de la termenul latin

« cella=cameră »,

cellula fiind diminutivul de la cella.

 Înalt grad de organizare

Caracteristicile Rol funcțional

distinctive ale
sistemelor vii
Transformarea energiei

Existența unui metabolism

propriu
Caracteristicile distinctive ale sistemelor vii
înalt grad de organizare
• Celula
• Organite celulare
• Complecși macromoleculari
• Molecule
• Monomeri
• Celulele sunt alcătuite din molecule organice extrem de complexe
care împreună contribuie la realizarea sistemului viu conferindu-i
acestuia proprietăţi distinctive de ale moleculelor de la care s-a
pornit.
Caracteristicile distinctive ale sistemelor vii
înalt grad de organizare
• Moleculele care alcătuiesc aceste sisteme vii sunt lipsite de viaţă,
deşi sunt foarte complexe ca structură şi comportament chimic.
• Descoperirea arhitecturii lor moleculare a permis şi înţelegerea
structurii şi a funcţiei organismelor vii.
• Complexele macromoleculare la rândul lor au un foarte înalt grad
de organizare tridimensională chiar dacă ele sunt formate din
molecule mici care se repetă cum ar fi : glucide, aminoacizi,
nucleotide, etc.
Caracteristicile distinctive ale sistemelor vii
rol funcţional

• Structurile biologice îndeplinesc întotdeuna un rol funcţional în

organism.
• Atât părţile unui sistem viu cât şi agenţii chimici ai
metabolismului au câte un scop biologic ceea ce deosebeşte
biologia de ştiinţele lumii materiale chimia, fizica, geologia.
• În biologie există întotdeauna un rol al structurilor pe care le
observăm sau a organizării moleculare a acestora.
Caracteristicile distinctive ale sistemelor vii
transformarea energiei

• Organismele vii au şi o altă caracteristică importantă şi anume transformarea

energiei.
• Menţinerea organizării lor structurale şi a activităţii sistemelor vii depinde de
abilitatea lor de a extrage energia din mediul înconjurător.
• Sursa fundamentală de energie este soarele.
• Energia solară este transferată de la organismele fotosintetizatoare care o
captează la ierbivore şi apoi la carnivore.
• Biosfera este un sistem în care energia este transferată.
 Caracteristicile distinctive ale sistemelor vii
existenţa unui metabolism propriu
• Principalii precursori pentru formarea biomoleculelor sunt:
• apa,
• dioxidul de carbon şi
• compuşi anorganici cu azot:
• amoniu (NH4+),
• nitratul (NO3-) şi
• azotul (N2).
• Procesele metabolice asimilează şi transformă aceste substanţe
anorganice în biomolecule cu un înalt nivel de organizare şi complexitate.
Caracteristicile distinctive ale sistemelor vii

• Într-o primă etapă aceşti precursori sunt transformaţi în

metaboliţi, compuşi organici simpli care sunt intermediari în
transformarea energiei celulare şi în biosinteza unor seturi de
molecule (monomeri) ce se pot polimeriza pentru a forma
macromolecule :
• aminoacizi,
• glucide,
• nucleotide,
• acizi graşi, glicerol.
 • Macromoleculele construite prin legarea covalentă a monomerilor sunt:
MONOMERI • proteine,
• polizaharide,
Macromolecule • acizi nucleici şi
• lipide.
Caracteristicile distinctive ale sistemelor vii
• Interacţiunile între macromolecule conduc la un nivel superior al
organizării structurale, complecșii macromoleculari.
• Diferiţi membri ai uneia sau mai multor clase de macromolecule, se
unesc pentru a forma ansambluri specifice cu importante funcţii la
nivel subcelular.
• Exemple de complecși macromoleculari sunt:
• Complecși multifuncţionali enzimatici,
• ribozomii,
• cromozomii,
• elementele citoscheletului.
 Caracteristicile distinctive ale sistemelor vii
• Acești complecși macromoleculari îşi menţin structura prin legături
necovalente (legături de hidrogen, atracţii ionice, forţe van der Waals,
interacţiuni hidrofobe) spre deosebire de moleculele din care sunt
formate care îşi păstrează structura datorită legăturilor covalente.
• Aceste forţe de slabă intensitate menţin complexul macromolecular intr-
o stare funcţională de înaltă organizare. Deşi legăturile necovalente sunt
slabe, ele sunt numeroase şi pot împreună să păstreze arhitectura
supramoleculară a complecșilor în condiţii variate de temperatură, pH.
• Următorul nivel superior de organizare a sistemelor vii este reprezentat
de organitele celulare.
RIBOZOM
 Componenți minerali (anorganici)

• Apa
• Elementele minerale
COMPOZITIA • Sărurile minerale disociate
• Sărurile minerale insolubile
CHIMICA • Combinații organominerale
A
ORGANISMELOR Componenții organici
VII • Glucide
• Lipide
• Proteine
• Acizi nucleici
Componentii minerali (anorganici):
apa si sarurile minerale
• APA – component esential al materiei vii (90%); poate atinge un maxim de 98% in cazul
fructelor carnoase si un minim de 10-15% pentru semintele in stare de latenta
• Exista mai multe fractiuni ale apei in constitutia celulei care au fost puse in evidenta prin
deshidratare progresiva utilizand tehnica presarii tesuturilor vii
• APA IN EXCES – poate fi indepartata fara a fi afectate metabolismul sau vitalitatea
protoplasmei
• APA METABOLICA – dupa indepartarea ei este afectat metabolismul dar nu si
vitalitatea protoplasmei
• APA VITAL NECESARA – prin indepartarea ei este afectata vitalitatea si celula moare
• APA REZIDUALA – mai poate fi extrasa prin presare si dupa moartea protoplasmei
• APA LEGATA – nu poate fi extrasa prin presare dupa moartea celulei numai la
temperaturi ridicate
Componenții minerali - APA
• Este un solvent polar caracterizat prin forte de
atractie intermoleculare foarte ridicate
• Moleculele de apa tind sa se grupeze intr-o retea
tridimensionala formand legaturi de hidrogen
• Produce ionizarea electrolitilor si a numerosi
compusi organici
Elementele minerale
• Reprezentate de saruri minerale
disociate in ioni si solubilizate in spatiile
intermicelare ale protoplasmei sau in
vacuomul celular
• Saruri minerale insolubile care se depun
sub forma de cristale minerale
• Combinatii complexe organo-minerale
sub forma de oligoelemente (complexe
enzimatice, structuri metalo-proteice)
CLASIFICAREA ELEMENTELOR CHIMICE
• MACROELEMENTE: peste 10-3 % : oxigen (70%); carbon (18%); hidrogen (10,5%), azot,
fosfor, sulf, potasiu, sodiu, calciu, magneziu, aluminiu, clor

• MICROELEMENTE: intre 10-3 si 10-6 % : mangan, fier, cupru, zinc, siliciu, titan, nichel,
staniu, brom, fluor, bor

• ULTRAMICROELEMENTELE: mai putin de 10-6 % : arsen, molibden, cobalt, iod, plumb,

argint, aur

• Cu exceptia celor care se volatilizeaza elementele minerale se analizeaza in cenusa

rezultata din calcinarea tesuturilor vegetale
COMPONENTII ORGANICI
• Sunt reprezentati de:
- glucide
- lipide Substante ale metabolismului
- proteine primar cu rol structural,
functional si energetic
- acizi nucleici
- biocatalizatorii
(efectori biochimici) vitamine

enzime
Rol in reglarea
metabolismului si in hormoni vegetali
crestere si dezvoltare
COMPONENTII ORGANICI
• Substante ale metabolismului secundar:
- foarte variate
- caracteristice unor tesuturi si specii
- importante din punct de vedere farmaceutic
- sinteza lor depinde de substantele ce alcatuiesc metabolismul primar

• Exemple: alcaloizi, saponine, taninuri, heterozide, uleiuri volatile

GLUCIDELE
• Clasificare:
- oze (monozaharide, zaharuri reducatoare)
- ozide (elibereaza oze prin hidroliza)
- holozide (elibereaza numai oze)
- heterozide (oze+agliconi - genine)

• MONOZAHARIDE (oze):
- hexoze: glucoza, fructoza, galactoza, ramnoza
- pentoze: arabinoza, xiloza, riboza
galactoza ramnoza
GLUCIDELE
 Holozidele oligozide
poliholozide
Oligozide: - diholozide: - zaharoza
- maltoza
- lactoza
- triholozide: gentianoza, rafinoza
- tetraholozide: stachioza
 lactoza
zaharoza

Maltoza (2 glucoza)

stachioza
Poliholozidele
 Poliholozide omogene
- amidonul este un poliholozid format dintr-un numar foarte mare de molecule de
α-glucoza legate 1-4 si constituie substanta de rezerva din albumenul semintelor de
graminee, din rizomi sau tuberculi
- celuloza este o poliholozida formata din molecule de β- glucoza legate tot 1-4 in
care doua molecule vecine sunt rasucite cu 180oC si reprezinta constituentul principal al
peretelui scheletic
- inulina este un polifructozan format prin policondensarea fructozei; se intalneste
in organele subterane ale multor Asteraceae fiind izolata pentru prima data din radacina
de iarba mare (Inula helenium)
amilopectina

amiloza
inulina
POLIHOLOZIDE NEOMOGENE
Mucilagii

Poliuronide

Hemiceluloze

Pectine

Gume

Conțin în molecula lor alături de oze un număr mare de acizi uronici și derivați sulfurați, metilați, acetilați
POLIOLII
• Poliolii rezulta in urma reducerii gruparilor aldehidice sau cetonice ale ozelor sub
influenta unei dehidrogenaze (NADP) astfel incat toti atomii de C au cate o functie
hidroxil;
• exemple:
– adonitolul (Adonis vernalis),
– manitolul,
– sorbitolul (fructele de Rosaceae),
– volemitolul (radacina de Primula officinalis)
adonitol

sorbitol

inositol fosfatidilinositol
 Glucidele sunt sintetizate de
plantele verzi prin fotosinteza

Constituie pentru toate celulele o

sursa energetica

Riboza si dezoxiriboza intra in

Concluzii constitutia acizilor nucleici

Polimerii glucidelor sunt:

• - substante de rezerva (amidon, inulina)

• - elemente scheletice (celuloza,
hemiceluloza, pectinele)
• - produsi de secretie (mucilagiile, gumele)
LIPIDELE
• Grup complex de substante, caracterizate prin prezenta in molecula
lor a unei functii ester a unui acid gras superior cu diferite tipuri de
alcooli.
• Comportare chimica:
- insolubile in apa si alcool
- solubile in solventi organici
• Clasificare
- lipide simple sunt formate numai din acizi grasi si alcooli
- lipide complexe contin in molecula lor pe langa acizi grasi si
alcooli, acid fosforic, glucide, aminoalcooli
LIPIDELE SIMPLE
• Gliceridele sunt triesteri ai glicerolului cu acizi
grasi
• Ceridele esteri ai unui alcool monovalent
(alcool cerilic) cu greutate moleculara ridicata
cu acizi grasi
• Steridele esteri ai unor alcooli policiclici
(steroli) cu acizi grasi
GLICERIDELE
• Triesteri ai glicerolului cu acizi grasi
• In cazul lipidelor de origine vegetală (care sunt lichide) acizii grasi ce participa la
esterificarea glicerolului sunt acizi grasi nesaturati (cu duble legaturi)
• in timp ce grasimile de origine animală (care sunt solide) sunt formate prin
esterificarea glicerolului cu acizi grasi saturati.
• Acizi grasi nesaturati: acidul oleic, acidul linoleic, acidul γ-linolenic, acidul
arachidonic
• Acizi grasi saturati: acidul lauric, acidul miristic, acidul palmitic, acidul stearic
• Acizii grasi sunt sintetizati in celula vegetală la nivelul cloroplastelor,
• Acestea sunt foarte bogate in acizi grasi polinesaturati si in desaturaze – enzime
ce participa la procesul de desaturare si apoi lipidele se depun in oleosomi
• Pentru celula vegetală gliceridele reprezintă substanțe de rezervă ce se găsesc
sub forma de incluziuni uleioase sau oleosomi
• Oleosomii sunt prezenți frecvent în:
• semintele plantelor oleaginoase (floarea soarelui, soia, dovleac, rapita),
• in fructe (maslin)
• dar lipsesc in radacini, tulpini, frunze (indicate ca legume pentru o dieta saraca in lipide)
Acidul linoleic Acidul linolenic acidul arachidonic
Ceridele
• Esteri ai unor acizi grasi cu numar mare de atomi
de carbon (26-30) si monoalcooli cu catena mare
liniara
• Ex: ceara, prezenta alaturi de cutina in straturile
externe protectoare ale frunzelor si fructelor,
constituind cuticula dispusa la exteriorul peretelui
scheletic al celulelor epidermice.
• Stratul de ceara poate depasi cutina si se depune la
exterior sub forma de bastonase, solzi (ex:
palmierul de ceara), iar la noi in cazul frunzelor de
varza, la unele fructe.
• Ceridele indeplinesc un rol protector, fiind
insolubile in apa si impermeabile
STERIDELE

•Esteri ai unor acizi grasi cu

alcooli policiclici monovalenti
cunoscuti sub numele de steroli
•Ex. de steroli vegetali:
sitosterolul, ergosterolul,
stigmasterolul, colesterolul
Acizi grasi esentiali
• Celula vegetala se caracterizeaza prin:
• capacitatea de sinteza a acizilor grasi nesaturati (polinesaturati) si
• prin transformarea lipidelor de rezerva in glucide in timpul germinarii semintelor
• acizi grasi polinesaturati, produsi numai de plante (si unele microorganisme) de unde sunt
preluati impreuna cu hrana de catre animale
• Cei mai importanti :
• acidul linoleic,
• acidul linolenic;
• din acestia prin intermediul acidului arachidonic se sintetizeaza si prostaglandinele si
leucotrienele, mediatori celulari cu rol important in agregarea plachetara
• Acizii grasi esentiali intra si in compozitia fosfolipidelor, asigurand fluiditatea membranei celulare
• Utilizarea uleiurilor grase vegetale:
- folosite in alimentatie: de masline, arahide, floarea soarelui, rapita
- folosite în fitoterapie: de luminita noptii (Oenothera biennis), de Borrago officinalis
LIPIDELE COMPLEXE
• FOSFOLIPIDE
• FOSFOAMINOLIPIDE
• GLICOLIPIDE
Fosfolipidele
• Deriva de la glicerol in care un OH este
esterificat cu acidul fosforic, iar ceilalti cu 2 acizi
grasi nesaturati
• Acidul fosfatidic a fost pus in evidenta la inceput
in frunzele de varza in care acidul α-
glicerofosforic este esterificat cu 2 acizi grasi
diferiti
FOSFOAMINOLIPIDELE
 Deriva de la fosfolipide in care acidul fosforic este esterificat cu un aminoalcool,
cel mai frecvent colina, ansamblul acestora formand lecitina, cel mai comun
fosfoaminolipid cu rol important in constructia membranelor biologice.
 Lecitina prezinta un pol hidrofil reprezentat de colina si acidul fosforic si 2 poli
hidrofobi reprezentati de acizii grasi si se reprezinta schematic in forma de
diapazon.
 Lecitina a fost izolata pentru prima data din galbenusul de ou, apoi din semintele
de leguminoase (soia)
 Alte fosfoaminolipide sunt fosfatidiletanolamina si fosfatidilserina
GLICOLIPIDE
 Reprezinta o combinatie intre
lipide si glucide
 Ex: fosfatidilinositolul format din:
glicerol, 2 acizi grasi si acid
fosforic esterificat cu inositol;
este un constituent membranar
Proteinele
• Sunt substante organice macromoleculare cu rol esential in
constructia si functionarea materiei vii
• In molecula lor intra elementele: C, H, O, N si S
• Se deosebesc holoproteine (prin hidroliza elibereaza
numai aminoacizi)

heteroproteine (prin hidroliza pun in libertate

aminoacizi si substante de alta natura numite grupe prostetice)
 HOLOPROTEINELE
 Sunt substante rezultate prin policondensarea aminoacizilor prin legaturi peptidice
 Aminoacizii sunt unitati structurale ale proteinelor avand formula generala:

H2N CH COOH

Care implica cel putin o functie aminica si cel putin una carboxilica

 In functie de natura lui R exista 20 de aminoacizi naturali ai caror raspandire in speciile de procariote si eucariote
este uniforma
 Din cei 20 de aminoacizi, dupa codul genetic propriu, se pot constitui game foarte variate de proteine cu structura si
functii specifice
 Dupa natura radicalului aminoacizii pot fi grupati in aminoacizi: alifatici, sulfurati, hidroxilati, dicarboxilici, diaminici,
aromatici, heterociclici
 Evolutia a selectionat 20 de aminoacizi numiti constitutivi
 Dintre acestia 8-10 sunt numiti esentiali si nu pot fi sintetizati de animale, care-i
preiau din hrana vegetala: leucina, izoleucina, valina, treonina, metionina, lizina,
fenilalanina, triptofanul si pentru unele specii animale si histidina si arginina
 Aminoacizii se sintetizeaza din acizii organici printr-un proces de transaminare
(ex: alanina din acidul piruvic; acidul aspartic din acidul oxalic, acidul glutamic
din acidul cetoglutaric)
 Aminoacizii au un caracter amfoter in solutie,
 in mediu bazic se comporta ca un acid si
 in mediu acid ca o baza
 PEPTIDE SI PROTEINE
• Peptidele și proteinele se formează
prin condensarea a n aminoacizi (AA)
și eliminarea a (n-1) molecule de apă
• Condensare se realizează prin legături
peptidice (CO - NH) între AA și se
stabileste intre functia carboxilica a
unui aminoacid si cea aminica a altui
aminoacid cu eliminarea unei
molecule de apa
• Aceste molecule se numesc peptide
sau proteine în funcție de numărul de
AA care se condensează
PEPTIDE
• Clasificarea peptidelor
- 2 AA = dipeptida
- 3 AA = tripeptida
- 4 AA = tetrapeptida
- mai putin de 10 AA = oligopeptide
- 50-60 AA = polipeptide (GM=8-10kD)
- peste 60 AA proteine
 PEPTIDE
 Unele oligopeptide există în stare naturală,
în orgnismele vegetale, reprezentând etape
în cursul sintezei sau catabolismului
proteinelor
 ex: - faloidina – oligopeptid toxic din
ciuperca Amanita phaloides
- glutationul – un tripeptid cu
importante functii biologice (antioxidant în
corpul plantelor) format din glicocol,
cisteina si acid glutamic
- alcaloizii din cornul secarii sunt formati
din acid lisergic legat prin legatura peptidica
(CO-NH) de un tripeptid
PROTEINE
PROPRIETATILE PROTEINELOR
 Proprietatile fizico-chimice si functiile biologice ale proteinelor sunt dependente de natura si
numarul AA componenti. Acești AA creează arhitecturi moleculare ale proteinelor de o mare
complexitate și diversitate.
 Gruparea aminica a primului AA este așezată de fiecare dată în partea stângă a unei protein și este
denumită capăt N-terminal, iar gruparea carboxilica in partea dreapta numita capăt C-terminal
 Proteinele sunt substante amfotere, majoritatea grupelor aminice si carboxilice sunt angajate in
legaturi peptidice dar exista si grupari ionizabile reprezentate de capetele N si C terminale precum
si cele din radicalii AA hidrofili
 Proprietatile proteinelor depind de pH-ul mediului, difera in functie de natura proteinei
 Unele sunt solubile in apa, altele numai in prezenta unor saruri, altele la un pH acid sau bazic
 Proprietatile proteinelor
• Proteinele pot fi izolate si purificate prin diferite procedee ca:
• gel-filtrare,
• ultrafiltrare,
• ultracentrifugare,
• precipitare izoelectrica
• Separarea si identificarea proteinelor se poate realiza prin
• electroforeza pe gel de poliacrilamida,
• focalizare izoelectrica,
• cromatografie HPLC
• Solubilitatea proteinelor:
• Majoritatea proteinelor sunt insolubile in alcool in care precipita;
• sunt precipitate si de acizii tari si sarurile neutre si de catre tanin
• si sunt coagulabile la caldura (70oC)
 PROPRIETĂȚILE PROTEINELOR
Denaturarea proteinelor reprezinta perturbarea structurii lor cu afectarea proprietatilor lor
biologice;
 agentii denaturarii pot fi:
◦ temperatura,
◦ acizii, bazele, oxidantii, unele saruri ale metalelor grele,
◦ solventii organici
 Denaturarea afecteaza structurile secundare, tertiare, cuaternare, deci structura lor
tridimensionala, actionand asupra legaturilor ce mentin aceste structuri dar fara sa
afecteze structura primara
 Denaturarea poate fi reversibila prin eliminarea agentului cauzant proteina se
renatureaza
 Renaturarea explica dependenta structurii spatiale de structura primara a proteinelor
Reacții de identificare ale proteinelor

• Reactia biuretului – albastru-violaceu cu o solutie de CuSO4

in mediu alcalin
• Reactia xantoproteica – galben cu HNO3
• Cu rectivul Millon – rosu cu azotat mercuric
Rolul proteinelor

• Functional
• Structural
• Substante de rezerva – se depun in citoplasma sub
forma granulelor de aleurona in semintele de
leguminoase
 CLASIFICAREA PROTEINELOR
• Dupa structura lor:
- fibroase (scleroproteine) au o structura simpla, lineara, sunt
insolubile in apa sau solutii saline diluate, cu rol de sustinere
intalnite frecvent in regnul animal (unghii, coarne, pene, par)
- globulare de forma sferica intalnite atat la plante cat si la
animale, lantul polipeptidic este compact astfel incat AA hidrofobi
sunt in interiorul moleculei iar cei hidrofili spre exterior, ca urmare
aceste proteine sunt solubile in apa
Proteinele globulare
 Dupa greutatea moleculara, caracterul si rolul lor biologic:
- protaminele – mase moleculare mici (2000-5000), contin un procent ridicat de aminoacizi
bazici (arginina), au un caracter bazic, se gasesc in nucleu in combinatie cu ADN
- histonele (GM=5000-7000) se gasesc tot in nucleu si sunt strans legate de ADN formand
impreuna nucleosomii; au un continut ridicat de lizina dar sunt mai putin bazice decat protaminele
- globinele sunt raspandite mai mult in regnul animal avand rol biologic important; ex:
reprezinta partea proteica a hemoglobinei si mioglobinei; sunt bogate in histidina si lizina
- prolaminele si glutelinele (GM=30 000-50 000) sunt proteine caracteristice vegetalelor sunt
localizate in albumenul semintelor de graminee; ex: gliadina din grau, hordeina din orz; sunt
insolubile in apa si solutii saline; solubile in acizi si baze diluate; prolaminele sunt solubile si in
alcool de 70; sunt bogate in acid glutamic si prolina dar sarace in aminoacizi bazici si triptofan
- albuminele si globulinele (GM=70 000-100 000) contin un numar mare si divers de
aminoacizi; in apa sunt solubile numai albuminele, sunt precipitate de solutii saturate de saruri
neutre; pot fi separate prin electroforeza in alfa, beta si gamma globuline
Structura proteinelor
• Structura primara
• Structura secundara
• Structura tertiara
• Structura cuaternara

STRUCTURA
PRIMARA
- Este determinata de ordinea de
inlantuire a AA care este codificata
genetic de succesiunea codonilor
din ADN
 Structura secundara
• Reprezinta al doilea nivel de organizare structurala a proteinelor
• Se refera la dispunerea spatiala a lantului polipeptidic
• Se datoreaza legaturilor de hidrogen realizate intre gruparile – CO si – NH -
apartinand legaturilor peptidice (-CO–NH-) din lanturile polipeptidice
• Exista doua tipuri de structura secundara:
- structura helicoidala sau de tip α-helix – legaturile de hidrogen se
stabilesc intre gruparile – CO – si – NH – apartinand aceluiasi lant polipeptidic
- structura straturilor plisate sau de tip β – legaturile de hidrogen se
stabilesc intre lanturi polipeptidice diferite
 Structura tertiara
 Reprezinta rezultatul interactiunii dintre radicalii aminoacizilor apartinand
catenelor polipeptidice care au deja o structura primara si secundara
 Fortele implicate in mentinerea structurii tertiare sunt: legaturi de H, ionice,
punti disulfurice, legaturi van der Waals si apar intre radicalii nepolari ai
aminoacizilor care tind sa se asocieze
 Defineste arhitectura unei proteine care este intotdeauna identica pentru o
anumita proteina
 Unele proteine (enzimele) au lanturile nepolare situate la interior astfel ca pot
realiza contactul cu constituentii lipidici ai membranelor
 Ca urmare a acestui nivel de organizare proteinele pot fi fibrilare sau globulare
 Structura cuaternara
• Reprezinta cel mai inalt nivel de organizare a proteinelor
• Rezulta din interactiunile lanturilor polipeptidice care au deja o
structura tertiara
• Se formeaza agregate de molecule unite prin aceleasi tipuri de
legaturi ca si la cea tertiara cu deosebirea ca ele actioneaza intre
proteine diferite
• Se intalneste numai la unele proteine cu activitate biologica
importanta
• Ex: complexe enzimatice, hemoglobina, imunoglobuline
Alcool dehidrogenaza
HEMOGLOBINA
HETEROPROTEINELE

• Se mai numesc proteine complexe sau conjugate

• Sunt formate dintr-o parte proteica si una neproteica denumita grupare
prostetica
• Clasificare, dupa natura gruparii prostetice:
- glicoproteinele
- lipoproteinele
- cromoproteinele
- fosfoproteinele
- toxalbuminele
 GLICOPROTEINELE
 contin oze sau ozide legate
covalent de lantul polipeptidic;
 sunt frecvente in regnul animal
(mucopeptide) – in structura
glicocalixului avand functie
antigenica (in determinarea
grupelor sanguine)
 LIPOPROTEINELE
apoproteina
• Reprezinta asociatii ale proteinelor
cu lipidele prin legaturi necovalente
• Fac parte din constitutia
membranelor plasmatice si a serului trigliceride

sanguin
• Lipidele din lipoproteine pot fi
extrase cu solventi organici
• Dupa moartea celulelor lipidele se
detaseaza de proteine fenomen
cunoscut sub numele de
lipofaneroza
colesterol
fosfatidilcolina Esteri ai
colesterolului
 CROMOPROTEINELE
Au ca si grupare prostetica
un compus colorat

Ex: heminele (hemoglobina),

flavoproteinele,

metalo-proteine, caroten-
proteinele
FOSFOPROTEINELE
• Sunt proteine bogate in acid fosforic
ce se esterifica cu gruparile hidroxilice
ale unor aminoacizi din lantul proteic
(serina, treonina)
• Ex: caseina din lapte
vitelina din galbenusul de ou
TOXALBUMINELE
• Sunt heteroproteine toxice acest
caracter fiind dat de partea
proteica (albuminoidica)
• Sunt alergene si pot produce
imunitate
• Ex: ricina (din semintele de ricin)
• Ricina este o glicoproteina foarte toxica cu GM 66000 formata
din 2 lanturi polipeptidice A si B legate intre ele printr-o punte
disulfurica
• Lantul B permite toxinei sa se fixeze pe peretele celular, si lantul
A este responsabil de proprietatile toxice, prin inhibarea sintezei
proteice actionand asupra ARN-ribozomal si determinand
moartea celulei
• Din semintele de ricin se extrage uleiul de ricin, utilizat ca
purgativ, sau in industria cosmetica (pentru ingrijirea parului) si
ca lubrifiant
• Extragerea uleiului de ricin se face la rece, prin presare pentru a
nu contamina uleiul cu proteine toxice
• 12 seminte sunt letale pentru om si 20 pentru un cal.
TOXALBUMINE
• Viscotoxina este o proteina toxica din vasc (Viscum
album)
• Are unele proprietati anticanceroase
• Intra in produsele medicamentoase : ISCADOR, ISOREL
(solutii injectabile)
NUCLEOPROTEINELE
• Sunt heteroproteine la care gruparea prostetica este reprezentata de acizii
nucleici
• Combinatia dintre proteine si acizii nucleici se intalneste numai in nucleul
celulelor eucariote
• ADN-ul nuclear este legat strans de:
• proteine bazice cu masa moleculara inferioara (histone)
• dar este asociat si cu proteine mai voluminoase, albumine
• si globuline cu rol important in reglajul genetic
• In ribozomi ARN este legat de proteinele ribozomale (ribonucleoproteine)
• La procariote, bacterii si alge albastre-verzi ADN ramane intotdeauna liber
nelegat de proteine
 ACIZII NUCLEICI

•Acizii nucleici sunt considerati cei mai

importanti constituenti ai materiei vii
deoarece poarta in arhitectura lor
moleculara intreaga informatie
genetica, necesara biosintezei
proteinelor specifice, inclusiv a
enzimelor si a hormonilor
ISTORIC
• Denumirea a fost data de Miescher (1871) care a izolat “substanta
nucleica” din nucleii leucocitelor din infectiile chirurgicale.
• La inceput s-a considerat ca:
– acidul zimonucleic extras din drojdii (levuri) ar fi acidul nucleic caracteristic
pentru vegetale in timp ce
– acidul timonucleic, extras din glandele timus ar fi caracteristic pentru celulele
animale
• In prezent se cunoaste ca toate celulele eucariote si procariote contin
ambele tipuri de acizi nucleici, numai virusurile sunt singurele care au
un singur tip de acid nucleic: fie ADN fie ARN si niciodata ambele
• Acidul zimonucleic este identificat cu ARN in timp ce acidul
timonucleic este echivalentul ADN.
ACIZII NUCLEICI

• Prin hidroliza completa, acizii nucleici se descompun in trei componente

- acid fosforic
- o pentoza
- baze azotate
• Cele doua tipuri de acizi nucleici difera prin natura ozelor ce intra in compozitia
lor, denumirea acestora se gaseste in nomenclatura celor doi acizi nucleici:
• riboza pentru acidul ribonucleic (ARN) si
• dezoxiriboza pentru acidul dezoxiribonucleic (ADN)
 ACIZII NUCLEICI

• OZELE : oza acidului zimonucleic, azi ARN, a fost izolata de

Levene si Jacobs in 1908 la Rochefeller Institut of
Biochemistry, de unde denumirea de riboza
• Oza acidului timonucleic, azi ADN, a fost descoperita numai
in 1929 si s-a demostrat ca aceasta este 2-dezoxiriboza
• Ambele sunt aldopentoze si se gasesc in stare furanozica
Bazele azotate
• Bazele azotate prezente in acizii nucleici sunt in numar
de 5 si apartin la doua structuri:
• PURINICE: adenina si guanina
• Pirimidinice: citozina
timina (numai in ADN)
uracilul (numai in ARN)
Nucleozide si nucleotide
 In biogeneza acizilor nucleici se formeaza la inceput nucleozidele care reprezinta
combinatiile dintre o baza azotata si o pentoza
 Nucleozidele sunt heterozide de tip N-glicozidic legatura realizandu-se intre N9 al
bazelor azotate purinice, respectiv N1 al bazelor azotate pirimidinice si OH din C1
al pentozelor
 Astfel pentru ADN nucleozidele se numesc:
- dezoxiadenozina
- dezoxiguanozina
- dezoxicitidina
- timidina
Nucleozide si
nucleotide
• Pentru ARN nucleozidele
se numesc:
adenozina
guanozina
citidina
uridina
NUCLEOTIDE
• Sunt esterii fosforici ai nucleozidelor
• Legatura esterica se realizeaza intre hidroxilul din pozitia 5’ a pentozei si acidul fosforic
• Pentru ADN nucleotidele se numesc:
-acid dezoxiadenilic,
-acid dezoxiguanilic,
-acid dezoxicitidilic si
-acid timidilic
• Pentru ARN nucleotidele se numesc:
- acid adenilic,
-acid guanilic,
-acid citidilic,
-acid uridilic
ACIZII NUCLEICI
• Acizii nucleici reprezinta molecule polinucleotidice, rezultate din concatenarea mai multor monomeri
(nucleotide)
• In structura ADN exista un numar foarte mare de nucleotide
• In ARN numarul acestora este variabil, cea mai mica molecula fiind cea a ARNt (70-80 nucleotide)
• ARN este monocatenar
• ADN are o structura bicatenara in forma de spirala dubla
• Legarea nucleotidelor vecine dintr-un lant are loc prin intermediul acidului fosforic care realizeaza
punti fosfodiesterice.
• Acidul fosforic esterificat in pozitia 5’ al unei nucleotide mai formeaza o legatura esterica cu hidroxilul
din 3’ al nucleotidei vecine
• Se obtine astfel o orientare a catenelor polinucleotidice de la 5’ spre 3’ dupa cum este liber OH din 3’
sau 5’ al ribozei sau dezoxiribozei
STRUCTURA ADN
• Proportia intre diferitele baze in cadrul ADN difera cu specia
• Raportul A+T/G+C este intotdeauna 1
• Aceasta proportie le-a sugerat lui Watson si Crick (1953) ca bazele se
gasesc in perechi in ADN (A-T si G-C)
• Prin difractie cu raze X a ADN pur, Wilkins a stabilit ca acesta se
gaseste in dublu helix sau spirala dubla in jurul unui ax imaginar
 STRUCTURA ADN

• Scheletul fiecarei catene (barele verticale) este format din

succesiuni regulate de acid fosforic si dezoxiriboza
• In interior barele orizontale sunt formate din perechile de
baze azotate
• Legaturile dintre cele 2 catene polinucleotidice, una
descendenta si alta ascendenta se realizeaza prin legaturi de
hidrogen intre o baza azotata purinica si una pirimidinica:
• 2 legaturi de H pentru A-T; T-A si
• 3 legaturi de hidrogen pentru G-C ; C-G
 STRUCTURA ADN
• Succesiunea bazelor azotate dintr-o catena polinucleotidica de ADN
determina automat succesiunea de baze din lantul antiparalel care va avea
baze complementare
• S-a determinat si distanta dintre doua puncte suprapuse ale unei spirale
care este de 34 Å si cuprinde 10 nucleotide, de unde se deduce ca doua
nucleotide vecine dintr-o catena sunt situate la o distanta de 3,4 Å
• Aceasta structura a ADN permite interpretarea modului de duplicare, dupa
modelul semiconservativ al ADN, in care legaturile de H dintre baze se rup,
cele doua catene se desfac si fiecare isi va sintetiza o alta catena,
complementara, identica cu cea dinainte de separare
STRUCTURA ARN
• Exista 3 tipuri de ARN ce au structuri si functii diferite
ARN de transfer
• Se noteaza ARNt, se mai numeste de transport sau solubil
• Are cea mai mica molecula fiind format din 70-80 nucleotide in forma de trefla (frunza de trifoi) sau cu 3 bucle si o
portiune bicatenara (petiolul frunzei) mentinuta prin legaturi de hidrogen
• Contine o serie de baze azotate rare
• In bucla mediana contine o succesiune de 3 nucleotide specifice formand anticodonul adica bazele complementare
codonului din ARN- mesager
• De aceasta imperechere codon-anticodon depinde insertia corecta a unui aminoacid in lantul polipeptidic, proces
ce are loc la nivelul ribozomilor
• Exista atatea tipuri de ARNt cati AA exista (20)
• Rolul ARN t este de a transporta AA la locul sintezei proteice in procesul de translatie si de a asigura insertia corecta
a AA conform codului genetic din ARNm.
ARN ribozomal
 Se noteaza ARN r
 Are o molecula superioara ARN t, cu structura deformabila (in forma
de ghem) cu scurte regiuni helicoidale
 Contine numeroase baze azotate metilate, si un continut ridicat de
guanina si citozina
 Se sintetizeaza in nucleoli, este format din mai multe fractiuni care se
asambleaza in ribozomi dupa ce el este “exportat” din nucleu in
citoplasma prin membrana nucleara
 In ribozomi ARN r se cupleza cu proteinele ribozomale formand un
ribozom functional
 ARN mesager
Se noteaza ARN m

Contine informatia genetica pentru sinteza proteinelor specifice in care succesiunea codonilor (formatiune de cate 3 nucleotide)
determina succesiunea aminoacizilor din lantul proteic

Se sintetizeaza in nucleu in contact cu ADN nuclear prin procesul de transcriptie in care una din catenele ADN determina secventa
bazelor complementare in ARN m (A – U; T – A; G – C, C - G)

ARN m are o structura monocatenara, de lungime variabila, in functie de cantitatea informatiei genetice continute in molecula sa

Este instabil el se reinoieste continuu in contact cu ADN nuclear

Dupa eliminarea unor portiuni noninformationale (introni) ARN m este transportat prin membrana nucleara in citoplasma unde isi
desfasoara functia sa biologica de codificare a proteinelor specifice fiind un intermediar (mesager) intre ADN si proteinele specifice

Poate fi sintetizat si in vitro pornind de la ribonucleotide sau in prezenta unor secvente de ADN, tehnici utilizate in biologia
moleculara si in ingineria genetica
Localizarea acizilor nucleici in celula
• ADN-ul este localizat in nucleul interfazic la nivelul cromatinei nucleare si la nivelul
cromozomilor in timpul diviziunii
• Exista si ADN extranuclear descoperit dupa 1960, localizat in cloroplaste si mitocondrii
• In aceste organite continutul in ADN este scazut dar are un rol genetic important
determinind asa numita ereditate citoplasmatica
• ARN se formeaza in nucleu in contact cu ADN dar cea mai mare parte a sa migreaza in
citoplasma
• In nucleu numai nucleolul est bogat in ARN
• ARN se gaseste la nivelul ribozomilor citoplasmatici (ARN r), fie solubil (ARN t) sau sub
forma de ARN m in citoplasma
• Mitocondriile si plastidele contin in interior ribozomi si toate tipurile de ARN
EFECTORI BIOCHIMICI
• Reprezinta substante cu rol de reglare a proceselor metabolice, de
crestere si de dezvoltare
• La inceput au fost denumite biocatalizatori prin analogie cu
catalizatorii din chimie, astazi acest termen a fost inlocuit cu cel de
efectori biochimici
• Efectorii biochimici:
–Vitamine
–Enzime
–Hormoni vegetali
VITAMINELE
• Sunt substante indispensabile pentru cresterea si dezvoltarea normala a organismelor
• Lipsa sau insuficienta lor determina tulburari metabolice si aparitia unor boli numite
avitaminoze sau hipovitaminoze, ce constituie boli carentiale
• Organismele animale nu pot sintetiza aceste vitamine; ele si le procura impreuna cu
hrana vegetala; de asemenea vitaminele nu pot fi stocate in organismele animale
• Pentru organismele vegetale vitaminele indeplinesc de cele mai multe ori un rol
coenzimatic
• In prezent marea majoritate a vitaminelor se pot obtine prin sinteza chimica si sunt
utilizate ca factori profilactici si curativi
• Unele vitamine sunt preluate din plante sub forma de precursori, numiti provitamine si
apoi sunt transformate in vitamine propriu zise in organismul animal
VITAMINELE
• Numele de vitamine deriva de la prima vitamina descoperita B1 de
catre Funk (1911) in tegumentul de orez si care este capabila sa
vindece boala beri-beri; acesta este din punct de vedere chimic o
amina (vit+amina= amina vitala)
• Ulterior s-a constatat ca celelalte vitamine nu contin o grupare
aminica si nici chiar azot in molecula lor, dar s-a pastrat acest nume
pentru a arata semnificatia acestor substante
• In organismele vegetale si animale exista substante cu rol opus
vitaminelor, care inhiba sau suprima activitatea lor si acestora li s-a
dat numele de antivitamine
Nomenclatura vitaminelor
• Nomenclatura veche denumeste vitaminele cu litere din alfabetul latin (A, B, C, D, etc.) iar in cadrul aceleiasi grupe
cu ajutorul indicilor (B1, B2, B6, etc)
• Dupa rolul fiziologic pe care il indeplinesc in organismul uman:
- antixeroftalmica (combate xeroftalmia) pentru vitamina A
- antihemoragica sau coagulanta pentru vitamina K
- antirahitica pentru vitamina D
- antisterilica pentru vitamina E
• Dupa structura chimica:
- tiamina B1
- riboflavina B2
- piridoxina B6
- acid ascorbic – vitamina C
Clasificarea vitaminelor
• Dupa solubilitatea lor:
- liposolubile sunt solubile in solventi organici sau lipide (ex:
vitaminele A; D; E; K; F)
- hidrosolubile sunt solubile in apa (ex: vitaminele B; C si P)
VITAMINELE LIPOSOLUBILE
VITAMINA A
• Se mai numeste: retinol; antixeroftalmica sau vitamina cresterii
• Rol: in cresterea organismelor tinere
• In protejarea tesuturilor epiteliale
• In procesul vederii
• In plante se gaseste sub forma de provitamine care sunt substantele carotenoidice
• Cea mai importanta provitamina A este β-carotenul din care prin degradare oxidativa in
organismul uman rezulta doua molecule de vitamina A
• Din xantofile prin degradare oxidativa rezulta o molecula de vitamina A
• Alte carotenoide (capsantina din ardeiul rosu sau licopenul din rosii) nu formeaza prin
degradare vitamina A, deoarece nu au structura de provitamina A neavand in molecula
lor ciclul β-iononic
VITAMINA A
• Carotenoidele sunt continute in cromoplaste (plastide de
culoare galben-portocalie-rosie), dar ele insotesc si clorofila
in cloroplaste
• Surse de provitamina A:
- radacinile de morcov
- fructele de macese
- florile de culoare galben-portocalie
-frunze
VITAMINA D
• Se gaseste in natura atat libera cat si sub forma de provitamine D care sunt sterolii
vegetali
• Se cunosc 6 vitamine D:
- vitamina D2 provine din ergosterol
-vitamina D3 provine din dehidrocolesterol
- vitamina D5 din dehidrositosterol
- vitamina D6 din dehidrostigmasterol
• Putere vitaminica D mare au D2 (calciferol) si D3 (colecalciferol)
VITAMINA D
• Transformarea sterolilor in vitamina D are loc sub actiunea radiatiilor ultraviolete printr-
un proces fotochimic
• Rol: favorizeaza absorbtia Ca si P in tesutul osos
• In avitaminoza D apare rahitismul la copii, osteoporoza si osteomalacia la adulti
• Surse animale: uleiul de peste; ficat; oua; lapte
• Surse vegetale: drojdiile; uleiurile vegetale (floarea soarelui, soia, dovleac, masline);
ciupercile (bogate in ergosterol)
D2

D3
VITAMINA E
• Se mai numeste tocoferol, vitamina antisterilitatii sau a reproducerii
• Este sintetizata de plante si se gaseste in cantitate mai mare in frunze,
muguri, seminte germinate (germeni) si uleiuri de germeni de
porumb si grau, uleiuri vegetale
• In organismele vii are rol antioxidant protejand de oxidare vitaminele
liposolubile
• In avitaminoza E se instaleaza sterilitatea
• Favorizeaza reactiile de fosforilare si de formare a compusilor
macroergici
VITAMINA K
• Se mai numeste vitamina antihemoragica sau coagulanta
• In avitaminoza K apar hemoragiile
• Este sintetizata numai de plante si de microorganismele din tubul digestiv
• Favorizeaza coagularea sangelui prin transformarea fibrinogenului in fibrina
• Participa la oxidarile celulare prin sisteme redox, la fosforilari si in respiratia tisulara
• Surse: frunzele de lucerna, trifoi, spanac, conopida, cloroplaste
VITAMINA F
• Este considerata in prezent o vitaminoida (nefiind o vitamina
adevarata)
• Se mai numeste vitamina antidermatitica, in avitaminoza F
apar tulburari la nivelul pielii
• Este reprezentata de acizii grasi esentiali, cu mai multe duble
legaturi si care nu pot fi sintetizati de animale ci numai de
plante ex: acidul linolenic, acidul arachidonic
• Surse de vitamina F: uleiurile vegetale: de in, arahide,
luminita noptii
VITAMINELE HIDROSOLUBILE
• Sunt reprezentate de: vitaminele B, C si P

