Sari la conținut

Arată/ascunde bara laterală

Wikipediaenciclopedia liberă
Căutare în Wikipedia
Creare cont

Unelte personale

Cuprins ascunde
Început
Distribuție geografică

Clasificare și limbi înrudite

Graiuri
Istorie

Influența altor limbi

Vocabular

Gramatică
Sunete

Ortografie

Româna liturgică
Coduri internaționale SIL și ISO 639-x
Tastatura de computer pentru limba română
Note
Bibliografie
Lectură suplimentară
Vezi și
Legături externe

Limba română

Articol
Discuție
Lectură
Modificare
Modificare sursă
Istoric
limbă romanică, limba de stat a României
Nuvola apps kpdf recolored.png
Această pagină conține ghilimele diferite de cele recomandate („ ”).
Sunteți invitat să faceți corecturile necesare, dacă doriți.
Question book-4.svg
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a
afirmațiilor pe care le conține.

Calitatea informațiilor sau a exprimării din acest articol sau secțiune trebuie
îmbunătățită.
Consultați manualul de stil și îndrumarul, apoi dați o mână de ajutor.
Română
românește
Limba română
Pronunție /roˈmɨnə/
Vorbită în Austria
Canada
Israel
Italia
Germania
Republica Moldova
România
Rusia
Serbia (Voivodina)
Spania
Statele Unite
Ucraina
Ungaria
Regiuni Europa de Sud-Est
Număr de vorbitori 23,6 milioane (limbă maternă) și 4 milioane (limbă străină)
[1] (locul 40)
Limbă-mamă Latină
Sistem de scriere Alfabetul latin (variantă românească)
Tipologie lingvistică Limbă flexionară
SVO
Clasificare
Limbi indo-europene
Italice
Romanice
Orientale
Romanic balcanic
Română
Statut oficial și codificare
Limbă oficială în România
Republica Moldova
Voivodina ( Serbia)
Uniunea Europeană,
Uniunea Latină
(v. Listă)
Organ de
reglementare Academia Română Modificați la Wikidata
ISO 639-1 ro
ISO 639-2 (B) rum
(T) ron
ISO 639-3
(cel mai
răspândit dialect) ron
Extras
Declarația Universală a Drepturilor Omului – articolul 1
Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt
înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele
în spiritul fraternității.
Tatăl nostru

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău, vie împărăția Ta,
facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate
zilele, dă-ne-o nouă astăzi. Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi
iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel
rău. Căci a Ta este împărăția, puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a
Sfântului Duh, acum și pururi și în vecii vecilor. Amin.
Răspândire în lume
Lumea românofonă națională oficială minoritate națională minoritate UE
Lumea românofonă
 națională oficială minoritate națională minoritate UE
Puteți vizita Wikipedia în Română.
Această pagină poate conține caractere Unicode
Modifică date / text Consultați documentația formatului
Limba română este o limbă indo-europeană din grupul italic și din subgrupul
oriental al limbilor romanice. Printre limbile romanice, româna este a cincea după
numărul de vorbitori, în urma spaniolei, portughezei, francezei și italienei. Din
motive de diferențiere tipologică, româna mai este numită în lingvistica comparată
limba dacoromână sau dialectul dacoromân. De asemenea, este înregistrată ca limbă
de stat atât în România, cât și în Republica Moldova, unde circa 75% din populație
o consideră limbă maternă (inclusiv sub denumirea de „limba moldovenească”).

Limba română este vorbită în toată lumea de 28 de milioane de persoane, dintre care
circa 24 de milioane o au ca limbă maternă.[2] Din numărul total de vorbitori,
peste 17 milioane[3] se află în România, unde româna (dialectul dacoromân) este
limbă oficială și, conform recensământului populației din 2011, este limbă maternă
pentru peste 90% din populație. Limba română este una dintre cele șase limbi
oficiale ale Provinciei Autonome Voivodina (Serbia). De asemenea este limbă
oficială sau administrativă în câteva comunități și organizații internaționale,
precum Uniunea Latină sau Uniunea Europeană (de la 1 ianuarie 2007).

Distribuție geografică
Articole principale: Distribuția geografică a
care limba română este limbă oficială.
O vorbitoare de limba română, înregistrată în
Limba română este limba oficială și națională
Însuși numele țării semnifică etimologic aria
limbii române și Listă de țări în
România
în România și Republica Moldova.
lingvistică a limbii române.

[arată]
v • d • m
Limba română în lume

Zone majoritare

Zone minoritare sau bilingve

Țări și teritorii vorbitoare de limbă română

țară vorbitori
(%) vorbitori populație
(2012)
Terra 0.33% 23 623 890 7 035 000 000
România, Republica Moldova și țările vecine
oficială:
România 90.65% 17 263 561 19 043 767
Republica Moldova 2 76,5% 2 588 355 (2004) 3 383 332
Transnistria 3 31,9% 177 050 (2004) 555 500
Voivodina (Serbia) 1,5% 29 332 (2011) 2 031 992
co-oficială la nivel regional:
Ucraina 5 0,8% 327 703 (2001) 48 055 439
neoficială:
Timoc (Serbia) 4 5,0% 35 330 (2011) 712 050
Ungaria 0,14% 13 886 (2011) 9 937 628
Europa de Vest
neoficială:
Italia 1,32% 798 364 (2014) 60 600 000
Spania 1,70% 798 104 (2011) 46 815 916
Germania 0,37% 300 000 (2010) 81 799 600
Marea Britanie 0,12% 67 586 (2011) 58 789 194
Portugalia 0,50% 52 898 (2011) 10 561 614
Franța 0,07% 50 000 (2010) 65 350 000
Belgia 0,45% 45 877 (2012) 10 296 350
Austria 0,45% 36 000 (2010) 8 032 926
Grecia 0,36% 35 295 (2006) 9 903 268
Cipru 2,91% 24 376 (2011) 838 897
Irlanda 0,45% 20 625 (2011) 4 588 252
Restul Europei 0,07% 75 000 (2010) 114 050 000
Asia
neoficială:
Israel 2,86% 212 000 (2012) 7 412 200
Emiratele Arabe Unite 0,10% 5 000 (2010) 4 106 427
Kazahstan 1 0,1% 14 666 (2011) 14 953 126
Rusia 1 0,12% 159 601 (2011) 142 856 536
Japonia 0,002% 3 000 (2010) 126 659 683
Corea de Sud 0,0006% 300 (2010) 50 004 411
America
neoficială:
Canada 0,2% 110 000 (2006) 32 207 113
Statele Unite 6 0,11% 367 269 (2001) 281 421 906
Argentina 0,03% 13 000 (2010) 40 117 096
Venezuela 0,036% 10 000 (2010) 27 150 095
Brazilia 0,002% 4 000 (2010) 190 732 694
Pacific
neoficială:
Australia 0,09% 10 897 (2010) 21 507 717
Noua Zeelandă 0,08% 3 100 (2010) 4 027 947
Africa
neoficială:
Africa de Sud 0,007% 3 000 (2010) 44 819 778
1 Mulți sunt moldoveni, inclusiv deportați
2 Datele se referă la raioanele din dreapta Nistrului (fără Transnistria și
municipiul Tighina)
3 Independența Transnistriei nu este recunoscută
Oficial, aici limba se cheamă "moldovenească" și este scrisă în alfabetul chirilic
4 Împărțiți oficial în vlahi și români (v. Evoluția demografică a românilor din
Serbia)
5 În nordul Bucovinei 170 000, Bugeac 78 300, în Transcarpatia 31 800, în
teritorile de peste Nistru 48 000. [3]
6 U.S. Department of Commerce, Economics and Statistics Administration, U.S. CENSUS
BUREAU

În afară de România, limba română se mai vorbește în:

