BIOCHIMIE

CURS 1
Șef lucrări dr. Ing. Zugravu Constanța-Laura
 • Cap. 1. Obiectul biochimiei
• Cap. 2. Compoziția chimică generală a organismului vegetal
• Cap. 3. Glucidele
• Cap. 4. Lipidele
• Cap .5. Protidele
• Cap. 6. Acizii nucleici
• Cap. 7. Enzimele

Cuprins • Cap. 8. Vitaminele

• Cap.9.Fitohormonii,retardanții,inhibitorii, pigmenții
vegetali,fitoncidele
• Cap.10. Metabolismul glucidelor
• Cap.11. Metabolismul lipidelor
• Cap.12.Metabolismul protidelor
•
CURS INTRODUCTIV

• Bibliografie
• Obiectul biochimiei. Considerații generale
• Compoziția chimică generală a organismelor vegetale
• Substanțele anorganice
• - apa - caracteristici structurale și rol biochimic
• - sărurile minerale
Obiectul biochimiei

• Biochimia - este disciplina care se ocupă cu studierea compoziției chimice a organismelor vii în
corelație cu procesele biologice; este o disciplină experimentală care studiază procesele
biologice cu ajutorul unor metode chimice și fizico-chimice.
• Ea caută să stabilească substratul biochimic și mecanismele intime care stau la baza
fenomenelor biologice.
• Procesele biologice normale sau patologice nu pot fi dirijate și înțelese fără o cunoaștere
temeinică a mecanismelor biochimice care stau la baza lor.
• Ereditatea și variabilitatea, formarea soiurilor și speciilor noi cu potențial ridicat de producție,
rezistente la boli și dăunători, bine adaptate la condițiile pedoclimatice, cu conținut ridicat de
substanțe biologice active, pot fi studiate și supuse voinței omului numai pe baza unor cercetări
biochimice aprofundate, în vederea valorificării în industria alimentară, farmaceutică, în
medicină și cosmetică.
• Biochimia vegetală este știința care cercetează fenomenele biologice ale organismelor
vegetale cu ajutorul metodelor chimice de analiză, urmărind stabilirea compoziției
chimice a organismelor vegetale.
• Studiul biochimiei se impune cu necesitate pentru specialiștii în domeniul agriculturii,
horticulturii, silviculturii, farmaciei în vederea cunoașterii și dirijării metabolismului
plantelor în funcție de cerințele oamenilor.
• Biochimia vegetală este o disciplină care face legătura dintre științele fitobiologice și
științele care studiază materia lipsită de viață. Studiul biochimiei vegetale face apel la
chimia anorganică, organică, chimie fizică și coloidală, chimia analitică dar și la științele
biologice (anatomie, fiziologie, embriologie, patologie, ecologie) și se bazează pe analiză
și sinteză.
• De exemplu, structura și funcțiunile substanțelor organice, izomeria, cinetica dinamică, echilibrul chimic, ce
reprezintă probleme de studiu ale chimiei, prezintă implicații biochimice de importanță fundamentală. Prin
metodele chimice de analiză și sinteză, împreună cu metodele biologice, s-a stabilit constituția chimică a materiei
vii și s-au sintetizat numeroase substanțe biochimice (aminoacizi, polipeptide, colesterol, vitamine, hormoni...).
• Cu toată varietatea și complexitatea chimică a organismelor, materia vie este alcătuită după principii unitare.
• Dimensiunile componenților celulari- aceștia nu alcătuiesc o serie continuă, mărimea și complexitatea
biomoleculelor nu variază treptat. Organismul vegetal conține un număr relativ redus de biomolecule cu
dimensiuni reduse: monozaharide, aminoacizi, nucleotide, acizi grași, alcooli numite biomolecule
primordiale care se obțin ca urmare a utilizării elementelor nutritive procurate din mediu. Pentru obținerea
lor au loc o diversitate mare de reacții chimice. Majoritatea constituenților celulari sunt macromolecule cu
greutăți de ordinul sutelor de mii și al milioanelor: ele se obțin prin policondensarea moleculelor
primordiale și sunt: proteine, acizi nucleici, polizaharide, lipide complexe. Reacțiile de formare a
biomoleculelor mari se petrec cu randament maxim într-un dispozitiv operațional deosebit de simplu prin