VITAMINELE B
• Se gasesc de obicei impreuna in produsele vegetale (ex. drojdia de
bere) si poarta numele de complex B
• Din grupa vitaminelor B fac parte vitaminele: B1, B2, B6, B12, acidul
pantotenic (B5), nicotinamida (vitamina PP, B3) si acidul
paraaminobenzoic
VITAMINA B1
• Se numeste tiamina, anevrina sau vitamina anti beri-
berica
• Se gaseste in cantitate mare in drojdia de bere,
semintele gramineelor si leguminoaselor, in flori,
frunze, polen, este sintetizata si de flora intestinala
• In avitaminoza B1 apar tulburari la nivelul sistemului
nervos, la nivel gastro-intestinal, oboseala, nevralgii si
chiar paralizii ale extremitatilor
• Intervine ca si coenzima in procesele de decarboxilare
ale cetoacizilor
VITAMINA B2
• Se numeste riboflavina
• Este raspandita in toate tesuturile animale si vegetale
• Joaca un rol de coenzima in reactiile de oxido-reducere
celulara, in procesul de crestere si a vederii
• Surse vegetale: conopida, porumb, germeni de grau,
drojdia de bere
VITAMINA B6
• se numeste piridoxina
• Intra in constitutia unor enzime care participa la
reactiile de decarboxilare si transaminare a AA
• In avitaminoza B6 apar modificari cutanate, tulburari
nervoase, anemie, iritabilitate, astenie
• Este un factor de crestere pentru microorganisme
• Se gaseste in germenii de graminee si legumele
proaspete
VITAMINA B12
• Se numeste ciancobalamina
• Este indispensabila pentru viata omului si animalelor intervenind in crestere,
hematopoeza, functionarea celulei nervoase
• In plante se gaseste in cantitati reduse se obtine industrial din culturile de
microorganisme
• In cantitati mari este prezenta si in ficatul de animale
• Din punct de vedere chimic are in structura sa un nucleu corinic ce are in partea centrala
un atom de cobalt si o grupare CN
• Rol: stimuleaza biosinteza nucleoproteinelor si este un important factor metabolic
• Avitaminoza B12 produce anemia pernicioasa
ACIDUL PANTOTENIC
• Se mai numeste vitamina B5
• Este rapandit in toate organismele vegetale si
animale (pantos=peste tot)
• In cantitati mai mari se gaseste in laptisorul de
matca, faina de soia, drojdia de bere, legume
• Intra in constitutia coenzimei A, stimuleaza
metabolismul celular, este un factor de crestere
utilizat mult in zootehnie, cat si pentru cultura
microorganismelor
• In terapeutica se foloseste produsul de sinteza
pantotenat de calciu
VITAMINA PP
Se mai numeste vitamina antipelagroasa, niacina sau nicotinamida (amida acidului
nicotinic), vitamina B3
Avitaminoza PP produce aparitia bolii pelagra ca apare in urma consumarii indelungate
in alimentatie a porumbului si se manifesta prin aparitia de eriteme pe maini si gat
Denumirea de PP provine de la “pelagra preventiva”, adica proprietatea acesteia de a
preveni pelagra
Intra in constitutia coenzimelor piridinice (NAD, NADP)

In regnul vegetal se gaseste in cantitate mai mare in tegumentele seminale (mai putin
cele de porumb), legume si ciuperci
ACIDUL PARAAMINOBENZOIC
• Reprezinta un factor de crestere pentru microorganisme
• Are o actiune antagonista fata de sulfamide
• Este raspandit atat in regnul vegetal cat si in cel animal
• Previne depigmentarea pielii si a parului si are o actiune
antiinfectioasa generala
• Intra in constitutia acidului folic
Vitamina C
• Denumită și acid ascorbic
• Este cea mai răspândită vitamină din regnul vegetal
• Animalele pot sintetiza vitamina C cu excepția omului, maimuței și cobaiului.
• Se găsește atât în stare liberă cât și asociată cu proteine sub formă de
ascorbinogen
• Are rol antioxidant pentru vitaminele liposolubile
• În avitaminoza C se produce, la om, boala scorbut caracterizată prin hemoragii la
nivelul gingiilor, hematoame, tulburări digestive
• Produse bogate în vitamiva C: citricele, măceșele, coacăzele negre, coarnele,
cătina
Vitamina P
• Reprezintă un amestec de heterozide care au ca și aglicon o
flavonoidă
• Vitamina P contribuie alături de vitamina C la combaterea
scorbutului, măresc rezistența capilarelor și reglează permeabilitatea
lor
• Se utilizează în terapie în boli vasculare
• Flavonoide cu rol de vitamina P: rutozida, hesperitina, apiina
• Răspândire: bobocii florali de salcâm japonez, citrice, flori și în general
în fructe și frunze
Enzime vegetale cu importanta medicinala
• Ficina obtinuta din latexul de Ficus
• Papaina obtinuta din fructele de papaia (Caryca papaya)
• Ambele sunt enzime proteolitice si cheratinolitice si se intrebuinteaza
in terapie ca antihelmintice distrugand cuticula nematodelor (viermi
intestinali) si permitand astfel distrugerea lor de catre enzimele
intestinale
• Celulaza si hemicelulaza prezente in varza, castraveti, fasole verde,
descompun celuloza si hemiceluloza si ajuta astfel procesul de
digestie
HORMONII VEGETALI
• Sunt substante care se formeaza in corpul plantelor si sunt necesare pentru cresterea si
dezvoltarea acestora
• Se mai numesc substante de crestere, hormoni de crestere sau fitohormoni
• Prin sinteza chimica se pot obtine substante cu actiune similara numite fitoreglatori de
crestere
• Exista si substante retardante si inhibitori de crestere care inhiba sau intarzie cresterea
plantelor
• Hormonii vegetali si fitoreglatorii de crestere au o mare importanta in agrofitotehnie
determinind cresterea productiei agricole
• Pe langa reglarea proceselor de crestere si dezvoltare aceste substante pot influenta si
alte procese ca germinarea, deschiderea mugurilor, randamentul fotosintezei, absorbtia
si circulatia substantelor in corpul plantelor, rezistenta la stres
Hormoni vegetali
• Principalele clase de hormoni vegetali sunt:
- auxinele
- giberelinele
- citochininele
- acidul abscisic
 Auxinele
• Din punct de vedere chimic auxina este acidul 3-indolil-acetic
• Rol important in miscarile fototropice si in cresterea plantelor
• Se acumuleaza in : endosperm, coleoptil, grauncioare de polen, muguri
• Se formeaza in varfurile vegetative de unde sunt translocate bazipetal
• Unele ciuperci parazite pe plante pot stimula producerea de auxine ceea ce conduce la aparitia
de deformatii cu aspect tumoral
• Auxinele stimuleaza sau inhiba cresterea unui organ in functie de concentratie, radacina avand
o sensibilitate mai mare decat tulpina, explicand curburile geotropice opuse (pozitiv si
negativ) ale celor doua organe
• Auxinele produc cresterea prin intindere, adica prin extensibilitatea peretelui celular
• Favorizeaza formarea radacinilor adventive (rizogeneza) avand aplicatii in practica horticola la
inradacinarea butasilor
 Giberelinele
• Au fost descoperite pornind de la observatia ca plantele de orez din Extremul Orient prezinta
un fenomen de gigantism cauzat de ciuperca parazita Giberella fujikuroi
• Tratand plantele de orez si porumb cu extracte din aceasta ciuperca cercetatorii japonezi au
constatat ca extractul produce acelasi efect (gigantism) si au constatat ca aceasta se datoreste
unei substante produse de ciuperca pe care au numit-o giberelina
• Mai tarziu au izolat substanta in stare pura, iar apoi s-a stabilit ca giberelina este produsa si
de catre plantele superioare descoperindu-se astfel al doilea grup de substante ce controleaza
cresterea
• Cele mai bogate organe in giberelina sunt semintele
• Din punct de vedere chimic sunt diterpenoide tetraciclice de tip giban
• Favorizeaza cresterea atat prin alungire cat si diviziune
• Pot intrerupe repausul mugurilor si semintelor stimuleaza cresterea fructelor si formarea
fructelor partenocarpice, anteza.
 Citochininele
• Cuprind un grup de substante cu efect de stimulare a
diviziunii celulare
• Cea mai importanta este kinetina reprezentand un
produs de degradare a ADN (6-furfuril-amino-
purina)
• Produc cresterea prin diviziune celulara si cresterea
volumului celular
• Influenteaza morfogeneza, formarea mugurilor,
transformarea proplastidelor in plastide, retardeaza
imbatranirea frunzelor
• Actioneaza asupra metabolismului acizilor nucleici
si asupra biosintezei proteinelor.
 Acidul abscisic
• Este un inhibitor natural, larg raspandit in plante
• Regleaza procesele de crestere si dezvoltare impreuna cu auxinele, giberelinele si
citochininele
• Controleaza procesele de imbatranire, inhiba cresterea si dezvoltarea mugurilor si germinarea
semintelor
• Grabeste caderea frunzelor si fructelor de unde deriva si numele sau (abscere – a cadea)
• A fost descoperit mai tarziu decat hormonii stimulatori
• Se gaseste in cantitati mari in frunzele plantelor tinute in conditii de iluminare de zi scurta
• Se acumuleaza in tesuturile batrane in timpul toamnei
• Din punct de vedere chimic este un compus sesquiterpenic format dintr-un ciclu α sau β-
iononic
• In plante este sintetizat fie din acid mevalonic fie se obtine prin degradarea fotooxidativa a
unor carotenoide sau xantofile
• Are utilizare practica in uniformizarea maturizarii si caderii frunzelor in depozitarea
semintelor, fructelor si a tuberculilor de cartof inhiband inmugurirea si formarea lastarilor,
rarirea chimica a florilor la pomii fructiferi evitarea rodirii periodice
Organizarea structurală a organismelor vii

•Structuri:
•Acelulare: virusurile
•Celulare:
•Procariote
•Eucariote
STRUCTURA VIRUSURILOR
• agenti infectiosi, patogeni capabili sa se multiplice numai in interiorul
celulei vii, reprezentand un nivel intermediar intre structura
moleculara si cea celulara
• Dimensiuni cuprinse intre 10-300 nm
• Partea interna - acidul nucleic
• Partea externa – proteine
• Acidul nucleic:
• ADN
• ARN
• Invelisul: capsida formata din capsomere
 STRUCTURA VIRUSURILOR
• Dupa natura acidului nucleic si tipul de structura a capsidei
virusurile se clasifica in:
• Virusuri ADN:
– cu simetrie helicoidala (v. variolei),
– cu simetrie cubica (adenovirusuri, v. herpetic, v. varicelei);
– tip bacteriofag
• Virusuri ARN:
– cu simetrie helicoidala (v. gripal, v. oreionului, v. rujeolei, v.
mozaicului tutunului),
– cu simetrie cubica (v. poliomielitei) si
– tip bacteriofag
• Fractiunea citopatogena a unui virus este reprezentata de acidul nucleic, partea externa,
proteica, avand un rol protector ce se opune actiunii nucleazelor tisulare; partea proteica
are proprietati antigenice determinand formarea de anticorpi conferind imunitate
organismelor in care apar;
• In procesul infectios dupa fixarea pe celula gazda, enzimele specifice din capsida distrug
membrana celulei, acidul nucleic este injectat in interiorul acesteia in timp ce capsida
ramane la suprafata formand fantoma; in interiorul celulei gazda intregul metabolism este
dirijat de acidul nucleic viral care asigura multiplicarea propriului genom si sinteza de
proteine virale; cele doua componente se vor asambla in final in noi particule virale in timp
ce celula gazda este distrusa
• In cazul virusurilor ARN , lantul ARN viral va determina la inceput formarea unui ADN
complementar cu ajutorul unei enzime virale specifice (reverstranscriptaza)
 Virusul variolei

Virusul varicelei Virusul herpetic

VMT
 STRUCTURA CENOCITICA
• Se mai numeste plasmodiala, sincitiala sau
cenoblastica
• Se intalneste la : ciupercile inferioare, myxomicete si
la unele alge verzi sifonale
• Sunt constituite dintr-o masa citoplasmatica
necompartimentata ce contine numerosi nuclei;
organismul cenocitic este considerat o mare celula
plurinucleata.
 Organizarea generala a celulei vegetale

Tipuri de structuri celulare

• Procariote : - bacterii (Eubacterii)
- alge albastre –verzi (Cyanobacterii)
• Eucariote: - alge
- ciuperci
- briofite
- plante superioare (cormofite)
 STRUCTURA CELULEI PROCARIOTE
Structura lor a fost descoperita numai dupa aparitia
microscopiei electronice
• Nucleoidul rudimentar (protos=simplu, carion=nucleu):
– nucleoidul nu este delimitat de membrana;
–este reprezentat de un singur cromozom
• Lipsesc:
–condriomul;
–reticulul endoplasmatic;
–dictiozomii;
–plastidele
•Contin:
– citoplasma diferentiata in doua zone;
–ribozomi de tipul 70 S;
–plasmalema;
–perete scheletic care nu este de natura
celulozo-pectica
 ALGELE ALBASTRE VERZI
• Peretele scheletic este rigid si constituit din 2 foite ce secreta la exterior
substante mucilaginoase
• Nucleoidul se gaseste in partea centrala a celulei, este rudimentar, se
prezinta ca o masa polimorfa
• Ribozomii sunt uniform raspanditi in citoplasma
• Lipsesc mitocondriile, reticulul endoplasmatic, dictiozomii
• Regiunea externa a citoplasmei se numeste cromatoplasma datorita
culorii albastre verzi conferita de pigmentii clorofilieni si ficobilinici
dispusi pe lamelele fotosintetizatoare orientate paralel cu peretele
scheletic
 BACTERIILE
• Peretele scheletic este format din mai multe straturi, cel intern fiind mai rigid
si alcatuit din mucopeptide
• Plasmalema este formata din lipide mai putin variate ca la eucariote si mai
reduse cantitativ (fosfatidiletanolamina si fosfatidilglicerol); lecitina este foarte
rara iar sterolii si acizii grasi nesaturati sunt absenti; contine enzime
(permeaze, enzime oxidative) fiind asemanatoare cu membrana interna
mitocondriala
• Ribozomii de tipul 70 S sunt numerosi
• Lipsesc dictiozomii, mitocondriile reticulul endoplasmatic, plastidele
• Substante de rezerva: glicogen; acid poli-β-hidroxibutiric, volutina, sulf.
• Nucleoidul nu poseda membrana; este reprezentat de un cromozom circular
format din ADN dublu catenar, neasociat cu histone; este puternic spiralizat,
lungimea lui depasind de 1000 de ori lungimea celulei bacteriene
Caractere generale ale celulei eucariote vegetale
FORMA
- celule lipsite de perete scheletic = gimnoplaste (plante unicelulare: alge verzi,
ciuperci inferioare, gameti) – forma sferica sau ovoidala
- celule cu perete scheletic = dermatoplaste (forma celulei este determinata de
peretele scheletic)
• Paralelipipedica – celulele epidermice
• Sferica
• Poliedrica
• Fuziforma – fibrele mecanice
• Cilindrica – vasele conducatoare lemnoase
• Stelata - celulele parenchimului medular din tulpina de pipirig
• Ramificate – scleritele din frunza de nufar
• Prismatice – celulele sclerenchimatice
Celulele vegetale:
- parenchimatice – izodiametrice
- prozenchimatice – anizodiametrice

Forma celulelor depinde de:

- factori interni: - anizotropia peretelui scheletic
- modul de dispunere a fibrelor de celuloza
- factorii genetici
- factori externi: - presiunea celulelor si tesuturilor invecinate
2. Dimensiunea

• Foarte variata

• 10-30 μm celulele meristematice

• 100-200 μm celulele parenchimatice diferentiate

• 70 μm este dimensiunea medie a celulelor vegetale mature
• Exceptii: - fibrele mecanice liberiene (fibre textile) ajung pana la cativa cm (diametrul
50 μm)
- anterozoizii de Zamia 300 μm diametru (printre cele mai mari celule)
- algele verzi unicelulare sifonale - cativa cm (Acetabularia); 1m
(Caulerpa)
- cele mai mici celule vegetale sunt ale ciupercilor (drojdia de bere 4-5
μm; hifele de Penicillium 4 μm)

Celulele animale au dimensiunea medie de 10 μm

 Structura celulei eucariote vegetale
Constituentii celulari
- vii – protoplasmatici – citoplasma
- nucleu
- nevii – paraplasmatici – perete scheletic
- vacuomul celular
- incluziunile ergastice
Citoplasma: - hialoplasma – plasma fundamentala
- organite celulare vii: plastidele; mitocondriile; reticulul endoplasmatic;
ribozomi; dictiozomi; lizozomi; microcorpi
 CONSTITUENTII PROTOPLASMATICI
Proprietatile fizico-chimice ale protoplasmei

Starea de agregare:
• este o stare coloidala care se deosebeste de cea a coloizilor nevii
• Coloizii protoplasmei sunt hidrofili, particulele dispersate au o afinitate pentru
apa mai mare decat intre ele ca urmare apa le separa, le inconjoara si in acelasi
timp le disperseaza
• Substantele dispersate sunt
- macromolecule: proteine fibrilare sau globulare,
- substante cu molecula medie: glucide, fosfolipide, aminoacizi, nucleotide
- substante cu molecule foarte mici, ioni minerali
• Intre macromolecule se stabilesc legaturi diferite ceea ce determina
formarea unei retele in ochiurile careia se gasesc apa libera, substante
solubile si ioni
• Aceste legaturi se desfac si se refac continuu la coloidul viu spre
deosebire de cel mort ca urmare protoplasma poate prezenta o forma
mai fluida sau mai vascoasa
• Pentru a face o deosebire de coloizii inerti cei protoplasmatici se
numesc plasmasol si plasmagel.
• Protoplasma vie prezinta fenomenul de tixotropie adica transformarea
reversibila a starii de gel in sol, in mod spontan, in protoplasma aceleiasi celule
coexista starea de plasmasol si plasmagel
 Filtrarea
• Coloizii hidrofili chiar sub forma de hidrogel nu traverseaza hartia de
filtru cu toate ca macromoleculele au dimensiuni mult inferioare
porilor hartiei
• Aceasta se datorează fortelor de coeziune intermoleculare ce
impiedica moleculele sa se deplaseze unele fata de altele
• Prin crearea unei presiuni, aceste forte pot fi invinse astfel ca sub
presiune hidrogelul poate fi filtrat si dupa filtrare se poate reface un
sistem analog celui initial iar legaturile intermoleculare sa se
restabileasca
• Plasmagelul se poate filtra sub presiune dar din
filtratul sau se va obtine numai un coloid inert.
• Protoplasma este vie si datorita legaturilor intre
macromolecule, care daca se distrug antreneaza
moartea, fiind ireversibile, aceste legaturi
determina o structura spatiala bine definita
 Proprietatile difractante

• La coloizii hidrofili invelisul monomolecular de apa atenueaza

considerabil diferenta indicilor de refractie puterea difractanta fiind
mult redusa
• Acelasi lucru se constata si in cazul protoplasmei considerand numai
substanta fundamentala fara organitele celulare
• Despre protoplasma vie se spune ca este “optic vida” pentru ca nu
apare la microscop ca structura difractanta
• Prin alterarea sau moartea protoplasmei ea devine difractanta
datorita dislocarii moleculelor de apa care determina cresterea
considerabila a indicilor de refractie
• Indicele de refractie al protoplasmei este de 1,30-1,50
 Coagularea
• Rezulta in urma separarii mediului de dispersie de particulele dispersate
• In cazul coloizilor hidrofili dispersia macromoleculelor se datorează afinitatii
lor pentru apa care le inveleste intr-un manson continuu.
• Prin indepartarea apei macromoleculele se aproprie intre ele datorita
fortelor de coeziune si se produce coagularea
• Aceasta se poate produce si sub actiunea unor substante (alcool, acizi tari)
care au o afinitate pentru apa mai mare decat a macromoleculelor
plasmatice
• Un alt factor de coagulare este caldura, prin cresterea agitatie termice se
rup legaturile dintre apa si particulele dispersate ceea ce reda sistemului
proprietatile difractante, iar protoplasma devine opaca
Flocularea reversibila
• Prin actiune menajata se poate provoca asa numita floculare
reversibila a protoplasmei
• Aceasta presupune ca apa își poate regasi rapid locul sau de apa
legata in urma incetarii cauzei care a provocat indepartarea sa.
 Proprietatile electrice
• Stabilitatea sistemului coloidal se datorează faptului ca toate particulele
unui sistem poarta sarcini electrice de acelasi semn
• pH-ul la care sarcinile electrice se anuleaza se numeste punct izoelectric
• La punctul izoelectric nu mai exista forte electrice de respingere si
stabilitatea sistemului este minima, astfel ca moleculele tind sa se depuna
daca sunt mai dense decat mediul sau sa pluteasca daca sunt mai putin
dense
• Valoarea punctului izoelectric difera in functie de specie de aceea se
foloseste in diagnoza bacteriilor
pH-ul
• Conditioneaza intreaga viata celulara, deoarece variatiile lui
influenteaza toate proprietatile protoplasmei, reactiile enzimatice
implicate in metabolismul celular
• pH-ul protoplasmei este neutru sau usor bazic
HIALOPLASMA
• Citoplasma hialina, reprezinta substanta fundamentala a citoplasmei,
fara constituenti celulari sau elemente figurate ale citoplasmei, este
mediul in care se gasesc incluse intotdeauna aceste elemente
• Este alcatuita din 3 componente
- trama proteica
- microtubuli
- microfibrile
Trama proteica
• Este formata din macromolecule proteice care formeaza o retea ce
delimiteaza ochiuri, in care se gasesc dispersate sau dizolvate alte
molecule ca:
- proteine globulare
- fosfolipide
-aminoacizi
- ioni minerali
- apa
Microtubulii
• Au fost pusi in evidenta prin microscopie electronica, apar ca
elemente asemanatoare cu cele care constituie fusul de diviziune
• Se prezinta sub forma unor fibre rectilinii cu diametrul de 250 Å si
cativa μm lungime
• Aceasta forma de cilindru este constituita din 13 subunitati numite
protofilamente, fiecare din acestea fiind formate prin asamblarea a 2
tipuri de subunitati globulare numite α si β-tubulina
• In interfaza microtubulii sunt dispusi in vecinatatea peretelui scheletic, in
ectoplasma, paralel cu directia de crestere a peretelui celular contribuind la
conducerea si directionarea veziculelor golgiene ce aprovizioneaza cu precursori
peretele pecto-celulozic
• In timpul diviziunii, numarul lor creste si vor constitui fibrele fusului de diviziune
• Sunt implicati in diferite tipuri de miscare:
- miscarea cromozomilor
- miscarea cililor si flagelilor
- transportul veziculelor prin citoplasma
• La celulele animale si vegetale inferioare exista formatiuni denumite
centrioli sau centrozomi de la care se organizeaza si iradiaza
microtubulii in timpul diviziunii
• La vegetalele superioare nu exista centrioli astfel ca microtubulii
iradiaza de la o zona citoplasmatica situata in apropierea nucleului
Microfibrilele
• Joaca un rol important in miscarile citoplasmatice
• Au fost observate in hialoplasma unor alge, la limita dintre
ectoplasma si endoplasma
• Sunt dispuse paralel cu directia curentului citoplasmatic
Functiile hialoplasmei
• Rol scheletic al tramei proteice
• Sediul unui numar mare de reactii biochimice
• Sediul glicolizei anaerobe in care glucoza este degradata la acid piruvic
ce apoi va intra in ciclul Krebs
• Au loc sinteza aminoacizilor, nucleotidelor, ribozomii liberi din
hialoplasma asigura sinteza proteinelor
Plasmalema
• Este o pelicula subtire la partea
periferica a hialoplasmei, mai
consistenta decat hialoplasma
• Se mai numeste membrana
ectoplasmatica
• In celulele vegetale plasmalema se
aplica strans la partea interna a
peretelui scheletic
• Se poate pune in evidenta prin
plasmoliza
Ultrastructura
• Este lipofila si hidrofoba
• S-au imaginat mai multe modele:
- Danielli
- Robertson
- Singer – Nicholson sau modelul mozaicului fluid comparat cu “
un ocean de fosfolipide in care plutesc iceberg-uri de proteine’’
Modelul Danielli
• Danielli pornind de la liposolubilitatea plasmalemei si
rezistenta sa electrica ridicata a presupus existenta
lipidelor; constatand si tensiunea superficiala redusa a
plasmalemei a presupus si existenta proteinelor
imaginand urmatorul model
Modelul Robertson
• A examinat plasmalema prin microscopie electronica
pe sectiuni ultrafine, dupa fixare osmica
• A observat ca grosimea plasmalemei este de 75 Å si
cuprinde doua zone intunecate externe de cate 20 Å
fiecare si o zona clara centrala de 35 Å
• Acesta structura a membranei a fost pusa in evidenta si
alte membrane celulare (nucleu, mitocondrii,
cloroplaste)
• Robertson a denumit acest model “membrana unitara”
sau “structura tripartita”
Modelul Singer-Nicholson
• Presupune existenta unui dublu strat fosfolipidic in care sunt incluse
proteine integrale sau transmembranare, proteine periferice sau
extrinseci
• Dublul strat fosfolipidic prezinta fluiditate (cristal lichid), iar proteinele
pot efectua miscari
• Proteinele unele indeplinesc functia de transport (carrier), iar altele
prezinta canale (proteine canal)
• Suprafata peliculei ectoplasmatice poate forma invaginatii pentru
captarea unor particule lichide sau solide
Plasmalema
Rol biologic
• O bariera spre exterior pentru citoplasma
• Implicata in permeabilitate si absorbtie
• Implicata in transportul selectiv, in exocitoza si endocitoza
• In timpul cresterii celulare, plasmalema creste foarte rapid si are o capacitate de
regenerare foarte accentuata
• In timpul citodierezei plasmalema se formeaza din vezicule golgiene care se
grupeaza la ecuatorul celulei pentru a forma placa celulara
• Din membranele acestor vezicule rezulta plasmalemele celor doua celule fiice, iar
din continutul acestor vezicule se formeaza primul strat al peretelui scheletic
 RETICULUL ENDOPLASMATIC
• Este prezent numai la eucariote și lipsește la procariote
• Se prezintă ca un sistem de canalicule și buzunare uneori
aplatizate și anastomozate într-o rețea
• Aceste canalicule pot traversa și peretele scheletic de la o celulă
la alta, la nivelul plasmodesmelor, fiind numit sistem circulator
al celulei
• Este mai rarefiat în celulele meristematice și mai dens în cele
mature
Ultrastructura
• Pe secțiune longitudinală prezintă:
• două membrane de 50 Å cu structură tripartită,
• iar spatiul cuprins între ele se numește enchilem și este mai
puțin dens decât hialoplasma
• Conținutul reticulului este în continuare cu spațiul
perinuclear, membrana externă a nucleului se
racordează în anumite zone cu reticulul
• Unele canalicule prezintă asociați pe membrana externă numeroși
ribozomi
• Acest tip de reticul se numește reticul endoplasmatic rugos
• Alte zone ale reticulului au pereții externi netezi lipsiți de ribozomi,
acesta este numit reticul endoplasmatic neted
• Între cele două tipuri de reticul există continuitate
• În zona externă a citoplasmei și în cea perinucleara reticulul are o
structură granulară, iar în zona mediana are o structură netedă
Origine RE derivă fie din membrana externă nucleară,
și fie din invaginarea plasmalemei
Rol biologic

Rol:
• intervine în metabolismul glucidelor, lipidelor,
proteinelor și în procese de detoxifiere
• funcții de segregare și transport intra- și intercelular
(ex: proteinele sintetizate de ribozomii din RER trec
foarte rapid in interiorul REN și de aici în dictiozomi)
• intervine în sinteza acizilor grași, fosfolipidelor și
steroidelor
• în celulele canalelor secretoare rezinifere de pin RE
este foarte abundent ceea ce sugereaza rolul
acestuia în sinteza și secreția terpenelor
 RIBOZOMII
• Se mai numesc și granulele lui Palade
• Au aspect sferic si diametrul cuprins intre 140-300 Å, deci
sunt vizibili numai în ME
• Prima dată au fost izolați sub formă de microzomi prin
ultracentrifugare diferențiată; dupa analiza secțiunilor prin
microzomi prin ME s-a constatat că ei sunt formați din două
părți distincte ribozomi si vezicule ale RE
CARACTERISTICI
• Sunt prezenți în toate celulele atât la eucariote cât și la
procariote
• Pot fi liberi în citoplasmă sau fixați pe membrana RE sau pe
membrana nucleară
• Se găsesc și în mitocondrii și plastide
• Numărul lor este de 500 000 într-o celulă eucariotă și 10 000
într-o celulă procariotă, numărul lor scăzând odată cu
îmbătrânirea celulei
 Ultrastructura
• Fiecare ribozom este alcătuit din două subunități inegale numite
subunitatea mică și subunitatea mare
• Se pot izola prin ultracentrifugare cei care se găsesc liberi în
citoplasmă sau după distrugerea membranei microzomilor pentru
cei ce sunt fixați pe RE
• Dacă ribozomii izolați sunt plasați într-un mediu cu concentrația
scăzută de ioni de Mg, ei disociază în cele două subunități care
reprezintă 2\3 respectiv 1\3 din masa totală
• Ribozomii de tip procariot au dimensiuni de 140-270 Å, prezinta
un coeficient de sedimentare 70S
• Ribozomii de tip eucariot au diametrul de 200-300 Å si prezinta
un coeficient de sedimentare de 80S
• Cele două subunități au și ele constante de sedimentare diferite
pentru procariote (50 S si 30 S) si pentru eucariote (60S si 40 S)
• In hialoplasma se gasesc grupati in mici lanturi care constituie
poliribozomii, legatura dintre ei facandu-se prin ARNm; sub acesta
forma realizeaza sinteza proteica
Rolul biologic
• Sinteza proteinelor
• Ribozomii reprezinta complexul macromolecular (ARN r si proteine
ribozomale) care ghideaza acest proces
• Pentru biosinteza proteinelor sunt necesare mai multe componente,
intre care:
• ribozomii constituie suportul intregului proces,
• ARN m care contine informatia genetica,
• ARN t care transporta AA ce trebuie inserati,
• precum si o serie de factori si enzime
 APARATUL GOLGI
• Cuprinde totalitatea dictiozomilor dintr-o celulă.
• Lipsește la procariote, fiind prezent numai în celula eucariota
• Este format din saculi în formă de disc curbat, aplatizați, avand un diametru de
1-3 μm
• Intr-un dictiozom sunt prezenti 3-8 saculi, in mod exceptional 20
• Membranele acestor saculi au structura tripartita, grosimea de 50 Å si sunt
analoage celor ale RE
• Cavitatea fiecarui sacul si spatiul ce separa doi saculi ai unui dictiozom au
fiecare o grosime de 60-150 Å
• Spre extremitati saculii emit vezicule caracteristice numite vezicule golgiene
care raman o perioada atasate apoi se desprind in citoplasma
• Majoritatea veziculelor au suprafata neteda in timp ce altele sunt imbracate
 Aparatul Golgi
Compoziția chimică:
- fosfolipide
- proteine
- mucopoliozide
- poliozide
- enzime: fosfataze si peroxidaze
 Rolul biologic
• În citodiereză
• acumulează unii compuși în vezicule în vederea excreției
• Compușii ce se acumulează în vezicule pot fi secretati de RE și numai transformați în aparatul Golgi sau pot fi
secretati de aparatul Golgi;
• ex: la plantele parazite (Cuscuta) dictiozomii concentrează enzimele ce intervin în distrugerea peretelui
celular și a protoplasmei celulelor gazdă
• Intervine în elaborarea peretelui scheletic la celulele vegetale
• În procesul de gelificare a peretelui scheletic și în producerea de mucilagii la algele rosii si la Malvaceae,
dictiozomii sunt foarte abundenti si produc vezicule golgiene ce se îndreapta spre peretele scheletic, eliberand
mucilagiile si gumele (poliholozide); aceste celule sfarsesc prin moarte ca urmare a izolarii lor prin mucilagiile
abundente produse
• In celulele animale intervin in procesele de secretie celulara si in transportul substantelor secretate, in procesele
de detoxifiere
Formarea Aparatului Golgi
• Are relații strânse cu REN și cu lizozomii
• Din traecte ale REN se pot forma noi saculi golgieni ce se aliniază
întotdeauna la partea externa in timp ce saculii de la partea interna iau
aspect de vezicule si se destramă
• Numărul de saculi din dictiozomi crește odata cu diferențierea
• S-a observat si formarea de nou a dictiozomilor care la inceput au
aspect de canalicul circular si apoi se deschid si emit vezicule
• Dictiozomii se pot divide
LIZOZOMII
• Se mai numesc corpusculi litici
• Sunt bogati in enzime hidrolizante (hidrolaze)
• Au forma unor granule cu diametrul de 0,25-0,5μm cu
un continut dens, fiind protejati de o membrana simpla
• In interiorul acestor organite, enzimele se gasesc in
stare latenta, membrana lor fiind aceea care ii
stabilizeaza
• Formarea lizozomilor se aseamana cu cea a veziculelor
de secretie
• Hidrolazele iau nastere la nivelul RER trec apoi in REN
si in veziculele emise de dictiozomi
 Rol biologic
• Considerați agenți ai fenomenului de digestie intracelulara
• Intervin in:
– fagocitoza: indeplinind functia lor heterofagica
– autoliza: indeplinind functia lor autofagica
• Functia heterofagica:
– particulele solide patrund in citoplasma prin endocitoza si dau nastere in interiorul celulei la
un fagozom in care particula este inconjurata de plasmalema;
– acest fagozom fuzioneaza apoi cu un lizozom primar si va da nastere unui lizozom secundar;
– astfel substantele exogene sunt supuse actiunii enzimelor hidrolizante din lizozomi si
degradate la molecule mai mici, asimilabile, reziduurile fiind eliminate in exterior prin
exocitoza;
– functia este comparata cu aceea a unui tub digestiv discontinuu
Rol biologic
• Functia autofagica:
– digestia de catre lizozomi a unor teritorii din propria citoplasma;
– acest fenomen are loc in caz de stres metabolic (prin infometare) sau in celule pe cale
de diferentiere cand apar spatii intercelulare;
– aceste zone supuse degradarii de catre lizozomi sunt inconjurate la inceput de catre
traecte ale REN numite vezicule de autofagie sau citolizomi; acestea fuzioneaza cu
lizozomii primari dupa care incepe procesul de digestie intracelulara
• Dupa moartea celulelor, membranele lizozomilor se distrug si enzimele hidrolizante se
elibereaza declansand autolize “post-mortem”, de aceea lizozomii au mai fost numiti si
saci de sinucidere
• Dereglarea functionarii lizozomilor sau distrugerea membranei acestora la celulele
animale declanseaza maladii celulare grave numite boli lizozomale
 APARATUL GOLGI
• Cuprinde totalitatea dictiozomilor dintr-o celulă.
• Lipsește la procariote, fiind prezent numai în celula eucariota
• Este format din saculi în formă de disc curbat, aplatizați, avand un diametru de
1-3 μm
• Intr-un dictiozom sunt prezenti 3-8 saculi, in mod exceptional 20
• Membranele acestor saculi au structura tripartita, grosimea de 50 Å si sunt
analoage celor ale RE
• Cavitatea fiecarui sacul si spatiul ce separa doi saculi ai unui dictiozom au
fiecare o grosime de 60-150 Å
• Spre extremitati saculii emit vezicule caracteristice numite vezicule golgiene
care raman o perioada atasate apoi se desprind in citoplasma
• Majoritatea veziculelor au suprafata neteda in timp ce altele sunt imbracate
 Aparatul Golgi
Compoziția chimică:
- fosfolipide
- proteine
- mucopoliozide
- poliozide
- enzime: fosfataze si peroxidaze
 Rolul biologic
• În citodiereză
• Intervine în formarea peretelui scheletic la celulele vegetale
• În procesul de gelificare a peretelui scheletic și în producerea de mucilagii la algele rosii si la Malvaceae, dicti
ozomii sunt foarte abundenti si produc vezicule golgiene ce se îndreapta spre peretele scheletic, eliberand muc
ilagiile si gumele (poliholozide); aceste celule sfarsesc prin moarte ca urmare a izolarii lor prin mucilagiile ab
undente produse
• acumulează unii compuși în vezicule în vederea excreției
• Compușii ce se acumulează în vezicule pot fi secretati de RE și numai transformați în aparatul Golgi sau pot fi
secretati de aparatul Golgi;
• ex: la plantele parazite (Cuscuta) dictiozomii concentrează enzimele ce intervin în distrugerea peretelui
celular și a protoplasmei celulelor gazdă
• In celulele animale intervin in procesele de secretie celulara si in transportul substantelor secretate, in
procesele de detoxifiere
Formarea Aparatului Golgi
• Are relații strânse cu REN și cu lizozomii
• Din traecte ale REN se pot forma noi saculi golgieni ce se aliniază
întotdeauna la partea externa in timp ce saculii de la partea interna iau
aspect de vezicule si se destramă
• Numărul de saculi din dictiozomi crește odata cu diferențierea
• S-a observat si formarea de nou a dictiozomilor care la inceput au
aspect de canalicul circular si apoi se deschid si emit vezicule
• Dictiozomii se pot divide
LIZOZOMII
• Se mai numesc corpusculi litici
• Sunt bogati in enzime hidrolizante (hidrolaze)
• Au forma unor granule cu diametrul de 0,25-0,5μm cu
un continut dens, fiind protejati de o membrana simpla
• In interiorul acestor organite, enzimele se gasesc in
stare latenta, membrana lor fiind aceea care ii
stabilizeaza
• Formarea lizozomilor se aseamana cu cea a veziculelor
de secretie
• Hidrolazele iau nastere la nivelul RER trec apoi in REN
si in veziculele emise de dictiozomi
 Rol biologic
• Considerați agenți ai fenomenului de digestie intracelulara
• Intervin in:
– fagocitoza: indeplinind functia lor heterofagica
– autoliza: indeplinind functia lor autofagica
• Functia heterofagica:
– particulele solide patrund in citoplasma prin endocitoza si dau nastere in interiorul celulei la
un fagozom in care particula este inconjurata de plasmalema;
– acest fagozom fuzioneaza apoi cu un lizozom primar si va da nastere unui lizozom secundar;
– astfel substantele exogene sunt supuse actiunii enzimelor hidrolizante din lizozomi si
degradate la molecule mai mici, asimilabile, reziduurile fiind eliminate in exterior prin
exocitoza;
– functia este comparata cu aceea a unui tub digestiv discontinuu
Rol biologic
• Functia autofagica:
– digestia de catre lizozomi a unor teritorii din propria citoplasma;
– acest fenomen are loc in caz de stres metabolic (prin infometare) sau in celule pe cale
de diferentiere cand apar spatii intercelulare;
– aceste zone supuse degradarii de catre lizozomi sunt inconjurate la inceput de catre
traecte ale REN numite vezicule de autofagie sau citolizomi; acestea fuzioneaza cu
lizozomii primari dupa care incepe procesul de digestie intracelulara
• Dupa moartea celulelor, membranele lizozomilor se distrug si enzimele hidrolizante se
elibereaza declansand autolize “post-mortem”, de aceea lizozomii au mai fost numiti si
saci de sinucidere
• Dereglarea functionarii lizozomilor sau distrugerea membranei acestora la celulele
animale declanseaza maladii celulare grave numite boli lizozomale
Microcorpii vegetali
• Fac parte din citolizomii vegetali dar se deosebesc de
lizozomi prin natura enzimelor pe care le contin
• Au dimensiuni apropiate de a lizozomilor, dar contin
enzime specifice
• Clasificare:
- peroxizomii
- glioxizomii
Peroxizomii

• Contin oxidaze producatoare de peroxid de

hidrogen si catalaza
• Se gasesc in acele celule care sunt capabile sa
transforme compusii neglucidici (uleiurile
grase) in compusi glucidici; ex: seminte de
floarea soarelui, soia, ricin
• Peroxizomii din frunze participa la
fotorespiratie, absorb O2 si elimina CO2 in
prezenta luminii si independent de respiratie
 Glioxizomii
• Au fost identificati in albumenul de ricin
• Dispun de enzime ce efectueaza un ciclu glioxilic complet (glicolat- oxidaza,
izo-citratliaza, malat-sintetaza)
Sferozomii
• Reprezinta organite celulare ce contin uleiuri grase si sunt delimitate de o
membrana simpla
• Deriva din terminatii ale REN care acumuleaza uleiul gras
Corpii paramurali
• Organite specifice celulelor vegetale
• Reprezentate de lomazomi si plasmalemazomi
• Lomazomii sunt localizati la periferia celulei, intre plasmalema si peretele
scheletic
• Au rol in sinteza si depunerea compusilor finali ce intra in alcatuirea peretelui
scheletic
 CONDRIOMUL CELULAR
Totalitatea condriozomilor
Prezent numai in celula eucariota
Morfologie:
- mitocondrii – au aspect globular oval
- condrioconte – au aspect alungit, in forma de virgula
- condriomite – in forma de granule insirate
Dimensiunile lor sunt cuprinse intre 0,3-1,5 μm la cele
globuloase si 2-30 μm la cele alungite
 Ultrastructura
• Membrana dubla
• Spatiu intermembranar 100 Å
• Matricea mitocondriala
Membrana externa
• Are o grosime de 75 Å
• Structura tipica tripartita
• Pe suprafata sa nu se gasesc ribozomi si nu are legaturi cu RE
Membrana interna
• Se repliaza spre interior trimitand in matrice prelungiri sub forma de creste aplatizate (tipul crista) uneori ramificate sau sinuoase sau prelungiri sub forma de tubuli
(tipul tubulus)
Matricea
• Contine granule dense de 300-400 Å, fibrile de ADN, ribozomi
• Pe creste se pot observa oxizomi alcatuiti dintr-un cap sferic, un corp cilindric si o parte bazala
• Celulele meristematice prezinta mitocondrii sarace in creste si bogate in matrice, in timp ce in celulele diferentiate creste procesul de lamelizare in defavoarea
matricei, iar in celulele in varsta crestele se rarefiaza si apar tubuli
Compozitia chimica
• Proteine (60-70%)
• Lipide (25-30%)
• Ioni de K+ si Mg 2+
• Nucleotide: ATP, NAD
• Enzime oxido-reducatoare: monoaminoxidaza (MAO), enzime ale metabolismului ATP, citocrom
C oxidaza, enzimele ciclului Krebs
• ADN – in matricea mitocondriala
• Membrana externa de 2-3 ori mai bogata in fosfolipide (fosfatidilinositolul), colesterol, dintre
enzime MAO
• Membrana interna contine dintre fosfolipide cardiolipina, dintre enzime citocrom C oxidaza
• Mitocondriile se pot inmulti prin diviziune, sau se pot forma de novo pornind de la
ultracondriom
• Formarea crestelor pe membrana mitocondriala interna conduce la cresterea suprafetei
acesteia de circa 5 ori in comparatie cu membrana externa si implicit a capacitatii de
reactie biochimica a acesteia
• ADN-ul mitocondrial este capabil sa exercite functii de transcriptie si duplicatie
• In mitocondrii au fost identificate toate cele 3 tipuri de ARN necesare pentru o sinteza
autonoma de proteine
• ADN-ul mitocondrial nu poate asigura insa numai 30% din proteinele mitocondriale cea
mai mare parte a acestora fiind codificata de ADN-ul nuclear
 In regnul vegetal se produce ATP si la nivelul
altor organite, la nivelul cloroplastelor, difera
doar sursa de energie in acest caz fiind lumina
solara.