Republica Moldova, ca limbă oficială, fiind limba maternă pentru 2,5 milioane de
locuitori.
Regiunea Cernăuți, din Ucraina, ca limbă oficială la nivel local, fiind limba
maternă pentru peste 182.000 de locuitori, reprezentând 19,8% din întreaga
populație a regiunii.
Bugeac, din Ucraina, ca limbă oficială la nivel local, fiind limba maternă pentru
peste 80.000 de locuitori, reprezentând 13% din întreaga populație a regiunii.
Provincia Autonomă Voivodina, din Serbia, unde este limbă oficială.
Țările vecine cu România și Republica Moldova, adică: Ucraina, Ungaria, Serbia
(Valea Timocului) și Bulgaria.
Cea mai mare comunitate de vorbitori de limba română din Asia se găsește în Israel,
unde în 1995 limba română era vorbită de 5% din populație, emigrată din România și
fosta RSSM în Israel[4][5].
Româna este vorbită ca limbă străină de arabi din Orientul Mijlociu care au studiat
în România. Se estimează că aproape jumătate de milion de arabi din Orientul
Mijlociu au studiat în România în anii 1980 și cunosc limba română[6].
Prin deportări masive, în special ale românilor din RSS Moldovenească, româna a
devenit o limbă minoritară în: Azerbaidjan, Kazahstan, Kârgâzstan, Rusia,
Tadjikistan și Turkmenistan.
Vorbitori de limbă română se găsesc și în multe alte țări occidentale (datorită
emigrației), precum: Italia, Spania, Statele Unite, Canada, Franța, Portugalia,
Ciprul, Germania sau Australia (cf. români). Peste 3.000.000 de vorbitori de română
locuiesc legal în Europa și America de Nord[7].
Româna este una dintre cele cinci limbi în care sunt oficiate servicii religioase
în statul monastic Muntele Athos, o regiune autonomă din Grecia, fiind vorbită în
schiturile Prodromu și Lacu.
Denumirea limbii în Republica Moldova
Articol principal: limba moldovenească.
Deși limba română este denumită "moldovenească" în art. 13 din Constituția
Republicii Moldova, Curtea Constituțională a statuat că textul Declarației de
Independență — care denumește limba oficială ”română” — prevalează asupra
celorlalte norme constituționale[8].

În orice caz, identitatea limbii vorbite în România și Republica Moldova era

recunoscută încă de la reintroducerea alfabetului latin în 1989[9].

În URSS, limba română era numită moldovenească în documentele oficiale ale

autorităților sovietice, lucru care a revenit parțial în vigoare în Republica
Moldova și după 1994. Cei mai mulți lingviști nu recunosc existența unei limbi
moldovenești de sine stătătoare[10], deși au existat și voci venite în sprijinul
moldovenismului (cf. Vasile Stati). Identitatea dintre limbile română și
moldovenească este recunoscută în legislația republicii Moldova[11][12]. De
asemenea, Academia de Științe a Moldovei a afirmat în repetate rânduri că în
Constituția Republicii Moldova trebuie să fie stipulată, ca limbă oficială,
româna[13]. Totuși, în ciuda faptului că termenul românește pentru limba română
este atestat încă din secolul al XVI-lea în toate trei voievodatele Moldovei,
Transilvaniei și Țării Românești de către Francesco della Valle și alții, Legea cu
privire la concepția națională a Republicii Moldova (546/2003) sugerează că limba
română comună celor două națiuni are la bază „izvorul viu al graiului popular din
Moldova”[12]. Limba moldovenească a avut codurile proprii mo și mol în cadrul
standardului ISO 639, dar ele au fost suprimate în noiembrie 2008[14].

Româna ca a doua limbă și ca limbă străină

Limba română printre celelalte limbi romanice

Limba română ca limbă secundară în estul Europei

maternă

peste 3%

1-3%

sub 1%

n/a

Folosirea românei ca a doua limbă este întâlnită între minoritățile etnice din
România și Republica Moldova. În cadrul recensământului din 1979, desfășurat în RSS
Moldovenească, aproximativ 4% din populație a indicat româna/moldoveneasca ca a
doua limbă[15] . Rezultatele eurobarometrului de opinie 64.3/2005, desfășurat în
perioada noiembrie-decembrie 2005, arată că 4% dintre cetățenii români vorbesc
limba română ca limbă străină. Același sondaj arată că 1% din respondenții bulgari
și ciprioți, și 3% din cei maghiari sunt capabili să desfășoare o conversație în
limba română[16].
Româna este studiată și predată în unele țări est-europene, în care există
comunități semnificative românești, cum ar fi Serbia (Voivodina), Bulgaria, Ucraina
și Ungaria. Institutul Cultural Român (ICR) organizează încă din 1992 cursuri de
vară pentru perfecționarea cadrelor didactice care predau limba română în aceste
țări[17] . În unele școli bilingve, învață și membri ai altor comunități etnice
decât cea română, studiind româna ca limbă străină (de exemplu Liceul "Nicolae
Bălcescu" din Gyula, Ungaria).

Circa 400 000 de evrei vorbitori de limba română din România și circa 40 000 de
evrei din Republica Moldova au emigrat în Israel.

De asemenea 550.000-1.500.000 de germani originari din România, din care

majoritatea încă sunt cunoscători ai limbii române, trăiesc astăzi în Germania.

Cursuri de limba română ca limbă străină sunt organizate în instituții de

învățământ din 43 de țări ale lumii, cum ar fi Spania, Italia, Germania, Țările de
Jos, Statele Unite, Argentina, Mexic, Suedia, și altele[18].

Româna pe Internet
Chiar dacă limba engleză rămâne predominantă pe Internet, statisticile arată un
progres constant al principalelor limbi neolatine (franceza, italiana, portugheza,
româna și spaniola) în rețea. Un studiu realizat de Fundația Rețele și Dezvoltare
(Funredes) în colaborare cu Uniunea Latină[19], arată că între 1998 și 2005,
prezența limbilor neolatine pe Internet aproape s-a dublat, în timp ce engleza a
scăzut de la 75% la 45%. În anul 1998, prezența limbii române pe Internet era
cotată la 0,15%. Tendința limbii române a avut un parcurs neregulat, înregistrând o
scădere dramatică de la 0,21% în 2000 la 0,11% în 2003 (acest fapt se datorează și
anumitor schimbări operate în metodologia de realizare a studiului). Conform
statisticii, între luna februarie a anului 2003 și mai a anului 2007, prezența
limbii române pe Internet aproape s-a triplat atingând cota de 0,28%. Situația
celorlalte limbi romanice este prin comparație mai bună: prezența spaniolei în
Internet este de 3,80 la sută, a francezei de 4,41 la sută, a italienei de 2,66 la
sută și a portughezei de 1,39 la sută.

Valorile de prezență absolută nu constituie un indicator perfect al vigorii unei

limbi în cadrul rețelelor. Pentru a obține un rezultat semnificativ, valorile care
exprimă prezența limbilor pe Internet trebuie adaptate la dimensiunile prezenței
acestora în lumea reală. Astfel, luând în considerare numărul de vorbitori al
limbii române (estimat la 30 de milioane de Uniunea Latină, adică 0,45% din
populația mondială), se obține un coeficient de 0,62 pentru prezența ponderată a
limbii pe Internet (dublu față de 2005), față de 0,45 pentru limba portugheză sau
0,63 pentru limba spaniolă[20]. Acest coeficient este mai mic decât 1 în toate cele
trei cazuri, motiv pentru care este considerat redus.

Același studiu arată că există aproximativ 4,9 milioane de internauți românofoni,

adică aproape o șesime din totalul vorbitorilor de română și 0,4% din totalul
internauților. Potrivit Ministerului Dezvoltării Informaționale din Republica
Moldova, la începutul anului 2005, erau înregistrate 85 000 de domenii .ro și 7 200
de domenii .md[21][22].