care dimensiunile moleculelor cresc treptat.
 • Caracterul specific - biomoleculele primordiale sunt identice la toate formele vii, iar macromoleculele de proteine și acizi
nucleici sunt constituenți specifici.
• Ereditatea - varietatea și specificitatea formelor și permanența peste generații.
•
• Materia vie se găsește sub formă de:
• organisme vegetale;
• organisme animale;
• microorganisme.
• Spre deosebire de corpurile nevii organismele vii au capacitatea de regenerare și autoregenerare datorită unui înalt grad de
complexitate și organizare a materiei vii; aceasta reaslizează un permanent schimb de substanțe și de energie cu mediul extern.
• Schimbul permanent de substanțe șI de energie dintre organismele vii și mediul extern se realizează printr-un ansamblu de
procese biochimice și bioenergetice care poartă denumirea de metabolism.
• Cea mai mică unitate structural funcțională a materiei vii care poate desfășura un metabolism este celula.
• Celula vegetală, în general, este constituită din structuri subcelulare, care
pot fi împărțite în două grupe:
• structuri celulare cu aspect general și funcțiuni biologice constante (nucleu,
citoplasmă, membrane plasmatice, etc);
• structuri subcelulare cu aspect, prezență și importanță variabile (aparatul lui
Golgi, paraplasma, etc).
• Celula vegetală este sediul unei activități biochimice intense și permanente
denumită metabolism celular.
•
• Metabolismul celular reprezintă unitatea a două procese complexe, contradictorii și
interdependente care se întrețin în mod reciproc pe baza schimbului de substanțe cu
mediul exterior. Aceste două procese sunt:
• anabolismul (asimilația) sau biosinteza substanțelor biochimice necesare pentru
constituirea și reînoirea materiei vii a organismului;
• -catabolismul (dezasimilația) sau degradarea substanțelor biochimice de rezervă și de
constituție ale organismului, cu eliberare de energie și produși de dejecție care se elimină
în mediul exterior sau se izolează în anumite regiuni ale celulelor.
• Întreținerea morfologiei organismelor, creșterea și dezvoltarea acestora implică un anumit
consum de energie. Sursa principală care alimentează cu energie întreaga biosferă este
soarele.
• Anabolismul celulelor vegetale cu clorofilă se realizează, în esență, printr-un proces
complex de convertire a energiei luminoase (solare) în energie chimică și de transformare a
apei și a dioxidului de carbon din mediul înconjurîtor în structuri moleculare de natură
organică (fructoză),proces cunoscut sub numele de fotosinteză.
• Catabolismul celulelor vegetale se realizează prin reacții de oxidoreducere ce reprezintă
procesul cunoscut sub numele de respirație celulară; catabolismul este producătorul de
energie necesară în anabolism și alte procese fizico-chimice (dizolvarea și transportul
substanțelor, menținerea constantă a temperaturii etc).
• Anabolismul și catabolismul sunt procese vitale, de importanță fundamentală, care asigură
autodezvoltarea și autoreînoirea materiei vii, cu condiția ca celula și întregul organism viu
să funcționeze ca sistem deschis care face un schimb permanent de substanțe cu mediul
înconjurător.
• Substanțele nutritive din mediul înconjurător, produșii metabolismului celular și
substanțele constitutive ale componentelor celulare, ale oricărui organism vegetal, animal
și bacterian, sunt structuri moleculare cu proprietăți biochimice, de aceea le-am numit la
începutul cursului biomolecule.
• În concluzie rezultă că obiectul biochimiei este studiul substanțelor constitutive ale
ființelor și metabolismul lor.
• Studiul biochimiei vegetale se împarte în două părți:
• - Studiul substanțelor constitutive ale celulelor vegetale;
• - Studiul metabolismului vegetal.
Compoziția chimică generală a organismelor vegetale

• Cunoașterea constituției chimice a materialului vegetal și a formării și degradării acestuia