In mitocondrii si in cloroplaste se utilizeaza

acelasi mecanism pentru a produce ATP din ADP
si fosfat anorganic: chimiosmoza

Rolul biologic Sursa de energie provine din gradientul de

concentratie al protonilor si din potentialul
electric membranar

In cloroplaste acest gradient este asigurat de

energia absorbita de pigmentii clorofilieni din
lumina

In mitocondrii este utilizata energia rezultata din

oxidarea glucidelor si lipidelor pentru pomparea
ionilor de H+ din membrana mitocondriala
interna care genereaza gradientul de protoni
Rolul biologic
• In celulele eucariote energia necesara activitatilor vitale celulare se obtine prin degradarea aeroba
si completa a glucidelor și lipidelor, pana la stadiul de CO2 si apa; aceasta degradare este cuplata cu
sinteza de ATP
• Prima etapa a acestor degradari are loc in citoplasma prin glicoliza anaeroba, etapa finala are loc
in mitocondrii, in care energia eliberata prin oxidarea substantelor glucidice si lipidice in primul
rand este transformata in energie chimica sub forma legaturilor fosfodiesterice ale ATP
• Energia necesara unor procese metabolice ce se fac cu consum de energie provine din hidroliza
unei legaturi macroergice din ATP
• Prin glicoliza anaeroba din citoplasma glucoza este degradata numai pana la acid piruvic si se
formeaza doar doua molecule de ATP,
• prin oxidarea piruvatului de catre oxigenul molecular pana la CO2 si apa, randamentul este mult
superior producand 34 molecule de ATP
• In celulele eucariote catabolismul glucozei incepe in
hialoplasma in care aceasta este transformata in doua
molecule de acid piruvic cu formarea a doua molecule de
ATP si reducerea a doua molecule de NAD+ la NADH
• In mitocondrii piruvatul este oxidat la CO2;
• La inceput in membrana mitocondriala externa piruvatul este
transformat in Acetil-CoA si CO2
 Procesele oxidative
• Oxidarea acetatului si a acizilor grasi la CO2, cuplata cu reducerea
transportorilor de electroni NAD+ si FAD are loc la nivelul matricei
mitocondriale
• Transferul electronilor de pe NADH+ si FADH2 la O2 are loc la nivelul
membranei mitocondriale interne si este cuplat cu generarea unui gradient
electrochimic de protoni de o parte si de alta a acestei membrane
• Utilizarea energiei din gradientul transmembranar de protoni pentru sinteza
ATP de catre ATP-sintetaza, la nivelul membranei mitocondriale interne
• Stadiul final al reactiilor de oxidare a glucidelor si lipidelor este reprezentat
de ciclul lui KREBS al acizilor tricarboxilici sau ciclul citric.
 Ciclul KREBS
• Cuprinde 9 reactii enzimatice
• Sunt oxidati 2/3 din totalitatea compusilor cu C ai celulei
• Produsii de degradare majori sunt CO2 si NADH
• CO2 este eliminat iar NADH + H+ transfera electronii de inalta energie pe care-i poarta in
lantul respirator, fiind in final utilizati pentru a reduce O2 la H2O
• Incepe cu Acetil-CoA (C2) provenita din piruvat sau din acizii grasi, aceasta reactioneaza
cu acidul oxalil-acetic (C4) dand nastere la acidul citric (C6)
• In continuare printr-o serie de 7 reactii enzimatice degradarea se va produce pana la 2CO2
si ciclul se reia
 Ciclul KREBS
• Rezultatul final al acestor reactii este producerea a:
- 2 molecule CO2
- 3 molecule NADH + H+
- o molecula FADH2
- ATP
- furnizarea electronilor de inalta energie preluati tranzitoriu de NADH si FADH2 ce vor fi apoi transferati
in lantul respirator de pe membrana interna, in final ei fiind transferati la O2 , ultimul acceptor de hidrogen din
acest lant cu formare de apa
• Oxigenul molecular este utilizat pentru a reoxida coenzimele reduse (NAD+ si FAD); energia care se elibereaza
prin oxidarea unei singure molecule de NADH sau FADH2 este suficienta pentru a sustine sinteza mai multor
molecule de ATP
• Oxidarea NADH si sinteza ATP cuplate cu transferul de electroni au loc in mai multe etape prin intermediul unor
proteine care formeaza lantul transportator de electroni iar energia va fi eliberata succesiv in cantitati mici.
• Deplasarea electronilor de la NADH + H+ si FADH la O2 este catalizata de o serie de proteine purtatoare de
electroni organizate in trei complexe macromoleculare pe membrana interna mitocondriala: NADH-
dehidrogenaza; complexul b-C1 si citocrom-oxidaza
 Rolul diferitelor componente mitocondriale in
procesul respirator
Membrana mitocondriala externa
• Este neteda si aduce mitocondria in contact cu hialoplasma
• Contine numeroase proteine canal (porine)
• Este foarte permeabila pentru ioni si molecule mici
Membrana mitocondriala interna
• Are o proportie mare de proteine (76%)
• Contine o lipida hidrofoba numita cardiolipina ce reduce permeabilitatea membranei la protoni si HO-
• Reprezinta singura bariera de permeabilitate a mitocondriei spre hialoplasma si spre matricea mitocondriala
• Este sediul reactiilor de oxidare a acetatului si a acizilor grasi cuplata cu sinteza de ATP
Matricea mitocondriala
• Este sediul reactiilor de oxidare a acetatului si a acizilor grasi cuplata cu sinteza de ATP
PLASTIDOMUL CELULAR
• Este format din totalitatea plastidelor, organite specifice celulei vegetale
• Exista 3 categorii de plastide:
- cloroplaste colorate in verde
- cromoplaste colorate in rosu-portocaliu
- leucoplaste incolore: - amiloplaste
- proteoplaste
- oleoplaste
• Plastidele se pot transforma unele in altele ceea ce argumenteaza originea lor
comuna
 Cloroplastele
• Sunt sub forma de cromatofori la plantele inferioare; au dimensiuni mari, forma caracteristica si un
numar constant

Ulotrix

Spirogyra
Zygnema

Oedogonium
 Cromatoforii
• Pe suprafata lor se pot observa granulatii proteice, refringente in jurul carora se depun
granulele de amidon; aceste formatiuni poarta numele de pirenoizi
• La algele verzi, rosii si brune cromatoforii sunt numerosi si lenticulari ca la plantele
superioare si contin pigmenti diferiti (ficoeritrina la algele rosii; fucoxantina la algele
brune)
• Algele albastre-verzi sunt lipsite de cloroplaste, iar citoplasma lor periferica este colorata
si poarta numele de cromatoplasma, pigmentii fiind situati pe suprafata unor lamele
sinuoase, dispuse paralel cu peretele scheletic
• La bacteriile fotosintetizante pigmentii asimilatori se gasesc pe o invaginatie lamelara
sau uneori veziculara a plasmalemei
 Morfologia
cloroplastelor
• Se mai numesc grăuncioare de clorofilă
• Au aspect de discuri lenticulare de 3-10
μm lungime si 1-3 μm grosime
 Structura si ultrastructura
• 3 tipuri de structuri a cloroplastelor:
- structura granara prezenta la cloroplastele plantelor superioare in care
apar lamele granare si lamele stromatice
- structura intermediara intalnita la unele alge verzi, in care sunt prezente
grane rudimentare alcatuite din suprapunerea unui numar mic de discuri
- structura agranara intalnita la unele briofite si cele mai multe alge la
care exista numai lamele stromatice fara a da nastere la grane
 intalnita la vegetalele superioare este destul
de uniforma

Rezulta din suprapunerea stransa de saculi

aplatizati in forma de disc

Numarul discurilor din fiecare sacul este

variabil (2-60 in cazul frunzelor de porumb)
Structura granara Aceste structuri sub forma de discuri
suprapuse sunt denumite structuri tilacoide

Substanta fundamentala a cloroplastului se

numeste stroma

In stroma se gasesc lamele care se intind de-a

lungul intregului plast
• Lamele plastidiale sunt analoage crestelor mitocondriale avandu-si
originea in membrana interna a cloroplastului
• Formarea saculilor si cresterea numarului acestora rezulta din
• Replierea
• Duplicarea
• Invaginarea lamelelor
• Pigmentii asimilatori sunt dispusi numai in zonele in care aceste
lamele se aplica unele peste altele
• Prin tehnica umbririi in ME pe suprafata acestor lamele din structurile
tilacoide au fost puse in evidenta formatiuni denumite quantozomi cu
lungimea de 120 Å si latimea de 60 Å si care sunt considerate unitati
functionale ale fotosintezei
• Aceste formatiuni sunt alcatuite din:
• Proteine dispuse spre exterior
• Clorofile dispuse cu nucleul tetrapirolic spre partea externa, paralel
cu lamela si catena fitolului orientata perpendicular spre interior
• Fosfolipide (lecitina) cu polul hidrofil spre exterior
• Carotenoide dispuse intre catenele hidrofobe ale lecitinei si fitolului
• În interiorul stromei se gasesc:
• ADN asemanator unui cromozom circular bacterian
• Ribozomi
• Incluziuni (picaturi) lipidice
• Granule de amidon
• La vegetalele superioare, in celulele tinere, viitoarele cloroplaste se gasesc in stare
de filamente sau granule incolore si poarta denumirea de proplastide
• Proplastidul creste in lungime si se organizeaza lamele dispuse in lungul plastidei,
devin mai numeroase si se aplica unele peste altele dand nastere la saculi sau
discuri suprapuse cunoscute sub numele de tilacoide
• Un factor important in aparitia granelor pornind de la structuri lamelare il joaca
lumina
• In lipsa luminii nu apar decat vezicule si un corp prolamelar
• Din acesta se organizeaza lamele si apoi grane dar numai in prezenta luminii
• Lumina este necesara si pentru biosinteza clorofilei
Compozitia chimica a cloroplastelor
• Sunt izolate din tesuturile asimilatoare ale frunzelor
• In prima etapa este necesara zdrobirea mecanica a peretelui scheletic, apoi omogenatul se
supune centrifugarii intr-o solutie de zaharoza izotonica
• Controlul puritatii fractiunilor cloroplastelor este usor de efectuat datorita culorii
• Tehnicile actuale permit si fractionarea cloroplastelor izolate in mediu hipotonic, urmata
de centrifugare
• Astfel s-au putut izola granele de membrane iar stroma ramane in supernatant
• Cu ajutorul ultrasunetelor din lamelele granare se pot izola quantozomii
• Cloroplastele contin:
• 50% apa
• Din materia uscata: 35-55% proteine
• 20-30 % lipide (lecitina, fosfatidilglicerol,)
• Glucide
• Acizi nucleici
• pigmenti
• Cantitatea de ADN din cloroplaste este mai mare decat cea din mitocondrii si corespunde
unui filament dublu de ADN in helix de 30-300 μm.
• ADN-ul din cloroplaste se deosebeste de cel nuclear prin proportia bazelor G+C care este
mai mare in cloroplaste
• Cantitatea de ADN din cloroplaste nu este suficienta pentru a codifica dezvoltarea
integrala a unui cloroplast si nici pentru a codifica enzimele implicate in biosinteza
clorofilei ce se gasesc sub dependenta ADN nuclear
• Ribozomii cloroplastelor sunt de tip procariot, 70 S, iar ARN – ul lor este codificat de
ADN-ul cloroplastelor
• Pigmentii continuti de cloroplaste pot fi:
• clorofilieni,
• carotenoidici sau
• ficobilinici
• Primele 2 categorii sunt comune tuturor cloroplastelor in timp ce ficobilinele se gasesc
numai in algele albastre-verzi si rosii
 Sunt porfirine ce contin in centrul nucleului
tetrapirolic (porfirinic) un atom de Mg

Clorofila are 2 functii acide in C7 si C10 formand acidul

clorofilinic care, in clorofila este esterificat unul cu un
alcool cu C20 – fitolul iar celalat cu alcoolul metilic

CLOROFILELE Cele 4 cicluri pirolice sunt legate intre ele prin punti
metilenice

In pozitiile 1, 3, 5 si 8 ale clorofilei a se gasesc radicali

metil, in 2 un radical vinil si in 4 etil

Intre C9 si C10 se mai formeaza un ciclu suplimentar

care prezinta o grupare carbonil, iar in C10 acidul
formic si in C7 acidul propionic
• Clorofila b difera de clorofila a prin prezenta in C3 a unei grupari aldehidice (aldehida
formica) in locul radicalului metil
• Ele se deosebesc si in privinta spectrului de absorbtie
• Molecula de clorofila poate fi reprezentata schematic in forma de steag cu bat
• Steagul reprezinta nucleul tetrapirolic (hidrofil) iar batul catena fitolului (C20) hidrofoba
• In concluzie se poate spune ca clorofila este esterul dublu al acidului clorofilinic cu fitolul
si alcoolul metilic
• Sub actiunea enzimei clorofilaza, clorofila se hidrolizeaza punand in libertate fitolul si alcoolul
metilic
• Aceasta reactie se produce in timpul toamnei la temperaturi scazute cand enzima se elibereaza si
vine in contact cu clorofila
• Clorofila se poate descompune si sub actiunea acidului clorhidric in feofitina de culoare bruna iar
atomul de Mg este dislocat din clorofila si se formeaza MgCl2
• Prin tratarea acidului clorofilinic cu HCl se obtine fitoclorina si MgCl2
• In urma saponificarii cu alcalii (NaOH, KOH) rezulta sarurile de clorofila, numite clorofiline, care-
si pastreaza culoarea verde dar care prezinta avantajul de a fi hidrosolubile
• Clorofilina de sodiu se utilizeaza ca si colorant alimentar, in bauturi racoritoare si alcoolice dar are
si actiune deodoranta si cicatrizanta, fiind utilizata in apele de gura, unguente, paste de dinti, gume
de mestecat
Rolul pigmentilor clorofilieni in fotosinteza
• Pigmentii clorofilieni localizati in tilacoide granare permit cloroplastelor sa utilizeze
energia luminoasa pe care o absorb pentru a reduce CO2 in glucide
• Fotosinteza se compune din 2 faze:
• Prima faza este fotochimica sau de lumina si are loc la nivelul granei, se desfasoara
numai la lumina si consta in reducerea NADP in NADH2, fosforilarea ADP in ATP,
fotoliza (descompunerea) apei si eliminarea O2
• A doua faza numita de intuneric se petrece in absenta luminii si se desfasoara la
nivelul stromei; CO2 fixat pe un acceptor (ribulozofosfat) este redus si intra intr-un
ciclu de transformari ce asigura sinteza glucozei si regenerarea acceptorului
(ribulozofosfat)
• Pigmentii carotenoidici colorati in galben sau portocaliu insotesc
intotdeauna clorofilele in cloroplaste cei mai frecventi fiind β-
carotenul si xantofilele
• Pigmentii ficobilinici reprezinta partea prostetica a unor
cromoproteide si sunt formati dintr-un nucleu tetrapirolic deschis si
fara metal
• Ei sunt prezenti la algele albastre verzi si joaca un rol important in
fotosinteza, modificand conditiile de utilizare a energiei luminoase
CROMOPLASTELE
• Sunt plastide care acumuleaza pigmenti carotenoidici, colorati in galben,
portocaliu sau rosu, si dau aceste coloratii in organele vegetale in care ele sunt
prezente, ca flori, fructe, sau unele radacini
• Datorita solubilitatii lor in lipide si solventii acestora se mai numesc lipocromi si
totodata reprezinta importante surse de provitamina A.
• Denumirea de carotenoide deriva de la numele stiintific al morcovului (Daucus
carota) din radacinile caruia s-au extras pentru prima data carotenoidele
• Fac parte din clasa terpenoidelor fiind formate din mai multe unitati
izoprenoidice cele mai raspandite fiind cele cu 40 atomi de C (tetraterpene) si au
mai multe duble legaturi conjugate
• Dupa structura lor chimica carotenoidele pot apartine clasei :
• Hidrocarburilor:
• Licopenul din rosii
• β-carotenul din morcov
• Derivati hidroxilati:
• Xantofilele
• Cetonelor:
• Cantaxantina
• Epoxizilor:
• Violaxantina
• Derivati furanici
• flavoxantina
• Daca in cloroplaste pigmentii carotenoidici sunt asemanatori si uniformi (β-caroten, luteina,
violaxantina, zeaxantina) in cromoplaste se observa o mai mare varietate (licopen la rosii,
capsantina la ardeiul rosu, rodoxantina in arilul rosu de tisa, crocetina din stigmatele de sofran,
taraxantina din florile de papadie, criptoxantina din fructele de papalau, bixina din semintele de
Bixa orellana)
• O alta deosebire fata de carotenoidele din cloroplaste care intervin in captarea de fotoni si
participa la fotosinteza, in cromoplaste principala functie este de a da culoare organelor in care
sunt prezente, ceea ce explica marea lor varietate, nefunctionand in acest caz un filtru al selectiei
celor mai eficiente carotenoide cum s-a intamplat in cazul cloroplastelor
• In cromoplaste ele joaca un rol de semnale colorate la fel ca antocianii
• Carotenoidele extrase din plante se utilizeaza frecvent ca si coloranti alimentari
naturali sau in hrana animalelor pentru ca se acumuleaza in derma sau dau o
culoare comerciala (pete de pe tegumentul de pastravi, pielea pasarilor devine
mai galbena) la fel si intensitatea colorarii galbenusului de ou
• Carotenoidele in stare polimerizata si oxidata contribuie la formarea
sporopoleninei din granulele de polen
• Din punct de vedere farmaceutic sunt importante carotenoidele ca precursori
(provitamine) ai vitaminei A altele intervin in mecanismul vederii ca de ex.
Heleniena (dipalmitatul de luteina din petalele de craite, Tagetes patula) din care
se prepara medicamentul Heligal
• Pot fi clasificate in 3 grupe:
• Globule lipidice ca de ex. In petalele de crizanteme galbene, de condurasi
(Tropaeolum), de galbenele (Calendula officinalis)
• In forma de cristale aciculare, lamelare, triunghiulare ca cele din radacini de
morcov sau fructele de maces
• In filamente lipoproteice ca in fructele de ardei rosu
• Originea cromoplastelor a fost urmarita in celulele din radacina de morcov si
petalele de crizanteme galbene
• Cromoplastele din morcov se formeaza pornind de la leucoplastele amilifere care
pierd amidonul pe masura cresterii concentratiei in carotenoide
• In petalele de crizanteme exista numai cloroplaste care treptat pierd structura
lamelara si se transforma in structuri globuloase pigmentate in portocaliu galben
iar substanta fundamentala se reduce
• Alte cromoplaste se formeaza din proplastide care acumuleaza treptat pigmenti
carotenoidici
• La fructele de ardei rosu filamentele rezulta din transformarea lamelelor
plastidelor care fixeaza pe suprafata lor pigmenti carotenoidici
Nucleul
Forma nucleului
• Sferica in celulele meristematice
• Lenticular in celulele parenchimatice adulte
• Fuziform in cele tubuloase
• Mai rar lobat, ramificat, filamentos
• In timpul diviziunii nucleul sufera modificari importante, cromatina da
nastere la cromozomi, iar membrana nucleara si nucleolii se
dezorganizeaza
• Nucleul care nu este in diviziune se numeste nucleu interfazic, in
repaus sau metabolic
Nucleul in repaus
• Este format din 4 componente:
- membrana nucleara
- cromatina
- nucleoli
- nucleoplasma
Structura nucleului
• Se poate studia in microscopia optica dupa fixare si colorare cu
coloranti bazici care se fixeaza usor pe ADN (fuxina bazica), cromatina
nucleara fiind Feulgen pozitiva
• Nucleolul poate fi colorat cu colorantii acizi, dar este Feulgen negativ
datorita ARN
 Membrana nucleara
• Este o membrana dubla: una externa si una interna, separate de un spatiu perinuclear
• Fiecare membrana are grosimea de 75 Å si o structura tripartita
• Cele doua membrane se unesc la nivelul porilor membranei
• Porii au dimensiunea de 300-1000 Å si sunt inconjurati de un material inelar de natura
proteica
• Prezenta porilor s-a evidentiat in ME prin tehnica criodecapajului
• In unele puncte membrana externa nucleara este in contact cu RE iar spatiul perinuclear
comunica cu RE
• Membrana externa nucleara poate retine ribozomi
• Transportul prin membrana nucleara prezinta o mare selectivitate iar in transportul
macromoleculelor intervine si materialul inelar din jurul porilor
Cromatina nucleara
• In nucleul interfazic cromatina se gaseste sub forma de rețea datorita
impletirii filamentelor de cromatina
• Reteaua de cromatina poate fi:
- condensata si se numeste heterocromatina sau
- laxa si se numeste eucromatina
• Eucromatina este considerata partea activa a cromatinei
• In cele doua zone ale cromatinei raportul histone /ADN este diferit
fiind mai mare pentru zonele heterocromatinice
Structura nucleului
• Dupa densitatea retelei de cromatina:
- eureticulata – cu o retea foarte densa de cromatina (Allium cepa)
- reticulata – cu o retea mai putin densa (Vicia faba, Pisum sativum, Zea mays)
- semireticulata cu o retea foarte laxa de cromatina (Solanum, Bryonia)
- areticulata fara o retea de cromatina
• Fiecare din cele 4 tipuri de retea de cromatina pot prezenta sau nu regiuni
heterocromatice cu cromatina foarte condensata care se numesc cromocentre
• Daca cromocentrele sunt in numar egal cu cromozomii speciei aceste regiuni se
numesc procromozomi
Structura fibrei de cromatină
• In nucleul eucariotelor, ADN-ul este asociat cu 2 categorii de proteine:
histonice si nehistonice
• Din această asociere rezultă fibra de cromatină
• Histonele sunt proteine cu masă moleculară mică și conțin aminoacizi
bazici cu funcții alcoolice (lizina, serina), încărcați pozitiv ceea ce le
permite legarea de ADN la nivelul radicalilor fosfat, încărcați negativ
• Din interacțiunea ADN cu proteinele histonice care au formă sferică
sau de cilindru turtit rezultă o structură numită nucleozom
FIBRA DE CROMATINĂ
In jurul unui miez de proteine histonice se infasoara doua lanturi de ADN formate din 146
perechi de nucleotide

Aceasta fibra primara se impacheteaza si se spiralizeza formand o fibra de cromatina de 30 nm

diametru, caracteristica pentru nucleul interfazic

In timpul diviziunii aceasta se contracta si se supraspiralizeaza formand o cromatina de 300 nm

pentru cromozomii profazici si de 700 nm pentru o cromatida a unui cromozom metafazic

Proteinele nehistonice sunt proteine cu masa moleculara ridicata si indeplinesc o functie de

reglare genetica, intre care cea de initiere a replicarii ADN, controlul transcriptiei genelor
Nucleolul
• Caracterizează nucleul în repaus al tuturor celulelor eucariote
• Numărul nucleolilor din nucleu este proporțional cu numărul
cromozomilor astfel ca determinarea lor reprezinta un indiciu
comod de stabilire a gradului de poliploidie
• Este lipsit de membrana proprie, fiind delimitat doar de
cromatina asociata perinucleolar
• Unele regiuni ale cromatinei patrund in interiorul nucleolului
si se numeste cromatina asociata intranucleolar
• Alcatuirea nucleolului
- fibrile grupate cu structura dubla
- granule dispersate
- matrice amorfa de natura proteica
- cromatina asociata
• Fibrilele si granulele sunt formate din ARN (sunt distruse de ribonucleaza)
• Este locul de sinteza a ARN ribozomal
• Au loc si sinteze proteice dar nu se poate preciza daca proteinele din
constitutia ribozomilor se sintetizeaza in nucleol sau in citoplasma
• Asamblarea ribozomilor are loc in nucleol de unde sunt vehiculati in
citoplasma unde are loc maturarea lor
Cromatină asociată
perinucleolar

Cromatină asociată
intranucleolar

Fibrile de
ribonucleoproteine
ARNr 45S

Granule-particule
ribozomale în diferite faze
asamblate şi împachetate
 Nucleoplasma
• Se mai numește suc nuclear
• Contine ARN, proteine, glicoproteine,
enzime
• Sediul unor reactii metabolice, sinteza
nucleotidelor, a proteinelor nucleare
Compoziția chimică a nucleului
• ADN localizat in cromatina nucleara; continutul sau este caracteristic si constant pentru o specie,
dar variaza mult de la o specie la alta, fara a exista o relatie intre continutul de ADN si gradul de
evolutie
• ARN localizat in nucleoli si in nucleoplasma; din cantitatea totala de ARN celular ARN-ul nuclear
reprezinta 5-10% restul se gaseste in citoplasma la nivelul ribozomilor
• Proteinele reprezinta componenta chimica majoritara a masei uscate a nucleului; exista mai multe
fractiuni proteice: proteine solubile in nucleoplasma, ribonucleoproteine, histone bazice, proteine
nehistonice, unele legate, altele nelegate de ADN
• Enzime ale sintezei acizilor nucleici: ARN si ADN-polimeraza, NAD- sintetaza,
nucleotidtrifosfataza, histonacetilaza, majoritatea sunt localizate in nucleoplasma; exista enzime ale
glicolizei anaerobe si ale metabolismului nucleotidic
• Lipidele se gasesc in componenta membranelor nucleare si sunt reprezentate de lecitina si
colesterol
 Nucleul in diviziune
• In timpul diviziunii celulare nucleul sufera modificari importante:
membrana si nucleolii se dezorganizeaza, iar cromatina devine
intens colorabila si va da nastere la cromozomi
Morfologia cromozomilor
• Cromozomii celulelor vegetale prezinta o forma si marime
variabila
• Pot fi in forma de granule sferice, bastonase scurte sau alungite, in
forma literei U sau V
• Pe fiecare cromozom se observa o zona care nu fixeaza colorantii
cromatinei si care se numeste centromer corespunzand unei zone
de strangulare a cromozomului din care cauza se mai numeste si
constrictie primara
• Centromerul imparte cromozomul in doua brațe: superior și inferior centromerului fiecare
fiind clivat longitudinal in doua cromatide
• Dupa pozitia centromerului cromozomii pot fi:
- metacentrici cu centromerul situat central
- submetacentrici cu centromerul situat in apropierea zonei mediane
- telocentrici au centromerul plasat la capatul cromozomului; au un singur brat
cromozomal; capetele cromozomului se numesc telomere
- acrocentrici -au centromerul plasat aproape de unul din capetele cromozomului;
prezinta constrictie secundara care delimiteaza sateliti
• Cromozomii pot prezenta si o a doua constrictie denumita secundara, la o extremitate a
cromozomului, separand o mica portiune de cromozom numita satelit
• Toate speciile se caracterizeaza printr-un numar definit de cromozomi, constant si par in
celulele vegetative sau somatice; acesta este numarul diploid sau 2n
• Sporii, gametofitul si gametii prezinta un numar de cromozomi redus la jumatate adica un
numar haploid sau n de cromozomi; in aceste celule este prezent doar unul din cei doi
cromozomi ai fiecarei perechi si se repartizeaza astfel in urma diviziunii reductionale.
• Unele specii pot avea un numar multiplicat de cromozomi si se numesc poliploide;
poliploidia poate sa apară spontan sau poate sa fie indusa pe cale chimica (cu colchicina),
sau fizica (cu radiatii)
• Multiplicarea doar a unor cromozomi se numeste aneuploidie si apare frecvent cu ocazia
diviziunii reductionale, in timpul formarii gametilor
• Fenomenul de politenie apare in urma multiplicarii, fara diviziune a filamentelor de ADN,
in interiorul nucleului, conducand la aparitia cromozomilor uriasi
• Ansamblul cromozomilor metafazici, ordonati dupa marimea lor descrescanda si
aliniati la nivelul centromerului cu bratul scurt la partea superioara se numeste
cariotip
• In celulele diploide exista o pereche pentru fiecare cromozom; Acestia sunt
cromozomi omologi sau autozomi la speciile vegetale dioice unul din sexe se
caracterizeaza printr-un cromozom diferit sau absent, acestia se numesc
cromozomi sexuali sau heterozomi; fiecare pereche de cromozomi se noteaza cu
cifre sau litere
• Reprezentarea grafica schematizata a cariotipului se numeste cariograma sau
idiograma si se foloseste in studiile de genetica pentru caracterizarea unei specii
Compozitia chimica a cromozomilor
• Asemanatoare cu a cromatinei nucleare
• Continutul de ADN este proportional cu talia cromozomilor
• Dintre proteine cele histonice sunt proportionale cu
cantitatea de ADN, ele intrand in structura nucleozomilor
care persista si in cromozomi, fiind puternic condensati
• Alte proteine, acide, nehistonice intra in constitutia matricei
cromozomiale si pot fi legate strans sau lax cu ADN.
Structura cromozomilor
• A aparut dupa 1953, dupa descoperirea ciclului celular
• Interfaza are 3 etape: G1, S si G2
• Duplicarea ADN are loc dupa modelul semiconservativ in perioada S de sinteza
• Un cromozom profazic are o cantitate dubla de ADN (4C) care se va repartiza in
cele 2 cromatide in metafaza, fiecare din ele avand o cantitate de cromatina si
ADN 2C corespunzatoare unei celule diploide
• Clivarea longitudinala a cromozomului conduce la repartizarea uniforma, egala a
cantitatii de ADN in cele 2 cromatide care din anafaza devin cromozomi fii
• Astfel se explica pastrarea constanta a continutului de ADN in celulele fiice
rezultate in urma diviziunii
• In ME s-au pus in evidenta structuri fibrilare care formeaza o retea foarte densa
• Cromozomii intregi nesectionati apar formati dintr-o impletire neregulata de fibre de cromatina de 200-500 Å in
diametru
• Aceste fibre pot trece dintr-o cromatida in alta numai la nivelul centromerului
• Aceasta presupune ca in fiecare cromatida se gaseste o fibra foarte lunga, repliata de foarte multe ori si transversal si
longitudinal
• Centromerul si kinetocorul reprezinta doua componente diferite ale cromozomului dar care sunt strans legate intre ele
• Centromerul reprezinta zona dintre cele doua cromatide pe care le leaga
• Kinetocorii sunt structuri localizate in dreptul centromerului la care se vor atasa microtubulii kinetocorici din fusul de
diviziune, deci structuri care asigura insertia cromozomului pe fusul de diviziune, centromerul nefiind implicat in acest
proces
• La nivelul kinetocorului se exercita forte care asigura deplasarea cromozomilor spre cei doi poli
• Centromerul asigura atasarea kinetocorului la cromozom in timpul meiozei
 Constituenții paraplasmatici
Incluziunile ergastice
• Sunt substanțe organice rezultate în urma procesului de metabolism care se pot constitui
fie în substanțe de rezervă, fie în produse de excreție
• Din punct de vedere chimic ele sunt de o mare diversitate datorită specificității metabolice
atât a speciilor cât și a diferitelor țesuturi vegetale
• Dupa starea de agregare pot fi:
- solide: granulele de amidon și de aleuronă
- lichide: - neapoase: uleiuri grase, uleiuri volatile, rezinele, latexul
- apoase
 Granulele de amidon
• Amidonul este un poliholozid natural vegetal rezultat in urma procesului de fotosinteza
• Molecula sa este formata din cateva mii de molecule de α-D-glucopiranoza unite prin
legaturi de tip α 1,4 sau maltozice cu formula generala (C5H10O5)n
• Prin hidroliză enzimatica (amilaza) sau acida, amidonul se scindeaza cantitativ in
glucoza
• In celulele vegetale amidonul se prezinta sub forma de granule
• Aceste granule nu sunt omogene din punct de vedere chimic ci sunt formate din 2
componente:
- amilopectina (70%) cu molecula ramificata
- amiloza (30%) cu molecula neramificata dar de forma spiralata
amiloza amilopectina
• Amidon de asimilatie sau plastidial – se formeaza in
cloroplaste in urma procesului de fotosinteza
• Amidon de rezerva – se gaseste in tesuturile parenchimatice
de depozitare, provine din cel de asimilatie dupa o prealabila
hidroliza la glucoza si apoi este transportat prin tesutul
liberian la tesuturile asimilatoare (frunze) spre organele si
tesuturile de rezerva in care glucoza este repolimerizata la
amidon sau este utilizata in procesele metabolice
• Granulele de amidon provin din amiloplaste care contin un corpuscul numit hil si care
reprezinta centrul de geneza a granulei
• In jurul hilului se vor depune straturi succesive de amidon si lamelele amiloplastului vor fi
impinse la periferie
• Granulele de amidon pot fi:
- simple : provin dintr-un amiloplast cu un singur hil
- compuse : provin dintr-un amiloplast cu mai multe hiluri (ex: orez, ovaz)
• Hilul poate avea o pozitie centrala sau excentrica dupa care si granulele vor fi cu striatiuni
concentrice sau excentrice
• Striatiunile se datoresc distributiei inegale a celor doua componente (amiloza si amilopectina)
in timpul zilei si noptii precum si a gradului diferit de hidratare a straturilor depuse
• Dimensiunile, forma, pozitia hilului si a striatiunilor sunt caractere de
specificitate, de aceea analiza lor microscopica este utilizata in scop
diagnostic pentru stabilirea identitatii lor si a produselor vegetale din
care provin
• La grau si secara sunt sferice
• La leguminoase ovale sau eliptice
• La solanaceae piriforme
• La porumb, ovaz, orez poliedrice
• De forma osului tibia cele din latexul de Euphorbiaceae
VACUOMUL CELULAR
• Totalitatea vacuolelor din celula
• Vacuole=incluziuni apoase din citoplasma caracteristice celulelor vegetale
• Delimitate de citoplasma printr-o membrana plasmatica interna denumita
tonoplast, pelicula ectoplasmatica
• Tonoplast:
–Structura mebranei unitare
–Tripartita
–Grosime 50 A
• Vacuolele contin:
– Apa Dizolvate
– Substante anorganice cristalizate
– Substante organice
– Elaborate de materia vie si care constituie
• Materii de rezerva
• Produsi de excretie
• Substante proteice in stare coloidala
• Principii active, substante ale metabolismului secundar care sunt
farmacologic active si specifice pentru diferite plante medicinale
 Compoziția chimică a vacuomului
Heterozidele aromatice
• Au ca si aglicon un compus aromatic
• Ex: salicina din scoarta de salcie (Salix sp.) are ca si aglicon
saligenina sau acidul salicilic si prezinta proprietati asemanatoare
cu ale aspirinei: antiinflamatoare, febrifuge, antireumatice
• Arbutozida din frunzele de strugurele ursului (Arctostaphylos
uva-ursi) si din cele de merisor (Vaccinium vitis-idaea) are ca si
aglicon hidrochinona
• Prezinta proprietati dezinfectante uro-genitale
 Heterozidele cumarinelor
• Au ca si aglicon o cumarina sau lactona acidului cumarinic
• Ex: esculina din scoarta de castan salbatic (Aesculus hippocastanum)
- fraxina din frunzele de frasin (Fraxinus excelsior )
• Au proprietati de filtrare a radiatiilor UV, absorbindu-le pe cele daunatoare (290-320 nm) si sunt utilizate in produse
fotoprotectoare pentru plaja
• Cumarina din partea aeriana de la sulfina (Melilotus officinalis) cu miros de fan cosit, provine din melilotozida, o glicozida a
acidului cumarinic, care in timpul uscarii se scindeaza in glucoza si acid cumarinic, iar acesta trece in cumarina
• Cumarinele au actiune venotonica si antiinflamatoare
• Sunt foarte raspandite in plantele din familiile Apiaceae, Rutaceae intre care umbeliferona este cea mai cunoscuta iar pentru
frunzele de Solanaceae scopoletina
• Prin condensarea cumarinei cu o unitate izoprenica rezulta furanocumarinele raspandite in speciile de Apiaceae:
bergaptenul, xantotoxina, psoralenul cu proprietati fotosensibilizatoare
• Numele de cumarina deriva de la numele primei specii din care s-a izolat pentru prima data cumarina Coumaruna odorata din
America de sud
 Heterozidele naftochinonei
• Sunt pigmenti colorati in galben, portocaliu sau rosu si au ca aglicon
un nucleu 1,4 naftochinonic
• Ex: juglona din pericarpul si foliolele de nuc (Juglans regia) care se
utilizeaza la colorarea pielii si parului si a tesaturilor in brun inchis
- droserona din frunzele de roua cerului (Drosera rotundifolia)
are proprietati antispastice, antitusive si antimicrobiene
Heterozidele antrachinonice
• Au ca si aglicon un derivat oxigenat al antracenului – antrachinona
• Ex: alizarina din radacina de roiba (Rubia tinctorum) colorata in rosu
si utilizata multa vreme ca si colorant natural pentru tesaturi.
• Din punct de vedere farmaceutic cele mai importante sunt
heterozidele emodinei, crisofanolului, aloeemodinei, iar produsele
vegetale care contin aceste heterozide sunt scoarta de crusan
(Frangulae cortex), rizomii de revent (Rhei rhizoma), foile de mama
(Sennae folium) utilizate in fitoterapie ca si laxative si purgative
• Hipericina din sunatoare (Hipericum perforatum) este o biantrona
Saponozidele triterpenice
• Sunt heterozide ale unor acizi triterpenici ca gipsogenina, acidul oleanolic, primulagenolul
• Numele lor deriva de la proprietatea acestora de a forma spuma cu apa prin agitare
• Produc hemoliza globulelor rosii prin distrugerea membranei acestora si eliberarea hemoglobinei
• Se utilizeaza ca depurative
• Sunt toxice pentru pesti si animale cu sange rece
• Sunt tensioactive si imbunatatesc absorbtia enterala
• In farmacie se utilizeaza pentru proprietatile lor expectorante, favorizand eliminarea secretiilor bronsice si ca
depurative
• Alte saponine au actiune antiinflamatoare (cele din semintele de castan salbatic) sau anabolizante (cele din radacina
de ginseng)
• Sunt raspandite in speciile apartinand fam Primulaceae (ciubotica cucului), Caryophyllaceae (sapunarita si floarea
miresei)
• Pentru proprietatile lor tensioactive se utilizeaza ca detergenti pentru tesaturile fine, intra in compozitia sampoanelor
si a pastelor de dinti si de asemenea se utilizeaza la prepararea halvalei si a halvitei
 Saponinele steroidice
• Sunt heterozide ce au ca si aglicon un nucleu sterolic cu 27 atomi de carbon
• Sunt raspandite mai mult in specii apartinand clasei Liliatae in special in familia
Liliaceae, Dioscoreaceae, Amaryllidaceae si mai rar in clasa Magnoliatae (ex.
Trigonella foenum graecum - schinduf)
• Prezinta actiune antiinflamatoare (ex: cele din rizomii de Ruscus aculeatus - ghimpe) iar
agliconii lor se utilizeaza ca precursori in semisinteza hormonilor steroizi si a
corticosteroizilor (ex: diosgenina din Dioscorea deltoidea si Dioscorea mexicana)
• Din grupa heterozidelor steroidice fac parte si heterozidele cardiotonice (ex; cele din
frunzele de Digitalis purpurea si Digitalis lanata)
 Taninurile
• Sunt substante polifenolice, cu gust astringent
• Precipita proteinele si dau reactie de culoare cu clorura ferica (albastra sau verde)
• Se utilizeaza la tabacirea pieilor, formand compusi de aditie cu proteinele din pielea cruda pe care o fac impermeabila si imputrescibila
• Dupa structura lor chimica se clasifica in :
- taninuri galice (derivate de la acidul galic)
- taninuri catechice (rezulta prin condensarea catechinei)
• Se oxideaza usor sub actiunea unor enzime numite polifenoloxidaze si se brunifica trecand apoi in flobafene care intr-o solutie apoasa se depun
• Sunt raspandite in: -scoartele unor arbori (stejar, salcie, molid)
- frunze (Hamamelis, ceai)
- fructe (afine, porumbele)
- radacini (Ratanhia, cerentel, raculet)