Clasificare și limbi înrudite

Articol principal: limbi romanice orientale.

Distribuția mondială a vorbitorilor de limbă română după țara în care locuiesc.

Sunt luați în calcul numai vorbitorii nativi.
Limba română este o limbă romanică, din grupul italic al familiei de limbi indo-
europene, prezentând multe similarități cu limbile franceză, italiană, spaniolă,
portugheză, catalană și reto-romană.
Este general acceptată ideea că limba română s-a format atât la nord, cât și la sud
de cursul inferior al Dunării, înaintea sosirii triburilor slave în această zonă.
Limba română vorbită în nordul Dunării, în România și Republica Moldova, este
deseori numită limba dacoromână sau dialectul dacoromân, pentru a o deosebi de
celelalte trei limbi romanice de est[23]. Însă opinia că idiomurile aromân,
meglenoromân și istroromân ar fi limbi aparte și nu dialecte ale limbii române nu
este acceptată de majoritatea comunității științifice a lingviștilor romaniști.
[necesită citare]. Din însăși cercetarea materialului lingvistic din cele patru
dialecte reiese fără putință de tăgadă că nu poate fi vorba nici de „produsul” a
două sau mai multe popoare diferite (cum au impresia unii comentatori și
cercetători ai aromânilor), încît poate fi avansată cel puțin ipoteza originii
aromânilor în același teritoriu etnogenetic, la nord de liniile lingvistice propuse
de cercetătorii Skok și Jiřeček[necesită citare]. Cei mai mulți lingviști romaniști
consideră aceste trei idiomuri a fi dialecte ale aceleiași limbi[24]:

aromâna (var. armâna) sau macedoromâna, vorbită pe arii relativ largi din Republica
Macedonia de Nord, Albania, Grecia, Bulgaria, Serbia și România, unde există
importante comunități aromâne, mai ales în Dobrogea. Se presupune că despărțirea
dintre limba aromână și dacoromână s-a produs între secolele al IX-lea și al XII-
lea.
meglenita sau meglenoromâna, vorbită pe o arie relativ mică în regiunea Meglen din
sudul Peninsulei Balcanice. Se crede că meglenoromâna s-a separat mai târziu decât
aromâna, și anume aproximativ în secolul al XIV-lea, motiv pentru care asemănarea
cu limba română actuală este mai pregnantă.
istroromâna, vorbită în câteva sate din nord-estul peninsulei Istria din Croația,
geografic mult mai apropiată de Italia decât România, dar prezentând asemănări
evidente cu limba română. Comunitatea de istroromâni se pare că există aici
dinainte de secolul al XII-lea.
Toate aceste patru dialecte formează așa-numitul grup estic al limbilor romanice
(dalmata, o altă limbă din acest grup balcanic, a dispărut în secolul al XIX-lea).
Distincția dintre dialect și limbă este un subiect controversat în lingvistică, și
foarte adesea influențat de interese politice. Din acest motiv nu există un consens
în privința statutului celor patru limbi din grupul de est al limbilor romanice.
Numeroși cercetători, printre care și majoritatea lingviștilor români, susțin că
aceste limbi nu sunt altceva decât dialecte ale aceleiași limbi. Alți lingviști
afirmă că este vorba de patru limbi înrudite, dar separate. Un mic număr de
lingviști, mai ales din Grecia, susțin teoria potrivit căreia limba aromână nu s-a
desprins din limba română, ci s-a format independent prin romanizarea unei
populații grecești; această ipoteză este însă criticată de majoritatea
lingviștilor, deoarece nu explică o serie întreagă de caracteristici ale limbii
aromâne, ca de exemplu articolul hotărât enclitic[necesită citare]. Originea
istroromânei nu este înțeleasă în termenii clasici ai latinității post-romane și
continuă să provoace teoreticienii lingvisticii comparate indo-europene.

Vitalitatea limbilor înrudite

În timp ce limba română prezintă toate însușirile unei limbi de sine stătătoare cu
șanse indiscutabile de a continua să fie transmisă generațiilor viitoare, celelalte
trei limbi înrudite se află în diferite grade de pericol de dispariție:

Limba aromână se află în cea mai bună situație, având un număr relativ mare de
vorbitori estimat astăzi la circa 250 000 [4], dar duce lipsă de acceptarea ca
limbă minoritară oficială, de învățământ în limba maternă, de un organism de
reglementare echivalent Academiei Române, iar o mare parte din vorbitori sunt
bilingvi, cu o proporție îngrijorătoare de vorbitori pasivi în rândul tinerilor.
Situația meglenoromânei (vorbită în prezent de un număr mic de persoane, între 5
000 și 12 000[necesită citare]) și cea a istroromânei (care are sub 1 000 de
vorbitori[necesită citare]) este în schimb îngrijorătoare, lucru care a determinat
UNESCO să le includă pe lista limbilor aflate în mare pericol de dispariție[25].
Harta graiurilor românești
Graiuri
Articol principal: Listă de graiuri ale limbii române.
Unii lingviști consideră că există patru limbi romanice răsăritene: dacoromâna,
aromâna, istroromâna și meglenoromâna. Alții consideră că ele formează o singură
limbă, limba română, cu patru dialecte. Dacoromâna, fie că o socotim limbă în sine,
fie că o socotim un dialect al limbii române, nu este împărțită în dialecte, ci
cuprinde doar diverse graiuri, numite și subdialecte, cu diferențe minore de
pronunție și vocabular, dar inteligibile între ele. Graiurile limbii dacoromâne, în
afara românei standard, includ:

graiul ardelenesc;
graiul bănățean;
graiul crișean;
graiul bucovinean;
graiul moldovenesc;
graiul maramureșean;
graiul muntenesc;
graiul timocean[necesită citare]
Istorie
Question book-4.svg
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a
afirmațiilor pe care le conține.

Acuratețea acestui articol sau a acestei secțiuni este disputată

Vă rugăm să vedeți părerile exprimate în pagina de discuție înainte de a edita.
Articol principal: Istoria limbii române.

Harta Balcanilor cu regiunile locuite de români (vlahi)

Limba română a evoluat din latina orientală, contactul prelungit cu populațiile
slave fiind la originea unei părți importante din vocabular. În evul mediu și în
perioada premodernă au intrat în limbă un număr limitat de cuvinte maghiare,
turcice vechi, turcice otomane și grecești. O influență puternică a avut-o limba
franceză în secolul al XIX-lea.

Primele atestări

Cel mai vechi document păstrat, scris în limba română, este Scrisoarea lui Neacșu
de Câmpulung, datând din anul 1521. Folosește alfabetul chirilic greco-slavon
specific al limbii românești (și diferit de cel rusesc).
Folosirea numelui de română pentru limba noastră cea frumoasă[26], precum și a
numelui de români pentru a desemna vorbitorii acestei limbi, nu a așteptat
întemeierea statului România. Deși supușii voievodatelor se desemnau ca "ardeleni"
(sau "ungureni"), "moldoveni" sau "munteni", numele de "rumână" sau "rumâniască"
pentru limbă este atestat în timpul secolului al XVI-lea la mai mulți călători
străini[27], precum și în documente românești ca Palia de la Orăștie sau în
Letopisețul Țării Moldovei.