în raport cu mediul exterior în care planta trăiește, precum și influența diferiților factori
naturali și artificiali asupra metabolismului vegetal, constituie o latură esențială în
pregătirea și formarea inginerului agronom.
• Numai prin cunoașterea modificărilor metabolice ale plantelor în funcție de anumite
condiții sau modificări pedoclimatice, agrotehnice, agrochimice, genetice, etc. se poate
acționa în mod eficient pentru a obține producții agricole maxime, de calitate superioară
și plante rezistente la boli, secetă, ger, săruri și alte condiții de stress.
• Materia vie este formată din două grupe principale de substanțe:
• Substanțe organice 5%
• Substanțe anorganice 95%
• Substanțele anorganice sunt reprezentate de apă și sărurile minerale. Plantele nu pot sintetiza substanțe
minerale de aceea le iau din mediul înconjurător, astfel compoziția lor este foarte asemănătoare cu a solului.
• Substanțele organice reprezintă componenta principală a organismelor vegetale.
• Ele pot fi sintetizate de plante din substanțe anorganice.
• Compoziția chimică a plantelor nu este întâmplătoare. Ea este rezultatul unui lung proces de evoluție în care apa
și elementele minerale au avut un rol însemnat. În mod normal în compoziția materialului vegetal intră 27
elemente numite elemente biogene. Dintre acestea un număr de 12 elemente participă la formarea
organismelor vegetale în proporție de 99%. Ele se numesc elemente plastice, macroelemente sau elemente de
constituție. Acestea sunt: C, H, O, N, P, S, Cl, Ka, Na, Ca, Mg, Si. Celelalte elemente se află în cantități foarte mici
sau în urme de aceea se numesc microelemente (Al, Fe, Mn, Cu, Zn, Co, Mo, B, I, Br etc). Dintre elementele
plastice C, H, O și N reprezintă aproximativ 95% din masa materialului vegetal uscat. Ultramicroelemente sunt
elementele care se găsesc în urme în organismul vegetal( unele sunt elemente radioactive ).
Substanțele anorganice
Apa

• Apa deține o importanță capitală în organizarea și funcționarea materiei vii ca urmare a

proporției mari în care se găsește și a multiplelor sale roluri pe care le exercită. Apa intră
în constituția tuturor celulelor și țesuturilor și ca solvent constituie mediul necesar în care
se desfășoară reacțiile biochimice. Apa permite stabilirea unor legături între diferite
substanțe, precum și între organism și mediu. Apa este o substanță bioenergetică
indispensabilă organismelor vii deci viața nu este posibilă în absența apei. De prezența și
cantitatea ei depind creșterea și dezvoltarea organismului vegetal. Activitatea vitală a
plantelor scade foarte mult când cantitatea de apă este sub valoarea sa normală.
• Rolul important al apei în procesele vitale ale organismului vegetal este determinat de proprietățile ei
fizico-chimice caracteristice, cum sunt:
• polaritatea moleculelor de apă, molecula apei fiind un dipol permanent;
• asocierea moleculelor de apă prin legături de hidrogen, care determină starea lichidă a apei la peste 0 0C,
densitatea maximă (1) a apei la 40C, structura afânată a gheții și plutirea ei la suprafața apei lichide;
• capacitatea calorică specifică ridicată (539 cal/gram) care determină inerția termică a apei adică
proprietatea apei de a se încălzi și de a se răci greu și de a-și păstra temperatura constantă;
• capacitatea de a dizolva substanțele organice și anorganice necesare organismului viu (aldoze, cetoze,
acizi, aminoacizi, alcooli, esteri, săruri minerale, oxigen, bioxid de carbon etc.) și formarea soluțiilor
moleculare și ionice;
• hidratarea ionilor și formarea cristalohidraților;
• adsorbția la suprafața particulelor coloidale și formarea solurilor coloidale;
• tensiunea superficială ridicată în raport cu alte lichide;
• difuziunea prin membrane și modificarea presiunii osmotice a soluțiilor de concentrații
diferite;
• constanta de ionizare foarte mic`;
• neutralitatea;
• caracterul amfoter, reacționând atât ca acid cât și ca bază;
• acțiunea hidrolitică asupra unor compuși organici și a unor săruri
• Având aceste proprietăți, apa îndeplinește în organismul vegetal următoarele roluri
• rol structural;
• constituie mediul ideal pentru unele reacții biochimice;
• participă la numeroase reacții de oxidoreducere și reacții de scindare a legăturilor covalente;
• este dizolvant pentru numeroase substanțe anorganice, organice și aer
• sub formă de soluție, vehiculează substanțele în organism (între celule, între țesuturi, între organe);
• participă la reglarea concentrației și a presiunii osmotice intra și extra celulare;
• alimentează procesele de fotosinteză cu hidrogen și furnizează în aer oxigen (O2);
• contribuie la procesele de termoreglare, transpirație, excreție.
Caracterul polar al apei