• Sunt prezente de asemenea in formatiuni patologice: galele de pe frunzele unei specii de stejar (Quercus infectoria) ce se formeaza ca urmare a
intepaturilor unei insecte (Cynips) care-si depun ouale in aceste frunze
• Produsele vegetale medicinale care contin taninuri se utilizeaza ca cicatrizante, hemostatice si antidiareice
Alcaloizii
• Substante mai mult sau mai putin toxice, active asupra SNC (sistemului nervos
central), cu caracter bazic ce au in molecula N inclus intr-un heterociclu
• Sunt sintetizati in plante din aminoacizi sau compusi apropiati si au o distributie
limitata in regnul vegetal
• Ex: ergotamina sau ergotoxina din cornul secarii (Claviceps purpurea)
- aconitina din tuberculii de omag (Aconitum napellus)
- berberina din dracila (Berberis vulgaris)
- alcaloizii din opiu: morfina, papaverina, codeina
- atropina din matraguna (Atropa belladonna)
• Pe lângă alcaloizii propriu-ziși în plante se mai întâlnesc protoalcaloizi care prezintă N în afara heterociclului
într-o catenă laterală
- colchicina (din brândușa de toamnă – Colchicum autumnale);
- efedrina din cârcel (Ephedra distachia)
• Pseudoalcaloizii nu derivă biogenetic din aminoacizi; ex: taxolul din scoarța de tisă (Taxus baccata)
• Aminele biogene provin din aminoacizi printr-un proces de decarboxilare (ex: histamina din histidina,
triptamina din triptofan)
• Alcaloizii pot fi identificati si localizati in celule prin reactii de culoare sau precipitare cu diferiti reactivi :
reactivul Mayer, reactivul Dragendorff
• Reprezinta principii puternic active, de aceea produsele farmaceutice cu aceste substante sunt prescrise in
doze bine precizate pentru a nu produce efecte toxice
• Produsele cu alcaloizi nu sunt destinate prepararii ceaiurilor medicinale
 Peretele scheletic
• Este un invelis rigid, celulozo-pectic dispus la exteriorul plasmalemei,
secretat de catre citoplasma si specific celulelor vegetale
• Prin compozitia sa chimica acest perete se deosebeste de cel al:
• bacteriilor (de natura mucopeptidica),
• ciupercilor (de natura chitinoasa),
• celulelor animale – glicocalixul de natura glicoproteica sau glicolipidica
• Exista celule vegetale lipsite de perete celular:
-mixomicetele,
-anterozoizii algelor, muschilor, ferigilor, Cycadeelor,
-zoosporii algelor si ciupercilor
 Evolutia peretelui scheletic
• In primele faze de formare toate celulele vegetale prezinta un perete primar
celulozo-pectic
• Pe parcursul diferentierii celulare acesta se poate ingrosa prin aditia de noi
straturi fie de celuloza fie de substante de alta natura rezultand modificarile
secundare ale peretelui scheletic variabile in functie de tesut si specie
• Peretele scheletic nu izoleaza complet celulele unele de altele
• Acestea comunica intre ele prin intermediul plasmodesmelor si punctuatiunilor
Compozitia chimica
• S-au pus in evidenta 5 categorii de substante:
- celuloza, Glicani
- hemiceluloza, Poliozide
- pectinele, polizaharide
- caloza,
- proteinele
 Celuloza
• Este un polimer omogen, neramificat de β-glucopiranoza unite
prin legaturi 1-4 cu eliminarea unei molecule de apa intre doua
molecule de glucoza si rasucite una fata de alta cu 180 o, adica
prin legaturi de tip β –glicozidic
• Prin hidroliza celulozei se obtine ca produs final glucoza,
ultimul dizaharid obtinut fiind celobioza
• Hidroliza celulozei se poate realiza si sub actiunea enzimei
celulaza de origine microbiana sau fungica
• Lungimea medie a macromoleculei de celuloza este estimata la aproximativ 3000 monomeri de glucoza
iar in fibrele textile care au o dimensiune mare numarul lor poate atinge 10 000
• Celuloza este insolubila in apa si solventi organici, dar este solubila intr-o solutie cupro-amoniacala
(Reactivul Schweitzer)
• Se poate localiza histochimic in sectiuni microscopice prin colorare cu rosu de Congo (coloratie rosie),
cu verde de iod-carmin alaunat (coloratie violacee), cu albastru de toluidina (coloratie albastra)
• Cu iodul se coloreaza in albastru –violaceu numai dupa o hidroliza partiala prealabila (cu H2SO4sau
H3PO4 sau cu o solutie de ZnCl2 concentrata)
• Celuloza este hidrofila datorita numeroaselor grupari hidroxilice din molecula
• In peretele scheletic celuloza se prezinta sub forma de microfibrile formate prin alaturarea a numeroase
catene sau unitati elementare de celuloza (legate prin legaturi de H) vizibile in ME
• Microfibrilele de celuloza nu ocupa decat 10 % din volumul peretelui de aceea se considera ca ele sunt
spatiate, acest spatiu fiind ocupat de substante de umplere, formate din hemiceluloze si pectine
 Hemiceluloza
• Insoteste intotdeauna celuloza si este formata din:
• pentozani (arabani, xilani),
• hexozani (manani, glucomanani, galactani)
• si o proportie redusa de acizi uronici (acid glucuronic si acid galacturonic)
• Inconjoara microfibrilele de celuloza, fiind foarte abundenta in colenchim
• In albumenul cornos al semintelor de curmale, hemiceluloza constituie o substanta de rezerva
• Hemicelulozele apartin heteroglicanilor peretelui scheletic fiind formate din 2 sau mai multi
monomeri diferiti legati prin diferite tipuri de legaturi
• Heteroglicanii sunt molecule ramificate, de pe axa principala inserandu-se numeroase ramuri
laterale sau secundare
• Aceasta ramificare exclude starea cristalina intalnita la celuloza de aceea ele sunt amorfe, dar
formeaza o retea tridimensionala ce asigura rezistenta la compresiune
• Spre deosebire de celuloza, hemicelulozele sunt solubile in
solutii alcaline ; aceasta solubilitate se explica prin numarul
mic de oze ce intra in constitutia lor, mai putin de 200
• Ele sunt usor de degradat de catre enzimele celulare
• In compozitia lemnului ele reprezinta 25-30%
• Compozitia lor este diferita dupa cum ele apartin peretelui
primar, secundar si in functie de pozitia sistematica
(Gymnosperme, Monocotiledonate sau Dicotiledonate)
 Hemicelulozele peretelui primar
• Se numesc xiloglucani si sunt formate dintr-o catena liniara de glucoza (ca in celuloza) dar
prezinta ramificatii formate din lanturi scurte de xiloza, galactoza si fucoza
• Xiloglucanii asigura coeziunea intre celuloza si constituentii ramificati ai peretelui scheletic
• Ei se ataseaza de microfibrilele de celuloza prin legaturi de hidrogen iar prin extremitatile
reducatoare se leaga covalent de arabinogalactani cu care se impletesc
• La monocotiledonate acest rol este indeplinit de glucoarabinoxilani
• Exista si galactani ce rezulta din polimerizarea galactozei prin legaturi β 1-4 si ramificatii la C6
• Arabinogalactanii sunt si mai ramificati, formati dintr-o axa de galactoze si ramificatii α 1-3 cu
polimeri de arabinoza legate α 1-5
• Arabinanii au o axa si ramificatii de arabinoze legate α 1-5 iar ramificatia se produce la C3
 Hemicelulozele peretelui secundar

• Sunt constituite in cea mai mare parte din xilani cu o structura liniara sau slab
ramificata
• Moleculele de xiloza se leaga β 1- 4
• Este un grup foarte diversificat prin natura ramificatiilor laterale care se produc in
C2 sau C3 mai frecvent cu arabinoza si acid glucuronic metilat sau acetilat
• Glucomananii prezinta o catena liniara formata din glucoza si manoza in raport
1:3 si legate β 1-4
• Albumenul (samburele) de curmale este format din glucomanani, iar fildesul
vegetal din care se confectionau nasturii de camasa este format 95% din manani
 Pectinele
• Sunt inrudite cu hemicelulozele dar se deosebesc prin proportia mai ridicata de acizi
uronici
• Pectinele formeaza lamela mijlocie care reprezinta un ciment de legatura intre celulele
unui tesut ele inconjoara fibrele de celuloza ale peretelui scheletic primar si determina
formarea porilor in perete
• Din punct de vedere chimic, pectinele sunt polimeri de acid galacturonic si ramnoza
intr-o proportie de 20:1
• Doua molecule de acid galacturonic sunt asociate prin legaturi de tip α 1 – 4 si au o
configuratie spatiala in zig-zag datorita ramnozei
• Unele grupari carboxilice sunt esterificate cu grupari metil iar altele salefiate cu ioni
bivalenti (Ca2+) sau monovalenti (K+)
• In mediu apos pectinele formeaza o retea tridimensionala care sta la originea
consistentei lor gelice, exploatate la prepararea dulceturilor, jeleurilor, marmeladelor
• La aceasta mai participa si ionii de Ca2+ ce realizeaza legaturi ionice cu gruparile
carboxilice a doua catene vecine
• Capacitatea de gelificare a pectinelor este direct proportionala cu gradul de metilare a
grupelor carboxilice
• Prin pectinoliza se intelege degradarea pectinelor de catre enzimele pectinaze proprii
care intervin la maturarea fructelor
• Astfel se formeaza fructele fondante (moi) si intervin in mecanismul de cadere a
frunzelor, formarea lacunelor.
Caloza
• Este un polimer de glucoza in care legaturile sunt de
tip β 1-3, structura care le confera o aranjare spatiala
de helix si explica starea amorfa a calozei
• Caloza se intalneste in tuburile ciuruite ale tesutului
liberian obturand porii placii ciuruite sau se poate
forma in urma ranirii plantei cand obtureaza porii
• Caloza apare si in faza de elongatie a tubului polinic
 Glicoproteinele
• Se gasesc in peretele scheletic intr-o cantitate redusa (0,1 – 10%)
• Sunt dificil de separat din perete si poarta numele de extensina deoarece intervin in mecanismul de intindere a peretelui
scheletic
• In structura lantului peptidic al extensinei se gaseste o succesiune repetitiva formata din serina si 4 molecule de
hidroxiprolina; aceste secvente sunt intrerupte din loc in loc de alti 2-3 aminoacizi intre care tirozina si lizina
• Ozele care sunt depuse in peretele scheletic se fixeaza de hidroxilii serinei si hidroxiprolinei formand un manson ca
ajuta apoi la ancorarea altor heteroglicani ai matricei
• Serina atrage galactoza iar hidroxiprolina arabinoza
• Au rolul de a incheia structura primara a peretelui scheletic intr-o forma definitiva a celulei
• Sunt sintetizate in sistemele de endomembrane ale citoplasmei apoi ele traverseaza plasmalema
• Lantul polipeptidic este format la inceput din prolina si numai in exterior are loc hidroxilarea in hidroxiprolina
 Peretele scheletic
• Este un invelis rigid, celulozo-pectic dispus la exteriorul
plasmalemei, secretat de catre citoplasma si specific celulelor
vegetale
• Prin compozitia sa chimica acest perete se deosebeste de cel
al bacteriilor (de natura mucopeptidica), de cel al ciupercilor
(de natura chitinoasa), de cel al celulelor animale – glicocalixul
de natura glicoproteica sau glicolipidica
• Exista celule vegetale lipsite de perete celular:
-mixomicetele,
-anterozoizii algelor, muschilor, ferigilor, Cycadeelor,
-zoosporii algelor si ciupercilor
 Evolutia peretelui scheletic
• In primele faze de formare toate celulele vegetale
prezinta un perete primar celulozo-pectic
• Pe parcursul diferentierii celulare acesta se poate
ingrosa prin aditia de noi straturi fie de celuloza fie
de substante de alta natura rezultand modificarile
secundare ale peretelui scheletic variabile in functie
de tesut si specie
• Peretele scheletic nu izoleaza complet celulele unele
de altele
• Acestea comunica intre ele prin intermediul
plasmodesmelor si punctuatiunilor
 Originea si structura peretelui scheletic
• Este elaborat de citoplasma in urma procesului de diviziune
• In citodiereza se pot deosebi 3 stadii in formarea peretelui
despartitor intre cele 2 celule fiice:
- fragmoplastul, in partea centrala a celulei sau cea
ecuatoriala a fusului de diviziune, se contracta firele fusului de
diviziune care formeaza o zona densa
- fusul de citodiereza ia nastere prin atasarea de
microtubuli
- placa celulara se formeaza prin aditia la fragmoplast a
unor traecte de RE, ribozomi, vezicule golgiene; aceasta
constituie germenele unui nou perete
• Un rol important il joaca veziculele golgiene, care se aplatizeaza, din
membranele lor se formeaza noile plasmaleme ale celulelor fiice iar din
continutul lor (substante pectice) se edifica primul strat al peretelui
scheletic : lamela mijlocie
• In structura peretelui scheletic se disting mai multe straturi care se depun
succesiv si centripet
• Primele straturi sunt cele mai externe, iar ultimele sunt dispuse spre
interior, mai apropiate de materia vie (citoplasma ) care le produce
• Primul strat este lamela mijlocie care se taseaza si devine un strat comun
pentru 2 celule invecinate, ea joaca un rol de cimentare sau de
solidarizare, de unire a celulelor intr-un tesut
• Lamelele mijlocii se indeparteaza si devin proprii fiecarei celule numai la
nivelul spatiilor intercelulare (meaturi)
 Peretele primar
• Este secretat de citoplasmele celor 2 celule fiice de o parte si
de alta a lamelei mijlocii
• Este format din hemiceluloza, celuloza, substante pectice si
glicoproteine (extensina)
• Microfibrilele de celuloza sunt inconjurate de o matrice de
hemiceluloza si pectine, iar extensina constituie suportul sau
reteaua in care se depun toate aceste substante la exteriorul
plasmalemei
• Modul de orientare a microfibrilelor de celuloza este
determinat de pozitia microtubulilor care se gasesc in
apropierea plasmalemei ceea ce explica modul diferit de
depunere a acestora la celulele parenchimatice si
prozenchimatice si formarea unei adevarate tesaturi de
microfibrile de celuloza
• Noile unitati de celuloza, hemiceluloza si compusi pectici se depun la
partea interna a peretelui primar, mai aproape de plasmalema
• Aceste noi unitati produse de citoplasma si eliberate cu veziculele golgiene
sub forma de precursori, prin exocitoza, se pot depune atat la capetele
microfibrilelor producand alungirea catenelor cat si in grosime, peste cele
vechi
• Exista doua ipoteze in legatura cu aditia noilor catene de celuloza care
produc cresterea in grosime a peretelui primar:
- prin apozitiune (unele peste altele)
- prin intususceptiune (unele printre altele)
• Cresterea in grosime a peretelui primar este evidenta prin faptul ca desi
peretele se alungeste foarte mult in etapa de crestere, grosimea lui nu se
reduce cu toate ca spre sfarsitul alungirii peretelui primar are loc si o
tasare a microfibrilelor de celuloza
 Peretele secundar
• Se adauga celui primar in cazul majoritatii celulelor vegetale
• Grosimea peretelui secundar este variabila, in functie de numarul
straturilor depuse peste cel primar
• Aparitia peretelui secundar este insotita de pierderea oricaror posibilitati
de crestere in lungime a celulei si a peretelui scheletic
• Peretele secundar este mult mai gros decat peretele primar
• Peretele secundar se caracterizeaza printr-un continut foarte redus de
apa, o densitate mai mare a microfibrilelor
• Axa de orientare a microfibrilelor variaza de la un strat la altul cu 120o
• Lipsesc compusii pectici
• Substanta de fond este formata numai din hemiceluloze
• Foarte rar peretele scheletic poate prezenta si un perete tertiar care nu
este celulozic ci este alcatuit numai din xilani fiind acoperit cu verucozitati
 Compozitia chimica
• S-au pus in evidenta 5 categorii de substante:
- celuloza, Glicani
- hemiceluloza, Poliozide
- pectinele, polizaharide
- caloza,
- proteinele
 Celuloza
• Este un polimer omogen,
neramificat de β-glucopiranoza
unite prin legaturi 1-4 cu
eliminarea unei molecule de apa
intre doua molecule de glucoza si
rasucite una fata de alta cu 180 o,
adica prin legaturi de tip β –
glicozidic
• Prin hidroliza celulozei se obtine
ca produs final glucoza, ultimul
dizaharid obtinut fiind celobioza
• Hidroliza celulozei se poate
realiza si sub actiunea enzimei
celulaza de origine microbiana
sau fungica
• Lungimea medie a macromoleculei de celuloza este estimata la
aproximativ 3000 monomeri de glucoza iar in fibrele textile care au o
dimensiune mare numarul lor poate atinge 10 000
• Celuloza este insolubila in apa si solventi organici, dar este solubila intr-
o solutie cupro-amoniacala (Reactivul Schweitzer)
• Se poate localiza histochimic in sectiuni microscopice prin colorare cu
rosu de Congo (coloratie rosie), cu verde de iod-carmin alaunat
(coloratie violacee), cu albastru de toluidina (coloratie albastra)
• Cu iodul se coloreaza in albastru –violaceu numai dupa o hidroliza
partiala prealabila (cu H2SO4 sau H3PO4 sau cu o solutie de ZnCl2
concentrata)
• Celuloza este hidrofila datorita numeroaselor grupari hidroxilice din
molecula
• In peretele scheletic celuloza se prezinta sub forma de microfibrile
formate prin alaturarea a numeroase catene sau unitati elementare de
celuloza (legate prin legaturi de H) vizibile in ME
• Microfibrilele de celuloza nu ocupa decat 10 % din volumul peretelui de
aceea se considera ca ele sunt spatiate, acest spatiu fiind ocupat de
substante de umplere, formate din hemiceluloze si pectine
 Hemiceluloza
• Insoteste intotdeauna celuloza si este formata din pentozani (arabani,
xilani), hexozani (manani, glucomanani, galactani) si o proportie redusa de
acizi uronici (acid glucuronic si acid galacturonic)
• Inconjoara microfibrilele de celuloza, fiind foarte abundenta in colenchim
• In albumenul cornos al semintelor de curmale, hemiceluloza constituie o
substanta de rezerva
• Hemicelulozele apartin heteroglicanilor peretelui scheletic fiind formate
din 2 sau mai multi monomeri diferiti legati prin diferite tipuri de legaturi
• Heteroglicanii sunt molecule ramificate, de pe axa principala inserandu-se
numeroase ramuri laterale sau secundare
• Aceasta ramificare exclude starea cristalina intalnita la celuloza de aceea
ele sunt amorfe, dar formeaza o retea tridimensionala ce asigura
rezistenta la compresiune
• Spre deosebire de celuloza, hemicelulozele sunt
solubile in solutii alcaline ; aceasta solubilitate se
explica prin numarul mic de oze ce intra in constitutia
lor, mai putin de 200
• Ele sunt usor de degradat de catre enzimele celulare
• In compozitia lemnului ele reprezinta 25-30%
• Compozitia lor este diferita dupa cum ele apartin
peretelui primar, secundar si in functie de pozitia
sistematica (Gymnosperme, Monocotiledonate sau
Dicotiledonate)
 Hemicelulozele peretelui primar
• Se numesc xiloglucani si sunt formate dintr-o catena liniara de glucoza (ca
in celuloza) dar prezinta ramificatii formate din lanturi scurte de xiloza,
galactoza si fucoza
• Xiloglucanii asigura coeziunea intre celuloza si constituentii ramificati ai
peretelui scheletic
• Ei se ataseaza de microfibrilele de celuloza prin legaturi de hidrogen iar
prin extremitatile reducatoare se leaga covalent de arabinogalactani cu
care se impletesc
• La monocotiledonate acest rol este indeplinit de glucoarabinoxilani
• Exista si galactani ce rezulta din polimerizarea galactozei prin legaturi β 1-4
si ramificatii la C6
• Arabinogalactanii sunt si mai ramificati, formati dintr-o axa de galactoze si
ramificatii α 1-3 cu polimeri de arabinoza legate α 1-5
• Arabinanii au o axa si ramificatii de arabinoze legate α 1-5 iar ramificatia se
produce la C3
 Hemicelulozele
peretelui secundar
• Sunt constituite in cea mai mare parte din xilani cu o structura
liniara sau slab ramificata
• Moleculele de xiloza se leaga β 1- 4
• Este un grup foarte diversificat prin natura ramificatiilor
laterale care se produc in C2 sau C3 mai frecvent cu arabinoza
si acid glucuronic metilat sau acetilat
• Glucomananii prezinta o catena liniara formata din glucoza si
manoza in raport 1:3 si legate β 1-4
• Albumenul (samburele) de curmale este format din
glucomanani, iar fildesul vegetal din care se confectionau
nasturii de camasa este format 95% din manani
 Pectinele
• Sunt inrudite cu hemicelulozele dar se deosebesc prin
proportia mai ridicata de acizi uronici
• Pectinele formeaza lamela mijlocie care reprezinta un ciment
de legatura intre celulele unui tesut ele inconjoara fibrele de
celuloza ale peretelui scheletic primar si determina formarea
porilor in perete
• Din punct de vedere chimic, pectinele sunt polimeri de acid
galacturonic si ramnoza intr-o proportie de 20:1
• Doua molecule de acid galacturonic sunt asociate prin legaturi
de tip α 1 – 4 si au o configuratie spatiala in zig-zag datorita
ramnozei
• Unele grupari carboxilice sunt esterificate cu grupari metil iar
altele salefiate cu ioni bivalenti (Ca2+) sau monovalenti (K+)
• In mediu apos pectinele formeaza o retea tridimensionala
care sta la originea consistentei lor gelice, exploatate la
prepararea dulceturilor, jeleurilor, marmeladelor
• La aceasta mai participa si ionii de Ca2+ ce realizeaza legaturi
ionice cu gruparile carboxilice a doua catene vecine
• Capacitatea de gelificare a pectinelor este direct
proportionala cu gradul de metilare a grupelor carboxilice
• Prin pectinoliza se intelege degradarea pectinelor de catre
enzimele pectinaze proprii care intervin la maturarea
fructelor
• Astfel se formeaza fructele fondante (moi) si intervin in
mecanismul de cadere a frunzelor, formarea lacunelor.
 Caloza
• Este un polimer de glucoza in care legaturile sunt de
tip β 1-3, structură care le confera o aranjare spatiala
de helix si explica starea amorfa a calozei
• Caloza se intalneste in tuburile ciuruite ale tesutului
liberian obturand porii placii ciuruite sau se poate
forma in urma ranirii plantei cand obtureaza porii
• Caloza apare si in faza de elongatie a tubului polinic
 Glicoproteinele
• Se gasesc in peretele scheletic intr-o cantitate redusa (0,1 – 10%)
• Sunt dificil de separat din perete si poarta numele de extensina deoarece
intervin in mecanismul de intindere a peretelui scheletic
• In structura lantului peptidic al extensinei se gaseste o succesiune repetitiva
formata din serina si 4 molecule de hidroxiprolina; aceste secvente sunt
intrerupte din loc in loc de alti 2-3 aminoacizi intre care tirozina si lizina
• Ozele care sunt depuse in peretele scheletic se fixeaza de hidroxilii serinei si
hidroxiprolinei formand un manson ce ajuta apoi la ancorarea altor heteroglicani
ai matricei
• Serina atrage galactoza iar hidroxiprolina arabinoza
• Au rolul de a incheia structura primara a peretelui scheletic intr-o forma
definitiva a celulei
• Sunt sintetizate in sistemele de endomembrane ale citoplasmei apoi ele
traverseaza plasmalema
• Lantul polipeptidic este format la inceput din prolina si numai in exterior are loc
hidroxilarea in hidroxiprolina
 Modificări secundare ale peretelui
scheletic
• Gelificarea
• Lichefierea
• Mineralizarea
• Suberificarea
• Cutinizarea
• Cerificarea
• Lignificarea
 Gelificarea
• Apare în urma hidrolizei enzimatice a
pectinelor din constituția lamelei mijlocii
• Se formează pectine solubile ce absorb apă și
conduc la formarea de gume și mucilagii (pot
fi observate pe ramurile de cais, cireș, prun)
• Gumele și mucilagiile se pot forma și în cazuri
patologice
• Gelificarea conduce la eliberarea parțială sau
totală a celulelor din țesut ex:
– Formarea granulelor de polen
– Formarea spațiilor intercelulare
– Formarea lacunelor aerifere
• Gumele și mucilagiile constituie principii active,
structura lor chimică fiind apropiată și ambele
având proprietatea de a se îmbiba cu apa și de a
forma o masă gelatinoasă sau soluții coloidale
vâscoase.
• Gumele sunt răspândite în specii de Rosaceae
și Fabaceae (guma arabică, guma tragacanta)
• Mucilagiile apar în celulele cu mucilagii
specifice fam. Malvaceae sau în tegumente
(tegumentul semințelor de in)
 Lichefierea
• Constă în dizolvarea totală a peretelui
scheletic și este precedată de gelificare
• Prin lichefiere:
– apar spațiile mari, lacunare, în țesuturile aerifere
(formarea lor pe această cale poartă numele de
origine lisigenă)
– se formează vasele lemnoase perfecte (traheile) la
care pereții transversali sunt complet lichefiați
 Mineralizarea
• Constă în impregnarea peretelui scheletic extern
al celulelor epidermice cu substanțe minerale :
CaCO3 sau SiO2
• Se întâlnește la:
– alge roșii (CaCO3)
– tulpina de Cucurbitaceae și Boraginaceae (CaCO3)
– tulpina de Equisetaceae, Poaceae, Diatomee (SiO2)
– în celulele epidermice de Ficus se întâlnesc cistoliți
formați prin depunerea succesivă de straturi de CaCO3
legat de perete printr-un pedicel, depunerea se face
numai la lumină și joacă un rol antitoxic.
 Suberificarea
• Constă în depunerea de straturi succesive de
suberină:
– de jur – împrejurul părții interne a peretelui
scheletic ca în cazul țesutului suberos
– sau numai pe anumite laturi ale peretelui ca în
cazul punctuațiunilor lui Caspary din endodermul
rădăcinii de dicotiledonate.
• Suberina este considerată un polimer lipidic
asociat cu ceruri
• Suberificarea se produce:
– La celulele parenchimatice cu pereți subțiri cum
sunt cele care stau la originea suberului
– În caz de rănire a țesuturilor vegetale
• Țesutul care conține celule suberificate poartă
numele de țesut suberos și îndeplinește un rol
protector.
 Cutinizarea
• Constă în formarea unui înveliș de cutină la suprafața
epidermei care reprezintă un strat impermeabil ce se
opune pierderii de apă fiind întrerupt doar la nivelul
stomatelor
• Cutina este insolubilă în apă și solvenți organici și se
formează prin interesterificarea hidroxiacizilor (funcția
acidă a unui lanț se esterifică cu funcția alcoolică a unui
alt lanț de hidroxiacid).
• Cuticula poate fi degradată de către cutinaza produsă
de ciupercile parazite; cutinaza este produsă și de către
tubul polinic asigurând astfel penetrarea suprafeței
stigmatului
• Precursorii cutinei sunt produși de citoplasmă
și depuși în exteriorul plasmalemei prin
exocitoză, unde are loc polimerizarea
• Cuticula este bine dezvoltată la frunzele
coriacee (pieloase) și poate fi pusă în evidență
în secțiuni transversale prin frunze colorate cu
reactivul Sudan III.
 Cerificarea
• Constă în depunerea de ceară la exteriorul celulelor
epidermice ale frunzelor, fructelor, florilor și a tulpinilor
• Pe lângă învelișul cuticular celulele secretă și un strat
ceros
• Acest strat ceros împreună cu cuticula protejează
planta împotriva pierderii apei cât și a pătrunderii apei
sau a agenților paraziti în interiorul organelor vegetale
• În structura cuticulei ceara ocupă ochiurile rețelei
formată de cutină, catenele de ceară fiind dispuse
perpendicular pe suprafața epidermei
• Stratul de ceară poate depăși cuticula în
exterior și se poate depune sub formă de:
– granule ca la frunzele de conifere, de eucalipt, sau
tulpinile de cucută
– bastonașe inserate perpendicular ca la multe
Poaceae, trestia de zahăr
– straturi suprapuse formând plăci destul de groase
cum este cazul palmierului de ceară (Ceroxylon
andicola) sau la Copernicia cerifera care produce
ceara de Carnauba
• Constituienții principali ai cerii vegetale sunt:
– ceridele
– urmate de steride
– triterpene
– alcani cu moleculă mare
 Cutin and wax biosynthetic pathways.

Trevor H. Yeats, and Jocelyn K.C. Rose Plant Physiol.

2013;163:5-20

©2013 by American Society of Plant Biologists

 Utilizări
• Ceara de Carnauba se utilizează în tehnica
farmaceutică pentru lustruirea drajeurilor
• Uleiul de jujuba este un amestec de ceruri mai
mult sau mai puțin fluide și se utilizează în
cosmetologie
 Lignificarea
• Reprezintă impregnarea pereților scheletici
apartinând vaselor lemnoase și sclerenchimului
cu o substanță neglucidică numită lignină
• Impregnarea cu lignină poate fi:
– totală (sclerenchim și sclereide)
– parțială (vasele lemnoase)
• Impregnarea cu lignină se realizează la sfârșitul
procesului de formare a pereților primari și
secundari
• Apariția lignificării a condus la dezvoltarea portului arborescent al
arborilor, a asigurat o rezistență mecanică superioară la
compresiune a plantelor și a permis conducerea sevei brute pe
distanțe mari (tulpinile arborilor)
• După celuloză, lignina este al doilea biopolimer important formând
impreună cu celuloza 60-80% din biomasa terestră.
• Lignina are o culoare galben – brună și transmite humusului această
culoare, contribuind la formarea solului prin resturile vegetale
anuale
• Lignina se depune între straturile de celuloză și alte substanțe ale
peretelui scheletic într-o rețea tridimensională.
• Odată cu depunerea ligninei, peretele se îngroașă dar își încetează
creșterea și odată depusă în peretele scheletic, lignina nu mai are
rol în metabolism.
• Lignina este rezistentă la atacul paraziților, în
primul rând al ciupercilor parazite.
• Doar câteva bacterii și ciuperci sunt capabile
să producă descompunerea ligninei
• Din punct de vedere chimic lignina este
definită ca un ansamblu în stare de copolimeri
cu greutate moleculară ridicată (alcool
parahidroxicinamic, alcool coniferilic, alcool
sinapilic, numiți monolignoli)
• La pteridofite și gymnosperme este
predominant alcoolul coniferilic, reprezentând
80-90% din lignină și se numește lignina G
(forestieră)
• La angiosperme este predominant alcoolul
sinapilic (50%) numită lignina S
• Alcoolul para hidroxicinamic reprezintă 5-10%
din lignina dicotiledonatelor și 10-20% din
lignina monocotiledonatelor
• Precursorul monolignolilor este fenilalanina sintetizată
în cloroplaste care apoi este condusă în țesuturile pe
cale de lignificare unde, în reticulul endoplasmatic, este
transformată în monolignoli, formă sub care este
transportată prin vezicule și eliberată prin exocitoză și
polimerizată la nivelul peretelui scheletic după un
proces de oxidare
• Polimerizarea este însoțită și de formarea unor legături
de covalență cu glicanii peretelui și cu pectinele
• Lignina este solubilă în acetonă, fenol și solutie de
bisulfit de calciu (utilizată în fabricile de celuloză și
hârtie pentru izolarea celulozei)
 Reacții de colorare ale ligninei
• Verdele de iod – colorație verde
• Crisoidina – colorație galbenă
• Verdele de malachit – colorație verde
• Albastru de toluidină – colorație verde
• Soluție alcoolică de floroglucină și HCl –
colorație roșu – vișiniu
 Comunicațiile intercelulare
• Peretele scheletic pare că izolează complet
celulele unele de altele, în realitate între
celulele vegetale există comunicații:
– Plamodesme
– Punctuațiuni
 Plasmodesmele
• Reprezintă comunicații intercelulare sub forma unor
orificii cu diametrul foarte mic (sub 1 micrometru),
observate în microscopia electronică
• La nivelul lor este întrerupt atât peretele primar cât și
lamela mijlocie.
• Formarea lor se realizează în timpul citodierezei, la
nivelul plăcii celulare, în care există traecte ale
reticulului endoplasmatic care trec de la o citoplasmă
la alta
• Pe lângă reticulul endoplasmatic în plasmodesme este
prezentă și o zonă hialoplasmatică, iar canaliculul este
delimitat de plasmalemele celor două celule
• Plasmodesmele se edifică înaintea formării
peretelui scheletic
• Sunt prezente la nivelul punctuațiunilor simple
• Prin hialoplasmă și reticulul endoplasmatic
plasmodesmele asigură comunicațiile
intercelulare ale materiei vii nu numai a
citoplasmei dar chiar și a nucleilor având în
vedere racordarea unor porțiuni ale RE cu
spațiul perinuclear
 Punctuațiuni
• Reprezintă comunicații intercelulare sub formă
de canalicule care străbat peretele secundar fiind
corespondente pentru două celule învecinate
• ele apar și pot fi observate atât în pereții
secundari îngroșați cu celuloză (celulele din
măduva tulpinii de Clematis vitalba) cât și cu
lignină (sclerenchim fibros și sclereide)
• La nivelul lor există numai lamela mijlocie și
peretele primar
 Punctuațiunile
• Sunt de trei tipuri:
– Simple
– Areolate
– semiareolate
 Punctuațiuni simple
• Au formă de canalicule în secțiune, iar dacă
sunt observate din față au forma unor mici
orificii (cercuri)
• Sunt frecvente în celulele parenchimatice, dar
și în cele de sclerenchim de la Angiospeme
 Punctuațiunile areolate
• Pot fi observate în pereții celulari ai vaselor lemnoase
(trahei și traheide) precum și în fibrele mecanice
• Privite din față au forma a două cercuri concentrice
• În secțiune longitudinală se constată că la nivelul
acestor tipuri de punctuațiuni pereții secundari se
îndepărtează ca două valve lasând un spațiu liber, iar
lamela mijlocie și peretele primar se dilată formând un
torus, de obicei suberificat
• Acesta are rolul unei supape în circulația sevei brute
• Acest tip de punctuațiuni se întâlnește frecvent la ferigi
și la Gymnosperme la nivelul traheidelor.
 Punctuațiuni semiareolate
• Sunt prezente în cazul în care o traheidă se
mărginește cu o celulă parenchimatică,
punctuațiunea areolată fiind prezentă numai
de partea peretelui scheletic aparținând
traheidei în timp ce celula parenchimatică are
o punctuațiune simplă.
Asemanari intre celula vegetala si animala
 Asemanari intre celula vegetala si animala
Organite comune:

• Nucleul
• Mitocondriile
• Ribozomii
• Reticulul endoplasmatic
• Aparatul Golgi

Structura, compozitie chimica, functii foarte asemanatoare pentru celula vegetala si

animala

Procese biologice comune:

• Acumularea informatiei genetice
• Transmiterea informatiei genetice
• Biosinteza proteinelor
• Metabolismul energetic
 Deosebiri intre celula vegetala si animala
• Gradul mai redus de diversificare (7-8 tipuri de tesuturi in regnul vegetal,
iar in regnul animal peste 100 tipuri de tesuturi)
• Peretele celular cu rol scheletic, de natura pecto-celulozica prezent numai
la celulele vegetale cu rolul de a asigura pozitia verticala a tulpinilor si
expunerea la lumina a frunzelor
• Comunicatiile intercelulare prezente in peretele scheletic sunt
reprezentate de punctuatiuni si plasmodesme la celula vegetala si de
jonctiuni la cea animala
• Existenta unui invelis extern de natura glucidica la celulele animale numit
glicocalix cu rol in recunoasterea si solidarizarea celulara, confera
rezistenta la actiunea unor enzime si mentinerea contactelor intre celule
• Plastidele prezente numai in celulele vegetale; aceste organite participa la
procesul de fotosinteza prin acesta plantele asigurindu-si o nutritie
autotrofa
• Vacuomul celular = totalitatea vacuolelor – specific celulei vegetale
 Deosebiri intre celula vegetala si animala
• Microcorpii – organite celulare comune ambelor regnuri
La plante – implicati in procese metabolice celulare specifice:
- glioxizomii si peroxizomii implicati in :
- metabolismul glicolatului;
- fotorespiratie;
- conversia lipidelor in glucide in timpul germinarii semintelor oleaginoase
 Substantele de rezerva
- in celula vegetala: amidon; inulina; ulei; proteine
- in celula animala: glicogenul
 Cristalele minerale (oxalati, sulfati, carbonati) prezente numai in celula vegetala, a
caror forma, marime si compozitie chimica sunt caracteristice si utilizate in
diagnoza microscopica a produselor vegetale medicinale
 Centriolul prezent doar in celulele animale cu rol in orientarea si formarea fusului
de diviziune
 Diviziunea celulara
• Este o proprietate caracteristica celulelor vii
• Reprezinta o modalitate obisnuita de inmultire a organismelor unicelulare
• Este mecanismul prin care celula ou se divide continuu pentru a forma
embrionul si apoi acesta prin diviziunea tesuturilor meristematice va da
nastere tesuturilor definitive si organelor vegetale
• Organismele vegetale prezinta intotdeauna indiferent de varsta tesuturi
meristematice situate in varful radacinilor, in muguri, in tesutul cambial
prin care isi refac continuu tesuturile si organele
• Declansarea procesului de diviziune se face programat si are loc doar in
acele celule in care are loc cresterea masei citoplasmatice si in care
cantitatea de ADN s-a dublat deci in celulele in care anabolismul depaseste
catabolismul
• Diviziunea a atras atentia citologilor prin modificarile spectaculare care se
produc la nivelul nucleului si prin dinamica cromozomilor in timpul acestui
proces
 Clasificare
Diviziunea:
- ecvationala (tipica, mitoza); are loc in celulele somatice,
numarul de cromozomi din celulele fiice se pastreaza egal cu cel din
celula mama
- reductionala (meioza) se produce in celulele mama ale
sporilor si reduce la jumatate numarul de cromozomi din celulele fiice
• La plante diviziunea reductionala nu conduce direct la formarea
gametilor ca la celulele animale
• La plante prin meioza se formeaza spori care pot fi:
- macrospori din care se va dezvolta gametofitul femel
- microspori din care se va dezvolta gametofitul mascul
• Pe acesti gametofiti se vor dezvolta gametii
• La plante meioza se produce cu mult inaintea formarii gametilor
• Diviziunea cuprinde 2 etape:
- diviziunea nucleului (cariocineza)
- diviziunea citoplasmei (citocineza, citodiereza)
• Amitoza se produce fara formarea fusului de diviziune si se
mai numeste diviziune directa avand loc prin simpla gatuire a
nucleului
• Acest tip de diviziune nu conduce la o repartizare egala a
materialului genetic si nu asigura astfel transmiterea
echilibrata a genelor, antreneaza o degenerescenta a celulelor
si aceste diviziuni sunt in realitate mai putin frecvente decat s-
a crezut
• Ciclul celular este
alcatuit din
diviziune si interfaza
• Interfaza cuprinde
mai multe etape:
- G1
-S
- G2
 Diviziunea nucleului
Diviziunea ecvationala
• Se mai numeste diviziune tipica sau mitoza
• Are loc in majoritatea celulelor vegetale somatice (vegetative)
• Se numeste ecvationala deoarece numarul de cromozomi din celulele fiice
rezultate din diviziune ramane constant şi egal cu cel din celulele mama
• Exista 3 fenomene caracteristice acestui tip de diviziune:
- formarea cromozomilor
- clivajul longitudinal al acestora in 2 cromatide
- formarea fusului de diviziune ce asigura repartizarea egala a cromatidelor
surori
• Cromozomii preexista in nucleul in repaus, iar in timpul diviziunii ei sufera
doar o serie de transformari prin care devin vizibili: are loc o
supraspiralizare, condensare si scurtare si apare constrictia primara sau
centromerul
 Fazele diviziunii
• Profaza
• Metafaza
• Anafaza
• Telofaza
 Profaza
• Este o faza lenta si ocupa aproape jumatate din timpul
diviziunii
• Se produc cele mai profunde modificari ale nucleului si
cromozomii devin aparenti
• La sfarsitul profazei se organizeaza si fusul de diviziune
• Cele mai importante procese care se produc in profaza sunt:
- aparitia cromozomilor
- dezorganizarea nucleolilor
- dezorganizarea membranei nucleare
- formarea fusului de diviziune
 Aparitia cromozomilor
• Se formeaza din elementele cromatinei
nucleare
• Ca urmare a contractarii cromatinei prin
supraspiralizare cromozomii devin vizibili si se
constata ca sunt clivati longitudinal, apoi devin
mai scurti si mai grosi
• In profaza cromozomii sunt inca impletiti si de
aceea ceasta faza se numeste “spirem” (ghem)
 Dezorganizarea nucleolilor
• Incepe dupa aparitia cromozomilor
• Acestia devin mobili si deformabili, iar
structura lor se destrama rapid
• Unele structuri ale acestora adera chiar la
suprafata cromozomilor formati
 Dezorganizarea membranei nucleare
• Incepe inca de la debutul profazei, odata cu aparitia
cromozomilor
• Aceasta se rupe brusc in mai multe fragmente sub
actiunea unor microtubuli
• Unele fragmente pot persista in tot timpul diviziunii
cu ultrastructura lor tipica si vor participa la formarea
viitoarelor membrane nucleare ale nucleilor fii
rezultati din diviziune
• O parte a membranelor nucleare se formeaza de nou
 Formarea fusului de diviziune
• Se mai numeste fus acromatic deoarece nu fixeaza colorantii bazici ai
cromatinei nucleare, microtubulii din care este alcatuit sunt de natura
proteica si nu contin acizi nucleici ca si cromatina
• La vegetalele superioare fusul de diviziune este unul anastral adica se
formeaza in absenta centriolilor care sunt prezenti numai la vegetalele
inferioare si la celula animala
• In lipsa centriolilor la baza formarii fusului de diviziune se gaseste o zona a
citoplasmei perinucleare care se concentreaza la polii viitorului fus,
calotele polare
• Din aceste zone pornesc firele fusului de diviziune
• Fibrele fusoriale pot fi fibre polare care pornesc de la cei doi poli si se
intind pana la ecuator, fara a intra in contact cu cromozomii
• Fibrele cromozomice pornesc de la poli pana la zona ecuatoriala si se
fixeaza de cromozomi la nivelul cinetocorilor
• In jurul calotei polare difuzeaza fibre mai scurte numite fibre asteriene sau
astrale
• Intre profaza si metafaza se intercaleaza o subfaza numita premetafaza sau
metacineza
• In cursul acesteia cromozomii formati intra in miscare si se dispun
progresiv in planul ecuatorial al fusului de diviziune
• Cinetocorii cromozomilor intra in contact cu fibrele cromozomice de care
adera, astfel ca o cromatida se prinde de o fibra ce iradiaza de la un pol,
iar cromatida sora de o fibra ce provine de la polul opus
• Un cromozom care nu este clivat la nivelul centromerului este legat la
ambii poli
• La formarea fibrelor fusului de diviziune participa mai multi microtubuli in
general 9 triplete dispuse ordonat sub forma unui cilindru
• Microtubulii sunt formati din 13 subunitati sau protofilamente formate
printr-un proces de asamblare a celor 2 tipuri de tubuline
 Metafaza
• Se caracterizeaza prin dispozitia ordonata a cromozomilor in placa
ecuatoriala
• Se fixeaza cu cinetocorii de firele fusului de diviziune si cu bratele
orientate spre exterior
• Fiecare cromozom este net diferentiat, clivat longitudinal, cele 2
cromatide mai raman unite numai la nivelul centromerului
• Vazuta din fata o metafaza se prezinta in coroana adica cromozomii au
bratele orientate spre exterior si centromerul spre centru
• Acest aspect a dat si numele de aster pentru aceasta faza
• In aceasta faza se studiaza caracterele morfologice ale cromozomilor, se
alcatuieste cariotipul unei specii deoarece cromozomii sunt contractati la
maximum
• Este o faza rapida care se incheie cu clivarea centromerului si separarea
cromatidelor surori
 Anafaza
• Se mai numeste faza migrarii cromozomilor fii spre cei 2 poli
• Clivajul centromerului si separarea cromatidelor surori pentru a da nastere celor 2
cromozomi fii se realizeaza simultan la toti cromozomii cu foarte mici decalaje
• Dintre cei 2 cromozomi fii unul va fi atras spre un pol si celalalt spre polul opus,
aceasta deplasare se numeste ascensiune polara
• Fortele care determina aceasta ascensiune se exercita la nivelul cinetocorilor,
bratele cromozomilor fiind antrenate in mod pasiv
• Deplasarea se realizeaza printr-un proces de scurtare a microtubulilor cinetocorici
• Deplasarea cromozomilor se face cu o viteza de 12 μm/min
• In aceasta faza s-au pus in evidenta si curentii de difuzie (curentii citoplasmatici
avand aceeasi viteza cu cea a deplasarii cromozomilor spre poli)
• S-a mai emis ipoteza ca deplasarea cromozomilor s-ar datora si glisarii (alunecarii)
fibrelor cromozomiale pe cele polare
• Aceasta faza este cunoscuta sub numele de diaster
 Telofaza
• In aceasta faza cele 2 loturi de cromozomi care s-au separat in
timpul anafazei vor da nastere la cei 2 nuclei fii ai celulelor
rezultate din diviziune
• Au loc fenomene inverse celor din profaza
• Disparitia cromozomilor incepe cu o impletire a lor urmata de
o despiralizare si decontractare a cromonemei care se
alungeste si se subtiaza devine din ce in ce mai fina si mai
putin colorabila fenomem cunoscut sub numele de
catacromoza
• In nucleii cu cromocentre sau cu procromozomi masa
cromatinei corespunzatoare acestora ramane in stare
contractata si nu sufera aceste transformari
• Formarea nucleolilor este dependenta de anumite regiuni ale unor
cromozomi numite organizatori nucleolari, care, de obicei se gasesc in
apropierea unor constrictii secundare
• O mare parte a nucleolilor provin din materialul care a persistat in timpul
diviziunii atasat de anumite structuri cromozomiale
• Aceste structuri contin genele (ADN) ce codifica sinteza ARN necesar
formarii noilor nucleoli
• Reconstituirea membranei nucleare se face pe de o parte din fragmente
ale vechii membrane care au ramas atasate de cromozomi dar contribuie
si profile ale RE care se aplica strans apoi fuzioneaza si formeaza o
membrana nucleara comuna, iar nucleul care era lobat la inceput capata
un contur convex
• La sfarsitul telofazei devin vizibili si porii membranei nucleare dar nu se
poate inca preciza modalitatea prin care acestia se formeaza
• Telofaza mai poarta si numele de dispirem
 Variante ale cariocinezei
• au fost observate la unele plante inferioare alge, euglene,
ciuperci
• Deplasarea cromatidelor spre cei 2 poli se poate face fara fus
de diviziune prin glisarea celor 2 jumatati de cromozom
• La cele mai multe plante inferioare, diviziunea nucleului are
loc in prezenta membranei nucleare care persista tot timpul
mitozei dar se formeaza un fus intranuclear atasat de
membrana nucleara mai ingrosata la cei 2 poli
• In final are loc o strangulare a membranei care separa cele 2
loturi de cromozomi
• Endomitoza consta dintr-o multiplicare a numarului de
cromozomi in interiorul membranei nucleare, fara aparat
fusorial si rezulta un nucleu poliploid
 Citodiereza
• Se refera la diviziunea citoplasmei concretizata prin aparitia peretelui scheletic
despartitor care va delimita cele 2 celule fiice rezultate din diviziune
• La vegetalele superioare, la sfarsitul diviziunii nucleului apare fragmoplastul, fusul
de citodiereza si placa celulara in zona mediana a celulei in care se gaseste originea
peretelui celular
• In placa celulara se gasesc vezicule golgiene, numerosi microtubuli traiecte ale
reticulului endoplasmatic si ribozomi
• Veziculele golgiene continua sa se aplatizeze sa vina in contact unele cu altele, din
membranele lor se vor forma plasmalemele celor 2 celule fiice iar din continutul
lor (substante pectice) va lua nastere lamela mijlocie primul strat al viitorului
perete scheletic
• Unele traiecte ale RE persista intre vezicule si la nivelul lor se vor forma
plasmodesmele, comunicatiile intercelulare
• Noile plasmaleme vor fuziona in final cu plasmalemele vechi marginale
• La Talofite ca si la celulele animale separarea celor 2 celule fiice se realizeaza prin
aparitia unui inel ce se dezvolta centripet ca o diafragma care-si micsoreaza
diametrul pana la separarea completa a celor 2 celule
 Inhibitorii diviziunii
Agentii antimitotici
• Sunt substante capabile sa afecteze procesul de diviziune si chiar sa
opreasca acest proces de unde si interesul pentru aceste substante ca
posibile medicamente citostatice, utile in chimioterapia tumorilor maligne
• Sunt clasificate dupa modul de actiune in 3 categorii:
- agentii mitoclasici sau statmocinetici sunt inhibitori ai formarii si
functionarii fusului de diviziune, fara sa impiedice multiplicarea
cromozomilor ex: colchicina, alcaloizii din Vinca rosea, podofilotoxina
- agentii cromatoclasici sau radiomimetici produc alterari structurale ale
cromozomilor (fragmentari, deletii, aditii) sau aglutinarea acestora ex:
substantele alchilante care formeaza compusi de aditie cu acizii nucleici,
radiatiile
- agentii mitodepresivi sau mitostatici sunt substante capabile sa inhibe
diferite cai metabolice implicate in pregatirea procesului de diviziune
respectiv o inhibare a sintezei substantelor in interfaza
• https://rnbio.sorbonne-
universite.fr/sites/default/files/animations/bio
_mol/mitose/mitose.html
 Diviziunea reductionala
Meioza
• Se numeste atipica pentru ca se intalneste numai la anumite
celule, la plante la cele care dau nastere la spori
• O celula diploida (cu 2n cromozomi) da nastere la 4 celule
haploide (cu numar de cromozomi redus la jumatate sau n)
• Din acesti spori se dezvolta generatia gametofitica pe care se
formeaza gametii (care au numarul de cromozomi redus la
jumatate)
• Acesta diviziune compenseaza dublarea numarului de
cromozomi rezultati in urma fecundarii si contribuie astfel la
pastrarea constanta a numarului de cromozomi pentru o
specie
• La Angiosperme diviziunea reductionala are loc in celulele
mame ale grauncioarelor de polen si in celula mama a
macrosporilor din ovul dintre care unul va da nastere sacului
embrionar
• La Pteridophytae si la Bryophytae diviziunea reductionala se
produce in sporangii, in celulele mame ale sporilor
• La vegetalele inferioare diviziunea reductionala se produce cu
mult timp inainte de formarea gametilor, cazul extrem fiind
reprezentat de unele Talofite haploide la care celula ou se
divide reductional imediat dupa formarea ei la germinarea
acesteia
• Din punct de vedere citologic meioza consta din 2
diviziuni succesive dintre care prima este
reductionala sau heterotipica in care numarul de
cromozomi se reduce la jumatate
• A doua diviziune urmeaza imediat dupa precedenta
si este o diviziune ecvationala sau tipica
(homeotipica) ce va mentine numarul redus de
cromozomi (n) in cele 4 celule ce rezulta in urma unei
astfel de diviziuni
 Diviziunea heterotipica
• Incepe cu o profaza lunga in cursul careia cromozomii omologi se
alipesc
• Aceasta profaza notata profaza I are 5 stadii distincte:
- leptotenul : cromozomii devin aparenti, dar sunt subtiri si
slab spiralizati, fara a se distinge clivajul longitudinal si adesea
converg spre un pol al nucleului
- zigotenul : cromozomii omologi se apropie doi cate doi si
vin in contact la nivelul unor sinapse
- pachitenul este stadiul in care cromozomii se contracta
datorita unei spiralizari a cromonemei si devin mai grosi, foarte
apropiati si mai mult sau mai putin rulati unul in jurul celuilalt;
partea finala a acestui stadiu este numita strepsiten si in final
incep a se cliva
- diplotenul este stadiul in care clivajul longitudinal devine
evident si cele 2 jumatati ale unui cromozom poarta numele de
cromatide; rezulta ca fiecare pereche de bivalenti este formata
din 4 cromatide; cromatidele raman in general paralele intre ele,
dar se pot rasuci adesea intre ele, se impletesc punctele de
contact fiind denumite chiasme, acesta este momentul in care se
produce schimbul reciproc de gene, o recombinare
intracromozomiala, cunoscuta sub numele de crossing over; se
produce si o accentuare a spiralizarii cromozomilor
- diachineza este stadiul in care cromozomii devin scurti si grosi
iar numarul de chiasme scade si fiecare tetrada se separa in 2
grupe de cate 2 cromatide unele fiind recombinate genetic ; din
cauza ca in unele puncte chiasmele persista in acest stadiu
cromozomii au forma de cruce sau de inele multiple
• La sfarsitul profazei I nucleolul si
membrana nucleara se
dezorganizeaza si apare fusul de
diviziune
• Prezenta chiasmelor din profaza I
are o importanta deosebita prin
schimburile de segmente
cromozomiale intre cromatidele
de origine paterna si materna
• Aceasta conduce la noi
recombinari genetice mai ales in
cazul organismelor heterozigote,
la cele homozigote sau la liniile
pure neavand nici o consecinta
genele fiind identice
• Metafaza I se caracterizeaza
prin dispunerea perechilor
de cromozomi omologi pe
acelasi fir al fusului de
diviziune mai precis cei 2
bivalenti se dispun fata in
fata, fiecare din cei 2
cromozomi clivati fiind
atasati pe fibre
cromozomice orientate spre
polii opusi
• Anafaza I reprezinta faza migrarii celor 2
cromozomi omologi spre cei 2 poli opusi
• Acesta este momentul in care are loc
reducerea numarului de cromozomi deoarece
spre deosebire de diviziunea ecvationala sau
tipica spre cei 2 poli migreaza cromozomi
intregi bicromatidici si nu jumatati de
cromozomi
• Dupa modul cum se dispun in fiecare pereche
de omologi cromozomii materni si paterni pe
firele fusului de diviziune in metafaza in
timpul anafazei are loc o alta recombinare
numita intercromozomiala intre cromozomii
de origine materna si paterna
• Telofaza I : cromozomii
clivati ajung la cei 2 poli si
vor forma nuclei cu numar
de cromozomi redus la
jumatate (n)
• Desi se formeaza o
membrana nucleara ei
raman clivati si nu-si pierd
individualitatea
• Este posibil sa aiba loc si
citodiereza cu formarea a
doua celule
 Diviziunea homeotipica
• Debuteaza cu o profaza II scurta, cromozomii fiind deja clivati
• Se formeaza alte 2 fuse de diviziune perpendiculare pe primul, iar celelalte
faze metafaza II, anafaza II, telofaza II sunt identice cu cele ale mitozei.
• In metafaza II fiecare cromozom clivat se dispune pe un fir al fusului de
diviziune, iar in anafaza II migreaza spre cei 2 poli doar cate o cromatida
care a devenit acum cromozom fiu.
• In final rezulta 4 celule haploide
• Celulele care intra in diviziune reductionala au deja dublata in interfaza
(faza S) cantitatea de ADN (4C) dar cum in final aceasta cantitate este
repartizata in cele 4 celule haploide acestea vor contine o cantitate de 1C
respectiv cantitatea de ADN corespunzatoare unei garnituri simple de
cromozomi (n)
 Histologia vegetala
• Este o parte a morfologiei vegetale care se ocupa cu
studiul tesuturilor vegetale
• Tesutul reprezinta o grupare de celule de obicei de
aceeasi origine, forma, structura, si indeplinind
aceeasi functie
• Tesuturile vegetale adevarate apar numai la plantele
pluricelulare ca urmare a unui proces de diferentiere
celulara si adaptare a celulelor la indeplinirea
anumitor functii
• Prezenta tesuturilor reprezinta un important progres
filogenetic
 Clasificarea tesuturilor vegetale
• Dupa forma celulelor:
- parenchimuri – formate din celule izodiametrice cu membrane
celulozice subtiri cu numeroase spatii intecelulare
- prozenchimurile prezinta celule anizodiametrice cu celule
foarte alungite si cu peretii de obicei ingrosati
• Dupa gradul de diferentiere a celulelor :
- meristematice – tesuturi tinere cu celule mici nespecializate si
citoplasma abundenta avand in pozitie centrala un nucleu mare,
vacuole numeroase dar de dimensiuni mici, peretii celulozici subtiri,
fara spatii intercelulare, se divid mereu
- definitive – prezinta celule diferentiate cu forma si functie
caracteristica si care si-au pierdut capacitatea de a se divide
• Dupa functia pe care o indeplinesc:
- tesuturi meristematice (de origine, formatoare)
- tesuturi de aparare (protectoare)
- tesuturi fundamentale (trofice)
- tesuturi mecanice (de sustinere)
- tesuturi conducatoare (vasculare)
- tesuturi si celule secretoare si excretoare
- tesuturi si celule senzitive
 Tesuturile de origine sau meristematice
• Se mai numesc tesuturi formatoare sau embrionare
• Se divid continuu dand nastere la alte celule din care
se vor dezvolta toate tesuturile definitive ale plantei
• Se numesc si embrionare deoarece embrionul
semintelor este format din asemenea tesuturi
• Oricat de in varsta ar fi o planta ea contine totusi si
cateva tesuturi meristematice prin care este capabila
de a creste si de a da nastere la noi organe
• prin acest caracter plantele se deosebesc de
animalele adulte
 Clasificarea tesuturilor meristematice
• Dupa pozitia pe care o ocupa in plante :
- apicale – se gasesc in varfurile tuturor
organelor si sunt cele mai importante lor li se
datoreaza cresterea nelimitata a organelor
- laterale – sunt situate lateral fata de axul
organului fiind intalnite la plantele ce prezinta
ingrosari secundare la arbori si arbusti dar lipsesc
aproape la toate plantele ierboase
- intercalare se intalnesc la plantele a caror
tulpina este impartita in noduri si internoduri
(Graminee, Poaceae, Cyperaceae), fiind dispuse
deasupra fiecarui nod, activitatea lor fiind de scurta
durata
• Dupa origine si gradul de dezvoltare:
- meristeme primordiale (promeristeme)
- meristeme primare
- meristeme secundare
 Meristemele primordiale
• Sunt cele mai tinere tesuturi ce se intalnesc in embrionul
format dupa primele diviziuni ale celulei ou ocupand varful
tulpinitei, radacinitei au o pozitie apicala chiar si dupa
formarea ramificatiilor secundare
• Celulele acestui tesut sunt mici, izodiametrice cu peretii foarte
subtiri fara spatii intercelulare cu vacuole mici si numeroase
• Celulele acestui meristem se gasesc in diviziune continua
producand alungirea organelor ce le contin
• Sunt lipsite de orice fel de specializare fuctionala cu exceptia
celei de a se divide
• Din cauza aspectului de con al varfului tulpinii si radacinii
tinere in care sunt localizate aceste meristeme ele se mai
numesc conuri vegetative
• Dupa forma si pozitia celulelor care alcatuiesc aceste meristeme deosebim
cazul:
– unei celule initiale in forma de pana (la Pteridophytae);
– un grup de celule initiale (la Gymnospermae) din care ia nastere meristemul primordial;
– mai multe straturi de celule initiale aranjate regulat dar suprapuse, din fiecare etaj
formandu-se un meristem primar
• Celulele initiale se divid continuu formand celule nediferentiate care vor
constitui meristemul primordial si el in continua diviziune
• Un caracter interesant este pozitia peretilor despartitori ai celulelor fiice
rezultate in urma diviziunii
• Celulele meristematice se pot divide in raport cu suprafata conului
vegetativ :
– fie periclinal – paralel cu suprafata conului;
– fie anticlinal perpendicular pe suprafata conului
– sau chiar oblic (la vasele liberiene)
 Meristemele primare
• Provin din celule ale meristemului primordial care din varful vegetativ se aranjeaza in straturi
si cordoane de celule care se mai divid, dand nastere la foitele histogene
• In cazul radacinii exista 3 foite histogene:
- dermatogenul
- periblemul
- pleromul
Din care vor rezulta tesuturile primare :
- rizoderma
- scoarta
- cilindrul central
• La tulpina exista numai 2 foite histogene:
- tunica la exterior
- corpusul la interior
Din acestea vor rezulta cele 3 meristeme primare ale tulpinii:
- protoderma (din tunica) care va da nastere la epiderma
- procambiul (din corpus) - tesuturile mecanice si conducatoare
- meristemul fundamental (corpus) - tesuturile fundamentale sau trofice
 Meristemele secundare
• Nu iau nastere din alte meristeme ci din tesuturi
parenchimatice definitive ale caror celule
redobandesc proprietatea de diviziune
• Apar numai la plantele capabile de ingrosari
secundare (arbori, arbusti)
• Tesuturile definitive care iau nastere din meristemele
secundare se numesc tesuturi secundare
• Au intotdeauna o pozitie laterala in organele
plantelor
• Celulele lor au o forma prozenchimatica
• La plante exista 2 MERISTEME SECUNDARE:
– CAMBIUL
– FELOGENUL
• cele 2 tipuri de meristeme secundare se caracterizeaza prin
generarea alternativa de celule pe cele 2 fete (externa si
interna) si periodica (primavara - toamna)
• Din prima diviziune tangentiala rezulta o celula spre exterior,
din a doua diviziune va rezulta o celula de tesut secundar spre
interior
• In climatul nostru activitatea celor 2 zone generatoare
secundare incepe primavara si inceteaza toamna
• De aceea despre cele 2 zone meristematice secundare se
spune ca functioneaza periodic si bifacial
 CAMBIUL
• Este prezent la Gymnosperme si la majoritatea
Magnoliatelor (dicotiledonate)
• In tulpina, cambiul intrafascicular se formeaza din
celulele procambiale dintre liberul si lemnul primar al
fasciculelor conducatoare de tip colateral deschis
• Arcurile cambiale intrafasciculare sunt legate intre
ele prin parenchim interfascicular care mai tarziu va
forma cambiul interfascicular
• In radacina cambiul provine in cea mai mare parte din celulele
precambiale de pe fata interna a fasciculelor liberiene iar in
dreptul fasciculelor lemnoase din celulele periciclului
• Limita dintre procambiul primar intrafascicular si cambiul
secundar este greu de precizat ca urmare se accepta
denumirea de cambiu si pentru cel din structura primara
intrafasciculara
• Din celulele cambiului prin diviziune tangentiala rezulta
alternativ celulele ce se vor diferentia in liber secundar spre
exterior si lemn secundar spre interior
• Tot din cambiu iau nastere si razele medulare secundare la
tulpina numai pe seama celui interfascicular
 FELOGENUL
• Se formeaza la partea externa a radacinilor si tulpinilor din
tesuturi diferentiate
• Din activitatea felogenului rezulta suber secundar spre
exterior si feloderm spre interior
• Felogenul poate sa functioneze doar un timp limitat si este
inlocuit periodic cu o zona neoformata situata mai la interior
sau chiar pot sa coexiste mai multe straturi concentrice de
felogen dar intotdeauna la exteriorul cambiului
• Deobicei pe sectiune transversala felogenul prezinta un aspect
circular inelar,
• Celulele sale sunt alungite tangential si au forma
dreptunghiular prismatica fiind aranjate in serii radiare
 TESUTURILE DEFINITIVE
• Se formeaza din tesuturile meristematice primare
sau secundare
• Dupa functia pe care o indeplinesc se clasifica in:
– Tesuturi de aparare
– Tesuturi mecanice
– Tesuturi conducatoare
– Tesuturi fundamentale
– Tesuturi secretoare
– Tesuturi senzitive
 TESUTURILE DE APARARE
(PROTECTOARE)
• Sunt tesuturi definitive situate la exteriorul organelor
vegetative si indeplinesc functii de aparare:
– Impotriva piederii se apa
– Impotriva leziunilor mecanice
– Impotriva temperaturilor excesive
• Dupa origine pot fi:
– Primare
• Epiderma
• Rizoderma
• Exoderma
– Secundare:
• Suberul secundar
• Ritidomul
 TESUTURILE DE APARARE PRIMARE
• Iau nastere din meristemele primordiale primare:
– Dermatogen
– Protoderma
• Din aceasta categorie fac parte:
– Epiderma si formatiunile ei:
• Perii
• Stomatele
– Rizoderma
– Exoderma
 EPIDERMA
• Epi=deasupra; derma=piele
• Este formata dintr-un singur strat de celule parenchimatice,
vii, avand forma tabelara
• Prezinta peretii externi bombati si mai ingrosati decat peretii
interni si laterali
• Peretii externi sufera diferite modificari secundare:
– Cutinizare
– Cerificare
– Mineralizare
• Care intaresc functia de protectie si fac din epiderma un tesut
impermeabil pentru apa si gaze.
• Peretii laterali sunt:
– ondulati la Magnoliatae (dicotiledonate) si
– drepti la Liliatae (monocotiledonate),
• strans legati unii de altii iar prin peretele intern celulele sale
sunt intim unite cu tesuturile subjacente
• Celulele epidermice prezinta nucleu, citoplasma, vacuola
mare cu suc vacuolar colorat sau incolor; sunt lipsite de
cloroplaste, plastidomul fiind reprezentat de leucoplaste
• Exceptie: unele plante acvatice, plantele de umbra si unele
ferigi (au cloroplaste)
• In mod exceptional exista epiderme pluristratificate:
– frunzele de Ficus
– frunzele de leandru
– unele Piperaceae
• Cuticula:
– Subtire: frunzele caduce
– Usor ingrosata: Alyssum
– Puternic ingrosata: Aloe, Nerium, Vaccinium vitis-
idaea, plantele alpine si de desert
 Rizoderma
• Este tesutul care protejeaza la exterior
radacina
• Are originea in dermatogen
• Multe dintre celulele sale se transforma in peri
absorbanti ajutand la realizarea functiei de
absorbtie a radacinii
 Formatiunile epidermei
• Provin din celulele epidermice
• Indeplinesc functia de reglare a schimbului
gazos dintre planta si mediu
• Intaresc functia de protectie a epidermei
• Sunt reprezentate de :
– Stomate
– Peri
 Stomatele
• Au rolul de a regla schimburile gazoase dintre planta si mediul
extern
• Se dezvolta din celule tinere nediferentiate meristemoide
• Alcatuire:
– 2 celule stomatice reniforme
– Ostiola
– Celule anexa (celulele epidermice ce se marginesc cu stomatele)
– Camera substomatica (spatiul intercelular de sub cele 2 celule
stomatice)
• Celulele stomatice contin cloroplaste, au un continut mai
bogat si prezinta grauncioare de amidon
• Peretii celulelor stomatice:
– dinspre ostiola se numesc pereti ventrali
– cei dinspre partea opusa spre celulele anexe se numesc
pereti dorsali,
– cei dinspre tesuturile adiacente se numesc interni
– iar cei dinspre exterior pereti externi si acestia sunt
acoperiti cu o cuticula groasa
• Peretii ventrali prezinta cate o proeminenta sau doua
prin alipirea carora ostiola se poate inchide
• Peretii stomatelor sunt inegal ingrosati numai cei
dorsali raman subtiri neingrosati pe cand ceilalti sunt
ingrosati
• Prezenta cloroplastelor in celulele stomatice ca si structura ingrosarii
peretilor acestor celule sunt factori care stau la baza mecanismului de
inchidere si deschidere a stomatelor
• In timpul zilei datorita asimilarii glucozei celulele devin turgescente, peretii
dorsali fiind mai subtiri se bombeaza mai mult si determina deschiderea
ostiolei atragand dupa sine si ceilalti pereti, cei ventrali devin concavi
• In timpul noptii prin polimerizarea in amidon a monoglucidelor, inactiv din
punct de vedere osmotic, celulele stomatice isi pierd turgescenta ceea ce
determina revenirea peretilor celulelor stomatice in pozitia initiala si
inchiderea stomatei
• Dupa date mai recente deschiderea stomatei s-ar datora unor cationi
monovalenti care patrund din celulele anexa si determina cresterea
potentialului osmotic, glucidele servind doar ca substrat energetic,
necesar pentru transportul acestor ioni
 Perii (trichomii)
• Reprezinta excrescente ale peretilor externi ai
unor celule epidermice, de forma, dimensiuni,
structura si functii diferite
• Aceste caractere servesc adeseori la
determinarea si stabilirea nomenclaturii unor
specii in sistematica vegetala precum si la
stabilirea identitatii unor produse vegetale
medicinale
 Clasificarea perilor
• Dupa numarul celulelor din care sunt alcatuiti :
- unicelulari
- pluricelulari
• Dupa modul de ramificare:
- ramificati
- neramificati
• Dupa gradul de vitalitate;
- vii
- morti
• Dupa functia lor:
- protectori
- agatatori
- secretori
• Membranele perilor sunt impregnate cu:
• SiO2 ,
• CaCO3 sau
• lignificate
• Perii protectori apara plantele de animale ierbivore,
de insecte, contribuie la micsorarea transpiratiei
• Perii urticanti (Urtica dioica) sunt peri unicelulari, de
dimensiuni mari, piriformi, cu baza inclusa intr-un
soclu pluricelular; peretele parului este mineralizat,
calcifiat la baza, silicios si subtire la varf care se
termina in forma de maciuca
• La cea mai usoara atingere peretele se rupe oblic
imediat sub partea dilatata, raneste pielea in care se
varsa continutul vacuolar ce contine acid formic,
histamina, acetilcolina care dau senzatia specifica de
usturime (urzicare)
• Perii unicelulari simpli
neramificati prezinta in general o
forma alungita si sunt ascutiti la
capete ca la frunza de muscata
(Pelargonium zonale) si mai rar
rotunjiti la varf
• Peri unicelulari ramificati se
intalnesc la plantele din familia
Brassicaceae: pe partea inferioara
a frunzei de Capsella bursa-
pastoris se insera intre celulele
epidermice peri cu 3-7 brate
orientate paralel cu suprafata
frunzei
• In alte cazuri perii unicelulari sunt dispusi pe
postamente pluricelulare ca la hamei (Humulus
lupulus) sau grupati mai multi in manunchi de cate 5-
8 ca la frunza de Althaea officinalis
• La bumbac (Gossypium sp.) perisorii de pe seminte
se formeaza din epiderma ovulului, inca in timpul
antezei si continua sa creasca cca 10 zile; sunt
unicelulari si alcatuiti aproape exclusiv din celuloza
pura si pot ajunge pana la 6 cm lungime constituind
una din materiile prime din industria textila - vata
utilizata si in farmacie
 Perii pluricelulari
• Sunt separati de epiderma prin celula mama care
devine piciorul parului numarul celulelor care intra in
alcatuirea lor fiind variabil
• Pot fi:
- neramificati (Digitalis purpurea, Mentha sp.,
Hyoscyamus niger, Datura sp)
- ramificati in verticil (Verbascum), in forma de stea
(Elaeagnus angustifolia)
- la Asteraceae sunt caracteristici perii pluricelulari
biseriati cu celulele dispuse pe 2 randuri si o mica
depresiune la partea terminala
 Emergentele
• Reprezinta formatiuni mai complexe decat
perii deoarece la formarea lor in afara de
epiderma mai participa si alte tesuturi mai
interne ca scoarta, tesutul mecanic, si chiar
tesutul conducator
• In acesta categorie se incadreaza spinii de la
maces, trandafiri, mur, tentaculele
glandulifere de la Drosera sau spinii de la
fructul de castan salbatic si ciumafaie
 Exoderma
• Este un tesut primar cu rol protector avand aceeasi origine cu
a scoartei si este caracteristica pentru structura primara a
radacinii
• Este situata sub rizoderma preluind functia de aparare dupa
distrugerea acesteia
• Celulele exodermei sunt la inceput de forma poligonala, fara
spatii intercelulare cu peretii usor suberificati iar uneori
celulele pot fi parenchimatice sau colenchimatice
• In radacina dicotiledonatelor in general este alcatuita dintr-un
singur strat de celule, in timp ce in radacina
monocotiledonatelor este formata din 3-4 straturi de celule si
poarta numele de cutis
 Tesuturile de aparare secundare
• La plantele cu crestere in grosime, cu structuri
secundare epiderma si alte tesuturi de aparare
primare sunt inlocuite cu un complex de tesuturi de
aparare numit periderm si care este format din suber
secundar si feloderm
• Meristemul secundar care genereaza aceste tesuturi
de aparare secundare este felogenul sau zona
generatoare subero-felodermica
 Suberul secundar
• Rezulta din activitatea felogenului, ale carui celule se divid tangential
• Este format din celule tabelare lipsite de spatii intercelulare, dispuse radiar,
cu peretii ingrosati cu suberina ceea ce asigura o buna protectie impotriva
transpitatiei excesive fiind impermeabil pentru apa
• Este impermeabil si pentru gaze si are o conductibilitate termica redusa
• Are rol de protectie impotriva variatiilor mari de temperatura si impotriva
agentilor patogeni (ciuperci, bacterii)
• La stejarul de pluta (Quercus suber) in 10-12 ani tesutul suberos atinge o
grosime de cca 20 cm si se utilizeaza la confectionarea dopurilor de pluta, ca
izolator termic si acustic, la confectionarea colacilor de salvare, etc
• In caz de ranire a plantelor ia nastere suberul traumatic cu rol important in
cicatrizarea ranilor si care este produs de un felogen special
• Suberul care apare cu ocazia caderii frunzelor se numeste suber de
cicatrizare
• Dupa consistenta suberul poate fi moale (stejarul de pluta) tare, rigid (fag)
 Felodermul
• Rezulta din celulele produse spre interior de catre
felogen
• Se adauga parenchimului cortical primar si determina
cresterea secundara in grosime
• Celulele felodermului sunt vii, contin citoplasma
cloroplaste (in organele aeriene) si diferite incluziuni
ergastice
• Numarul straturilor care alcatuiesc felodermul este
de 3-4 pana la numeroase
• Este un tesut viu cu spatii intercelulare
 Ritidomul
• Este un ansamblu de tesuturi moarte, alcatuit din periderme
succesive, la care se mai pot adauga scoarta primara,
periciclu, liberul primar si secundar
• Se exfoliaza in diferite moduri
• Formarea ritidomului incepe la o varsta mai inaintata, dupa 2
ani la vita-de-vie si salcam; 3-4 ani la ulm; 10-12 ani la tei; 25-
30 la stejar; peste 50 ani la molid, carpen
• Cauza formarii ritidomului este inlocuirea peridermelor vechi,
superficiale cu altele mai noi formate tot mai profund ca
urmare a deplasarii felogenului tot mai spre interiorul
organului
• Dupa modul de exfoliere :
- inelar (mesteacan, cires)
- fibros (vita de vie, curpen)
- solzos (molid, mar)
• La multe plante lemnoase ritidomul inceteaza sa se mai
exfolieze (mai cu seama la partea inferioara a tulpinii) si se
ingroasa foarte mult apoi crapa formandu-se creste
longitudinale cu santuri adanci
• Tesuturile situate in afara peridermului mor si ca urmare se
formeaza un complex de tesuturi moarte alcatuite dintr-o
succesiune de periderme
• Ritidomul apara plantele de pierderile de apa, supraincalzire,
de inghet, de paraziţi, ierbivore
 Lenticelele
• Sunt structuri diferentiate in periderm prin care se realizeaza
schimbul gazos intre tesuturile vii ale plantelor si mediul
extern
• Lenticelele apar incepand cu primul an de viata al lastarilor pe
tulpinile plantelor cu ingrosari secundare
• Isi au originea in felogen care la un moment dat nu mai
produce spre exterior suber ci celule parenchimatice, de
umplere cu spatii intercelulare care patrund prin stratul de
suber deasupra lor
• Acest tesut lax permite schimburile gazoase
• Dupa orientarea deschiderilor pot fi transversale sau
longitudinale
 Tesuturile mecanice
• Au functia de a da rezistenta plantelor atat pentru propria
greutate cat si fata de agentii externi ca vant, ploaie, zapada,
animale care exercita asupra lor forte de presiune, intindere,
rasucire
• Pe langa rezistenta data de turgescenta celulara si de tesutul
conducator lemnos care insa nu sunt suficiente, exista tesuturi
specializate - cele mecanice – al caror rol este asemanator cu
cel al scheletului animalelor
• La plantele ierboase tesuturile mecanice sunt slab
reprezentate, pe cand la plantele lemnoase ele ating
maximum de dezvoltare
• Tesuturile mecanice iau nastere din procambiu la fel ca si
tesutul conducator care se dezvolta inaintea celui mecanic
• Elementele celulare ale tesutului mecanic se numesc
stereide iar totalitatea lor alcatuiesc stereomul
plantelor
• Dupa natura substantelor cu care sunt ingrosati
peretii celulelor ce alcatuiesc tesuturile mecanice,
gradul de vitalitate, forma ingrosarilor si consistenta
lor, tesuturile mecanice pot fi:
- colenchim
- sclerenchim
- sclereide
 Colenchimul
• Este caracteristic organelor tinere, in curs de crestere
• Apare frecvent la plantele ierboase si frunzele plantelor lemnoase (in petiol in
jurul fascicolelor conducatoare)
• Are o origine primara, are peretii celulelor de natura pectocelulozica, ingrosati
neuniform si centripet, fara spatii intercelulare
• Colenchimul este un tesut viu, situat in scoarta tulpinii imediat sub epiderma fie
sub forma de:
– manson continuu, ca la iedera (Hedera helix), soc (Sambucus nigra)
– fie sub forma de manunchiuri ca la cele mai multe umbelifere (Apiaceae),
– sau in dreptul coastelor longitudinale, in muchiile tulpinii ca la Lamiaceae
• Apare in dreptul fascicolelor conducatoare, in dreptul nervurilor frunzei
• Peretii celulelor colenchimului sunt ingrosati cu celuloza, dar este prezenta si
pectina, ceea ce explica marea afinitate pentru apa
• Este un tesut mecanic adaptat in special pentru sustinerea organelor in crestere
conferind rezistenta, elasticitate si flexibilitate
• In radacina este foarte rar intalnit, doar atunci cand radacinile se dezvolta la
lumina
 Clasificarea colenchimului
• Dupa modul de ingrosare a peretilor celulelor:
- angular: prezinta ingrosari ale peretelui celular doar la
colturi; se intalneste in tulpinile de Solanaceae, Lamiaceae,
Apiaceae, in pedunculii florali, in tulpina de dovleac
- tabular, prezinta ingrosari cu celuloza doar pe peretii
tangentiali (externi si interni) pe cand cei radiari raman subtiri:
se intalneste in tulpina de curpen, soc, cartof
- lacunar provine dintr-un meristem cu meaturi, are
celulele cu peretii mai mult sau mai putin uniform ingrosati:
se intalneste in tulpina si petiolul de magnolia, Helleborus
purpurascens (spanz), Nicotiana tabacum (tutun) Conium
maculatum (cucuta), Petasites sp.
 Sclerenchimul
• Este un tesut format din celule prozenchimatice, alungit-
prismatice, cu contur poliedric in sectiune transversala, avand
peretii uniform si puternic ingrosati cel mai adesea cu lignina,
caracter ce-l deosebeste fundamental de colenchim si in
acelasi timp ii confera o rezistenta mult mai mare
• Initial celulele sale sunt vii, dar pe masura depunerii
straturilor succesive de lignina in sens centripet, devine un
tesut mort, paralel cu scaderea elasticitatii
• Dupa forma celulelor componente sclerenchimul este de 2
feluri :
- fibros
- scleros
 Sclerenchimul fibros
• Este format din celule alungite, fuziforme, cu contur poligonal,
circular sau eliptice (in sectiune transversala) si cu peretii
ingrosati cu lignina, ingrosarile fiind strabatute in sens radiar
de punctuatiuni simple
• La unele plante fibrele sclerenchimatice raman cu peretii
prevazuti doar :
- cu ingrosari celulozice ca la in (Linum usitatissimum),
ramie (Boehmeria)
- fie ca se lignifica doar in partea externa ca la canepa
(Cannabis sativa), urzica (Urtica), iuta (Corchorus)
- sau in cea interna (Apocynaceae, Asclepiadaceae)
- sau in toata grosimea (Phormium tenax)
• Sclerenchimul fibros celulozic are o importanta deosebita in industria
textila
• Dupa tesutul in care se dezvolta fibrele sclerenchimatice pot fi : periciclice
sau liberiene
• Lungimea acestor fibre este variabila: 2-3 mm la tei; 4-40 mm canepa; 4-
60 mm la in; 4-55 mm la urzica; 8-40 mm la iuta; 5-250 mm la ramie
• Desprinderea fibrelor textile in timpul “topirii” este rezultatul fermentatiei
produsa de Bacillus pectinovorum care hidrolizeaza substantele pectice
• Fibrele sclerenchimatice lipsesc la Pteridofite si sunt foarte rare la
Gymnosperme
• Fibrele lemnoase sunt tot fibre sclerenchimatice care participa la formarea
lemnului secundar, avand peretii puternic lignificati, ca la tulpinile de
stejar, carpen (cu lemn dur) sau mai putin ingrosati ca la salcie, plop
numite esente moi
 Sclerenchimul scleros sau sclereidele
• Sunt celule izodiametrice cu peretii foarte ingrosati si
lignificati, ingrosarile fiind strabatute de canalicule radiare
• Aceste celule pot apare in epiderma, scoarta, parenchimul
lemnos, maduva, tegument seminal, pericarpul fructelor
• Se mai numesc celule pietroase, la maturitate reprezinta
celule moarte
• Caracteristice sunt sclereidele din pulpa fructului de par,
gutui, din endocarpul (samburele) de Prunoideae, pericarpul
fructelor de alun
• Alteori aceste celule au forma de bastonas ca in tegumentul
de fasole
Sclereide din tegumentul seminal de
fasole
 Sclereidele ramificate
• Se intalnesc in mezofilul frunzei la arborele de ceai
(Camelia sp.), de nufar (Nymphaea sp.) si mai poarta
numele de idioblaste

• Plantele prezinta un sistem mecanic de o constructie

complexa asemanator in principiu cu betonul armat
in care tesuturile mecanice ar reprezenta armatura
metalica, factorul principal al rezistentei, iar restul
tesuturilor, la fel ca si betonul, contribuie la umplerea
spatiului dintre aceste armaturi
 Tesuturile conducatoare
• Asigura circulatia apei cu substantele minerale dizolvate in ea, denumita si seva
bruta sau ascendenta, de la radacina pana la organele asimilatoare
• Asigura circulatia sevei cu substantele organice sintetizate prin asimilatie
(fotosinteza) numita si seva elaborata sau descendenta, de la frunze si alte
organe asimilatoare spre toate celelalte organe consumatoare si spre
tesuturile de depozitare de materii de rezerva
• Tesuturile conducatoare nu se intalnesc la toate plantele ci numai la grupele
mai evoluate de plante: Pteridophytae, Gymnosperme si Angiosperme
• La celelalte plante circulatia solutiilor nutritive se face prin osmoza
• Vasele conducatoare sunt asociate si cu alte elemente neconducatoare (fibre,
parenchim) alcatuind un tesut complex sau sistem conducator unic,
neintrerupt care strabate intreg corpul plantei de la radacina pana la frunze,
unde alcatuieste un sistem de nervuri
• In cadrul acestui sistem conducator vasele se asociaza cu parenchim si fibre
mecanice alcatuind fascicole a caror structura si orientare difera de la radacina
la tulpina si frunze
 Tesutul conducator lemnos
• Serveste la conducerea sevei brute sau
ascendente
• Este compus din:
- vasele lemnoase
- fibrele lemnoase
- parenchimul lemnos
- razele medulare secundare (pentru
structura secundara)
 Vasele lemnoase
• Au o forma alungita
• Protoplastul viu lipseste
• Peretii laterali sunt lignificati neuniform
• Dupa forma si dimensiunea lor pot fi:
- trahee
- traheide
 Traheidele
• Se mai numesc si vase lemnoase imperfecte sau inchise
• Se intalnesc la Pteridophyta si Pynophyta (cu exceptia Gnetalelor) si la familiile
mai primitive de Magnoliophyta (fam. Magnoliaceae, Nymphaeaceae)
• Sunt vase unicelulare ascutite la capete si se articuleaza unele cu altele, fiecare
celula pastrandu-si insa peretii proprii
• Lungimea lor variaza de la cativa μm la 2-3 cm, iar diametrul interior este de 1-
10 μm.
• Avand peretii ingrosati indeplinesc si un important rol mecanic mai ales la
Conifere a caror lemn este lipsit de tesuturi mecanice specializate
• Aceste vase sunt dispuse paralel cu lungimea organelor iar ingrosarile cu
lignina de pe peretii interiori sunt mai ales scalariforme dispuse transversal si
in serii paralele, care alterneaza cu portiuni neingrosate ale peretelui
• Prin traheide circulatia sevei se face mai greu prin difuziune sau prin
intermediul punctuatiunilor din peretii transversali sau oblici
 Traheele
• Numite si vase perfecte sau deschise
• Au forma unor tuburi lungi, sunt tot moarte si provin din
fuzionarea mai multor celule puse cap la cap, a caror pereti
transversali au disparut prin lichefiere, asemanandu-se cu un
tub capilar
• Lungimea traheelor este mult mai mare decat a traheidelor,
putand atinge cativa metri si se articuleaza cu alte trahee
formand un tub continuu
• Diametrul lor este cuprins intre 10-70 μm
• Peretii scheletici sunt ingrosati cu lignina
• Lignina se depune intre microfibrilele de celuloza din structura
peretilor (ceea ce confera o mare rezistenta la rupere) si pe
peretii interni ai vaselor
• Dupa forma ingrosarilor cu lignina vasele lemnoase
se clasifica in:
- inelate
- spiralate
- scalariforme
- reticulate
- punctate
• Vasele inelate si spiralate apar la vasele tinere, inelele si
spirele de lignina permitand cresterea in lungime
• Vasele reticulate si punctate apar la tesuturile in varsta,
reteaua de lignina formata in interiorul vasului lasa doar
anumite zone (sub forma unor ochiuri de retea ) neingrosate
cu lignina
• Aceste ingrosari foarte puternice nu mai permit vasului sa se
alungeasca, dar in acelasi timp asigura mentinerea vaselor
conducatoare lemnoase permanent deschise conferindu-le
rezistenta la presiunea exercitata de alte tesuturi in acest mod
indeplinind functia principala de conducere
• Traheele sunt vase lemnoase raspandite la Magnoliophyta
• In cazul in care vasele lemnoase iau nastere din meristemul primar
(procambiu la tulpina si plerom la radacina) se numesc primare
• Daca iau nastere din meristemul secundar (cambiu) se numesc
secundare
• In timpul diferentierii celulele se alungesc, se ingroasa caracteristic,
protoplastul dispare odata cu peretii transversali
• In cadrul structurii primare se intalnesc notiunile de protoxilem si
metaxilem
• Protoxilemul este alcatuit din primele elemente lemnoase diferentiate
inainte de terminarea alungirii organului, pornind de la celulele
procambiale
• Metaxilemul se formeaza mai tarziu cand organul a depasit stadiul de
alungire, au diametrul mai mare, mai puternic lignificate si incapabile de
alungiri ulterioare
• Dupa un anumit timp functionarea vaselor lemnoase
inceteaza, ele se astupa prin patrunderea, prin
portiunile neingroasate in interiorul lor a unor
proeminente provenite din celulele de parenchim
lemnos ce poarta denumirea de tile
• Ele apar mai frecvent in zona centrala a tulpinii
lemnoase si nu mai pot indeplini functia de
conducere
• Tilele impiedica patrunderea agentilor patogeni
ferind lemnul de distrugere si facandu-l mai trainic
 Parenchimul lemnos
• Este format din celule vii ce insotesc
intotdeauna vasele lemnoase
• Au celule de forma usor alungita, suprapuse si
orientate paralel cu vasele conducatoare, cu
peretii foarte putin ingrosati, prevazuti cu
punctuatiuni simple. Ele indeplinesc un rol de
depozitare al substantelor de rezerva
 Fibrele lemnoase
• Reprezinta elementul mecanic al tesutului lemnos si apar la nivelul
structurii secundare a tesutului lemnos
• Au o forma prozenchimatica, fuziforma, in medie de 1,5 mm lungime,
prezentand peretii puternic ingrosati cu lignina la arborii apartinand
esentelor tari (stejar, salcam, fag)
• Fibrele sunt elemente moarte, cu punctuatiuni simple si indeplinesc un rol
mecanic
• Fibrele lemnoase sunt absente in lemnul secundar al Coniferelor
• Exista forme de trecere intre parenchimul lemnos si fibrele lemnoase cu
cateva celule avand protoplast si nucleu
• In cazul in care tesutul lemnos este alcatuit numai din vase lemnoase si
parenchim lemnos (lemnul primar) acest ansamblu se numeste hadrom;
daca la acestea se adauga si fibrele lemnoase se numeste xilem si se
intalneste in lemnul secundar
 Razele medulare
• Intralemnoase sunt caracteristice lemnului secundar si in
sectiune transversala a tulpinii se prezinta ca siruri uni sau
pluriseriate de celule parenchimatice alungite in sens radiar
de la cambiu spre centrul tulpinii avand si o continuare de la
cambiu spre zona liberiana
• Pe sectiune longitudinal radiara razele medulare apar ca benzi
de inaltime variabila formate din celule alungite in sens
orizontal spre deosebire de parenchimul lemnos care este un
parenchim vertical
• Pe sectiune longitudinal tangentiala razele medulare apar ca
mici linii in forma de butoniera, dispuse vertical si sunt
caracteristice ca marime culoare dispozitie si densitate pentru
lemnul diferitelor specii
 Tesutul liberian
• Este adaptat pentru conducerea sevei
elaborate
• Este format din mai multe elemente:
- vase liberiene
- celule anexa
- parenchim liberian
- fibre liberiene
 Vasele liberiene
• Se mai numesc si tuburi ciuruite
• Reprezinta singurele elemente ale tesutului liberian prin care circula seva
elaborata
• Sunt formate din celule de forma cilindrica, alungite, suprapuse, peretii
transversali fiind perforati de unde si denumirea de tuburi ciuruite
• Peretii lor sunt subtiri si celulozici si spre deosebire de vasele lemnoase sunt celule
vii cu citoplasma si nucleu, acesta dispare de timpuriu astfel ca la maturitate sunt
lipsite de nucleu, vacuola este bine dezvoltata
• Peretele transversal se mai numeste si placa ciuruita, este prevazuta cu mai multe
orificii, prin care protoplasmele a doua vase suprapuse vin in contact alcatuind un
tip de plasmodesme
• Placa ciuruita poate fi simpla cand apare peretele transversal si multipla cand
apare pe peretele oblic si are mai multe campuri ciuruite (ex: vita-de-vie)
• La conifere placile ciuruite pot apare si pe peretii laterali
• Perforatiile placii ciuruite rezulta din gelificarea, apoi lichefierea unor portiuni din
peretele transversal care la inceput ramane pecto-calozo-proteic, fara a suferi
depuneri si ingrosari cu celuloza
• Functionarea tuburilor ciuruite este de durata mult mai scurta
decat a celor lemnoase si se reduce doar la cativa ani, chiar
unul
• pe timpul iernii placile ciuruite se obturează cu caloza, care
primavara se resoarbe si in unele cazuri ele nu isi mai reiau
activitatea, fiind inlocuite de altele noi
• Cat timp sunt vii vasele liberiene raman deschise prin
turgescenta lor, rezistand presiunii tesuturilor laterale, dar
dupa moarte se turtesc, lumenul lor se inchide
• Forma aceasta presata aduce cu imaginea filelor unei carti de
unde si numele de tesut liberian (liber, libris = carte)
• In cazul structurii primare a tesutului liberian apar
elementele de protofloem si metafloem
• Protofloemul sunt primele vase liberiene formate
• Metafloemul sunt vasele formate mai tarziu
• Cele 2 tipuri de vase liberiene nu se pot deosebi prin
forma lor numai prin pozitie si varsta
 Celulele anexa
• Insotesc tuburile ciuruite la majoritatea
Magnoliophytelor dar lipsesc la Pteridophyte si
Pinophytae
• Sunt dispuse paralel cu tuburile ciuruite, sunt mai
inguste decat acestea au citoplasma abundenta si
nucleu permanent
• Comunica cu vasele liberiene prin plasmodesme si
punctuatiuni
• Celulele anexa isi au originea in aceleasi celule mame
cu a tuburilor ciuruite si rezulta in urma unor
diviziuni longitudinale
 Parenchimul liberian
• Apare intotdeauna alaturi de vasele liberiene
• Este format din celule alungite, suprapuse cu
citoplasma, nucleu si numeroase grauncioare
de amidon, fiind deci celule vii cu rol de
depozitare a substantelor de rezerva
 Fibrele liberiene
• Indeplinesc un rol mecanic pentru tesutul liberian
• Sunt formate din celule prozenchimatice, ascutite la capete,
foarte lungi, putand atinge mai multi cm, ca la in, canepa,
ramie
• Prezinta peretii foarte ingrosati, fie cu celuloza ca la in, fie cu
celuloza si lignina ca la canepa
• Fibrele liberiene prezinta o importanta deosebita pentru
industria textila, cele primare fiind mai lungi si mai usor de
prelucrat sunt mai valoroase decat cele secundare, care sunt
mai scurte si mai ingrosate (cu lignina) avand punctuatiuni
areolate
• Ansamblul tesutului liberian format din vase
liberiene, celule anexa si parenchim liberian se
numeste leptom (leptos = subtire)
• Daca la acestea se mai adauga si fibrele liberiene se
numeste floem (phloios = scoarta)
• Tesutul liberian poate fi primar cand ia nastere din
tesuturi meristematice primare (plerom sau
procambiu) si secundar cand se formeaza din cambiu
 Fascicolele conducatoare
• O caracteristica a tesuturilor conducatoare
este gruparea lor in fascicole
• Dupa elementele constitutive, dispozitia lor,
prezenta sau absenta cambiului fascicular,
acestea se clasifica in mai multe tipuri:
- fascicole simple
- fascicole compuse Colaterale