În 1534, Tranquillo Andronico nota că: Valachi nunc se Romanos vocant ("se numesc
români")[28]. Francesco della Valle scrie în 1532 că românii "se denumesc Romei în
limba lor", iar mai departe el citează expresia : "Sti rominest ?"[29]. După o
călătorie prin Țara Românească, Moldova și Transilvania, Ferrante Capecci relatează
prin 1575 că locuitorii acestor provincii se cheamă “românești” (romanesci)[30].
Pierre Lescalopier scrie în 1574 că cei care locuiesc în Moldova, Țara Românească
și cea mai mare parte a Transilvaniei, “se consideră adevărați urmași ai romanilor
și-și numesc limba “românește”, adică romana”[31]. Sasul ardelean Johann Lebel
scria, în 1542, că « Vlachi » se numeau între ei « Romuini »[32], iar cronicarul
polonez Stanislaw Orzechowski (Orichovius) notează, în 1554, că în limba lor «
walachii » se numesc « romini »[33]. Croatul Ante Verančić precizează, în 1570, că
« Vlahii » din Transilvania, Moldova și Țara Românească se desemnează ca « romani
»[34], iar maghiarul ardelean Martinus Szent-Ivany, în 1699, citează frazele: « Si
noi sentem Rumeni » ("Și noi suntem români") și « Noi sentem di sange Rumena »
("Noi suntem de sânge român")[35].

În Palia de la Orăștie (1581) scrie lămurit « ...că văzum cum toate limbile au și
înfluresc întru cuvintele slǎvite a lui Dumnezeu numai noi românii pre limbă nu
avem. Pentru aceia cu mare muncǎ scoasem de limba jidoveascǎ si greceascǎ si
srâbeascǎ pre limba româneascǎ 5 cărți ale lui Moisi prorocul si patru cărți și le
dăruim voo frați rumâni și le-au scris în cheltuială multǎ... și le-au dăruit voo
fraților români,... și le-au scris voo fraților români »[36] iar în Letopisețul
Țării Moldovei al cronicarului moldovean Grigore Ureche citim: « În Țara
Ardialului nu lăcuiesc numai unguri, ce și sași peste seamă de mulți și români
peste tot locul... »[37].

Deși se pot aduce argumente în favoarea unei atestări indirecte anterioare, cel mai
vechi document scris în limba română care ne-a parvenit este Scrisoarea lui Neacșu
din 1521. În aceasta, Neacșu de Câmpulung îi scria judelui brașovean despre
atacurile iminente ale turcilor. Scrisoarea era scrisă cu alfabetul chirilic
românesc, care a fost în uz (simplificat în secolul XIX) până în 1860. O primă
folosire a alfabetului latin este atestată printr-un document transilvănean, scris
după convențiile alfabetului maghiar la sfârșitul secolului XVI.

Procesul lent de instituționalizare a limbii române, ca limbă oficială folosită în

spațiul public, în literatură și în Biserică, a început cu sfârșitul secolului al
XV-lea și s-a finalizat în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, când
întrebuințarea sa ecleziastică se generalizase. Cele mai vechi texte românești de
natură literară sunt manuscrise religioase (Codicele Voronețean, Psaltirea
Scheiană), traduceri ale unor texte biblice elementare. Aceste documente sunt
considerate fie rezultate ale influențelor propagandistice ale diverselor
confesiuni creștine (precum luteranismul sau calvinismul), fie inițiative interne
ale călugărilor români de la Mănăstirea Săpânța-Peri din Maramureș de a se distanța
de influența episcopiei ucrainene de la Muncaci[38].

Limba rămâne relativ slab atestată în perioada modernă timpurie.

Iată mai jos un text de la începutul secolului XIX, care folosește o versiune
arhaică a alfabetului latin[necesită citare] (textul de mai jos pare să fie din
"Anaforaua" Sf. Vasile cel Mare, dar nu avem o sursă pentru versiunea sec. XIX):

Liturgiariu:
"Santu esci cu adeveritu, si présantu, si nu este mesura maretîei santîei tale, si
dreptu esci intru tóte lucrurile tale. Ca cu dreptate si cu multa sîlintia
adeverita, ne ai adusu tóte. Ca plasmuindu pe omu, si luandu terana d'in pamentu,
si cu tipulu teu cinstindulu, Dumnedieule, pusulu ai in raiulu resfaçului,
fogaduindui intru padia porunciloru tale, vieati'a ceea fara de mórte si moscenirea
bunatatîloru tale celoru vecinice..." Transliterare:
"Sânt ești cu adevărat și preasânt, și nu este măsură măreției sânției Tale, și
drept ești întru toate lucrurile Tale. Că cu dreptate și cu multă silință adevărată
ne-ai adus toate. Că plăsmuind pe om, și luând țărână din pământ, și cu chipul Tău
cinstindu-l, Dumnezeule, pusu-l-ai în raiul răsfățului, făgăduindu-i, întru paza
poruncilor Tale, viața cea fără de moarte și moștenirea bunătăților Tale celor
veșnice..."
Influența altor limbi
Limba geto-dacă
Limba geto-dacă era o limbă indo-europeană, din ramura tracă [39], vorbită în
trecut pe părți a teritoriilor Bulgariei, României, Serbiei, Slovaciei, Ucrainei și
Ungariei de astăzi[40]. Se presupune că ar fi fost prima limbă care a influențat
latina vorbită în Dacia, însă se știu prea puține despre această limbă. S-au găsit
aproximativ 300 de cuvinte pur românești (în toate dialectele) sau cu corespondente
în limba albaneză, despre care se crede că ar putea fi moștenite din substratul
limbii dace, multe dintre ele legate de viața pastorală (de exemplu: brânză, zer,
mal, balaur; v. Listă de cuvinte dacice). Unii lingviști au avansat ipoteza că
albanezii ar fi daci neromanizați, care au emigrat din interiorul arealului sud-
est-european în regiunile de coastă[41][42].

Se consideră că, aidoma limbii trace, limba dacă era de tip satem. Materialul
lingvistic constituit din denumiri și resturi lexicale este prea mic pentru a se
trage o concluzie dacă era o limbă mai apropiată de limbile albaneze sau balto-
slavice, ori dacă făcea parte dintr-o subfamilie indoeuropeană distinctă.

Uniunea lingvistică balcanică

Articol principal: Uniunea lingvistică balcanică.
Deși cea mai mare parte a gramaticii și morfologiei românești se bazează pe cea a
latinei vulgare, limba română prezintă câteva trăsături specifice Balcanilor, care
nu se găsesc în celelalte limbi romanice.

Limbile din această uniune lingvistică aparțin unor subfamilii distincte de limbi
indo-europene: bulgara, slava, și sârba sunt limbi slave, conform unei ipoteze
albaneza este probabil o limbă traco-iliră[necesită citare] iar limba greacă
formează propria subfamilie.

Printre trăsăturile comune în cadrul acestei uniuni lingvistice se numără articolul

hotărât enclitic, sincretismul cazurilor genitiv și dativ, formarea timpurilor
viitor și perfect, precum și evitarea infinitivului.

Limbile slave
Influența slavă a fost prima survenită în timpul formării limbii române, datorită
migrației triburilor slave (care traversau teritoriul României de astăzi). După
unii autori, influența limbii slave s-a manifestat mai ales după introducerea
alfabetului chirilic (sfârșitul secolului al IX-lea), întrucât limba oficială la
bulgari era limba greacă[43]. Este interesant[judecată de valoare] faptul că slavii
au fost asimilați la nord de Dunăre,[necesită citare] în timp ce au asimilat
aproape complet populația romanizată sud-dunăreană (vlahi).[necesită citare]

Influența slavă a continuat în Evul Mediu, în special prin folosirea limbii slavone
bisericești, în scop liturgic și ca limbă de cancelarie, până în secolul al XVIII-
lea. Celelalte limbi învecinate (toate slave, cu excepția limbii maghiare) au
influențat româna.