• Polarizarea moleculei de apă este determinată de faptul că atomul de oxigen care posedă
o electronegativitate mai pronunțată, tinde să atragă electroni de la cei doi atomi de
hidrogen. Perechile de electroni puși în comun între atomul de oxigen și atomii de
hidrogen sunt mai puternic atrase de nucleul mai mare al oxigenului (8 protoni)
decât nucleele atomilor de hidrogen (1 p). Astfel că oxigenul dobândește o ușoară sarcină
negativă s-, iar cei doi atomi de hidrogen sarcini slab pozitive s+. Deci electronii celor două
legături covalente se distribuie inegal, determinând o asimetrie electrică. Molecula apei
devine o moleculă polară și se comportă ca un dipol:
Molecula de apă
O 2s-

s+ H 1040 30’ H s+
• Multe din însușiirile deosebite ale moleculei de apă sunt datorate acestei proprietăți. Spre
exemplu apa este un excelent solvent și exercită un puternic efect de hidratare asupra
numeroaselor componente biochimice care se găsesc în stare ionizată.
• Moleculele de apă se orientează în jurul anionilor și cationilor formând straturi de
molecule polare care contribuie la anularea interacțiunii electrostatice dintre ioni și
implicit menținerea lor în stare dizolvată în mediu apos.
Stratul de
hidratare
format în jurul
cationilor și
anionilor
• Capacitatea unui solvent de a izola ioni cu sarcini electrice diferite este
exprimată prin constanta dielectrică (D) a mediului respectiv. Forța de
atracție dintre ioni (F), cu sarcinile (q+) și (q-) separați printr-o distanță (r)
este dată de relația:

• Din această relație rezultă că forța de atracție este redusă în medii cu D

foarte mare. Apa are o constantă dielectrică foarte mare.
• Datorită faptului că sunt dipoli, moleculele de apă se asociază în 3, 4, 6
(funcție de starea de agregare). Atracția nu este electrostatică simplă ci
este dată de legături chimice numite legături de hidrogen:
•
•
• Regiunea pozitivă a moleculei atrage și leagă electrostatic partea negativă a altei
molecule. Însă din cauza marii afinități pentru electroni a oxigenului, în fiecare moleculă
dubletele sunt puternic deplasate către atomul de oxigen, iar atomul de hidrogen rămâne
practic fără sferă electronică, aproape H+. Din această cauză și fiind foarte mic hidrogenul
care a fost atras de oxigenul altei molecule nu este respins de învelișul electronic al
oxigenului din această moleculă ci pătrunde în domeniul lui formând legătura de
hidrogen.
• Legătura de hidrogen este foarte slabă în comparație cu celelalte legături chimice (energia
de desfacere: 4 - 7 kcal/mol față de legătura covalentă dintre atomii moleculei de apă care
este de 50 - 100 kcal/mol).
• Existența legăturilor de hidrogen determină o serie de proprietăți particulare ale
apei: punctul de fierbere ridicat, căldură mare de evaporare, căldură specifică
ridicat` (15-160C) proprietăți care reprezintă importanță deosebită pentru organism.
• Punțile de hidrogen se pot stabili și între moleculele apei și molecule neionizate de
tipul proteinelor, acizilor nucleici, polizaharidelor, deci și macromoleculele se pot
hidrata.
• După proveniență, apa din organismul vegetal poate fi:
• apă exogenă - provine din exterior - sol și aer
• apă endogenă - provine din reacțiile biochimice de oxidare a compușilor organici
(glucide, lipide, etc) care au loc în procesul catabolismului celular.
• Apa din organismele vegetale se prezintă în stare lichidă, în cantitatea cea mai mare
și în stare de vapori într-o cantitate mult mai mică. Apa în stare de vapori se află în
spațiile intercelulare și provine din apa lichidă intracelulară prin evaporare.
• Apa în stare lichidă se află în celulele tuturor organelor și țesuturilor vegetale și se
prezintă sub formă de apă liberă și apă legată.
• Apa liberă reprezintă cea mai mare parte din apa celulară și este
localizată în special în vacuole (aproximativ 75%) și în cantitate mai mică
în membrana celulară, citoplasma și restul structurilor subcelulare.
• Apa legată, în cantitate mai mică, răspândită și ea în toate structurile
subcelulare se prezintă sub formă de:
• apa adsorbită la suprafața particulelor coloidale protoplasmei celulare
• apa de hidratare a ionilor din soluția coloidală a protoplasmei
• apa de cristalizare a unor săruri izolate în anumite regiuni ale celulelor.
• Apa în stare de vapori și apa liberă pot fi eliminate din celulele vegetale
prin simpla uscare a materialului vegetal în aer, iar apa legată poate fi
eliminată practic în totalitate numai prin uscarea materialului vegetal,
mai multe ore, în etuvă, la temperatura de 1050C.
• Apa liberă își păstrează proprietățile obișnuite în timp ce apa legată are
proprietăți diferite (nu îngheață nici la -600C).
• Raportul dintre cantitatea de apă introdusă și cantitatea de apă eliminată
din organismul vegetal în cursul unui metabolism normal este aproximativ
egal cu 1 și menținerea acestui raport este asigurată prin fenomenele fizice
de osmoză a soluțiilor extra și intracelulare și prin fenomene de adsorbții la
suprafața particulelor coloidale ale protoplasmei.
• Procesele osmotice, la rândul lor, sunt reglate fie printr-un aport de săruri
minerale în interiorul organismului vegetal, fie prin eliminarea de apă din
organism în mediul exterior și invers.
• Un aport excesiv de săruri, respectiv o eliminare excesivă de săruri din