concentrice

radiale
 Fascicole simple
• Sunt formate fie numai
din tesut conducator
lemnos, fie numai
liberian
• Se intalnesc in structura
primara a radacinii,
unde sunt dispuse
alternativ
 Fascicole compuse
• Se mai numesc mixte sau libero-lemnoase
• Sunt formate atat din tesut liberian cat si din tesut lemnos
• Se cunosc mai multe tipuri caracteristice tulpinilor si frunzelor:
-fascicole colaterale: sunt acele fascicole in care lemnul este dispus de o
parte (la interior) si liberul de alta parte (la exterior); pot fi deschise cand intre
liber si lemn se gaseste cambiu; sau pot fi inchise cand cambiul lipseste; pot fi
bicolaterale la care lemnul este flancat de o parte si de alta de liber prezentand
o zona cambiala sub liberul extern
- fascicole concentrice prezinta unul din tesuturi la interior fiind complet
inconjurat de celalalt; pot fi hadrocentrice sau amficribale in care tesutul lemnos
se gaseste in partea centrala si este inconjurat de tesut liberian; pot fi
leptocentrice sau amfivasale cand tesutul liberian este in centru
- fascicole radiale apar cu totul exceptional in tulpina unor Lycopodiaceae
si in rizomii unor ferigi primitive; tesutul liberian este dispus in benzi separate,
orientate radiar si care alterneaza cu cele lemnoase
 Tesuturile fundamentale
• Reprezinta cele mai raspandite tipuri de tesuturi din organele plantelor cu
structura primara
• Sunt alcatuite din celule parenchimatice, de forma sferica, ovala sau
poligonala, cu peretii subtiri si celulozici
• Sunt celule vii cu spatii intercelulare care comunica unele cu altele
• Isi au originea in meristemul fundamental
• Se numesc fundamentale pentru ca reprezinta cele mai raspandite tipuri
de tesuturi care umplu spatiile dintre celelalte tesuturi
• Se mai numesc trofice deoarece joaca un anumit rol fiziologic in procesul
de nutritie si metabolism al plantelor
• pot fi de mai multe tipuri: de absorbtie, asimilatoare, de depozitare,
aerifere, acvifere
 Parenchimurile de absorbtie
• Au rolul de a absorbi apa cu substantele nutritive din sol si de
a o transmite vaselor conducatoare lemnoase
• Se intalnesc in radacina in zona scoartei corespunzatoare
perilor absorbanti, in cotiledonul semintelor de graminee,
care absorb substantele nutritive din endosperm si le transmit
embrionului
• Perii si solzii unor frunze de la unele plante tropicale au rolul
de a absorbi apa si a o ceda tesuturilor frunzei
• la fel si radacinile aeriene de Orhidee formand velamen
radicum
 Parenchimurile de depozitare
• Au ca principala functie depozitarea substantelor nutritive, de rezerva
• Se gasesc in toate organele plantelor:
– muguri (Dentaria bulbifera),
– radacini (sfecla de zahar, morcovi),
– tulpinile aeriene, subterane (bulbi, rizomi, tuberculi),
– fructe ,
– seminte,
– frunze metamorfozate (bulbul de ceapa)
• Substantele de rezerva ce se depun in aceste tesuturi sunt foarte variate :
– amidon,
– inulina, zaharoza,
– proteine,
– lipide
• si se gasesc sub forma de:
– incluziuni ergastice,
– in vacuola in stare solida (aleurona formata prin deshidratarea vacuolei), fie dizolvata
(glucoza, zaharoza)
– in peretele scheletic (hemiceluloza in samburele de curmal)
• Celulele acestor tesuturi sunt vii, lipsite de cloroplaste,
cu peretii celulozici cu sau fara spatii aerifere
• Rolul trofic si biologic al acestor substante de
depozitare este foarte mare, ele servind ca substrat
energetic la reluarea activitatii in prima etapa de viata
activa a anului urmator sau in cazul semintelor la
hranirea embrionului si plantulei pana la inceperea
nutritiei autotrofe prin fotosinteza
• Sunt importante si din punct de vedere farmaceutic
datorita principiilor active care se gasesc depozitate
alaturi de substante cu valoare nutritiv-energetica
• Ex: parenchimul medular; parenchimul lemnos si
liberian de la radacina si tulpina; parenchimul cortical
al tulpinii si radacinii
 Tesuturile acvifere
• Sunt constituite din celule vii parenchimatice, cu peretii subtiri si
celulozici, cu citoplasma putina si vacuole mari, bogate in suc vacuolar, cu
continut de substante mucilaginoase care au proprietatea de a acumula si
retine apa
• Toate organele care contin astfel de tesuturi sunt suculente
• Unele sunt situate la exterior (Orchidee, Piperaceae) formate din celulele
epidermice si straturile de sub epiderma
• Altele sunt situate mai profund la interiorul organelor
• Bine reprezentate la xerofite, din regiunile secetoase (Cactaceae, Aloe,
Agave), la halofite (plantele de saraturi) – Salicornia herbacea
• Inmagazineaza apa pe care o cedeaza celorlalte tesuturi in perioada de
uscaciune sau in cazul concentratiei ridicate a sarurilor in mediul extern
 Tesuturile aerifere
• Se mai numesc aerenchimuri si au o raspandire mare la plantele acvatice
• se caracterizeaza printr-un sistem variat de lacune aerifere, prin care se
micsoreaza greutatea specifica, permitand plantelor acvatice sau
organelor fie sa pluteasca la suprafata apei, fie sa se mentina in pozitie
verticala constituind totodata un rezervor de CO2, O2.
• Se intalnesc la tulpinile de pipirig, Myryophyllum si nufar
• Spatiile lacunare rezulta fie prin dispozitia speciala a unor celule de forme
variate fie in urma diviziunilor si modului de crestere al celulelor
• Pot apare :
- schizogen (prin dezlipire): ostiola
- lisigen (prin lichefierea sau dizolvarea peretelui)
- rexigen (prin ruperea peretelui)
 Tesuturile asimilatoare
• Se mai numesc clorenchimuri
• Functia lor principala este fotosinteza sau asimilatia
clorofiliana
• Sunt principalul tesut din structura frunzei
• Exista si in alte organe: tulpina (Ephedra, Juncus,
Cactaceae, Euphorbiaceae), tulpinile ierboase si cele
lemnoase tinere
• Celulele acestui tesut prezinta peretii subtiri si
celulozici contin cloroplaste se afla situate imediat
sub epiderma, intre celule se afla spatii aerifere
necesare schimburilor gazoase
 Tesuturile secretoare
• Au rolul de a elabora compusi chimici in cantitati
foarte mari pe care ii elimina in exterior sau ii depun
in interiorul celulelor
• Produsele elaborate sunt foarte variate ca structura
chimica: uleiuri volatile, rasini, balsamuri, gume,
mucilagii, taninuri, oxalat de Ca, nectar, apa, latex
• Clasificarea tesuturilor secretoare:
- tesuturi secretoare externe
- tesuturi secretoare interne
- celule cu secretie intracelulara
 Tesuturi secretoare externe
• Elimina produsele elaborate la exterior
Papilele secretoare
• Reprezinta celule epidermice prezente la:
- petalele unor flori ca trandafir,
panselute, carora le dau aspectul catifelat
- pe ramurile tinere ale unor arbori
(mesteacan)
• Au o forma conica ridicata in relief si
produc uleiuri volatile ce difuzeaza prin
peretele scheletic si dau mirosul aromat,
caracteristic acestor organe
 Perii secretori
• Sunt formatiuni epidermice ale frunzelor si tulpinilor, formate
dintr-o celula secretoare terminala, un piciorus pluricelular si
o celula bazala numita ţâţână care fixeaza parul secretor intre
celulele epidermice
• Celula secretoare situata in varf este de forma sferica sau
piriforma
• Uleiul volatil secretat de citoplasma acestei celule se aduna
intre peretele acestei celule si cuticula pe care o bombeaza iar
apoi difuzeaza la exterior
• Ex: la frunzele de Primula officinalis, Pelargonium sp.
 Perii glandulari
• Difera de perii secretori prin numarul mai mare de celule
secretoare situate in partea terminala a unui piciorus uni sau
pluricelular care este de obicei mai scurt si adancit sub nivelul
epidermei
• Ex: la Mentha piperita partea secretoare este alcatuita din 8
celule dispuse intr-un singur plan si avand o cuticula comuna
care se bombeaza sub presiunea uleiului volatil si care se
poate rupe cu usurinta
• Asemenea peri sunt caracteristici Lamiaceelor
• Perii glandulari de pe frunzele de Mentha se afla situati in
adancituri sub nivelul epidermei
• La multe Asteraceae perii secretori glandulari sunt biseriati,
formati din 2 randuri de celule secretoare
 Glandele secretoare
• Sunt alcatuite din mai multe celule secretoare dispuse in forma de cupa
sau alte forme
• Ex: pe bracteele inflorescentei femele de hamei (Humulus lupulus); la baza
sunt sustinute de un piciorus scurt, iar celulele secretoare dispuse in
forma de cupa, sunt acoperite de o cuticula comuna care se bombeaza
- la frunza de Rhododendron kotschyi pe partea inferioara se gasesc glande
secretoare de tip peltat ce secreta ulei volatil
- formatiuni secretoare externe se pot intalni si pe suprafata unor tulpini
ca levantica, muscata, lipicioasa cu aspect cleios
- pe solzii mugurilor de castan, plop se gasesc tesuturi secretoare ce
produc rezine, balsamuri; aceste substante sunt produse de celule
glandulare ce difera de celelalte celule epidermice doar prin dimensiunile
mai mici, peretii mai subtiri si lipsa cuticulei
 Glandele digestive
• Se intalnesc la plantele carnivore sau insectivore
• Reprezinta peri secretori pluricelulari care produc enzime proteolitice,
capabile sa hidrolizeze proteinele din corpul insectelor captate de ele prin
diferite mijloace, pe care le transforma apoi in compusi mai simpli pentru
a putea fi absorbiti si utilizati de catre planta
• Ex: roua cerului (Drosera rotundifolia) la care perii au o structura
complexa, in alcatuirea lor participand si unele tesuturi hipodermice; se
gasesc pe partea inferioara a frunzei si au o forma maciucata, sustinuti de
un pedicel ; partea terminala a parului prezinta in stratul extern celule
alungite, dispuse radiar; pe langa enzimele proteolitice aceste celule
secreta si mucilagii care contribuie la retinerea insectelor si la atragerea
lor
- alte ex: Pinguicula, Nepenthes, Dionea
Drosera rotundifolia
Nepenthes
Pinguicula
 Hidatodele
• Sunt formatiuni epidermice ce servesc la eliminarea
apei sub forma de picaturi, fenomen cunoscut sub
numele de gutatie
• Apa eliminata de hidatode contine mai multe saruri
minerale si mai putine substante organice
• Ele se gasesc in frunze si au rolul de a acumula apa in
exces din interiorul plantei si de a o elimina sub
forma de picaturi in cazul cand conditiile externe nu
permit efectuarea transpiratiei
• Exista 2 categorii de hidatode : active si pasive
 Hidatodele active
• Sunt alcatuite din peri epidermici pluricelulari care
absorb apa in exces din frunze si o elimina sub forma
lichida
• Se gasesc pe frunzele de fasole si nu au legatura cu
nervurile frunzei
 Hidatode pasive
• Se gasesc in prelungirea ultimelor traheide ale nervurilor
frunzei
• Sunt plasate in varful frunzelor (ex: Graminee), in varful
dintisorilor de pe marginea limbului foliar (cretisoara,
Alchemilla), pe marginea limbului in locul de terminare a
principalelor nervuri (condurasi, Tropaeolum),
• In structura unei hidatode pasive se afla una sau mai multe
stomate acvifere sub care se afla un tesut special de
inmagazinare a apei numit epitem sub care se termina un
fascicol de traheide
• Spre deosebire de stomatele adevarate (aerifere) cele acvifere
sunt moarte, avand ostiolele intotdeauna deschise
• Epitemul este format din celule parenchimatice, cu peretii
subtiri, lipsiti de cloroplaste; in acestea se acumuleaza apa
adusa de traheide ce este apoi presata pasiv, in afara de catre
o noua cantitate de apa adusa de vase
 Nectarinele
• Sunt formatiuni ale epidermei sub forma de
emergente, la formarea cărora pe langa
epiderma, mai participa si tesuturile situate sub
epiderma si a caror produs de secretie este
nectarul, o solutie diluata cu glucide, gume,
vitamine, hormoni ce este foarte mult cautat si
colectat de insecte, in special de albine
• Cele mai multe nectarine se gasesc plasate in
floare si se numesc florale ; la baza sepalelor
(florile de tei), la baza petalelor (floarea de
piciorul cocosului), pintenii corolei de omag, la
baza staminelor (mustar) sau a gineceului
(Euphorbia)
• Exista si nectarine situate in afara florii
(extraflorale): pe petiol; pe stipele (piersic, cires,
prun)
• Modul de eliminare a nectarului este asemanator cu
cel al gutatiei, excesul de apa antrenand si nectarul
ce se elimina fie prin difuziune, fie prin stomate
speciale, sau chiar prin crapaturi
• Glandele nectarifere au o importanta deosebita din
punct de vedere biologic prin atragerea insectelor
polenizatoare ce cauta nectarul pentru hrana si
constituie sursa naturala de colectare a mierii de
catre albine
 Tesuturile secretoare interne
• Cuprind acele tesuturi secretoare care-si varsa
produsul in spatii intercelulare
• Sunt de 2 tipuri :
- buzunare secretoare
- canale secretoare
 Buzunarele secretoare
• Au aspectul unor spatii intercelulare de forma sferica, a caror
cavitate este captusita cu celule secretoare care-si varsa
produsul in interior
• Sunt plasate intotdeauna in tesuturile fundamentale si pot lua
nastere pe cale schizogena sau schizolisigena
• Pe cale schizogena apar buzunarele secretoare la eucalipt si
sunatoare la care tesutul secretor este format dintr-un singur
strat de celule
• In scoarta fructului de portocal buzunarul secretor ia nastere
pe cale schizolisigena si tesutul secretor este format din mai
multe straturi de celule
 Canalele secretoare
• Reprezinta tesuturi secretoare interne de
forma cilindrica ce apar pe cale schizogena
• Sunt formate dintr-un singur strat de celule
care captusesc canalul ce mai este protejat de
un strat de tesut mecanic
• Se intalnesc in scoarta, frunze si tulpinile
coniferelor, tulpina si fructele de Apiaceae
 Celulele cu secretie intracelulară
• depun produsul de secretie in interiorul celulei.
• In această categorie se incadrează celulele secretoare izolate si
laticiferele
CeluIele secretoare izolate sau idioblastele
• reprezintă celule incluse intre tesuturile parenchimatice din
frunze, tulpini, fructe, caracterizate prin forma si continutul
lor diferit de al celoralte celule.
• Asemenea celule se intalnesc in frunzele de dafin (Laurus
nobilis), au o formă sferică si contin ulei volatil
• in scoarta de stejar (Quercus robur) se găsesc celule tanifere,
in petiolul de Begonia celule oxalifere, in petalele de nalbă
celule mucilagigene, iar in epiderma frunzei de Ficus celule cu
cistoliti (litociste).
 Laticiferele
• provin din fuzionarea unor celule secretoare suprapuse luând
aspectul de tuburi lungi, care elaborează produsul de secretie
— latexul — o emulsie apoasă de culoare albă (ca Ia mac,
laptele câinelui) sau colorat (ca la rostopască sau negelarita).
• In compozitia chimică a latexului se intâlnesc glucide, lipide,
alcaloizi, cauciuc
• Celulele fuzionate care alcătuiesc laticiferele sunt lipsite de
pereti transversali prezintă in interior un strat fin de
citoplasmă mai multi nuclei si grăuncioare de amidon de
formă caracteristică
• Laticiferele se clasifică in:
- laticifere nearticulate
- laticifere articulate
• Laticiferele nearticulate pot fi ramificate si neramificate ele se
unesc cu alte laticifere, nu se anastomozeaza. In categoria
celor ramificate intră laticiferele de Euphorbiaceae
Asclepiadaceae, Apocynaceae
• Laticiferele articulate provin din fuzionarea mai multor
laticifere, prin resorbtia peretilor despărţitori, uneori fără să
se anastomozeze intre ele (neramificate) cum se intâlnesc la
(rostopasca sau negelarita Chelidonium majus), pe când la
Asteraceae, Papaver somniferum (mac), arborele de cauciuc
(Hevea) laticiferele articulate sunt anastomozate (ramificate)
• Laticiferele au o orientare paralelă cu axul
longitudinal putând atinge chiar mal multi
metri in lungime, unii autori le consideră din
această cauză ca pe cele mai mari celule.
• Prin rănirea tesutulul laticifer latexul se scurge
spre exterior si se solidifică in contact cu aerul.
 Importanta laticiferelor
• Latexul contine numeroase substante utile, de aceea ele au atras atentia
asupra posibilităţii de valorificare a lor. Astfel din latexul de Euphorbia
resinifera se obtine produsul “Euphorbium” iar din Lactuca virosa,
“lactucarium”
• Din latexul solidificat extras din fructele imature de mac (Papaver somniferum)
— se separă peste 20 de alcaloizi cu importanţă medicinală majoră
(papaverina, morfina, codeina).
• Latexul de rostopască sau negelarita (Chelidonium majus) contine numerosi
alcaloizi (chelidonină, cheleritrină, berberină), cu proprietăti antispastice,
coleretice-colagoge, antimicrobiene, citostatice. In scop terapeutic se foloseste
insă planta ca atare si nu latexul izolat.
• In fructele de Caryca papaya se găseste o enzimă proteolitică — papaina — iar
in Ficus o altă enzimă, ficina, utilizate ca antihelmintice.
• In scopuri industriale se cultivă arborii de cauciuc (Ficus elastica, Hevea
brasiliensis, Castiloa elastica) din latexul cărora se extrage cauciucul natural iar
din Palaguium gutta (Fam. Sapottaceae) se extrage gutaperca, un izomer al
cauciucului.
• Brosimum galactodendron (arborele “vacă”) din America de Sud contine un
latex comestibil.
 MORFOLOGIA SI ANATOMIA ORGANELOR
VEGETATIVE
(ORGANOGRAFIA)
• Organografia studiază morfologia externa si anatomia sau
structura internă a organelor vegetative, privite prin prisma
adaptării lor Ia functiile pe care le indeplinesc si a evolutiei lor
filogenetice.
• Prin organ vegetal se intelege o parte a corpului plantei,
alcătuită din mai multe tesuturi, având o formă si structură
adaptată Ia indeplinirea unor functii specifice.
• Există si cazuri in care unele organe pot indeplini si alte
functii, numite secundare, subordonate insă celor principale.
• Organele plantelor superioare (cormofite) pot fi impartite
după functia pe care o indeplinesc in
– organe vegetative si
– de reproducere
• Organele vegetative asigură, prin funcția pe care o
îndeplinesc, viața pIantei ca individ, iar
• organele de reproducere asigură perpetuarea speciei.
• Plantele care prezintă trei organe vegetative (rădăcină,
tulpină și frunze) bine diferențiate sunt grupate sub
numele de cormofite și acestei grupe îi aparțin
– Pteridophytele,
– Pinophytele si
– Magnoliophytele.
 Originea organelor vegetative
• Originea organelor vegetative se găseşte in embrionul
semintei ce rezultă după fecundarea oosferei si formarea
celulei ou.
• Embrionul posedă deja cele trei organe vegetative in
miniatură,
– rădăciniţa,
– tupiniţa,
– unul, două sau mai multe cotiledoane (care reprezintă
primele frunze) si
– un vârf vegetativ denumit muguraş gemulă sau plumulă.
• Mugurasul contine meristemul care va da nastere organelor
aeriene ale corpului plantelor prin procesul de diferentiere,
(caulogeneză, filogeneză) si prin care apare axa epicotilă ce va
deveni tulpina principaIa si care va produce primele frunze.
• Din radacinita va rezulta rădăcina principală cu
ramificatiile ei. Apare astfel plantula care, prin
dezvoltarea mai departe a organelor, va da
nastere unor ramificatii si noi organe
vegetative, transformând plantula in plantă
matură.
• Organele aeriene noi iau nastere din axa
principală in conuri vegetative, prin activitatea
celulelor initiale. Aceste conuri vegetative
prezintă mai multe proeminente ce poartă
denumirea de primordii si care contin
tesuturile meristematice primordiale
 CARACTERISTICILE ORGANELOR
VEGETATIVE
• Polaritatea reprezintă deosebirea morfologică si fiziologică
dintre extremităţile opuse ale unui organ. Ea se manifestă nu
numai Ia organele principale ca rădăcina, tulpina ci si Ia
ramificatiile acestora, la fragmentele lor si chiar Ia fiecare
celulă.
• Fiecare organ prezintă un pol apical si unul bazal care nu pot fi
influentate de conditiile de mediu.
• Astfel daca vom introduce două ramuri de salcie intr-o
camera umedă, una in pozitie normala, cealaltă cu vârful in
jos, ele nu-si vor schimba polaritatea: polul apical va da
nastere la ramuri cu frunze, iar cel bazal Ia rădăcini adventive.
Polaritatea are aplicatie in practica horticolă, butasii trebuind
să fie orientati cu polul bazal in jos
• Simetria este proprietatea unui organ de a putea fi impărţit in
parti egale sau enantiomorfe Ia fel ca un obiect cu imaginea sa
in oglindă. Planul care imparte un organ in două părţi
simetrice se numeste plan de simetrie. După numărul
planurilor de simetrie care se pot aplica unui organ vegetal,
acesta poate prezenta simetrie radiară, bilaterală,
monosimetrică sau poate fi asimetrică adică poate prezenta
mai multe, două, unul si respectiv, nici un plan de simetrie.
• Simetria radiară (sau organele polisimetrice) o intâlnim la
organele cu formă cilindrică: rădăcina, tulpina, flori, fructe.
Florile cu simetrie radiară se numesc actinomorfe.
• Organele monosimetrice sau cu un singur plan de simetrie, se intâlnesc Ia
majoritatea frunzelor, Ia care planul de simetrie trece prin nervura
mediana
• Frunzele prezinta si o structura diferita pe cele 2 fete adica o structura
dorsiventrală.
• Florile monosimetrice ale Leguminoaselor, Lamiaceelor, Violaceelor,
Scrophulariaceelor se numesc zigomorfe
• Organele bisimetrice, prezintă două planuri de simetrie perpendiculare
unul pe altul si care impart organul intr-o parte dreaptă si una stângă, una
anterioară şi una posterioară. Asemenea organe sunt reprezentate de
tulpina de Opuntia sau floarea de Dicentra spectabilis
• Organele asimetrice nu pot fi impartite in jumatati enantiomorfe prin nici
un plan de simetrie; este cazul florii de Canna indica, frunzei de Ulmus
(ulm), de Begonia
• Regenerarea reprezintă tendinta unui organ de a reface o plantă
intreaga. Astfel un butas de tuIpina sau de frunză isi formează,
rădăcini, tulpini, ramuri, frunze, fenomen ce se poate explica prin
proprietăţile celulelor vegetale de a redeveni meristematice și după
diferentierea lor.
• Orientarea in spatiu;
– Organele care cresc drept se numesc ortotrope;
• rădăcina are un ortotropism negativ si
• tulpina un ortotropism pozitiv.
– Organele care cresc sub un anumit unghi (oblice) se
numesc plagiotrope.
– Organele care cresc paralel cu suprafata solului, adică
orizontal, se numesc
• târâtoare in cazul tulpinilor si
• trasante in cazul rizomilor.
• Organele metamorfozate: In conditii speciale de mediu, functiile
primare ale unui organ pot fi schimbate si adaptate la indeplinirea
unei alte functii, proprie organulul a cărui formă o ia. De ex,
filocladiile de la ghimpe (Ruscus aculeatus) reprezintă tulpini
(ramuri) care au aspect de frunze.
• Organe omoloage sunt acele organe care au o origine comună
dar indeplinesc functii diferite. Astfel spinii de dracila (Berberis
vulgaris) provin din frunze (mai precis din nervatiunile lor) si
poartă muguri subaxilari la fel ca si frunzele. La feriga de apă
Salvinia natans dintre cele trei frunze de la un nod, două si-au
păstrat functia si aspectul normale, pe când a treia s-a
transformat in rădăcină, imbrăcând forma si indeplinind functia
acesteia.
• Organe analoage sunt organele care au o origine diferită dar
care imbracă aceeaşi formă şi îndeplinesc aceeaşi funcţie. De
ex. spinii de la dracila sunt asemanatori cu cei de la salcam
(Robinia pseudacacia), porumbar (Prunus spinosa) sau
trandafir (Rosa canina) deşi primii reprezintă frunze
metamorfozate iar ceilalti reprezinta stipele, ramuri
metamorfozate respectiv emergente; filocladiile de la Ruscus
aculeatus sunt analoage cu frunzele si omoloage cu ramurile
(tulpinile)
• Organele reduse apar ca urmare a neintrebuintarii si pot
regresa pana la disparitie; frunze reduse se afla la ghimpe, la
baza filocladiilor pe suprafata tuberculilor de cartof, pe tulpina
de Cactaceae
 RADACINA
• Rădăcina este organul vegetativ ce creste in pământ, find adaptată Ia
indeplinirea a două functii specifice:
– fixarea in sol si
– absorbtia apei si a sărurilor minerale.
• Rădăcina care se dezvoltă din radicela embrionului se numeste rădăcină
principală fiind un organ ortotrop, cu simetrie radiară si formă cilindrică.
• După origine si functiiie lor radacinile se pot grupa in 3 categorii: normale,
adventive si metamorfozate.
• Rădăcinile normale sunt acelea care se dezvoltă din radicula embrionului
si indeplinesc functiile specifice rădăcinii.
• Rădăcinile adventive sunt acelea care nu provin din radicula embrionului ci
apar pe alte organe (ex. tulpină, frunze) iar la unele plante ele pot
constitui singurele rădăcini (Graminee, plante cu bulbi).
• Rădăcini metamorfozate sunt acele rădăcini care s-au adaptat la
indeplinirea unor alte functii, altele decât cele specifice rădăcinii.
 Morfologia radacinii
Tipuri morfoIogice de radacini
• După raportul de mărime intre rădăcina principală si radicele (radacinile
secundare) se disting trei categorii de rădăcini;
- pivotante,
- fasciculate,
- rămuroase
• Rădăcinile pivotante prezintă rădăcina principala foarte bine dezvoltată
mai Iungă si mai groasă decât radicelele. Asemenea tip de rădăcini se
intâlnesc la trifoi (Trifolium), Iucerna (Medicago) păpădie (Taraxacum
officinale), chimion ( Carum carvi), brusture (Arctium lappa) la nalba mare
( Althaea oficinalis) rădacina principală este cilindrică, cărnoasă.
• La multe plante medicinale rădăcinile principale sunt in continuarea unor
rizomi verticali ce se găsesc la partea superioară a lor (ex. Angelica
archangelica, Atropa belladonna, Gentiana lutea, Glycyrrhiza glabra,
Geum urbanum, Inula helenium, Symphytum officinale)
• RadaciniIe fasciculate (sau firoase) sunt acelea la care rădăcina
principală nu se dezvoltă sau dispare, locul acesteia Iuându-l
radicelele sau rădăcinile adventive, in număr mare formând un
mănunchi sau fascicol (ex. Gramineele si plantele cu bulbi).
• Radacinile ramuroase sunt acelea la care radicelele de ordinul I
ajung Ia fel de groase ca si rădăcina principala (ex. la arbori).
• După felul de crestere, adâncimea si intinderea rădăcinilor
acestea pot fi de asemenea, de trei tipuri: rădăcini care se
dezvoltă in profunzime rădăcini care se dezvoltă orizontal si altele
care se dezvoltă atât in profunzime cat si orizontal.
• Factorii de mediu pot influenta tipul de dezvoltare al rădăcinii,
intre acestia cei mai importanti sund tipul de sol, umiditatea,
substantele nutritive din sol.
 Vârful radacinii
• Rădăcina tânără prezintă 5 regiuni:
– piloriza,
– vârful vegetativ,
– zona netedă,
– zona piIiferă,
– zona aspră
• Piloriza se mai numeste si scufie sau caliptră si are un rol
protector asupra vârfului rădăcinii, protejându-l in timpul
cresterii rădăcinii in sol.
• Este pluristratificată si formatã din celule parenchimatice, mai
groasă la vârf si mai subtire pe margini.
• Straturile externe din cauza frecării de particulele solului se
uzează si cad, fiind inlocuite cu cele de la interior.
• La rădăcinile aeriene ea este mai dezvoltată, pe când la cele
acvatice este inlocuită cu rizomitra, mai lungă si in forma de
vârf de deget de mănuşă si care nu se mai uzează, fiind
permanentă.
• Plantete parazite (Cuscuta) sunt lipsite de piloriză.
• Varful vegetativ al radacinii este ocupat de celule
initiale (Ia Criptogamele vasculare), sau grupe de
celule initiale (Ia Gymnosperme si Angiosperme) si
care prin diviziuni repetate, periclinaIe si anticlinale
vor forma meristemul primordial, iar acesta, mai
departe cele trei foite histogene: dermatogenul,
periblemul si pleromul
• Zona netedă este zona de crestere in lungime a
rădăcinii in care celulele nu se mai divid dar cresc
prin intindere, ceea ce constituie una din fortele ce
contribuie la pătrunderea rădăcinii în sol.
• Zona pilifera reprezintă zona în care cele trei foiţe histogene
dau nastere:
– rizodermei,
– scoarţei şi
– cilindrului central.
• Dintre celulele rizodermei se diferenţiază perii absorbanţi.
• Aceşti peri învelesc de jur imprejur rădăcina,
• sunt unicelulari, cilindrici, cu lungimea de 0,01 -10 mm, cu
peretele scheletic foarte subţire, celulozic.
• Nucleul acestor peri se află aproape de vârf, înconjurat de
citoplasmă mai abundentă, restul părului fiind ocupat de o
mare vacuolă, iar citoplasma in această parte tapetează doar
peretele părului absorbant.
• Perii absorbanti apar printr-un proces de endosmoză.
• Numărul2perilor absorbanţi este foarte mare: 200-
400/mm şi sunt prezenţi atât pe rădăcina principală
cât şi pe cele secundare, pe radicele, prin aceasta
realizându-se o extraordinar de mare suprafaţă de
absorbtie.
• 0 caracteristică a perilor absorbanţi este viteza lor de
creştere, ajungând maturi in 36- 40 ore, dar pe de altă
parte au o viaţă scurtă (10-20 zile), fiind mereu înlocuiţi
cu alţi peri, noi; astfel că zona perilor absorbanţi
rămâne constantă ca extindere.
• Pe lângă funcţia de absorbţie, perii absorbanţi
contribuie şi Ia fixarea plantei în sol.
• Aceasta se realizează datorită gelificării peretelui
scheletic la exterior si prin care se realizează aderenţa
la particulele solului.
• Plantele acvatice pot prezenta sau nu peri
absorbanţi, iar rădăcinile aeriene ale plantelor epifite
sunt lipsite de peri absorbanţi, rolul acestora fiind
îndeplinit de un ţesut acvifer denumit velamen
radicum
• Zona aspră se găseşte plasată deasupra zonei pilifere
şi reprezintă zona foştilor peri care au dispărut şi au
lăsat o cicatrice la suprafaţa rădăcinii, de unde şi
numele ce i se dă acestei zone
• La nivelul acestei zone rădăcina prezintă structura
primară tipică acestui organ
 Adaptarea rădăcinii la mediu (rădăcini
metamorfozate)
• Rădăcinile metamorfozate se deosebesc de
cele normale din punct de vedere morfologic
şi histologic. Cele mai importante tipuri de
rădăcini metamorfozate sunt următoarele:
• 1. Rădăcinile contractile care isi pot reduce cu
până la 50% lungimea lor normală contracţia
lor, realizată printr-o adevărată curbare, are ca
rezultat o mai bună fixare în sol sau, la
plantele cu bulbi si tuberculi, o adâncire a
acestora în sol (ex. Ia şofran Crocus sativus )
• 2. Rădăcinile
fixatoare
– Sunt rădăcini aeriene
– apar pe tulpinile unor
plante fixate de suport,
cum este cazul Ia iederă
(Hedera helix) care îşi
întinde tulpinile
vertical, pe alte tulpini
ale arborilor, pe alte
suporturi, prin
intermediul rădăcinilor
adventive ce apar pe
tulpina ei.
• 3. Rădăcinile proptitoare sunt rădăcini aeriene
care apar pe tulpină, atârnă în jos şi, după ce
ating pământul se îngroaşă şi se ramifică,
contribuind astfel la sprijinirea trunchiului
copacului.
• Astfel de rădăcini se întâlnesc Ia specile de
Ficus şi Pandanus din zonele litorale tropicale
inundabile
Radacini ale mangrovelor
• 4. Rădăcinile tuberizate au rolul
de a înmagazina substanţele de
rezervă. Acumularea de
substanţe de rezervă se poate
face în:
– rădăcina principală ca de ex.
la morcov (Daucus carota)
– rădăcinile secundare ca la
grâuşor (Ranunculus ficaria)
– rădăcinile adventive ca la
mutătoare (Bryonia alba) şi
dalie (Dahlia variabilis)
• 5. Rădăcini care înmagazinează apa
– se intalnesc la plantele din familiile Orchidaceae,
Araceae, Bromeliaceae
– a căror rădăcini (aeriene) sunt lipsite de peri
absorbanţi, rolul perilor absorbanţi fiind preluat
de un ţesut special velamen radicum;
– acesta este format din mai multe straturi de celule
poliedrice, moarte cu peretele uşor suberificat şi
îngroşări spiralate
– Prezintă pori prin care absorb apa din precipitaţii
Velamen radicum la orhidee
• 6. Rădăcini cu pneumatofori
– se intâlnesc la plantele exotice din zonele
mlăştinoase.
– De pe rădăcinile lor orizontale se ridică în sus
ramuri scurte si groase - pneumatoforii - care
conţin în interior un ţesut aerifer (aerenchim)
– iar la vârf prezintă un por, sau ţesutul se rupe
permiţând astfel schimbul de gaze (ex.
Taxodium mexicanum)
Pneumatofori la Taxodium ascendens
• 7. Rădăcini purtătoare de muguri
– Aceste rădăcini poartă muguri adventivi (reamintim că mugurii
adevăraţi, normali iau naştere pe tulpină).
– Din acesti muguri se vor dezvolta tulpini aeriene numite drajoni.
– Se intâlnesc pe rădăcinile de:
• tei (Tilia),
• plop (Populus)
• trandafir (Rosa),
• zmeur (Rubus idaeus)
• susai (Sonchus oleraceus)
• pălămidă (Cirsium arvense)
• ultimele două specii reprezintă buruieni foarte dăunătoare
culturilor agricole, greu de înlăturat tocmai prin prezenţa
acestor drajoni ce le asigură o nedorită proliferare.
• 8. Rădăcinile cu nodozităţi
–se intâlnesc la plantele din familia
Fabaceae
–au aspectul unor mici umflături
sferice mai ales ale rădăcinii
principale sau secundare,
–în aceste nodozităţi se găsesc bacterii
fixatoare de azot cu care rădăcinile
trăiesc în simbioză.
Radacini cu nodozitati la Medicago polymorpha
• 9. Rădăcinile cu micorize se intâlnesc la:
– unii arbori (molid),
– arbuşti (Ericaceae),
– plante ierboase (Poaceae).
– Rădăcinile acestora prezintă peri absorbanţi, dar
trăiesc in simbioză cu ciuperci, ale căror hife
formează un manşon des în jurul rădăcinii şi
uneori pătrund chiar în interiorul rădăcinii
(micorize endotrofe)
• 10. Rădăcinile reduse
– se întâlnesc la plantele semiparazite şi parazite şi
care se pot smulge foarte uşor din sol (ex:
Melampyrum, Rhinanthus, Orobanche, Lathraea).
– Aceste plante prezintă însă organe speciale numite
haustori cu care extrag seva brută (în cazul celor
semiparazite) sau elaborată (cele parazite).
– La vâsc (Viscum album) apar rădăcini false, care se
întind în scoarţa arborelui gazdă, de pe care
pleacă vertical o serie de haustori de formă conică
al caror vârf pătrunde în vasele lemnoase ale
plantei gazdă de unde absorb seva brută
Haustori la Cuscuta
 Rădăcina ca sursă de medicament
• Principiile active din plantele medicinale nu sunt repartizate
uniform în toate organele plantei ci ele se pot acumula numai
în anumite organe sau ating concentraţia maximă în anumite
părţi ale plantei
• De aceea de la plantele medicinale în general nu se recoltează
întreaga plantă ci numai anumite părţi care după ce au fost
condiţionate poartă denumirea de produs vegetal medicinal
• Aceste părţi din plante utilizate în scopuri medicinale poartă
denumirea latină a organului din care provin precedată de
denumirea latină a genului sau a speciei
• în funcţie de organul vegetal din care provin produsele vegetale
medicinale aceste denumiri sunt:
• radix- pentru rădăcină,
• herba pentru partea aeriană,
• rhizoma - pentru rizomi,
• cortex pentru scoarţă,
• gemmae pentru muguri,
• folium - pentru frunze,
• flos - pentru flori,
• fructus pentru fructe,
• semen - pentru seminţe,
• turiones vârfurile vegetative cu muguri,
• sumitates vârfurile vegetative,
• stigma - stigmatele florii,
• stipites - pedunculii fructiferi.
• Uneori se utilizează mai multe părţi împreună:
• rhizoma cum radicibus - rizomi cu rădăcini,
• flos cum bracteis flori cu bractei sau
• flos sine bracteis flori fără bractei,
• fructus sine semine fructele fără seminţe,
• în ultimele două exemple precizându-se părţile care trebuie îndepărtate
pentru realizarea produsului vegetal medicinal.
• Menţionăm de asemenea faptul că există produse vegetale medicinale
oficinale adică acelea care sunt prevăzute de Farmacopeea în vigoare a
unei ţări, pe lângă care există şi alte produse ce se pot desface atât prin
farmacii cât şi prin magazinele Plafar fără a constitui produse oficinale, iar
altele nu sunt nici oficinale, nici nu sunt prevăzute în Nomenclatorul Plafar
dar sunt cunoscute din medicina tradiţională
• Farmacopeea romana ed. X-a
(1993) include 6 produse
vegetale medicinale provenite
din rădăcină:
• 1. Althaeae radix
– reprezintă rădăcinile de nalbă
mare (Althaea officinalis)
– cu continut bogat de mucilagii ş
– indicat ca emolient în afecţiuni
bucale, gargarisme, ca specie
pectorală.
• 2. Gentianae radix
– este rădăcina de
ghinţură (Gentiana
lutea)
– Principiul activ este o
substanţă amară
(gentiopicrozida) si
– este utilizată ca tonic
amar, stomachic si
aperitiv.
• lpecacuanhae radix
– reprezintă rădăcinile
plantei Cephaelis
ipecacuanha originară
din Brazilia.
– Conţine alcaloizi
(emetina, cefelina) şi
– în doze mici este
expectorantă iar în
doze mari este
vomitivă.
• 4. Liquiritiae radix
– este rădăcina de lemn dulce
(Glycyrrhiza glabra).
– Contine :
• saponine triterpenice (glicirizina)
• flavonoide (liquiritozida) si
– are proprietăţi:
• expectorante,
• antispastice,
• antiinflamatoare şi
• edulcorante (îndulcitor), de la
această din urmă proprietate
derivă şi numele speciei.
• 5. Primulae rhizoma
cum radicibus
– reprezintă rizomii cu
rădăcinile speciiior
Primula officinalis şi
Primula elatior -
ciubotica cucului.
– Produsul contine
saponine triterpenice si
– se foloseste ca
fluidificant al secretiilor
bronhice si ca
expectorant.
• 6. Ratanhiae radix
– rădăcina plantei
Krämeria triandra un
arbust din zona
muntoasă a Americii de
Sud (Peru, Bolivia).
– Conţine tanin catehic
– cu acţiune astringentă,
hemostatică, utilizată în
tratamentul
gingivitelor, Ia
prepararea pastelor de
dinţi.
• Belladonnae radix
– reprezintă rădăcinile de
mătrăgună (Atropa
belladonna)
– cu conţinut de alcaloizi
(hiosciamina care în
timpul prelucrării trece în
atropină) cu nucleu
tropanic.
– Se utilizează sub formă
de extracte ca
antispastic, antisecretor.
– Din produs se izolează şi
atropina utilizată ca
midriatic în oftalmologie
în scop diagnostic.
• Saponariae radix.
– Sub această denumire sunt cuprinse
rădăcinile de Ia speciile:
– Saponaria officinalis (săpunariţă
sau odogaci) şi
– Gypsophylla paniculata (ipcărige,
ciuin alb sau floarea miresei)
– cu un conţinut ridicat de
saponine triterpenice.
– Se utilizează ca expectorant,
depurativ.
– Prezenţa saponinelor determină
o mărire a permeabilităţii
celulare, hemolizează
eritrocitele, dar sunt şi iritante
pentru mucoase (gastrică şi
intestinală); se foloseşte şi în
industria alimentară şi textilă
pentru proprietăţile tensioactive
ale saponinelor ca detergent fin
şi agent de spălare
• Alte produse vegetale medicinale importante pentru
fitoterapie si care provin din rădăcina sunt:
– Bardanae radix rădăcina de brusture (Arctium lappa) utilizat în
tratamentul unor afecţiuni cutanate şi pentru îngrijirea părului;
– Inulae radix, rădăcina de iarbă mare (Inula helenium) cu conţinut de
inulină, ulei volatil şi acţiune antimicrobiană, diuretică, coleretică şi în
tratamentul unor afecţiuni ale căilor respiratorii;
– Ononidis radix rădăcina de osul iepurelui (Ononis spinosa) cu conţinut
de saponine si acţiune diuretică,
– Symphyti radix rădăcina de tătăneasă Symphytum officinale cu
conţinut de mucilagii şi alantoină utilizat ca emolient si cicatrizant
 TULPINA
• Primul grup de plante la care se constată existenţa unei tulpiniţe îl constituie
Muşchii frunzoşi din lncrengatura Bryophyta,
• la care, pe o tulpiniţă dreaptă se inseră, în mod ordonat, frunzuliţele sugerând o
organizare similară cu a plantelor vasculare.
• Totuşi această tulpiniţă a Bryophytaelor diferă de cea a plantelor vasculare prin
faptul că
– ea reprezintă gametofitul, constituit din celule haploide şi nu sporofitul ca Ia
plantele vasculare;
– în al doilea rând tulpiniţa Bryophytelor este foarte puţin diferenţiată lipsită de un
ţesut conducător libero-lemnos tipic. La aceste plante nu există nici rădăcini,
tulpiniţa prezentând în partea sa bazală rizoizi.
• Rezultă că o tulpină adevarată vom intâlni numai la grupul de plante Cormofite,
care au diferenţiate toate cele 3 organe vegetative: rădăcina, tulpina, frunza
• şi aici se încadrează
– Pteridophytele,
– Gymnospermele (Pinophyta)
– Angiospermele (Magnoliophyta)
• La Cormofite tulpina reprezintă organul vegetativ:
– ce creşte în poziţie verticală;
– prezintă, de regulă, o simetrie radiară,
– fiind adaptată mediului aerian.
• Rolul tulpinii este:
– de a sustine frunzele, ramurile si organele de reproducere
– face totodată legătura între rădăcină şi frunze, adică asigură şi
conducerea sevei brute şi a celei elaborate,
– Prezintă deci atât un rol morfologic cât şi unul fiziologic.
• Tulpina prezintă o crestere terminală, vârful vegetativ nefiind
protejat de o formaţiune specială ca in cazul rădăcinii.
• Originea filogenetică se referă la modul de
diferentiere a tulpinii in decursul evolutiei regnului
vegetal.
• Există :
– teoria filomului care sustine că tulpina s-a dezvoltat
pornind de Ia baza frunzei.
– Teoria cauloidului bazată pe date paleontologice, sustine
ca tulpina a apărut inaintea frunzelor, odata cu adaptarea
plantelor la modul de viata terestru. Frunzele s-au
dezvoltat ulterior, fie ca emergente fie prin turtirea
organelor caulinare (vârfurile ramificatiilor); această teorie
fiind in prezent aproape unanim acceptată.
• Originea ontogenetica se refera la diferentierea
tulpinii in cursul dezvoltarii individuale a plantelor.
• Tulpina isi are originea in embrionul semintei:
– din tigela se va forma axa hipocotila, cuprinsa intre baza
tulpinii si cotiledoane
– din gemula (sau plumula) se va forma axa epicotila
cuprinsa intre cotiledoane si prima frunza normala precum
si celelalte internoduri ale tulpinii purtatoare de frunze
• Legatura intre radacina si tulpina se realizeaza in
regiunea coletului
 Morfologia tulpinii
• Portiunea de tulpina impreuna cu frunzele formate
pe ea se numeste lăstar
• Acesta se formeaza pe baza activitatii conului
vegetativ care determina cresterea in lungime a
internodurilor
• Desi tulpinile celor mai multe cormofite traiesc in
aer, exista numeroase plante cu tulpini subterane sau
acvatice, aceste medii producand schimbari
profunde in morfologia si anatomia lor
 Tulpinile aeriene
• Locul mai dilatat de pe tulpina in care se insera
frunzele poarta numele de nod
• Portiunile cilindrice mai subtiri cuprinse intre doua
noduri se numesc internoduri sau internodii
• Unghiul in care se insera frunza pe tulpina se
numeste axila sau subsioara frunzei.
• In acest loc se gasesc plasati mugurii axilari sau
laterali iar ultimul internod se sfarseste cu mugurele
terminal
 MUGURII
• Din punct de vedere structural un mugure contine in partea centrala conul
vegetativ al tulpinii având grupuri de celule initiale sub care se gaseste
meristemul primordial, născut prin diviziunile acestora.
• Lateral, incepând de la baza spre varf conul vegetativ contine proeminente
exogene care reprezintă primordiile frunzelor iar Ia subsioara lor
primordiile mugurilor axilari. Deoarece fata externă a primordiilor foliare
creste mai repede decât cea internă aceste primordii se acoperă unele pe
altele si acoperă si vârful conului vegetativ.
• Intregul mugure este protejat de solzi bruni care reprezintă frunze
metamorfozate, numite catafile si care cad in timpul deschiderii
mugurelui. Catafilele prezinta o cuticulă groasă, cu celule suberificate iar la
partea lor internă prezintă peri glandulari ce secretă rezine, toate acestea
contribuind la apărarea mugurelui. Există insa si cazuri de muguri lipsiti de
catafile si care se numesc muguri nuzi.
 Clasificarea mugurilor
• Clasificarea mugurilor se poate face si in functie de
organele ce se vor dezvolta din ei.
• Astfel pot fi:
– muguri foliari,
– florali si
– micsti
• după cum vor da nastere la frunze, flori si respectiv
frunze si flori.
• De obicei mugurii foliari sunt mai subtiri si alungiti
pe când cei florali sunt mai bombati.
• Mugurii normali sunt cei ce se nasc (dezvoltă) din primordiile conului
vegetativ. Ei se formează vara si rămân in stare de repaus iarna,
dezvotandu-se in primăvara anului următor. Multi dintre ei rămân in stare
de latenţă chiar mai multi ani si astfel de muguri se numesc muguri
dorminzi si reprezintă o rezervă a plantei in caz de inghet, distrugerea
frunzelor de către agenti patogeni sau insecte, distrugerea mecanică a
frunzelor.
• Mugurii adventivi sunt acei muguri care nu se dezvolta din primordiile
conului vegetativ sau Ia subsioara frunzelor ci in locuri nedeterminate, pe
ramuri, rădăcini sau pe frunze si, spre deosebire de mugurii normali, au o
origine endogena (din cambiu sau din periciclu).
• Mugurele axilar cel mai apropiat de mugurele terminal se numeste
mugure de inlocuire si poate lua locul acestuia in caz de distrugere.
Mugurele terminal exercită o actiune inhibitoare asupra mugurilor axilari
si prin tăierea lui se favorizeaza dezvoltarea mugurilor axilari, procedeu
utilizat în pomicultură in scopul formării coroanei arborilor si dirijării
cresterii acestora.
 Ramificatia tulpinii
• In cazul palmierilor, unor graminee (ex.
bambusul) si alte câteva Monocotiledonate,
tulpinile ramân constituite dintr-un ax unic
neramificat.
• La cele mai multe plante insă tulpina se
ramifică in mod diferit:
– dichotomic,
– monopodial si
– simpodial.
• Ramificaţia dichotomică constă dintr-o bifurcare a vârfului vegetativ în
două ramuri de ordinul I a caror vârf se bifurcă in acelaşi mod, in câte
două ramuri de ordinul II. Dichotomia reprezintă un mod primitiv de
ramificare ce era intâlnit Ia multe plante din era paleozoică, azi fiind
intâlnit Ia Lycopodium, Selaginella.
• Ramificaţia monopodială se caracterizează prin existenţa unui ax principal
mai lung şi mai gros şi care creşte nelimitat în lungime prin mugurele
terminal. Din mugurii axilari ai acestuia se dezvoltă ramuri laterale de
ordinul I, care Ia rândul lor produc ramuri de ordinul II şi care se comportă
în acelaşi mod, formarea ramurilor având un sens acropetal. Aşezarea
ramurilor pe axul principal poate fi alternă, opusă sau verticilată.
• Ramificaţia simpodială prezintă axul principal format prin suprapunerea
mai multor ramuri de ordine diferite, tulpina principală având o creştere
limitată în lungime, prin dispariţia mugurelui terminal se favorizează
apariţia unor ramificaţii simpodiale, procedeu utilizat în pomicultură
• Ramurile arborilor şi arbuştilor pot avea două aspecte:
– ramuri scurte: se mai numesc si microblaste sau brachiblaste au o creştere
anuală foarte redusă, noduri dese şi internoduri scurte. Ele nu se ramifică
şi cad după câţiva ani dar au importanţă mare în cazul pomilor fructiferi,
producând de regulă flori şi fructe, de aceea se mai numesc ramuri de rod.
– ramuri lungi: se mai numesc macroblaste, au creşteri anuale foarte
accentuate cu noduri rare şi internoduri lungi.