Influența slavă se simte atât la nivel fonetic, cât și lexical. Până la 20% din
vocabularul limbii române este de origine slavă (a iubi, glas, nevoie, prieten).
Totuși, multe cuvinte slave sunt arhaisme și se estimează că doar 10% din lexicul
românei moderne este de origine slavă.[44]

Alte influențe
Până în secolul al XIX-lea, româna a intrat în contact cu câteva limbi apropriate
geografic de aceasta:

germană (de exemplu: cartof < Kartoffel; bere < Bier; șurub < Schraube)
greacă (de exemplu: folos < ófelos; buzunar < buzunára; proaspăt < prósfatos)
maghiară (de exemplu: oraș < város; a cheltui < költeni; a făgădui < fogadni; hotar
< határ; chip < kép)
turcă (de exemplu: ciorap < çorap; cutie < kutu; papuc < papuç)
Neologisme
Începând cu secolul al XIX-lea multe neologisme împrumutate din alte limbi
romanice, în special din franceză și italiană, au pătruns în limba română (de
exemplu birou, avion sau exploata). S-a estimat că aproximativ 38% din cuvintele
românești sunt de origine franceză sau italiană[necesită citare].

Câteva cuvinte de origine latină au pătruns în limba română de două ori, o dată în
nucleul lexical (în vocabularul popular) și ulterior ca neologisme. De obicei
cuvântul popular este un substantiv, iar neologismul este adjectiv (de exemplu:
frate / fratern, apă / acvatic, deget/digital, simțământ/sentiment, înger/angelic,
frig / frigid, ochi / ocular).

De aproximativ o sută cincizeci de ani au intrat în limbă și multe cuvinte

împrumutate din engleză, precum: gem (din jam), interviu (interview), meci (match),
tramvai (tramway), manager (manager). Aceste cuvinte primesc gen gramatical și se
acordă conform regulilor limbii române. Însă începând aproximativ din anul 1990,
cuvintele englezești, în pofida recomandărilor Academiei Române și a "legii
Pruteanu"[45], nu mai îmbogățesc limba română primind gen gramatical și acordându-
se conform regulilor limbii[46], ci sunt folosite de mass-media și de populația din
România în forma de origine, ca în limbile abstand nescrise, precum: mall („galerie
comercială”), service („deservire”), computer („ordinator, calculator”), forward
(„retransmitere”) sau attach („ataș”). Refuzul de a româniza cuvintele străine este
socotit de autori precum George Pruteanu o formă de snobism, ce judecă greșit
adoptarea cuvintelor în formele române ca fiind arhaică.

Vocabular
Articol principal: Vocabularul limbii române
Structura etimologică a vocabularului românesc
Într-o lucrare de referință[47] echipa lui Marius Sala construiește vocabularul
reprezentativ al limbii române[48], cuprinzând 2581 de cuvinte.

Vocabularul reprezentativ după Marius Sala

Structura etimologică a acestuia se prezintă astfel:

Elemente romanice 71,66%, din care

30,33 % latinești moștenite
22,12 % franceze
15,26 % latinești savante
3,95 % italiene
formații interne 3,91 % (majoritatea fiind bazate pe etimoane latine)
slave total 14,17 %, din care
9,18 % slava veche
2,6 % bulgărești
1,12 % rusești
0,85 % sârbo-croate
0,23 % ucrainene
0,19 % poloneze
germane 2,47 %
neogrecești 1,7 %
traco-dace de substrat 0,96 %
maghiare 1,43 %
turcești 0,73 %
englezești 0,07 % (în creștere)
onomatopee 0,19 %
origine incertă 2,71 %
Potrivit unei statistici anterioare, făcută de lingvistul Dimitrie Macrea,
compoziția etimologică a 49.642 de cuvinte și variante înregistrate în DLRM
(Dicționarul limbii romîne moderne, publicat în 1958) este clasificabilă în 76 de
grupe, dintre care numai 14 depășesc procentajul de 1 %. Elementele latine 20,02 %,
slave vechi 7,98 %, bulgare 1,78 %, bulgaro-sârbe 1,51 %, turce 3,62 %, maghiare
2,17 %, neogrecești 2,37 %, franceze 38,42 %, latine literare 2,39 %, italiene 1,72
%, germane 1,77 %, onomatopeice 2,24 %, de origine nesigură 2,73 %, de origine
necunoscută 5,58 %. Din cele 9.920 cuvinte latine numai 1.849 sunt primite direct
din latină, 8.071 constituie derivate pe teren românesc de la rădăcini aparținînd
cuvintelor moștenite din latină.

Tot Macrea a făcut în 1942, în privința etimologiei, o analiză statistică a

poeziilor lui Eminescu publicate antum. Elementele latine reprezintă 48 % din
vocabularul folosit de poet, în circulație (sub raportul frecvenței) procentul
crescând la 83 %. Elementele slave reprezintă 16,81 %, în circulație numai 6,93 %.
Macrea a conchis că fizionomia lexicală este latină în proporție asemănătoare cu
aceea a limbii franceze, după ce a comparat cu examenul statistic al vocabularului
poetului Paul Verlaine.

Semnificativ pentru criteriul circulației cuvintelor este și studiul (din 1937) al

lui D. R. Mazilu, Luceafărul lui Eminescu (Expresia gândirii, text critic și
vocabular, în care autorul conchide că 13 din 98 de strofe ale poemului sunt
alcătuite din cuvinte de origine latină. Întregul poem conține 529 de cuvinte-titlu
sau unități lexicale distincte, dar multe se repetă sub diferite forme gramaticale.
Numărul aparițiilor concrete (cuvinte-text) se ridică la cifra de 1.908, dintre
care 1.688 de origine latină, 144 slave și 76 de origini diverse[49]. Elementul
latin moștenit constituie baza lexicului românesc în circulație, elementul lui
invariabil mai ales ca frecvență[50].

Cercetări mai recente ridică procentajul elementelor autohtone în vocabularul

reprezentativ al limbii române la 1,43%[51].

Gramatică
Articol principal: gramatica limbii române.
Substantivele românești se declină în funcție de gen (feminin, masculin și neutru),
număr (singular și plural) și caz (nominativ/acuzativ, dativ/genitiv și vocativ).
Articolul, asemenea adjectivelor și pronumelor, se acordă în gen, număr și caz cu
substantivul pe care îl determină.

Româna este singura limbă romanică în care articolul hotărât este enclitic, adică
este atașat la sfârșitul substantivului. Articolele au evoluat din pronumele
demonstrative din limba latină.

Româna are patru conjugări verbale. Verbele pot fi puse la patru moduri personale,
și anume (indicativ, conjunctiv, condițional-optativ și imperativ) și patru moduri
impersonale (infinitiv, gerunziu, supin și participiu).

Sunete
Articol principal: fonologia limbii române.
Limba română folosește șapte vocale: /a/, /e/, /i/, /o/, /u/, /ə/ și /ɨ/. În plus,
vocalele /ø/ și /y/ apar foarte rar în unele cuvinte de origine străină, încă
neasimilate.

La sfârșitul cuvintelor, după consoane (rar în interiorul cuvintelor) poate apărea

un /i/ scurt non-silabic, care se marchează în AFI cu /ʲ/ și este pronunțat ca o
palatalizare a consoanei precedente. Un sunet similar, terminația u surd, exista în
româna veche, dar a dispărut cu timpul în limba standard.

Există de asemenea 4 semivocale și 20 de consoane.

Diftongi
Diftongi descendenți: ai, au, ei, eu, ii, iu, oi, ou, ui, ăi, ău, îi, îu
Diftongi ascendenți: ea, eo, ia, ie, io, iu, oa, ua, uă
Triftongi
cu vocala intercalată între două semivocale: eai, eau, iai, iau, iei, ieu, ioi,
iou, oai.
cu două semivocale în fața vocalei: eoa, ioa.
Evoluții fonetice
Datorită izolării, evoluția fonetică a românei este diferită de a celorlalte limbi
romanice, dar seamănă întrucâtva cu cea italiană, de exemplu prin evoluția grupării
[kl] în (lat. clarus > rom. chiar, ital. chiaro) și cea dalmată, de exemplu prin
evoluția grupării [gn] în [mn] (lat. cognatus > rom. cumnat, dalm. comnut).