organismul vegetal, sunt asociate cu un aport excesiv de apă, respectiv cu o
eliminare excesivă de apă din organismul vegetal.
• Aportul excesiv de apă duce la fenomenul de turgescență a celulelor iar
eliminarea excesivă de apă duce la fenomenul de plasmoliză a celulelor. În
condiții normale de umiditate se stabilește un echilibru între cantitatea de
apă celulară și cantitatea de săruri.
• Cantitatea totală de apă din materialul vegetal (vapori+apă liberă+apă legată) se determină gravimetric
prin cântărirea materialului vegetal înainte și după uscarea lui la 105 0C (până la greutate constantă) și
se raportează la 100 g material proaspăt recoltat. Cantitatea de apă din 100 g material proaspăt
reprezintă umiditatea în g% (U%) și 100 - U reprezintă substanța uscată corespunzătoare la 100 g material
vegetal.
• Cantitatea de apă din organismul vegetal depinde de felul plantei, perioada de vegetație, vârsta plantei,
umiditatea solului și a aerului, de natura țesutului și a organului vegetal etc.
• De exemplu: în semințe 7-15%, în frunze verzi 80-85%, în tuberculi și rădăcini până la 90%.
• Țesuturile tinere conțin o cantitate mai mare de apă decât cele bătrâne. Cantitatea de apă scade cu vârsta
ca urmare a creșterii conținutului de materie organică.
• Țesuturile fiziologice active conțin o cantitate mai mare de apă decât țesuturile de susținere sau de
protecție.
• În perioada de secetă plantele se ofilesc pe când în regim normal de precipitații
rămân turgescente. Cantitatea de apă din plante depinde de raportul existent între
cantitatea de apă absorbită și cea eliminată prin transpirație.
• Conținutul de apă din plantă suferă variațiile: ziua scade, noaptea crește – conținut
maxim spre dimineață.
• Exemple:
• frunzele plantelor erbacee 90 - 94%
• frunzele plantelor lemnoase 45 - 70%
• fructele zemoase 85 - 95%
• fructele consistente 40 - 60%
• Semințele de graminee 13 - 15%
• Semințele oleaginoase 7 - 9%
• lemn și părți ..... 30 - 35%
• Dintre fructele zemoase se menționează pepenii, merele, strugurii. Tulpini:
salata
• Cantitatea de substanță uscată depinde de natura și vârsta plantei și de felul
organismului și furnizează informații importante asupra conținutului global
de substanțe minerale și organice ale materialului analizat.
• Substanța uscată reprezintă, în medie, circa 10% din rădăcini, 15-20% în
frunze și 85-93% în semințe (din materialul verde).
• Prin arderea substanței vegetale uscate și calcinarea la 450-5000C se elimină
compușii organici sub formă de CO2 și H2O și alte substanțe gazoase și
rămâne cenușa.
• Cantitatea de cenuță rezultată prin arderea materialului vegetal depinde de
asemenea de felul și vârsta plantei, de felul organului, de starea fiziologică a
plantei și dă informații asupra conținutului de săruri minerale din materialul
analizat.
• Dintre organele plantelor frunzele sunt cele mai bogate în cenușă (până la 20%). Conținutul de cenușă crește cu vârsta acestora
știut fiind că plantele elimină substanțele minerale prin frunze.
• Semințele au conținut mai mic de cenușă: 1,2 - 5% din s.u., tuberculii de cartofi 2-6%.
• În cenușa plantelor s-au identificat peste 60 de elemente care se găsesc sub formă de ioni sau săruri ale acizilor anorganici (azotați,
carbonați, clorul, fosfați, sulfați, silicați) și organici (oxalați, citrați, tartrați).
• Raportul dintre anioni și cationi în cenușă rămâne neschimbat indiferent de condițiile exterioare.
• Substanțe cu caracter acid: P2O5, SO3, CO2, SiO2, HCl. Substanțe cu caracter bazic: K2O, Na2O, CaO, MgO, Fe2O3.
• Cenușa are un caracter bazic din cauza prezenței în cantitate mare a carbonaților și fosfaților alcalini. Sărurile acizilor organici se
transformă în carbonați prin calcinare.
Sărurile minerale