• Ramificatiile anormale formate din numeroase ramuri subţiri şi

dese, observate uneori pe arbori si arbuşti şi denumite popular
“mături de vrăjitoare” se datoresc acţiunii unor insecte sau
ciuperci parazite prin care se declanşează dezvoltarea simultană a
mai multor muguri dorminzi.
• Habitusul arborilor reprezintă înfăţişarea caracteristică a fiecarei specii
lemnoase. Acest aspect exterior, habitusul sau portul arborilor depinde de
tipul de ramificaţie a tulpinii, de numărul ramurilor, unghiul de ramificare, de
fenomenele de corelaţie dintre muguri, de densitatea plantelor, lumina fiind
un factor de mediu important în această privinţă
• Durata în timp a arborilor este legată de specie. Cea mai lungă durată o are
chiparosul (Taxodium mexicanum), baobabul (Adansonia digitata) care pot
atinge cca. 5.000 ani.
• Arborele mamut (Sequoia gigantea) 4.000 ani, cedrul de Liban (Cedrus libani) şi
tisa (Taxus baccata) 3.000 ani, măslinul (Olea europea) si castanul comestibil
(Castanea sativa) 2.000 ani, stejarul (Quercus robur) şi molidul (Picea excelsa)
1200 - 1500 ani, teiul (Tilia sp) şi fagul (Fagus silvatica) 900-1 .000 ani
• Înălţimea arborilor poate atinge 142 m (Sequoia gigantea) si circumferinţa de
36 m iar Eucaliptus globulus 155 m inălţime; unele liane tropicale ating şi 300
m lungime dar ele se incolăcesc şi se susţin pe alţi arbori
Taxodium mexicanum

Sequoia gigantea
Adansonia digitata
 Clasificarea tulpinilor aeriene
• După forma exterioară
- cilindrice (paiul de Poaceae)
- comprimate (Opuntia)
- prismatice - triunghiulare (Cyperaceae)
- patrunghiulare (Lamiaceae)
- pentagonale (dovleac)
- sulcate (cu creste longitudinale): Apiaceae
- striate (cu dungi longitudinale fine): Equisetaceae
• 2. După organizare adică dupa cum impărţirea în noduri sau
internoduri este evidentă sau nu, tulpinile se clasifică în:
– articulate si
– nearticulate
• Dacă sunt goale în interior şi au nodurile umflate se numesc pai
sau culm, iar tulpina fără noduri umflate, cu frunze numai la bază
se numeşte calamus
• Tulpinile ierboase, mici si verzi se numesc caulis.
• Scalpul este o tulpină având un singur internod, terminată cu o
floare sau inflorescenţă (ex. la păpădie).
• Tulpinile nearticulate prezintă în realitate,
nodurile foarte dese, incât toate frunzele dau
impresia că se prind Ia acelasi nivel.
• Asemenea tulpini scurte, cărnoase,
neramificate şi care trăiesc mai mulţi ani se
intâlnesc Ia Agave, Sempervivum.
• Altele insă înalte, cu frunzele columnare,
purtând numai în vârf un buchet de frunze ca
unii palmieri si ferigi columnare.
• 3. După orientarea în spaţiu tulpinile pot fi:
- ortotrope si
- plagiotrope
• Cele ortotrope pot fi, la rândul lor,
-drepte si
-urcătoare.
• Tulpinile drepte pot fi :
- erecte dacă au poziţia verticală, de Ia bază până la vârf,
- nutante dacă au vârful aplecat în jos,
- geniculate dacă au partea bazală oblică sau orizontală şi, incepând de la un nod,
se indreaptă.
• Tulpinile urcătoare nu prezintă ţesuturi mecanice capabile să le menţină in poziţie
verticală. Ele pot fi:
- agăţătoare si
- volubile.
• Cele agăţătoare se agaţă de un suport fie cu peri agăţători fie cu cârcei (Ia mazăre sau Ia
viţa de vie, Bryonia, Echinocystis) sau cu rădăcini adventive ca Ia iederă (Hedera helix )
• Tulpinile volubile se invârtesc în jurul altor plante sau în jurul unui suport,
ca de ex: la hamei (Humulus lupulus) sau volbura (Convolvulus arvensis)
• Tulpinile plagiotrope cresc orizontal sau oblic neavând nici un stereom
dezvoltat nici organe agăţătoare;
– unele stau culcate la pământ, împreună cu ramurile şi se numesc prostrate (ex.
Herniaria glabra)
– altele târâtoare având tulpina prinsă de pământ cu rădăcini adventive ex:
coada racului – Potentilla anserina, gălbăşoara (Lysimachia numularia);
• alte plante prezintă tulpini erecte dar cu ramuri târâtoare, care se numesc
stoloni si care la noduri formează rădăcini adventive şi realizează pe
această cale o înmulţire vegetativă, ex la fragi, mentă
• Unele plante prezintă tulpina târâtoare cu ramuri ascendente (ex
cimbrisorul de câmp, Thymus serpyllum), saschiu (Vinca minor) iar la
Lycopodium clavatum de pe tulpinile târâtoare se ridică numai ramurile
fertile purtătoare de spice sporifere
• După durata vieţii tulpinilor şi numărul înfloririlor
Angiospermele se impart în două mari grupuri:
- monocarpice care înfloresc o singură dată în viaţa
lor după care mor
- policarpice care înfloresc şi fructifică de mai multe
ori.
• Cele monocarpice pot fi, Ia rândul lor:
- anuale,
- bienale si
- plurianuale.
• Cele anuale trăiesc un singur an sau chiar mai puţin, perioadă în care
înfloresc si produc fructe. PlanteIe anuale pot fi, la rândul lor efemere cu
vegetatie foarte scurta, de câteva săptămâni. Aceste pIante se inmultesc
repede având mai multe generatii intr-o perioada de vegetatie (ex.
Stellaria, Veronica, Lepidium)
• plantele anuale de vară sunt acelea care germinează primăvara si mor
toamna (ex. inul, ovăzul, porumbul, tutunul, macul),
• plantele anuale de iarna care germineaza toamna, iernează cu o tulpina
frunzoasă, iar primăvara următoare fructifică si apoi mor (ex. grâul –
Triticum vulgare, Centaurium umbellatum).
• Plantele bienale isi dezvolta in primul an rădăcina si o rozetă de frunze iar
in al doilea an tulpina floriferă care fructifică (ex. chimion, morcov, sfecla,
degetarul rosu, varza).
• Plantele plurienale pot trăi mai multi ani având numai organe vegetative.
Ele infloresc o singura data in viaţă după care mor: Agave americana (10-
100 ani), iar unii palmieri până Ia 400 ani
• Plantele policarpice trăiesc mai multi ani si pot produce flori si
fructe de mai multe ori in viaţă. După consistenta tulpinii lor,
plantele policarpice pot fi:
- ierboase perene,
- cărnoase,
- lemnoase.
• Plantele ierboase perene (sau vivace) pot trăi mai multi ani prin
organele lor subterane, dar tulpinile lor aeriene mor in fiecare an.
• Plantele cărnoase prezintă tulpini metamorfozate, groase si
asimilatoare, fără frunze, sau cu frunze transformate in spini, cu
tesuturi acvifere bine dezvoltate (Crassulaceae, Euphorbiaceae).
• Plantele lemnoase se pot prezenta sub forma de:
- semiarbusti,
- arbusti si
- arbori.
• Semiarbustii au baza tulpinii lemnoasă, apărată de suber si care nu ingheata
iarna, iar portiuniIe dinspre vârf, ierboase si moi, ce mor in fiecare an, ca de ex.
la pelin (Artemisia absinthium), rozmarin (Rosmarinus officinalis), isop
(Hysopus officinalis), lavandă (Lavandula), afin (Vaccinium myrtillus), jales de
gradina (Salvia officinalis).
• Arbuştii prezintă tulpina complet lemnoasă, dar nu au un trunchi, tulpina lor
ramificându-se direct de la bază. Inăltimea acesteia este de regulă redusă (3-6
m) ca de ex, la soc (Sambucus nigra) porumbar (Prunus spinosa) măceş (Rosa
canina) sânger (Cornus sanguinea). In zona alpină arbustii rămân scunzi si
poartă numele de arbusti pitici: salcia pitică, mesteacănul pitic.
• Arborii prezintă tulpina lemnoasă, inalta si groasa diferentiată in trunchi si
coroană
 Tulpini metamorfozate
• Adaptarea tulpinilor aeriene la funcţii
nespecifice duce la modificarea formei şi
structurii acestora, cele mai frecvente
functii nespecifice find:
–asimilaţia,
–depozitarea de substanţe de rezervă,
–înmulţirea vegetativă şi
–apărarea
 Tulpini asimilatoare
• îndeplinesc funcţia de fotosinteză, prezintă o culoare verde şi ţesuturi asimilatoare.
• Asemenea tulpini se intâlnesc la unele plante din deşert, aparţinând fam.
Cactaceae şi Euphorbiaceae
– cu tulpini groase şi cărnoase,
– cu frunze reduse la solzi sau transformate în spini,
– cu cuticula groasă şi
– stomate puţine si adâncite,
– cu suc vacuolar concentrat, bogat în mucilagii şi acizi organici capabile să absoarbă şi să reţină
apa pe care o depozitează în ţesuturi acvifere bine dezvoltate.
– La pipirig (Juncus effusus) şi coada calului (Equisetum arvense) tulpinile asimilatoare au formă
cilindrică, fără frunze şi, respectiv, cu frunze reduse şi se numesc tulpini virgate
– La grozamă (Genista sagitalis) tulpina prezintă aripi longitudinale lăţite cu funcţia de
fotosinteză şi se numesc cladodii.
– La ghimpe (Ruscus aculeatus) si Phyllanthus speciosus se intâlnesc filocladii adică ramuri lăţite
cu formă şi funcţie de frunze. Ele pot fi insă recunoscute ca tulpini purtând flori pe suprafaţa
lor, iar Ia baza lor se găsesc solzi ce reprezintă adevăratele frunze reduse.
 Phyllanthus sp.

Genista tinctoria
Ruscus aculeatus
• Tulpini ce depozitează materii de rezervă
– Se dezvoltă foarte mult parenchimurile şi ca urmare se tuberizează
mărindu-şi mult volumul;
– Ex: în cazul tulpinii comestibile de gulie
• Tulpini aeriene adaptate la funcţia de înmulţire vegetativă
– se întâlnesc la grâuşor (Ranunculus ficaria) la care la subsioara
frunzelor se formează muguri axilari, fără frunze cu partea centrală
plină cu substanţe de rezervă; aceste formaţiuni se numesc tuberule,
se pot desprinde şi dau naştere la noi plante;
– la colţişor (Dentaria bulbifera) mugurii axilari se numesc bulbile şi
prezintă frunzişoarele tuberizate pline cu substanţe de rezervă
Dentaria bulbifera Ficaria verna
• Tulpini cu rol de apărare
reprezintă ramuri scurte
transformate în spini
– la glădiţă (Gleditsia
triacanthos) cu trei
ramuri
– la porumbar (Prunus
spinosa)
– păducel (Crataegus
monogyna)
 Tulpinile subterane
• În cazul acestor tulpini se intâlnesc adaptări Ia viaţa sub
nivelul solului, dar în aceIaşi timp reprezintă tulpini
metamorfozate, adaptate Ia depozitarea de materii de
rezervă.
• Trăind în acelaşi mediu cu rădăcinile se aseamănă cu acestea,
dar pot fi deosebite de acestea prin următoarele caractere:
– au vârful neacoperit cu piloriză,
– poartă muguri Ia subsioara unor frunze rudimentare în formă de solzi,
– iar structura lor anatomică prezintă caracteristicile comune ale
tulpinilor.
• Există 4 categorii de tulpini subterane:
– rizomi,
– tuberculi,
– bulbo-tuberi si
– bulbi
 Rizomii
• Rizomii sunt consideraţi microblaste subterane şi
mai rar macroblaste.
• După poziţia lor în sol rizomii pot fi:
– ortotropi când cresc vertical în sol ca de ex. la
ciuboţica cucului (Primula officinalis);
– plagiotropi când cresc oblic (ex. Arnica
montana, Dryopteris filix-mas)
– orizontali când cresc paralel cu suprafata
solului cum sunt rizomii de lăcrămioare
(Convallaria majalis).
• Forma rizomilor poate fi foarte variată:
– cilindrică,
– comprimată,
– filiformă
• la fel şi dimensiunile lor
• De la nodurile rizomilor se formează rădăcini
adventive, iar din muguri se vor forma
tulpinile aeriene.
• Rizomii pot avea o creştere:
– indefinită prin mugurele terminal, care creşte orizontal în pământ în timp ce
lăstarii aerieni iau naştere din mugurii axilari (ex. la lăcrămioară, dalac - Paris
quadrifolia)
– definită Ia care mugurele terminal dă naştere unui lăstar florifer (ex la pecetea
lui Solomon Polygonatum odoratum).
• Alte plante pot prezenta rizomi ramificaţi care pot da naştere Ia
numeroase tulpini aeriene, contribuind astfel Ia o rapidă înmulţire a
plantei.
• La roibă (Rubia tinctorum) rizomul articulat se continuă cu numeroşi
stoloni.
• La mentă (Mentha piperita) de la nodurile rizomilor pornesc stolonii
subterani şi aerieni, ce asigură înmuIţirea vegetativă.
• La pir (Agropyron repens ) există stoloni subterani lungi şi ramificaţi, cu
internodii de 5 cm; la nodurile stolonilor se găsesc frunzuliţe
membranoase şi rădăcini adventive.
 Tuberculii
• Reprezintă microblaste subterane scurte, groase şi cărnoase
formate în cea mai mare parte din ţesuturi de depozitare a
materiilor de rezervă şi purtând pe suprafaţa lor rudimente de
frunze în formă de solzi, la subsioara cărora se află mugurii
denumiţi şi ochiuri.
• Tuberculul poate proveni prin:
– transformarea axei hipocotile (Corydalis, Cyclamen) care rămâne în pământ
şi se tuberizează
– îngrosarea vârfului unui stolon subteran, la majoritatea plantelor cu
tuberculi, inclusiv la cartof
• În cazul tuberculului de cartof ca urmare a apariţiei unei zone
generatoare felogenice se formează un suber care va înveli la
exterior tuberculul iar spre interior o scoarţă secundară bogată în
substanţe de rezervă în primul rând amidon
 Bulbii
• Reprezintă microblaste subterane,
• tulpina propriu-zisă a bulbului este reprezentată de un disc de pe
care pleacă vertical în jos rădăcinile adventive, iar la partea
superioară a discului se află un mugure din care se va dezvolta
tulpina floriferă
• Acest mugure este învelit de frunze groase şi cărnoase pline de
substanţe de rezervă iar frunzele externe sunt subţiri brune şi
solzoase formate la maturitate din ţesuturi moarte dar care
servesc la apărare ele reprezentând catafile
• După cum frunzele solzoase ale bulbului se
acoperă complet unele pe altele bulbii pot fi
– tunicaţi ca la:
• lalea (Tulipa gesneriana)
• ceapa (Allium cepa),
• zambila (Hyachynthus)
– solzoşi cand solzii nu se acoperă complet ca la crin
(Lilium candidum)
 Bulbo-tuberii
• Fac trecerea între tuberculi şi bulbi fiind înveliţi la exterior în
frunze uscate ca şi bulbul dar prezintă partea internă
cărnoasă, formată din ţesuturi de depozitare la fel ca şi
tuberculii.
• Primăvara bulbo-tuberul dă naştere la o tulpină floriferă iar
spre toamnă se formează un nou bulbo-tuber lateral la baza
celui vechi
• Prezintă bulbo-tuberi:
– brânduşa de toamnă (Colchicum autumnale),
– şofranul (Crocus sativus),
– gladiolele (Gladiolus imbricatus)
• În cazul brânduşii de toamnă florile apar toamna, iar frunzele
şi fructele cu seminţe apar în primăvara anului următor
 Tulpinile acvatice
• Plantele acvatice:
– pot pluti la suprafata apei şi în acest caz se numesc
natante ca de ex la:
• lintiţa de apa (Lemna minor)
• peştişoara (Salvinia natans)
– pot fi scufundate sub nivelul apei caz în care se
numesc submerse (ex. Elodea)
– există şi plante amfibii ce pot trăi şi pe uscat şi în apă
ca de ex:
• limbariţa (Alisma plantago-aquatica),
• troscotul de apa (Polygonum amphibium),
• piciorul cocoşului de apă (Ranunculus aquatilis)
• Datorită condiţiilor specifice mediului acvatic
aceste plante de apă prezintă unele caractere
specifice rezultat al adaptărilor la acest mediu
• Ele au:
– tulpini de dimensiuni mici,
– sunt ierboase,
– epiderma nu este protejata de cuticulă, dar prezinta
celule cu cloroplaste, stomatele lipsesc,
– prezintă o dezvoltare mare a ţesuturilor aerifere in
scoarţă ceea ce contribuie la scăderea greutăţii
(densitatii lor) ce conduce la mentinerea unei poziţii
verticale sau de plutire
– vasele conducătoare lemnoase sunt reduse la fel şi
ţesuturile mecanice
 Anatomia tulpinii
• Structura primară a tulpinii
– Magnoliatae – Ranunculus repens L.
– Liliatae – Zea mays L.
– Variațiuni magnoliatae – Aristolochia clematitis L.
– Variațiuni liliatae – Convallaria majalis L.
• Structura secundară – Tilia cordata Mill.
 Tulpina ca sursa de medicament
• În Farmacopeea Română ed.
X sunt incluse urmatoarele 6
produse vegetale medicinale:
• Chelidonii herba partea
aeriana de rostopască
(Chelidonium majus)
• conţine alcaloizi cu
proprietati antispastice si
colagoge
• utilizată în afecţiuni ale vezicii
biliare
• Equiseti herba
reprezintă partea
aeriană a speciei
Equisetum arvense
(coada calului),
• cu conţinut de ulei
volatil, flavonoide,
săruri minerale şi
• utilizat ca diuretic
• Hyperici herba reprezinta
partea aeriana a speciei
Hypericum perforatum
(sunătoarea), recoltată în
timpul înfloririi;
• contine flavonoide, ulei
volatil, hipericina,
• cu actiune de vitamina P,
cicatrizanta, antiseptica
indicata in arsuri
• Thymi herba
reprezintă partea
aeriană a speciei
Thymus vulgaris
(cimbru de cultură)
• cu conţinut de ulei
volatil bogat în fenoli
(timol) şi
• acţiune antiseptică şi
coleretică
• Frangulae cortex,
scoarta de cruşân
(Rhamnus frangula)
• cu continut de
oximetilantrachinone
• având proprietăţi
laxative sau purgative în
funcţie de doză;
• nu se foloseşte scoarţa
proaspătă care produce
efecte iritante
• Valerianae rhizoma cum
radicibus
• reprezintă rizomii şi rădăcinile
de odolean (Valeriana officinalis)
• cu continut de ulei volatil si
iridoide fiind unul din produsele
de tradiţie ale fitoterapiei
• pentru efectele sedative, indicat
în insomnii, nevroze
• Ate produse vegetate medicinale neoficinale dar foarte mult
căutate şi apreciate pentru proprietăţile lor sunt:
• Adonidis herba partea aeriană de ruşcută de primăvară (Adonis
vernalis) cu continut de glicozide carditonice,
• Absinthi herba partea aeriană de pelin (Artemisia absinthium) cu
continut de principii amare, ulei volatil si folosit ca tonic amar si la
prepararea băuturilor alcoolice (bitter, vermut)
• Centauri herba partea aeriană de fierea pământului (Centaurium
umbellatum) cu continut de glicozide amare utilizat ca tonic amar,
• Chinae cortex reprezintă scoarţa arborelui Cinchona succirubra
(fam. Rubiaceae) originar din America de Sud. Contine alcaloizi
chinină şi chinidină cu actiune antimalarică şi antipiretică, respectiv
de normalizare a ritmului cardiac. Se utilizează şi sub formă de
extracte ca amaro-tonic în doze mici
• Serpili herba, partea aeriană de cimbrisor de câmp Thymus serpyllum) cu
conţinut de ulei volatil şi flavone având proprietăţi antitusive, antispastice,
• Berberidis cortex scoarta de dracilă (Berberis vulgaris) cu conţinut de alcaloizi
(berberină, berbamină, oxiacantină) şi efecte coleretice si colagoge, indicat in
afectiuni hepatobiliare,
• Querci cortex, scoarţa de stejar (Quercus robur) cu conţinut ridicat de tanin şi
indicată ca astringentă;
• Populi gemmae mugurii nedeschisi de plop negru (Populus nigra) cu conţinut
de rezine, favonoide si glicozide fenolice, indicat ca antihemoroidal,
antiinflamator şi dezinfectant.
• Pini turiones mugurii de primăvară deschişi de la pin (Pinus silvestris) cu
conţinut de ulei volatil si răşini indicaţi in afectiuni respiratorii.
• Rhei rhizoma reprezintă rizomii si rădăcinile decorticate de revent, Rheum
palmatum, si Rheum officinale cu conţinut de derivaţi antrachinonici şi
proprietăţi laxative şi purgative.
• Gei rhizoma, rizomii de cerenţel cu conţinut de tanin
şi derivaţi fenolici având actiune astringentă şi
dezinfectantă provin de la Geum urbanum.
• Aconiti tuber reprezinta tuberculii de omag
(Aconitum napelus) cea mai toxică plantă de la noi,
cu conţinut de alcaloizi (aconitină), se utilizează la
prepararea unor medicamente antitusive.
• Scillae bulbus reprezinta bulbii de ceapă de mare
(Scilla maritima) cu conţinut de glicozide
cardiotonice.
 FRUNZA
• Morfologia frunzei
- reprezinta al 3-lea
organ vegetativ care
apare la plantele
superioare
- este considerată un
organ lateral al tulpinii
cu care formeaza o
unitate numita lăstar
 Deosebiri între tulpină şi frunză
• Simetria
- frunza este monosimetrica, poate fi impartita intr-un singur plan de simetrie ce
trece prin varful limbului, nervura mediana si petiol
• Structura frunzei
- este dorsiventrala si se caracterizeaza prin prezenta unor tesuturi diferite pe cele
2 fete: un tesut palisadic spre partea superioara si un tesut lacunos spre partea
inferioara
- partea frunzei indreptata spre axa tulpinii, de care se prinde se numeste parte
adaxiala, ventrala sau superioara
-partea opusa se numeste abaxiala, dorsala sau inferioara
- pe cele 2 fete difera si structura epidermei si numarul de stomate
• Cresterea frunzei
- este limitata
- are loc foarte rapid si dupa cateva zile de la aparitie ajunge la dimensiuni
caracteristice si cu tesuturi definitive, fara meristeme avand deci o crestere limitata
in timp
• Durata de viata
- este de asemena limitata de la
cateva luni la cativa ani cum este
cazul coniferelor la care frunzele
desi se numesc sempervirescente
(pururea verzi) frunzele se schimba
la cativa ani
- o exceptie o prezinta planta
Welwitschia mirabilis la care cele 2
frunze singurele pe care le are, au o
viata la fel de lunga ca a plantei,
circa 100 de ani, la care meristemul
intercalar al frunzei ramane activ
• Functiile frunzei:
– fotosinteza,
– respiratia,
– transpiratia
• pentru care frunza prezinta adaptari specifice, morfologice si structurale :
– suprafata mare,
– spatii intercelulare,
– parenchim asimilator,
– stomate
• frunza este un organ foarte plastic si se adapteaza usor si la indeplinirea
unor functii nespecifice ca: inmultirea, apararea, depozitarea de materii
de rezerva, sustinerea pe suport; asemenea frunze se numesc
metamorfozate
• Originea ontogenetica a frunzei
- iau nastere din:
– meristemele terminale ale varfurilor vegetative sau conurilor vegetative
– din primordiile foliare
– din celule ale tunicii si uneori si
– din cateva straturi externe ale corpusului
– ordinea de aparitie a primordiilor foliare si ale frunzelor ce se dezvolta
din ele este acropetala (de la baza spre varf)
- zonele meristematice care determina cresterea frunzelor sunt
situate:
- in varful limbului foliar (la Pinophyta si Pteridophyta),
- la baza limbului (la Liliatae),
- la marginea limbului (la Magnoliatae)
• Prezenta unor zone cu crestere
mai activa si a altor zone fara
activitate meristematica explica
segmentarea limbului si aparitia
lobilor sau foliolelor in cazul
frunzelor compuse
• In cazul frunzelor de Monstera
perforatiile care apar in frunza se
datoreaza unor zone de tesut
mort, situate intre nervurile
secundare urmate de un proces
de lichefiere
 Frunzele simple
• Partile frunzei:
- limbul
- petiolul
- teaca
• Limbul sau lamina frunzei reprezinta partea
principala a frunzei care indeplineste functiile
specifice acesteia; limbul are o forma latita, este de
culoare verde si este strabatut de numeroase
nervuri, care se vad mai bine pe fata dorsala
• Petiolul reprezinta un cordon cilindric sau
comprimat lateral care are rolul de a sustine limbul
pe tulpina si a-l expune la lumina; totodata are si un
rol de atenuare a efectului mecanic datorat
picaturilor de ploaie, grindina, zapada, vant
• Teaca este partea latita a bazei petiolului cu care
frunza se insera pe tulpina; la Poaceae teaca are
forma unui tub cilindric, despicat longitudinal care
inveleste un internod intreg pe cand la Cyperaceae
teaca este nedespicata; la majoritatea plantelor
teaca se prezinta ca o forma latita a bazei petiolului;
frunze cu teaca foarte umflata se gasesc la Angelica
archangelica
• Frunzele incomplete sunt acelea carora le
lipseste una din cele 3 parti
• Ex: la Poaceae si Cyperaceae frunza are numai
teaca si limb
• La Begonia si Syringa frunza are numai limb si
petiol
• Frunzele care prezinta numai limb se numesc
sesile
 Morfologia limbului foliar
• Forma limbului, in general defineste si forma frunzei
• Dupa forma geometrica pe care o prezinta limbul
foliar frunzele pot fi:
• eliptica : fag (Fagus silvatica); crusan (Rhamnus frangula)
• Eliptic-ovala: matraguna (Atropa belladonna)
• Ovala : par (Pyrus communis)
• Circulara : plopul tremurator (Populus tremula)
• Triunghiulara: loboda (Atriplex hortense)
• Deltoida: plopul negru (Populus nigra)
• Romboidala : mesteacan (Betula verrucosa)
• Reniforma: pochivnic (Asarum europaeum)
• Cordiforma : tei (Tilia cordata)
• Sagitata: sageata apei (Sagittaria sagittifolia)
• Spatulata : banutei (Bellis perennis)
• Liniara: Poaceae
• Aciculara : pin (Pinus silvestris)
• Enziforma: stanjenel (Iris germanica)
• Fistuloasa : ceapa (Allium cepa)
• Subulata : ienupar (Juniperus communis)
• Lanceolata : salcie (Salix alba), patlagina ingusta (Plantago lanceolata)
• Ingust lanceolata: catina (Hippophae rhamnoides)
• Liniar lanceolata: rozmarin (Rosmarinus officinalis)
• Cuneata : Saxifraga cuneifolia
• Obovata: prun (Prunus domestica)
• Caractere importante pentru determinarea speciilor sunt si
forma bazei limbului si a varfului limbului
• Baza limbului poate fi :
- rotunda: par
- cordata la tei si viorea (Viola odorata)
- sagitata : sageata apei
- hastata: macris (Rumex acetosa)
- ascutita : salcie
- reniforma la pochivnic
- auriculata tutun (Nicotiana tabacum)
- asimetrica ulm (Ulmus campestre)
• Varful limbului poate fi:
- ascutit: salcie
- acuminat: malin
- obtuz la vasc (Viscum album)
- obcordat: macrisul iepurelui (Oxalis acetosella)
- trunchiat: coroniste (Coronilla varia)
- emarginat : Colutea
- mucronat (cu o prelungire a nervurii mediane):
mazariche (Vicia sp.)
- spinos: scaiete (Carduus) si holera (Xanthium)
 Marginea limbului foliar
• Limbul foliar poate prezenta marginea
- întreagă
- cu incizii mici
- cu incizii mari
• Putem vorbi despre incizii mici atunci când acestea
pătrund pâna la mai puţin de un sfert din jumătatea
lăţimii limbului şi despre incizii mari atunci când
acestea depăşesc un sfert din lăţimea laminei,
putând înainta până aproape de nervura mediană.
• Frunze cu marginea
limbului întreagă
• Syringa vulgaris – liliac
• marginea limbului foliar
este lipsită de incizii
• Frunze cu incizii mici
• Pot fi de mai multe
tipuri
- dinţate
- serate
- crenate
- sinuate
 Exemple:

dinţată:
Corylus avellana – alun (stânga)
Melilotus officinalis – sulfină (dreapta)
marginea limbului prezintă dinţişori
mici, ascuţiti, orientaţi spre exterior,
dispuşi perpendicular pe limbul foliar

serată: Urtica dioica – urzică mare

marginea limbului foliar prezintă dinţişori mici,
ascuţiţi, orientaţi în sus, spre vârful limbului
• crenată: Glechoma
hederacea – silnic;
marginea limbului foliar
prezintă dinţi rotunjiţi
• sinuată (ondulată):
Populus tremula – plop
tremurător; marginea
limbului foliar prezintă
dinţi rotunjiţi, mari
 Frunze cu incizii mari

• După adâncimea la care pătrund inciziile, frunzele

pot fi :
• lobate, dacă inciziile pătrund pâna la un sfert din
suprafaţa limbului;
• fidate, când inciziile pătrund până la jumătate din
suprafaţa limbului;
• partite, când inciziile pătrund până la trei sferturi din
suprafaţa limbului;
• sectate, dacă inciziile pătrund mai adânc de trei
sferturi din suprafaţa limbului, chiar până aproape de
nervura mediană.
• Corelând cele două tipuri fundamentale de
nervaţiune: penată (nervurile secundare pornesc de
pe nervura principală, la diferite nivele, de o parte şi
de cealaltă) şi palmată (nervurile secundare pornesc
de la baza celei principale) cu cele patru categorii de
incizii, frunzele pot fi clasificate după cum urmează:
• penatlobate palmatlobate
• penatfidate palmatfidate
• penatpartite palmatpartite
• penatsectate palmatsectate
• penatfidată: Sorbus
torminalis – scoruş

• penatlobată: Quercus
petraea – gorun
• penatpartită: Capsella
bursa-pastoris – traista
ciobanului

• penatsectată:Valeriana
officinalis – odolean
• palmatlobată: Hedera
helix – iederă

• palmatfidată: Ricinus
communis – ricin
• palmatpartită:
Ranunculus acer –
piciorul cocoşului