Principalele schimbări fonetice constau în:

apariția diftongilor vocalelor e, i, o

lat. cera > rom. ceară
lat. sole > rom. soare
iotacism [e] → [i]
lat. herba > rom. iarbă
consoanele velare ([k], [g]) → consoane labiale ([p], [b], [m])
lat. octo > rom. opt
lat. lingua > rom. limbă
lat. signum > rom. semn
lat. coxa > rom. coapsă
rotacism [l] → [r]
lat. caelum > rom. cer
consoanele alveolare [d] și [t] se palatalizează în [dz]/[z] și respectiv [ts]/[s]
înainte sunetelor [e] și [i]
lat. deus > rom. zeu
lat. tenem > rom. ține
Ortografie
Articole principale: ortografia limbii române și alfabetul limbii române.
În principiu, limba română are o ortografie fonemică. Cu toate acestea, ortografia
contemporană prezintă o serie de excepții de la principiul fonetic.

Istoric
Limba română a fost scrisă în istoria sa cu răbojuri sau vechi „rune“ europene,
alfabete latine, grecești, glagolitice, paleo-slave, alfabete de tranziție și în
final din nou latine.

Despre epoca și formele adoptării alfabetului chirilic în scrierea limbii române,

au existat multe păreri contradictorii. Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae,
scrisă în 1716 în limba latină, afirma că s-a scris cu litere latine până la
Conciliul de la Florenta (1432), așadar încă peste 400 de ani după schisma de la
1054. Domnitorul Alexandru cel Bun, sfătuit de mitropolitul său, ar fi poruncit
arderea cărților și textelor scrise până atunci cu litere latine, introducând, în
loc, alfabetul chirilic și limba slavă, pentru a împiedica răspândirea
catolicismului în țară. Mihail Kogălniceanu, un mare istoric și cărturar român, a
susținut aceeași teză, la 1838, în revista Alăuta Românească.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, învățați ca Timotei Cipariu, episcopul

Melchisedec Ștefănescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Dimitrie Onciul și alții au
afirmat că limba slavă a fost introdusă în țările române înainte de Conciliul de la
Florența, respectiv în secolele X-XII, după creștinarea bulgarilor, aducând în
acest sens argumente și izvoare de ordin filologic și istoric.

Primele documente românești, care au ajuns până la noi, erau toate scrise cu
ajutorul alfabetului chirilic, datorită influențelor limbii slavone (limba slavă
bisericească), care era folosită ca limbă de cult și de cancelarie în spațiul
balcanic în secolele XI - XVII. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, învățații
Școlii Ardelene, remarcând originea latină a limbii române, au început
implementarea alfabetului latin. Alfabetul chirilic a continuat să fie folosit până
în anii 1860, când limba română a început să fie reglementată oficial.

Taste românești pe tastatura unui laptop

La început, alfabetul latin folosit pentru limba română avea ca litere cu
diacritice următoarele: â, é, ó, î și ç.

á se folosea în cuvinte monosilabice de obicei, pentru a deosebi ă de a.

â se folosea doar în cuvintele în care sunetul â apărea în interiorul cuvintelor,
în afara unei nazalizări, dar unde etimologic trebuia să apară un a. Astfel, se
scria „câtu“, însă „cantecu“ (fără semn diacritic), căci e vorba de o vocală
nazală.
î se folosea doar în cuvintele în care sunetul î apărea la începutul sau în
interiorul cuvintelor, în afara unei nazalizări, dar unde etimologic trebuia să
apară un i sau un e. Astfel, se scria „a urî“, însă „vent“ (nu „vînt“, nici
„vânt“), căci e vorba de o vocală nazală.
é și ó apar ca vocale tipic ardelene, corespunzând lui è din limba franceză și
respectiv lui å din limbile nordice. În alte regiuni acestea se pronunță drept
diftongi ea și oa.
ç corespundea sunetului ț, atunci când acesta apărea independent de vocala i și
etimologic provenea din c latinesc. Astfel, se scria „faça“ (față) și „Ióniçe“
(Ioniță) datorită formei latine Ioannicius, însă „tiéra“ (țară).
În rest, regulile de citire erau destul de simple.

Un a la capăt de cuvânt se citea ă.

Un an sau in sau en se citea în.
Pentru a citi a înaintea unui n, se scria nn. De pildă, „manna“ (pentru a citi
„mană“), spre a se deosebi de „mana“ (mână).
Pentru a deosebi un ă final (forma feminină nearticulată) de un a final (forma
articulată), se punea un apostrof: „viéti'a“ (viața), pentru a se deosebi de forma
nearticulată „viétia“ (viață).
che și chi se citeau ca în ziua de azi, însă ch înaintea altor caractere decât e și
i se citea ca în limba latină. Uneori, ch se scria din motiv pur etimologic, fără
prea multă grijă de pronunțare. Astfel, se scria: „Christos“, „chrestin“,
„chrisantéma“, „stich“.
di se citea z sau dz, ti se citea ț. La fel, existau ca în ziua de astăzi grupurile
ce, ci, ge, gi.
k înlocuia uneori qu din latină, pentru numele proprii. Astfel se scria: „Kiriniu“
(Quirinius).
sc se scria etimologic, ceea ce corespunde pronunțărilor bănățene sau bistrițene.
Exemplu: „Bucuresci“.
u final, mut sau citit, se scria, ca în siciliană și corsicană.
Etimologic, se folosea caracterul y pentru numele de orașe sau de persoane, însă nu
și pentru substantive. Astfel, se scria: „Cyril“, „Myra“, dar totodată: „cirilic“,
„santul mir“.
formele scurte ale pronumelui personal în acuzativ se lipeau de cuvântul precedent:
„Apoilu intréba.“ (Apoi îl întreabă.)
Scrierile din acest timp, datorită rolului școlii ardelene, aveau forme tipice
ardelene: „acmu“, „tipu“, „resfaçu“, pentru „acum“, „chip“, „desfătare“. Principiul
ortografic era cel folosit în limba neerlandeză: scriem toți la fel, dar fiecare
pronunță ca în regiunea sa.

Mai târziu s-au adăugat alte glife sau litere cu semne diacritice: ă, à, d̦, ě, ê,
ș, ț, ů, precum și diftongii ea și oa; s-au scos á, ç. S-au modificat și regulile
ortografice.

Pe urmă, treptat, s-a scos ê, apoi ů. În cele din urmă s-a introdus ortografia
fonetică.
Înainte de 1989, în RSS Moldovenească se folosea o versiune specială a alfabetului
chirilic. Legea cu privire la folosirea limbilor pe teritoriul republicii
(septembrie 1989) a confirmat revenirea la alfabetul românesc pe bază latină.

Româna liturgică
Articol principal: româna liturgică.
Anumite cuvinte creștine românești (Domn, „a mărturisi“, „a ierta“) sunt unice
pentru română, între limbile romanice.[necesită citare]

Crezul primelor sinoade ecumenice, cel din 325 de la Niceea, și cel din 381 de la
Constantinopol este rostit până azi neschimbat, prin cuvinte cu etimologii latine.
Mai concret, el nu a fost niciodată tradus în limba română, însă el a evoluat,
deodată cu limba română[necesită citare].