• După cantitatea în care se află și după rolul pe care îl îndeplinesc în celulele vegetale, sărurile minerale se împart în două grupe:
• săruri cu elemente plastice (cu macroelemente) formate din:
• Cationi
• Anioni
• săruri cu microelemente:
• cationi
• anioni
• Compuși organo-minerali
• cu elemente metalice:
• cu elemente nemetalice:
• În general sărurile cu macroelemente îndeplinesc un rol plastic în structurile celulare și subcelulare, participă la procesele
osmotice intercelulare, participă la menținerea echilibrului hidric al organismului vegetal și la schimbul de apă cu mediul iar
microelementele intră în structura enzimelor oxido-reducătoare unde îndeplinesc roluri catalitice.
• Cele 12 elemente plastice au următoarele concentrații și roluri:
• Carbonul: intră în constituția tuturor compușilor organici din plante - 48-5% din s.u. CO2 din aer este folosit de către plante în procesul de fotosinteză pentru sinteza
glucidelor.
• Hidrogenul: 6-7% din s.u. Se găsește în toate substanțele organice și în apa din organism. Participă la reacțiile de oxidoreducere.
• Oxigenul - în majoritatea constituenților organismelor vegetale, în proporție de 21-23%. Ia parte la procesele de oxidoreducere.
• Azotul - unul din elementele constitutive ale protidelor - la protidele vegetale 16%. În plante concentrația este de 1,4 - 1,6%.
• Fosforul - intră în compoziția unor compuși cu rol biologic foarte important ca: enzime, lipide complexe, ATP; intervine în procesele de diviziune celulară,
fotosinteză; se găsește în concentrație de 0,1-1,1%.
• Sulful: intră în constituția unor proteine, enzime, vitamine - 0,02 - 1,8% din s.u. Are rol important în creșterea și dezvoltarea plantelor.
• Clorul - favorizează depunerea amidonului, formarea taninurilor. Excesul este dăunător.
• Potasiul - rol catalitic în fotosinteză și acumularea glucidelor, activează unele enzime în sinteza proteinelor, favorizează absorbția apei prin rădăcinile plantelor și
stimulează procesul general de creștere și reproducere.
• Sodiul - analog potasiului. În lipsa potasiului Na preia unele funcțiuni. Exces
• Calciul - constituent important al protoplasmei ]i reprezintă un element indispensabil. Participă la absorbția apei în rădăcini, accelerarea transpirației și activarea
unor enzime (lipaze, esteraze, debidrogenaze). Lipsa Ca împiedică creșterea și micșorează rezistența la secetă și ger.
• Magneziul - rol plastic și catalitic. Participă la formarea moleculelor de clorofilă, activează numeroase enzime (fosfataza,
carboxilaza, aminopeptidaza, lecitinaza), fixează fosforul ca fosfat de magneziu și de unde poate fi ușor asimilat în biosinteza
acizilor nucleici și nucleotidelor enzimatice, a esterilor fosfatici ai glucidelor.
• Siliciul - joacă un rol important în formarea scheletelor și tulpinilor unor plante și sub formă de silicați coloidali favorizează
mobilizarea și asimilarea fosforului.
• Dintre microelemente vorbim despre:
• Zincul – intră în compoziția carboxilazei, stabilește legătura dintre enzime și substrat, este implicat în biosinteza clorofilei,
triptifanului, auxinelor, participă la reglarea schimbului de apă cu mediul.
• Cuprul - intră în structura oxidazei, activează și polifenol oxidaza, este implicat în fotosinteză și biosinteza vitaminei C, protejează
unele enzime față de acțiunea toxică a unor metale (Mo), în cantități mari favorizează dezvoltarea microorganismelor fixatoare
de azot.
• Fierul - intră în alcătuirea unor enzime de oxidoreducere (catalaza), favorizează creșterea (orz, pomi, viță de vie).
• Manganul - influențează activitatea enzimelor în procesul fotosintezei vitamina C, a glucidelor, protidelor. Carența duce la
acumularea unor compuși toxici și la scăderea s.u.
• Cobaltul - intră în compoziția vitaminei B12 care are un rol important în biosinteza catenelor de
carbon, protejează enzimele, factor de creștere.
• Aluminiul - manifestă acțiune toxică în cantități mari și favorabilă în cantități mici. Absența sa
împiedică acumularea amidonului și absorbția calciului și a magneziului din sol.
• Borul - stimulează activitatea unor enzime, neutralizează toxicitatea unor elemente în exces,
favorizează dezvoltarea mo la nodozități și fixarea azotului din aer. Carența se manifestă la
pomi.
• Rol important au și: F, I, Mo, Va, Cs, Li. Microelemente = catalitice
• De mare importanță este menținerea unui raport relativ constant în celule și
țesuturi, între concentrația diferitelor grupe de elemente chimice. Unele elemente au o acțiune
fiziologică antagonistă, altele se pot substitui în mod reciproc.
• Dezechilibrul "balanței ionice" determină modificări în reacțiile biochimice din celule,
modificări în permeabilitatea, vâscozitatea și conductibilitatea protoplasmei.
• Un element se consideră esențial dacă, prin îndepărtarea lui din mediul de ,planta și
întrerupe creșterea. Acest aspect constituie un argument c`, în dezvoltarea filogenetic` a
plantei elementul respectiv a participat la realizarea unor procese metabolice însemnate.
Un element, de asemenea, se consider` esențial dacă are o funcție specifică și nu poate fi
înlocuit. Sunt importante și elementele care anihilează toxicitatea unor elemente sau care
înlocuiesc unele elemente care lipsesc.
• Sub aspectul nutriției plantelor importanță deosebită prezintă: azotul, fosforul și potasiul.
Pentru obținerea de recolte mari aceste elemente se administrează sub formă de
îngrățăminte.
• Plantele își iau substanțele minerale din aer, apă și sol. Din aer iau CO2 pentru fotosinteză,
O2 pentru respirație, azot.
• Substanțele minerale din plante se transformă parțial în compuși organici, restul fiind
returnate mediului prin căderea frunzelor.
• Analiza elementelor minerale se face din cenușă prin flanfotometria, spectrofotometria,
fotocolometria, cromatografia, polarografia, etc.
• Plantele contribuie într-o proporție însemnată la circuitul elementelor în natură.
• Material vegetal
• - apa - umiditatea
• - s.u. – substanțe organice
• - cenușa- indicator sintetic