• palmatsectată:
Cannabis sativa –
cânepă
• Un tip special de frunză
palmat sectată este cea
pedată (pedatsectată)
ca la Helleborus
purpurascens – spânz
• Intre acestea exista forme de trecere sau combinatii
• Ex: frunza de Angelica : lobii frunzei sectate sunt la randul lor
penat sectati de aceea frunza se numeste dublupenat sectata
• La cretisoara (Alchemilla vulgaris) frunzele sunt palmat lobate
cu marginea limbului dintata
• La nalba mare (Althaea officinalis) frunzele sunt 3-5 palmat-
lobate cu lobul mijlociu mai alungit
• Exista frunze tripenat sectate ca la pelin (Artemisia
absinthium); 2-3 penat sectate ca la chimion (Carum carvi) si
musetel (Chamomilla recutita); 3-4 penat sectate cu segmente
inguste filiforme ca la fenicul (Foeniculum vulgare)
• Frunze cu limbul divizat neregulat
• Sunt frunzele la care inciziile pătrund la
adâncimi diferite în limbul foliar, determinând
apariţia de lobi inegali.
• runcinate: Taraxacum
officinale – păpădie; lobii
rezultaţi în urma inciziilor
sunt inegali şi dispuşi
neregulat;
• lirate: Raphanus sativus –
ridiche; frunzele prezintă un
lob terminal mai mare, iar
ceilalţi lobi cu atât mai mici
cu cât sunt situaţi mai la
bază;
• întrerupt penatsectate:
Solanum tuberosum –
cartof; inciziile pătrund
foarte adânc în limbul
foliar, generând o frunză
sectată, dar lobii sunt
inegali, există lobi mari
ce alternează cu alţii mai
mici.
 Frunze compuse
• În cazul în care inciziile pătrund până la nervura mediană şi
fiecare lob prezintă un peţiol propriu, cu o formă definită şi
care cade independent, frunzele respective se numesc
compuse, iar lobii formaţi în urma inciziilor se numesc foliole,
iar fosta nervură mediană, pe care se prind acum foliolele
poartă numele de rachis.
• După modul cum se prind foliolele pe rachis frunzele pot fi:
• penatcompuse (foliolele se prind de o parte şi de cealaltă a
rachisului, la diferite nivele) ;
• palmatcompuse (foliolele au un punct comun de prindere pe
rachis)
• Frunze penatcompuse:
• imparipenatcompuse: Robinia pseudacacia – salcâm ; foliolele
sunt prinse pe rachis faţă în faţă, în vârf existând şi o foliolă
nepereche;
• paripenatcompuse: Lathyrus pratensis – lintea pratului;
frunza are foliolele repartizate în pereche de o parte şi de
cealaltă a rachisului, lipsind foliola din vârf;
• dublupenatcompusă (bipenatcompusă): Gleditschia sp. –
glădiţă; foliolele se prind pe un rachis de ordinul II, rachisurile
secundare fiind dispuse în pereche, de o parte şi de cealaltă,
pe rachisul principal.
 Frunzele palmatcompuse:
• Prezintă întotdeauna un
număr nepereche (3, 5,
7) de foliole care se
prind toate în acelaşi
punct.
• Suprafata limbului difera ca aspect si culoare
• Acesta poate fi neteda ca la lalea (Tulipa gesneriana), aspra ca la tataneasa
(Symphytum officinale)
• Culoarea limbului este de obicei de un verde mai inchis pe partea
superioara
• Nuanta culorii serveste pentru nomenclatura speciilor , pentru verde se
folosesc denumirile : viridis, virescens, flavovirens
• Pentru nuante de rosu se folosesc: rubrum, sanguineum, purpurascens
• Pentru galben: aureum, flavum, luteum
• Frunzele cu pete de alta culoare se numesc maculate, iar cele cu dungi de
alta culoare se numesc panasate si striate
• Dupa consistenta frunzele pot fi :
- subtiri,
- carnoase ca la urechelnita (Sempervivum
tectorum), Sedum acre,
- coriacee sau pieloase ca la strugurele ursului
(Arctostaphylos uva-ursi), merisor (Vaccinium
vitis-idaea), cimisir (Buxus sempervirens)
 Petiolul
• Cu exceptia frunzelor peltate la celelalte frunze
petiolul se prinde la baza limbului foliar
• Forma petiolului in sectiune transversala poate fi:
- cilindrica la condurasi (Tropaeolum majus)
- comprimata la plop (Populus sp.)
- dilatata la piciorul cocosului (Ranunculus acer)
- umflata la Eichornia crassipes
- aripata ca la portocal (Citrus aurantium)
• Frunzele lipsite de petiol si teaca se numesc sesile si se fixeaza
de tulpina direct cu baza limbului; acestea pot fi:
- amplexicaule cand baza limbului inconjoara partial
tulpina ca la mac (Papaver somniferum)
- perfoliate cand baza frunzei inconjoara complet tulpina,
frunza parand perforata ca la pungulita (Thlaspi perfoliatum)
- decurente cand baza limbului se prelungeste pe tulpina
ca la lumanarica (Verbascum phlomoides)
- concrescute la baza in cazul frunzelor opuse care isi
unesc bazele limbului ca la frunza de caprifoi (Lonicera
caprifolium)
 Anexele foliare
• În anumite cazuri, pe lângă părţile
componente tipice, frunzele pot fi însoţite, la
baza lor, de nişte formaţiuni foliacee auxiliare,
cunoscute sub denumirea de anexe foliare
• Anexele foliare sunt:
- stipelele
- ligula
- ochrea
• Stipelele
• Apar la frunzele lipsite de teacă, sunt dispuse în perechi la
baza peţiolului, sunt în general mai mici decât frunzele, dar
uneori pot avea o formă asemănătoare acestora
• La multe plante stipelele raman la stadiul de solzi membranosi
care cad in timpul deschiderii mugurilor (ca la tei, fag, carpen)
• Stipelele care cad odata cu frunzele se numesc stipele
persistente
• La maces (Rosa canina) sunt alungite si concrescute cu baza
petiolului; la mazare (Pisum sativum) sunt mai mari decat
foliolele si au un rol asimilator, la salcam (Robinia
pseudacacia) stipelele s-au transformat in spini, iar la Smilax
in carcei
• Ligula
• este o formaţiune membranoasă prezentă la
plantele prevăzute cu teacă şi limb;
• La Poaceae ligula este strans lipita de tulpina
si are rolul de a impiedica patrunderea apei si
daunatorilor in spatiul dintre tulpina si teaca
• Ochrea
• Este o anexă caracteristică plantelor din
familia Polygonaceae, fiind o formaţiune de o
consistenţă membranoasă, de formă conică
(sau de cornet), ce înveleşte baza internodiilor
şi peţiolul frunzei ce se prinde la acest nod.
 Dispozitia frunzelor pe tulpina
FILOTAXIA
• Frunzele se prind pe tulpina la noduri
• La plantele cu internoduri foarte apropiate frunzele
par prinse la acelasi nod (papadie, ciubotica cucului,
sfecla) si se numesc frunze radicale sau in rozeta
spre deosebire de cele ale tulpinilor cu internodii mai
lungi care se numesc frunze caulinare
• Prezinta frunzele bazale dispuse in rozeta: Arnica
montana, Centaurium umbellatum, Plantago
lanceolata si numai in primul an de vegetatie speciile
de Digitalis si chimionul (Carum carvi)
• Dispozitia frunzelor pe tulpina poate sa fie :
- alterna
- opusa
- verticilata
• Dispozitia alterna se intalneste la numeroase plante ca alun, fag, stejar, la
care la un nod se prinde o singura frunza care alterneaza cu cele ale
nodurilor superioare
• In cazul dispozitiei opuse la un nod se prind cate 2 frunze asezate fata in
fata ca la Lamiaceae la care frunzele de la 2 noduri suprapuse se
incruciseaza dupa un unghi de 90o si se numeste dispozitie decusata ca de
ex la urzica moarta (Lamium album)
• In cazul dispozitiei in verticil la un nod se prind 3 sau mai mule frunze ,
cate 3 se prind la leandru, ienupar, la dalac cate 4; la sanziene si vinarita se
prind mai multe frunze intre care insa si numeroase stipele conforme cu
frunzele
 Tipuri de frunze in dezvoltarea
ontogenetica

• Cotiledoane
• Catafile
• Nomofile
• Hipsofile
 Cotiledoanele

• Se gasesc inca din seminte si nu iau nastere ca in cazul celorlalte 3

categorii de frunze din primordiile conului vegetativ
• La unele plante semiparazite ca vascul (Viscum album) sau parazite
ca tortelul (Cuscuta) lupoaia (Lathrea squamaria) semintele sunt
lipsite de cotiledoane
• Numarul cotiledoanelor este de 1 la Monocotiledonate (Liliatae) 2
la Dicotiledonate (Magnoliatae) si 2-15 la Gymnosperme
(Pynophyta)
• La cele mai multe plante cotiledoanele sunt groase si servesc la
depozitarea substantelor de rezerva, iar la Monocotiledonate ca
organe de absorbtie
• Pe masura ce plantula se dezvolta substantele de rezerva sunt
consumate cotiledoanele se sbarcesc si cad
• O scurta perioada pot indeplinii functia de fotosinteza
 Catafilele
• Se mai numesc si frunze inferioare si in ordinea aparitiei
urmeaza dupa cotiledoane, dar iau nastere din primordiile
foliare situate la partea inferioara a conului vegetativ
• Au marime mai redusa si forma mai simpla
• Exemple de catafile sunt reprezentate de:
- solzii mugurilor,
- frunzele reduse ale rizomilor, tuberculilor si ale bulbilor
solzosi
• Au rol protector de aparare a conului vegetativ, ale
primordiilor foliare avand peretele epidermei ingrosat si
produc secretia unor rezine si gume pe partea lor interna
 Nomofilele
• Sunt frunze adevarate adaptate functiilor
specifice acestora
 Hipsofilele
• Se mai numesc si frunze superioare
• Apar ultimele pe tulpina si sunt legate de aparitia florilor si a
inflorescentelor
• Sunt forme reduse de nomofile si sunt reprezentate de:
- bracteile de la baza florilor si inflorescentelor,
- spata Aracaeelor,
- glumele si glumelele Poaceaelor
- la Apiaceae la baza umbelei simple este prezent
involucelul, iar la baza umbelei compuse involucrul
- cupa prezenta la baza fructelor de stejar, fag, alun,
castan comestibil
Glumele la samanta de orz
 Variatii in marimea si dispozitia frunzelor
pe tulpina
• Anizofilia consta in
insertia la acelasi nod a
unor frunze diferite ca
marime ce apar mai
ales pe ramurile
plagiotrope ; ex:
matraguna - Atropa
belladonna
• Heterofilia se refera la aparitia pe aceeasi tulpina sau pe ramuri diferite
ale aceleeasi plante a unor frunze diferite ca forma;
• acest fenomen apare mai frecvent la plantele acvatice ca de exemplu :
- Ranunculus aquatilis - dimorfism foliar cu frunze submerse
filiforme si palmatlobate la suprafata apei
- Sagittaria sagittifolia – trimorfism foliar cu frunze aeriene sagitate,
frunze plutitoare reniforme iar cele submerse in forma de panglica
- Morus alba (dudul) – polimorfism foliar; pe aceesi ramura se prind
mai multe tipuri de frunze
- Hedera helix (iedera) – dimorfism foliar; ramurile sterile poarta
frunze palmatlobate, iar ramurile fertile poarta frunze ovate
- Papaver somniferum (mac); frunzele bazale sunt petiolate, cele
superioare sunt sesile, amplexicaule
Ranunculus aquatilis
Sagittaria sagittifolia
Morus alba
Hedera helix
• Mozaicul foliar apare mai frecvent la arbori, cu ramuri si
frunzis abundent si la plantele de umbra; ex:
- castanul salbatic (Aesculus hippocastanum)
- artar (Acer sp.)
• Frunze de marimi si varste diferite se ridica la aceeasi inaltime
si isi dispun limbul in acelasi plan in vederea realizarii in
conditii optime a fotosintezei; aceasta se datoreaza
plasticitatii petiolului care poate prezenta torsiuni, indoiri si
cresteri diferite;
• un asemenea fenomen se intalneste la plantele de
apartament (Begonia)
Aesculus hippocastanum
Acer sp.
Begonia sp.
 Nervațiunea frunzei
• Nervurile reprezintă totalitatea fascicolelor conducătoare
libero-lemnoase ce străbat limbul foliar și care sunt mai
aparente pe partea inferioară a frunzei
• Există o nervura principală mai dezvoltată situată în partea
mediană a limbului foliar și altele secundare, terțiare ce se
desprind de pe aceasta
• modul cum se ramifică și cum sunt dispuse nervurile în frunză
se numește nervațiune fiind un caracter important în
clasificarea plantelor, caracteristică unor grupuri sistematice
mari cum sunt Dicotiledonatele (Magnoliatae) si
Monocotiledonatele (Liliatae)
• După cum frunzele prezintă una sau mai multe nervuri
principale, frunzele pot fi cu o singură nervură principală și cu
mai multe nervuri principale
• Frunzele cu o singura nervura principala pot fi:
- uninerve care poseda o singura nervura (frunza
de pin – Pinus silvestris)
- penatinerve – nervatiune caracteristica
dicotiledonatelor, la care de pe nervura principala
pornesc la nivele diferite de o parte si de alta nervuri
secundare
- palmatinerve la care nervurile secundare
pornesc la baza celei principale (artar, vita de vie)
• Frunzele cu mai multe nervuri principale apartin
in general Monocotiledonatelor, avand 3-5 sau
mai multe nervuri dispuse arcuat sau paralel
intre ele
• La Ginkgo biloba nervurile principale sunt
numeroase si se ramifica terminal dichotomic
 Dimensiunile frunzelor
• Variaza de la cativa cm sau zeci de cm pana la cativa
m cum au cele mai mari frunze
• Cele mai mari frunze se intalnesc la Victoria regia
originara din America de Sud dar care se cultiva si la
noi in bazinele din serele calde al caror diametru
ajunge la cca 2 m
• Frunza palmierului brazilian Raphia taedigera are
dimensiuni de 20 m lungime / 12 m latime
• In climatul nostru cele mai mari frunze le prezinta
captalanul (Petasites albus) si brusturele (Arctium
lappa)
Victoria regia
Raphia taedigera
 Petasites albus

Petasites hybridus
Arctium lappa
• Dupa varsta frunzele se pot clasifica in:
- monociclice: se schimba dupa fiecare perioada de vegetatie, cum este
cazul arborilor si a altor plante din climatul nostru la care frunzele traiesc
cateva luni
- holociclice traiesc un an, schimbandu-se in fiecare iarna cum este cazul
plantelor Anemone hepatica, pochivnic (Asarum europaeum)
- pleiociclice traiesc mai multe perioade de vegetatie cum este cazul
frunzelor de pin (Pinus silvestris 1-5 ani), brad (Abies alba 2-8 ani), molid (Picea
abies 5-10 ani)
• Plantele cu frunzele pururea verzi (sempervirescente) isi schimba si ele
frunzele dar pe rand, la cativa ani, astfel ca numai aparent sunt
neschimbatoare cum este cazul de ex. la frunzele de dafin (Laurus nobilis),
leandru (Nerium oleander)
• Singura planta la care frunzele au aceeasi durata de viata cu a tulpinii este
Welwitschia mirabilis un gimnosperm african cu durata de cca 100 ani
 Frunze metamorfozate
Adaptarea frunzei la mediu
• Prin adaptarea frunzelor la indeplinirea altor functii
decat cele caracteristice acestui organ, se produc
transformari morfologice si structurale incat cu greu
se mai poate observa originea lor foliara
• Numeroase frunze sunt metamorfozate in organe
florale
• Alte metamorfoze sunt reprezentate de frunzele
protectoare, agatatoare, plutitoare, frunze reduse si
frunze transformate in capcane pentru prins insecte
 Frunzele protectoare
• Sunt cele care s-au transformat in spini
• Ex: frunza de dracila (Berberis vulgaris) la care principalele
nervuri au dat nastere la spini
• In alte cazuri numai varful lobilor se transforma in spini; ex:
- palamida (Cirsium arvense)
- holera (Xanthium spinosum)
• Numai stipele ex: frunza de salcam (Robinia pseudacacia)
• Frunze transformate in spini apar si pe tulpinile plantelor
desertice din familia Cactaceae si Euphorbiaceae
Berberis vulgaris
Cirsium arvense
Xanthium spinosum
 Frunze agatatoare
• Sunt acelea care s-au transformat in carcei si servesc
la sustinerea plantei pe suport
• La planta Lathyrus aphaca intreaga frunza se
transforma in carcei rolul de fotosinteza fiind preluat
de stipelele foliacee mari.
• La planta Gloriosa carceii provin din transformarea
numai la varful limbului
• La mazare doar ultimele doua foliole se transforma in
carcei
• La curpen (Clematis vitalba) carceii provin din
transformarea petiolurilor
Lathyrus aphaca Gloriosa superba
 Frunze plutitoare
• Se intalnesc la plantele acvatice
• acestea isi dezvolta mult suprafata limbului
foliar,
• Dezvolta tesuturile mecanice si aerifere
• Ex: speciile de nuferi (Nimphaea, Nuphar),
Victoria regia, Eichornia cassipes, la aceasta
din urma petiolul foarte mult dilatat este
format din tesuturi aerifere
 Frunze reduse
• Sunt cele
transformate in
solzi cum se
intalnesc pe
suprafata
rizomilor si
tuberculilor sau
la plantele de
saraturi Salicornia herbacea
 Frunze transformate in capcane de prins
insecte
• Se intalnesc la plantele carnivore si sunt adaptate pentru prins
insecte, cu care aceste plante se hranesc
• La roua cerului (Drosera rotundifolia) care creste in mlastinile
noastre de turba frunzele poarta peri glandulari digestivi, de
forma maciucata, lipiciosi datorita secretiei unui lichid
stralucitor in bataia soarelui
• Fiind prevazuti si cu tesuturi senzitive acesti peri la cea mai
mica atingere se apleaca si imobilizeaza micile insecte
vizitatoare pe care apoi le digera
• la alte plante insectivore otratelul de balta (Utricularia
vulgaris) si la Aldrovanda unele frunze s-au transformat in
adevarate supape
• O adaptare interesanta o prezinta limbul frunzei de Nepenthes
care are forma unei urne uriase de prins insecte, acoperita de
un capacel
DROSERA ROTUNDIFOLIA – roua
cerului
Utricularia vulgaris – otratelul de
balta
Aldrovanda

Nepenthes
 Anatomia frunzei
• Structura anatomică a frunzei reflectă adaptarea acestui organ
vegetativ pentru îndeplinirea funcțiilor specifice, iar urmărind
structura sa de la frunza simplă a Bryophytelor la cea complexă a
Angiospermelor se constată și o evoluție filogenetică a acestei
structuri.

Structura frunzei la Bryophytae

• Este lipsita de tesuturi conducatoare si de stomate

• Exista 3 tipuri de structuri anatomice:
- Funaria
- Polytrichum
- Sphagnum
 Tipul Funaria
• Intalnit la Funaria higrometrica
• Frunza are o structura foarte
simpla
• Limbul este solziform si alcatuit
dintr-un singur strat de celule
parenchimatice in care se
gasesc grauncioare de clorofila
• In regiunea mediana se afla cu
2 straturi de celule in plus intre
care se gasesc celule
prozenchimatice cu peretii usor
lignificati si care asigura atat
rolul de sustinere cat si de
conducere
 Tipul Polytrichum
• Se intalneste la Polytrichum commune
• Marginile limbului sunt formate dintr-un singur strat de
celule ce prezinta in interior grauncioare de clorofila
• In regiunea mediana este pluristratificat si poarta la partea
superioara o serie de lame dispuse perpendicular pe
epiderma formate din 2-3 celule suprapuse care servesc
atat fotosintezei cat si absorbtiei apei prin capilaritate
• Pe timp de seceta marginile limbului se curbeaza spre
partea superioara acoperind lamele si impiedica astfel
pierderile de apa
• Celulele prozenchimatice din partea mediana a frunzei,
care este pluristratificata servesc atat conducerii cat si
sustinerii
Polytrichum commune
 Tipul Sphagnum
• Se intalneste la muschiul de turba – Sphagnum
• Exista o adaptare specifica la conditiile de viata a plantei
• Frunza este formata dintr-un singur strat de celule,
diferentiate in 2 categorii :
- clorociste – celule clorofilene ce contin grauncioare de
clorofila sunt lungi, inguste si vii, dispuse intr-o retea
- hialociste – celule hialine, mai mari, in forma de burduf
cu peretii ingrosati inelat si spiralat si prezinta pori; acestea
sunt celule moarte si servesc la inmagazinarea apei pe care o
cedeaza celulelor vii, planta fiind lipsita de rizoizi
 Structura frunzei la Pteridophytae
• Se mai numeste si fronda
• Se observa prezenta unor tesuturi diferentiate caracteristice
frunzei:
- 2 epiderme cu stomate numai pe cea inferioara
- un mezofil
- tesuturi conducatoare
• Mezofilul este format dintr-un tesut omogen
• Tesuturile mecanice sunt bine dezvoltate
• Nervatiunea poate fi ramificata penat sau palmat si cuprinde
fascicole conducatoare de tip hadrocentric
 Structura frunzei la Gymnospermae
• Se observa adaptarea acestora la conditiile de clima aspra in
care traiesc
• Forma aciculara a frunzelor reduce mult suprafata acestora
ceea ce este avantajos in anotimpul rece cand absorbtia
radiculara este inexistenta
• De asemenea peretii celulelor epidermice sunt foarte
ingrosati si acoperiti la exterior cu ceara.
• Sub epiderma se găseşte un strat de celule hipodermice,
scIerificate, stomatele sunt adâncite pâna la nivelul
hipodermei sau chiar a mezofilului si au peretii externi
acoperiti cu ceara; Prin această adaptare se reduce foarte
mult transpiratia.
• Structura celulelor mezofilului este o alta adaptare utila
pentru fotosinteza, conducând la cresterea suprafetei celulare
pe care se dispun cloroplastele si cresterea numarului
acestora intr-o celula.
• Frunza de pin (Pinus silvestris ) are o forma semicirculară
pe sectiune transversala,
• Cu partea superioară (ventrală) plana,
• Epiderma are toate celulele cu peretii ingrosati
hipoderma continua, intreruptă doar Ia nivelul
stomatelor, este unistratificată cu exceptia celor două
colturi unde este pluristratificata.
• Stomatele sunt de tip xeromorf, puternic cerificate pe
peretii externi, adâncite la nivelul hipodermei si o
camera substomatică la nivelul primului strat de celuIe
ale mezofilului.
• Mezofilul este acătuit dintr-un parenchim asimilator septat,
peretele celular trimite spre interior perpendicular pe fetele
sale mai multe pliuri sau septe prin care se mareste foarte
mult suprafata internă a celulei pe care se dispun un număr
mai mare de cloroplaste.
• Imediat sub hipodermă se găsesc incluse 5 canale secretoare
rezinifere, formate dintr-un strat de celule secretoare,
protejate de un strat de celule sclerenchimatice.
• In partea centrala a frunzei se găsesc două fascicole
conducătoare inconjurate de un endoderm comun care
delimitează un parenchim de transfuzie lipsit de cloroplaste si
care are rolul de a asigura legătura intre parenchimul
asimilator si tesuturile conducatoare ale celor doua fascicole
de tip colateral deschis, având tesutul lemnos orientat spre
partea plana (superioara) iar liberul spre partea curbată
(inferioară) a frunzei.
Structura frunzei la Angiospermae
• La Angiospermae frunza este diferențiată în limb, pețiol și teacă
• În structura limbului la frunzele de Angiospermae întâlnim mai multe
categorii de țesuturi:
– De apărare:
• Epidermele
• Perii
• Stomatele
– Asimilator – mezofilul frunzei
– Conducător – fascicolele conducătoare care se ramifică și alcătuiesc
nervațiunea frunzei
– Mecanice
• Sclerenchim - în cadrul fascicolelor conducătoare pe care le protejează
• Colenchim – subepidermic în dreptul nervurilor
– Secretoare
• Canale secretoare – frunzele de Apiaceae
• Buzunare secretoare – frunza de eucalipt Eucalytus globulus, sunătoare (Hypericum
perforatum)
• Celule secretoare izolate cu secreția intracelulară – frunza de dafin (Laurus nobilis)
• Țesuturi aerifere la plantele acvatice
• Țesuturi acvifere - la frunza de Arundo donax,
trestia de mare
• Celule cu rol mecanic izolat de tipul
sclereidelor sau idioblastelor - frunza de ceai
(Thea sinensis), nufăr (Nimphea sau Nuphar)
 Ţesuturi de apărare din structura
anatomică a frunzei
• Epiderma este formată dintr-un singur strat de
celule cu pereții exteriori bombați, aceștia putând
fi cutinizați, cerificați sau mineralizați
• Celulele epidermei sunt vii, fără cloroplaste, sunt
strâns legate între ele și cu țesuturi subjacente
• La foarte puține plante epiderma este
pluristratificată - Ficus elastica, Peperomia, caz
în care numai stratul exterior are rol în apărare
celelalte servesc pentru înmagazinarea apei.
 Ţesuturi de apărare din structura
anatomică a frunzei
• Stomatele reprezintă formatiuni ale epidermei care au rolul de a permite
efectuarea schimburilor gazoase între frunză și mediu, în procesul de
fotosinteză, respirație si transpirație.
• Cunoscând alcătuirea histologică a celulelor stomatei ne putem explica
modul de efectuare a mișcărilor de închidere a acestora.
– prezența grăuncioarelor de clorofilă,
– pereții inegal îngroșați
– modificarea permeabilitătii membranelor sale
• sunt factorii cei mai importanti in determinarea acestor miscari
• pe timpul zilei, sinteza hidratilor de carbon prin fotosinteză
(monozaharide) determină cresterea turgescentei celulare datorită unui
curent endosmotic deschiderea ostiolei, pe când in timpul noptii aceste
glucide sunt polimerizate in amidon, inactiv osmotic, celulele isi pierd
turgescenta si ostiola se inchide.
• Numărul stomatelor este cuprins intre 30-300/mm2 dar pot să ajungă
până la 700/mm2
• După prezenta stomatelor pe cele două epiderme
există
– frunze hipostomatice cu stomate numai pe epiderma
inferioară (fag, stejar, mar, tei),
– frunze bistomatice cu stomate pe ambele epiderme (grâu,
porumb, mazăre, fasole, dovleac),
– frunze epistomatice cu stomate dispuse numai pe
epiderma superioară, ca la plantele acvatice cu frunze
plutitoare (ex. la nufăr)
– frunze astomatice lipsite de stomate ca la frunzele
plantelor acvatice submerse.
• Nivelul Ia care se găsesc dispuse stomatele fata de nivelul
epidermei este strâns legat de conditiile ecologice in care
trăieste planta.
• La cele mai multe plante stomatele sunt dispuse la acelasi
nivel cu epiderma
• la frunzele plantelor ce trăiesc in conditii aride, cu temperaturi
excesive, ridicate sau coborâte, stomatele se găsesc dispuse
sub nivelul epidermei sau chiar in cripte,
• pe când la plantele de umbra si in conditii de umiditate
crescuta stomatele se găsesc plasate deasupra nivelului
epidermei ( Anemone nemorosa) sau chiar sustinute pe o
mica ridicătură mult iesita in relief ca la frunzele de dovleac
(Cucurbita pepo)
 Ţesuturi asimilatoare din structura
anatomică a frunzei
• Mezofilul frunzei este cuprins între cele 2 epiderme și este
reprezentat de un parenchim asimilator sau clorenchim
• La majoritatea plantelor mezofilul este diferențiat într-un
parenchim palisadic sub epiderma superioară și un
parenchim lacunos dispus spre epiderma inferioară
• Parenchimul palisadic este format din celule cilindric
alungite, dispuse perpendicular pe suprafața epidermei
superioare, sunt strâns unite între ele, dar pot fi observate
adesea între ele meaturi în lungimea celulelor
• Celulele parenchimului palisadic conțin numeroase
cloroplaste dispuse în șiruri perpendiculare pe suprafața
epidermei, în direcția luminii incidente asigurându-de prin
această dispoziție protecția față de lumina prea intensă.
• Parenchimul lacunos situat sub epiderma inferioară este
format din celule oval-rotunjite sau chiar ramificate, lasând
între ele mari lacune aerifere în legătură cu camera
substomatică
• Aceste celule conțin un număr mai redus de cloroplaste
decât cele ale țesutului palisadic
• Celulele acestui țesut asigură legătura și circulația
substanțelor între celulele parenchimului palisadic și vasele
conducătoare ale fascicolelor frunzei de care sunt strâns
unite
• Din cauza numărului mai redus de cloroplaste și a marilor
lacune aerifere ale acestui țesut, partea inferioară a frunzei
pare de un verde mai deschis decât cea superioară
 Ţesutul conducător din structura
anatomică a frunzei
• Este reprezentat de fascicolele conducătoare libero-lemnoase care alcătuiesc
nervațiunea frunzei
• Prin țesuturile conducătoare se asigură circulația rapidă atât a sevei brute cât și a
celei elaborate
• Țesuturile mecanice ce însoțesc deobicei țesuturile conducătoare asigură funcția
de susținere a acestora și totodată a frunzei
• În fiecare fascicol de tip colateral închis, țesutul lemnos este orientat spre partea
superioară, iar cel liberian spre partea inferioară
• La plantele cu fascicole de tip bicolateral în tulpină și fascicolele din frunză sunt de
aces tip
• Dispunerea celor 2 țesuturi lemnos și liberian, în fascicolele conducătoare ale
frunzei corespunde poziției pe care acestea o au în tulpină și ramificației acestora
prin pețiol în frunză
• Pe măsură ce nervurile se ramifică, devenind de ordin superior, dimensiunile lor se
reduc tot mai mult și își simplifică structura
• Primele dispar țesuturile mecanice, apoi partea liberiană, ultimele fiind traheile
sau traheidele spiralate
• Pe marginea limbului foliar acestea se anastomozează,
formând o rețea, alteori se termină liber în formă de deget
de mănușă, iar în cazul frunzelor cu hidatode pasive
terminațiile nervurilor ajung în țesutul acvifer al acestora
• Conturul exterior al nervurii principale este foarte variabil și
prezintă interes pentru determinarea speciilor
• Frecvent nervura mediană proeminează puternic la partea
inferioară a limbului
• La partea superioară se poate observa fie o depresiune ca
la degetarul roșu, fie o proeminență mai puțin accentuată
decât cea de la partea inferioară
• Există și cazuri în care nervura mediană abia depășește
nivelul epidermei (Eucalyptus)
 Tipuri ecologice de structură a
limbului foliar
• Structura mezofilului depinde de condițiile de
mediu în care trăiește planta, în primul rând
de poziția pe care o are limbul foliar față de
razele solare
• din acest punct de vedere distingem 3
structuri anatomice ale limbului foliar:
– bifacială
– ecvifacială
– omogenă
 Frunze cu structură bifacială
• Reprezintă tipul cel mai răspândit la Magnoliatae și la multe dintre
Liliatae care au limbul foliar dispus într-o poziție mai mult sau mai
puțin apropiată de orizontală, ceea ce determină ca partea
superioară a limbului foliar să fie expusă direct razelor solare, în
timp ce partea inferioară este umbrită
• Ca urmare a acestui fapt mezofilul este diferențiat în parenchim
palisadic spre partea superioară și parenchim lacunos spre partea
inferioară
• Aproximativ 80% din cloroplaste sunt repartizate în parenchimul
palisadic și doar 20% în cel lacunos
• Numărul straturilor de celule din parenchimul palisadic este
variabil, de la:
– unul ca la frunza de lucernă și piciorul cocoșului,
– două la leandru și migdal,
– trei sau mai multe la lămâi, portocal, strugurele ursului
• Stomatele se găsesc în
proporție mai mare pe
partea infrioară a frunzei
sau chiar exclusiv pe
această parte
• Având în vedere această
diferențiere, astfel de
frunze se numesc cu
structură bifacială, adică
cu două fețe
 Frunze cu structură ecvifacială
• Prezintă sub ambele epiderme parenchim palisadic
• Această diferențiere se datorește poziției mai mult sau mai puțin
verticale pe care o are limbul foliar astfel că ambele fețe ale sale
sunt la fel luminate de razele solare
• Numărul straturilor de parenchim palisadic este variabil, în funcție
de specie, dar de obicei numărul acestora este de 2-3 pe fiecare
parte
• Între cele 2 straturi de parenchim palisadic se găsește un parenchim
omogen care conține un număr redus de cloroplaste și în care sunt
incluse fascicolele conducătoare ale frunzei.
• Astfel de structură ecvifacială se întâlnește la garoafă (Dianthus
carthusianorum), eucalipt (Eucalytus globulus)
• Stomatele sunt dispuse pe ambele epiderme
 Frunze cu structură omogenă
• Aparțin plantelor care trăiesc la
umbră, în condiții de
intensitate foarte redusă a
luminii, ca de exemplu frunzele
plantelor din interiorul pădurii
(ferigi, măcrișul iepurelui,
lăcrămioare) la care întregul
mezofil este alcătuit numai din
celule izodiametrice sau oval –
rotunjite cu puține cloroplaste
și cu spații intercelulare
• Lipsa iluminării directe de
razele solare nu permite deci
diferențierea unui țesut
palisadic, astfel că mezofilul
pare omogen
Frunzele plantelor acvatice submerse
• Prezintă o structură mai simplă
• Epiderma lor este lipsită de
stomate, dar prezintă
cloroplaste - o excepție în
structura frunzei
• Mezofilul este redus ca volum și
adăpostește un țesut aerifer sub
forma unor mari lacune, iar
celulele lor, cu aspect omogen
conțin puține cloroplaste
• Țesutul conducător este redus,
în special cel lemnos, iar
țesuturile mecanice lipsesc
 Structura frunzelor de lumină și de
umbră
• În structura frunzei se mai pot observa și alte variații chiar
la aceeași specie, în funcție de gradul de iluminare
• Astfel în funcție de factorul lumină frunzele diferă ca
mărime, formă, grosime și structură
• Frunzele de lumină sunt mai mici, mai rigide, mai groase și
mai verzi, iar cele de umbră sunt mai mari, mai subțiri și de
un verde mai deschis
• Pe plan structural frunzele de lumină au epiderma cu
pereții mai groși, numărul stomatelor este mai mare
• Deosebirea cea mai mare se referă la numărul de straturi ce
alcătuiesc parenchimul palisadic și numărul de cloroplaste
care este mult mai mare la frunzele de lumină
Detalii morfo-anatomice ale frunzei utilizate pentru
stabilirea identitatii produselor vegetale medicinale
lnsulita vasculară
• reprezintă numărul de perimetre delimitate de ramificatiile
nervurilor vizibile pe partea inferioară a limbulul foliar.
• Mărimea si densitatea acestor perimetre diferă in functie de:
– tipul de nervatiune
– dimensiunea frunzelor,
– pozitia sistematică.
• Insulita vasculară se observă la microscop pe un preparat cu frunza
integrală clarificată sau tratată cu un colorant vital pentru
evidentierea fascicolelor conducătoare
• Observatia se efectuează in partea centrală a limbulul si se numără
perimetrele intregi de pe două laturi ale unul careu de 1 mm2.
Indicele stomatic
• Reprezinta raportul dintre numarul de stomate si celule epidermice pe o
unitate de suprafata (1 mm2) a unei epiderme foliare.
• Si in acest caz preparatul se efectuează pe material vegetal (fragmente de
frunze) clarificat cu cloralhidrat, inclus in glicerină-apă (1:1) si se
calculează media mai multor determinări de pe partea inferioară a
frunzelor hipostomatice.
Ratia palisadică
• reprezintă numărul mediu de celule palisadice ce se găsesc sub o celulă
epidermică.
• Determinarea se efectuează pe preparate clarificate dar se urmăreste
epiderma superioară a frunzei sub care se găsesc celulele parenchimului
palisadic facându-se media mai multor determinări in zona mediană a
frunzei.
 Mecanismul caderii frunzelor
• La majoritatea plantelor din zona temperată frunzele sunt caduce toamna
• Caderea frunzelor se datoreste formării unei pături de celule, numită
pătură separatoare speciala continuată de o patura protectoare
(suberificată) care va evita uscarea tesuturilor dupa căderea petiolului.
• Pătura separatoare este formată din unul sau mai multe straturi de celule
alcătuind o lama transversala ingustă, care se intinde peste toate
tesuturile de la baza petiolului, cu exceptia tesutului conducător lemnos.
• La căderea frunzelor această zonă se gelifică intre două straturi si frunza
mai rămâne prinsă doar prin tesutul conducător lemnos.
• Sub actiunea gravitatiei sau a vântului se rupe si cade, vasele lemnoase se
obtureaza prin formarea de tile, iar celelalte tesuturi sunt protejate prin
aparitia unui suber de cicatrizare, situat sub pătura separatoare. Căderea
frunzelor trebuie interpretată ca o adaptare a plantelor la mediu, prin care
se evită pierderea apei, prin transpiratia frunzei, in perioada sezonului
rece când apa nu mai poate fi absorbită de rădăcină.
 Frunza ca sursa de medicament
• Produsul vegetal medicinal care provine din frunză
poartă denumirea de folium.
• In Farmacopeea Română ed. X sunt oficinale 7
produse vegetale medicinale provenite din frunze:
– Althaeae folium
– Belladonnae folium
– Crataegi folium cum flore
– Digitalis purpureae folium
– Eucalypti folium
– Menthae folium
– Cynarae folium
• În farmacopeea europeană sunt oficinale 19
produse vegetale medicinale provenite din
frunze
 Althaeae folium
• Frunzele de Althaea officinalis L.
(nalbă mare)
• Compoziţie:
– Mucilagii, flavone, zaharoză,
proteine
• Acţiuni:
– Emolient, demulcent, anti-
inflamator în afecţiuni ale căilor
respiratorii
 Belladonnae folium
• Frunzele de Atropa belladonna L.
(mătrăgună)
• Compoziţie:
– Alcaloizi tropanici (atropină,
hiosciamină)
• Acţiuni:
– Parasimpatolitic: midriatic,
antispasmodic, antisecretor
(salivar, gastric), bronhodilatator,
bradicardizant
 Betulae folium
• Frunzele de Betula pendula Roth.
şi/sau Betula pubescens Ehrh.
(mesteacăn), precum şi hibrizii lor
• Compoziţie:
– Saponine, flavonoide
• Acţiuni:
– Diuretic, antireumatic, antiseptic
 Boldi folium
• Frunzele de Peumus boldus
Molina
• Compoziţie:
– Alcaloizi izochinolici (boldina),
ulei volatil, flavonoide
• Acţiuni:
– Coleretic, stimulent digestiv,
antispastic, antioxidant
 Crataegi folium cum flore
• Ramurile uscate cu flori şi frunze de
Crataegus monogyna Jacq. (Lindm.)
(păducel) sau Crataegus levigata
(Poir.) D.C. (sin. Crataegus
oxyacanta L.) sau hibrizii lor
• Compoziţie:
– Flavonoide (cvercetol, kaempferol,
vitexin), proantociani, triterpene
• Acţiuni:
– Sedativ, hipotensiv, vasodilatator
coronarian, bradicardizant
 Cynarae folium
• Frunzele de Cynara scolymus L.
(anghinare)
• Compoziţie:
– Acizi fenil-propanici (cinarină, acid
clorogenic, acid cafeic), flavonoide
(cinarozidă), substanțe amare
(cinaropicrină)
• Acţiuni:
– Colagog, coleretic, hepatoprotector,
hipocolesterolemiant, diuretic,
antiaterosclerotic, detoxifiant hepatic
 Digitalis purpureae folium
• Frunzele de Digitalis purpurea L.
(degeţel roşu)
• Compoziţie:
– Glicozide cardiotonice (digitoxine),
saponine steroidice (digitonină)
• Acţiuni:
– Cardiotonic, diuretic,
antiaritmic, antiedematos.
 Eucalypti folium
• Frunzele de Eucalyptus
globulus Labill. (eucalipt)
• Compoziţie:
– Ulei volatil (eucaliptol), tanin,
flavonoide, substanțe amare
• Acţiuni:
– Dezinfectant, bactericid,
expectorant în afecţiuni
pectorale, tonic amar,
hipoglicemiant
 Fraxini folium
• Frunzele de Fraxinus excelsior L.
sau Fraxinus oxyphylla M. Bieb.
(frasin)
• Compoziţie:
– Acizi fenil-propanici, cumarine
(fraxetol, fraxozida), iridoide,
flavonoide, triterpene
• Acţiuni:
– Diuretice, laxative, antiinflamatoare,
analgezice
 Ginkgonis folium
• Frunzele de Ginkgo biloba L.
(arborele pagodelor)
• Compoziţie:
– Flavonoide (ginkgetina), acizi
organici, compuşi terpenici
• Acţiuni:
– Neurotropic, antioxidant
cerebral, vasodilatator la nivelul
arterelor, venelor si capilarelor,
antitrombotic, activator al
circulaţiei sanguine
 Hamamelidis folium
• Frunzele de Hamamelis
virginiana L. (hamamelis)
• Compoziţie:
– Taninuri, flavonoide, ulei
esenţial
• Acţiuni:
– Astringent, hemostatic,
antiinflamator, antimicrobian,
vasoconstrictor, vasoprotector
 Hederae folium
• Frunzele de Hedera helix L.
(iederă)
• Compoziţie:
– Saponine triterpenice, flavonoide
(rutozida), acizi fenil-propanici (acid
cafeic şi clorogenic)
• Acţiuni:
– Expectorant, antiinflamator,
antireumatic, analgezic, antispastic
bronşic (intern), antiulcerativ,
anticelulitic (extern)
 Melissae folium
• Frunzele de Melissa officinalis L.
(roiniţă)
• Compoziţie:
– ulei volatil (citral, citronelal, geraniol,
nerol), tanin, compuși fenil propanici
(acid cafeic, clorogenic, rosmarinic).
• Acţiuni:
– antispastic, sedativ, coleretic,
carminativ, stomahic, antiviral,
aromatizant, cicatrizant
 Menthae piperitae folium
• Frunzele de Mentha x piperita L.
(mentă)
• Compoziţie:
– Ulei volatil (mentol), flavone, tanin,
compuşi fenil propanici
• Acţiuni:
– stomahic, carminativ, antiemetic,
spasmolitic, colagog-coleretic,
astringent, bactericid,
descongestionant al căilor
respiratorii, antipruriginos
 Orthosiphonis folium
• Frunzele de Orthosiphon stamineus
Benth. (O. aristatus Miq.; O. spicatus
Bak.) (ceai de java)
• Compoziţie:
– Substante minerale, compuși terpenici,
flavone, acid litospermic
• Acţiuni:
– Antihipertensiv, diuretic, antireumatic,
antiinflamator
 Salviae trilobae folium
• Frunzele de Salvia triloba L.
(Salvia fruticosa Mill.)
• Compoziţie:
– Uleiuri volatile (camfor, cineol),
flavonoide, acizi fenolici,
compuși terpenici, substanțe
amare
• Acţiuni:
– Antiinflamator, diuretic, sedativ,
hipoglicemiant, digestiv
 Sennae folium
• Frunzele de Cassia senna L. (C.
acutifolia Delile) sau C. angustifolia
Vahl (senna, siminichie) sau
amestecul celor două specii
• Compoziţie:
– Glicozide hidroxiantracenice (senozide),
mucilagii, flavonoide
• Acţiuni:
– Laxativă-purgativă (în funcţie de doză)
 Urticae folium
• Frunzele de Urtica dioica L.
(urzică) sau Urtica urens L.
(urzică mică) sau
amestecul celor două
• Compoziţie:
– Acizi fenil propanici,
carotenoide, clorofile
• Acţiuni:
– Diuretic
 Uvae ursi folium
• Frunzele de Arctostaphylos uva-
ursi (L.) Spreng. (strugurii ursului)
• Compoziţie:
– glicozide fenolice (arbutozida –
aglicon: hidrochinona), flavone,
taninuri, triterpene (acid ursolic,
uvaol)
• Acţiuni:
– Dezinfectant al căilor urinare
(arbutozida se scindează formând
hidrochinona cu acțiune
antibacteriană), astringent, diuretic.