Odată cu introducerea ritului bizantin și a limbii slavone în cult, prin anul

990[necesită citare], limba română liturgică s-a slavizat puternic, îndeosebi în
terminologia oficială, dar anumite cuvinte vechi s-au păstrat în limbajul
poporului. Românii au păstrat - în limbă - și anumite caracteristici ale vechiului
rit galic în folosință până atunci. De aceea, diaconul Coresi, precum și episcopul
de la Muncaciu, Vasile Tarascovici în 1646, au îmbogățit un lexic dogmatic și
liturgic deja foarte amplu, tocmai pentru a ușura folosirea limbii române în
biserică. Biblia de la București, sau Biblia lui Șerban, este un monument de limbă
română liturgică. Totuși, dat fiind faptul că Ardealul a fost primul a fi săvârșit
slujbele în limba română, aici s-a oprit pierderea termenilor vechi romani și
înlocuirea lor cu termeni slavi[necesită citare]. Unirea bisericii din Transilvania
cu Roma în 1698 a determinat o scindare între termenii liturgici folosiți în
Vechiul Regat (de origine slavă) și cei folosiți în Transilvania (de origine
latină).

Coduri internaționale SIL și ISO 639-x

Standardul internațional etnologic ISO 639 conferă limbii române codurile ro (ISO
639-1), rum (ISO 639-2/B), și mai recent ron (conform ISO 639-2/T). Limbii
moldovenești i-au fost atribuite codurile mo și respectiv mol scoase din utilizare
din 2008, fiind înlocuite cu codurile ISO românești.

Tastatura de computer pentru limba română

Articol principal: Aranjamentul de tastatură românesc.
În mediul digital, scrierea corectă în limba română se face folosind exclusiv
diacriticele cu virgulă dedesubt (comma-below), precum și ghilimele „jos-sus”, de
tip francez. Un defect des întâlnit în textele digitale românești mai vechi îl
reprezintă folosirea, în mod incorect, a diacriticelor cu sedilă dedesubt (cedilla-
below), precum și a ghilimelelor "sus-sus", copiate după limba engleză[52].

Aranjamentul de tastatură românesc, standardizat în anul 2004 prin standardul

național SR 13392:2004, permite tastarea directă a unui text scris în limba română,
cu respectarea tuturor semnelor diacritice specifice limbii.

Note
^ Ethnologue raportează 23,6 milioane vorbitori (raportul de limbă), plasând limba
română pe locul 40 („Summary by language size”). În schimb Uniunea Latină
raportează 28 de milioane de vorbitori de limbă română, dintre care 24 milioane ca
limbă maternă: Uniunea Latină - Odiseea limbilor: ro, es, fr, it, pt
^ „Uniunea Latină - Româna”.
^ „Tabelul 5. Populația stabilă după principalele limbi materne la recensământul
din anul 2011 - Rezultate Preliminare” (PDF). Arhivat din original (PDF) la 25
februarie 2021.
^ Conform Statistical Abstract of Israel 1993 erau 250 000 de vorbitori de limbă
română în Israel, la o populație de 5 548 523 de persoane (recensământ 1995).
^ Relatări despre aproximativ 300 000 de evrei care au părăsit România după al
Doilea Război Mondial
^ Arabii din Romania, radiografie completa[nefuncțională], 27 aprilie 2005,
Evenimentul zilei, accesat la 7 iulie 2012
^ „Milioane de români pe drumul emigrării“, apărut în Evenimentul Zilei, pe 10 mai
2004.
^ „Textul Declarației de Independență prevalează în raport cu textul Constituției
(Sesizările nr. 8b/2013 și 41b/2013)”. Curtea Constituțională a Republicii Moldova.
Accesat în 5 decembrie 2013.
^ „LEGEA PARLAMENTULUI REPUBLICII MOLDOVA cu privire la functionarea limbilor
vorbite pe teritoriul. RSS Moldovenesti Nr.3465-XI din 01.09.89 Vestile nr.9/217,
1989” (PDF). Arhivat din original (PDF) la 23 mai 2013. Accesat în 3 martie 2013.
^ Kogan Page 2004, p 291 ; IHT, 16 June 2000, p. 2 ; Dyer 1999 , 2005
^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru
referințele numite Moldova
^ a b „Legea nr. 546 privind aprobarea Concepției politicii naționale a Republicii
Moldova”. Dispoziții generale.
^ „Specialiștii spun: limba moldovenească nu există”. Adevărul. 8 septembrie 2009.
^ „Gardianul: Limba moldovenească a fost scoasă de americani din codurile ISO”.
Arhivat din original la 5 iunie 2009. Accesat în 8 noiembrie 2008.
^ U.S. Library of Congress: „Moldova - Language, religion, and culture“ (Moldova -
Limbă, religie și cultură)
^ Special Eurobarometer 243 / Wave 64.3, Europenii și limbile lor; Tabelul D48T:
„Limbi pe care le vorbiți îndeajuns de bine pentru a întreține o conversație“,
publicat în februarie 2006
^ Dan Chiachir: „Cursuri de perfecționare“ publicat în Ziua, ediția de vineri, 19
august 2005
^ Institutul Limbii Române: Date referitoare la predarea Limbii române în
străinătate Arhivat în 7 decembrie 2010, la Wayback Machine.
^ Uniunea Latină în colaborare cu Funredes: „Limbile și culturile pe Internet 2007“
^ „Limbile și culturile pe Internet 2007”, tabelul 4 - Prezența ponderată 11/2007
^ „Numărul domeniilor.ro s-a dublat, ajungând la 85 000“, publicat pe situl web al
Ministerului Dezvoltării Internaționale din Republica Moldova la 1 februarie 2005
^ „470 subdomenii au fost înregistrate, în domeniul .md“, publicat pe situl web al
Ministerului Dezvoltării Internaționale din Republica Moldova la 23 noiembrie 2005
^ Dumitru Piceava, Aromânii Documentar: „Limba aromână nu poate fi socotită ca un
dialect al limbii daco-române. Ca să fie socotită ca dialect trebuie să
îndeplinească cel puțin două condiții: dialectul aromân și cel daco-român trebuie
să fie produsul unui singur popor și să trăiască în același loc; să aibă aceeași
istorie“ [1] Arhivat în 21 iunie 2006, la Wayback Machine.
^ Dicționar Enciclopedic, vol. I, Editura Enciclopedică București, 1993, p. 116:
Aromân, -ă [...] (Substantivat, f.) Dialect al limbii române, vorbit de aromâni
Hristu Cândroveanu: „Aromânii, prin urmare, sunt români și vorbesc un dialect
românesc“
^ „UNESCO Red Book on Endagered Languages“ (Cartea Roșie UNESCO pentru limbi pe
cale de dispariție)
^ "Limba noastră cea frumoasă" este imnul Republicii Moldova
^ Ștefan Pascu, Documente străine despre români, ed. Arhivelor statului, București
1992, ISBN 973-95711-2-3
^ Tranquillo Andronico în [2]Endre Veress, Fontes rerum transylvanicarum: Erdélyi
történelmi források, Történettudományi Intézet, Magyar Tudományos Akadémia,
Budapest, 1914, S. 204
^ "...si dimandano in lingua loro Romei...se alcuno dimanda se sano parlare in la
lingua valacca, dicono a questo in questo modo: Sti Rominest ? Che vol dire: Sai tu
Romano ?..." în: Claudiu Isopescu, Notizie intorno ai romeni nella letteratura
geografica italiana del Cinquecento, în Bulletin de la Section Historique, XVI,
1929, p. 1- 90
^ “Anzi essi si chiamano romanesci, e vogliono molti che erano mandati quì quei che
erano dannati a cavar metalli...” în: Maria Holban, Călători străini despre Țările
Române, București, Editura Stiințifică, 1970, vol. II, p.158 – 161
^ "Tout ce pays: la Wallachie, la Moldavie et la plus part de la Transylvanie, a
esté peuplé des colonies romaines du temps de Trajan l’empereur… Ceux du pays se
disent vrais successeurs des Romains et nomment leur parler romanechte, c'est-à-
dire romain … " în Voyage fait par moy, Pierre Lescalopier l’an 1574 de Venise a
Constantinople, în: Paul Cernovodeanu, Studii și materiale de istorie medievală,
IV, 1960, p. 444
^ "Ex Vlachi Valachi, Romanenses Italiani,/Quorum reliquae Romanensi lingua
utuntur.../Solo Romanos nomine, sine re, repraesentantes./Ideirco vulgariter
Romuini sunt appelanti", Ioannes Lebelius, De opido Thalmus, Carmen Istoricum,
Cibinii, 1779, p. 11 – 12
^ "qui eorum lingua Romini ab Romanis, nostra Walachi, ab Italis appellantur" St.
Orichovius, Annales polonici ab excessu Sigismundi, in I. Dlugossus, Historiae
polonicae libri XII, col 1555
^ „...Valacchi, qui se Romanos nominant...„ “Gens quae ear terras (Transsylvaniam,
Moldaviam et Transalpinam) nostra aetate incolit, Valacchi sunt, eaque a Romania
ducit originem, tametsi nomine longe alieno...“ De situ Transsylvaniae, Moldaviae
et Transaplinae, in Monumenta Hungariae Historica, Scriptores; II, Pesta, 1857, p.
120
^ "Valachos...dicunt enim communi modo loquendi: Sie noi sentem Rumeni: etiam nos
sumus Romani. Item: Noi sentem di sange Rumena: Nos sumus de sanguine Romano"
Martinus Szent-Ivany, Dissertatio Paralimpomenica rerum memorabilium Hungariae,
Tyrnaviae, 1699, p. 39
^ Palia de la Orăștie (1581 – 1582), Bucuresti, 1968
^ Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, p. 133-134
^ Eugen Munteanu. Dinamica istorică a cultivării instituționalizate a limbii
române, în “Revista română”, Iași, anul IV, nr. 4 (34), decembrie 2003, p. 6 (I),
nr. 1 (35), martie 2004, p. 7 (II); nr. 2, iunie 2004, p. 6 (III); nr. 3, octombrie
2004, p. 6 (IV); nr. 4 (38), decembrie 2004, p. 6 (V). Accesat la 11 mai 2016 la
https://www.academia.edu/12163793/Dinamica_istoric%C4%83_a_cultiv%C4%83rii_institu
%C5%A3ionalizate_a_limbii_rom%C3%A2ne_%C3%AEn_Revista_rom%C3%A2n%C4%83_Ia
%C5%9Fi_anul_IV_nr._4_34_decembrie_2003_p._6_I_nr._1_35_martie_2004_p._7_II_nr._2_i
unie_2004_p._6_III_nr._3_octombrie_2004_p._6_IV_nr._4_38_decembrie_2004_p._6_V_ .
^ Edwards, I. E. S.; Gadd, C. J.; Hammond, N. G. L. (1970). Cambridge ancient
history. Cambridge [England]: Cambridge University Press. p. 840. ISBN 978-0-521-
07791-0.
^ Bolovan & Treptow 1997, p. 10-11.
^ Milewski 1969, p. 306.
^ Antoniewicz 1966, p. 12.
^ Denis Zakythinos, ΒΥΖΑNCE ÉTAT NATIONAL OU MULTI - NATIONAL ? EKT, Αthenes 1981,
p.35
^ Uwe Hinrichs: Handbuch der Südosteuropa-Linguistik
^ legea Pruteanu Arhivat în 2 martie 2009, la Wayback Machine. pruteanu.ro
^ Doar o vorbă să-ți mai spun - Aprecieri critice Arhivat în 2 aprilie 2008, la
Wayback Machine. pruteanu.ro
^ Marius Sala (coord), Mihaela Bîrlădeanu, Maria Iliescu, Liliana Macarie, Ioana
Nichita, Mariana Ploae-Hanganu, Maria Theban, Ioana Vintilă-Rădulescu Vocabularul
reprezentativ al limbilor romanice, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1988
^ Vocabularul reprezentativ diferă de vocabularul fundamental (VF) și de fondul
principal lexical (FP). Cf. SCL (Studii și cercetări lingvistice), an XXVII (1976),
nr. 1, p. 61-66 și SCL (1974) nr. 3, p. 247. Cf. Theodor Hristea, Structura
generală a lexicului românesc, în: Theodor Hristea (coord.), Mioara Avram, Grigore
Brâncuș, Gheorghe Bulgăr, Georgeta Ciompec, Ion Diaconescu, Rodica Bogza-Irimie,
Flora Șuteu, Sinteze de limba română, București, 1984, p. 13
^ Theodor Hristea, Structura etimologică a lexicului românesc modern, în: Theodor
Hristea (coord.), Mioara Avram, Grigore Brâncuș, Gheorghe Bulgăr, Georgeta Ciompec,
Ion Diaconescu, Rodica Bogza-Irimie, Flora Șuteu, Sinteze de limba română,
București, 1984, p.15-17
^ Constant Maneca, în: SCL XVII (1966), nr. 6, p. 631
^ Acad. Gheorghe Mihăilă despre cele patru dialecte ale limbii române Arhivat în 25
august 2007, la Wayback Machine. în: Discurs de recepție la Academia Română
^ ș-uri și ț-uri, secarica.ro
Bibliografie
Stelian Brezeanu (1999), Romanitatea orientală în Evul Mediu. De la cetățeni romani
la națiunea medievală. Editura All Educational, Seria All Istoric, CIP Biblioteca
Națională 94 (37)"04/14", ISBN 973-684-062-2
Michael Metzeltin, Gramatică explicativă a limbilor romanice. Sintaxă și semantică,
Iași, Editură Unversității Alexandru Ioan Cuza, 2011
Introducere în fonetica istorică a limbii române, Florica Dimitrescu, 1967
Contribuții la istoria limbii române vechi, 1973
Introducere în morfosintaxa limbii române, Florica Dimitrescu, 1974
Istoria limbii române, Florica Dimitrescu, 1978
Testi romeni antichi, Florica Dimitrescu
Lectură suplimentară
Istoria limbii române literare: De la origini pînă la începutul secolului al XIX-
lea, Alexandru Rosetti, Boris Cazacu, Liviu Onu, Editura "Minerva,", 1971
Vocabularul autohton al limbii române, Grigore Brâncuș, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1983
Vezi și
Wikţionar
Caută „română” în Wikționar, dicționarul liber.
Portal icon Portal Limbi
Portal icon Portal Republica Moldova
Portal icon Portal România
Portal icon Portal Voivodina
Elemente problematice ale limbii române
Conexiuni între limba română și limba bulgară
Limba protoromână sau limba română primitivă
Limbă (comunicare)
Limbă standard
Academia Română
Academia de Științe a Moldovei
Transliterarea limbii române din scrierea „moldovenească” în cea latină
Gramatica limbii române
Forme verbale temporale în limba română
Românime
Românii din Voivodina
Ziua Limbii Române (31 august)
Olimpiada internațională în limba română
Legături externe
Ethnologue (Coduri lingvistice, în engleză)
Codurile SIL și ISO 639-x (în engleză)
Etimologii indo-europene reconstituite de Julius Pokorny[nefuncțională] (în
germană)
Vastă dar incompletă descriere a problematicii Romaniei bizantine prin The Vlach
Connection (în engleză)
Istro-română [nefuncțională] (în engleză)
Proiectul dicționarului etimologic indo-european (texte în neerlandeză și engleză,
gif-uri sau UTF-8, la alegere)
O foaie a românilor din Ungaria Arhivat în 20 aprilie 2010, la Wayback Machine.
Conviețuirea Arhivat în 6 decembrie 2003, la Wayback Machine.
Lucrări referitoare la limba română vorbită
Limba română din perspectiva integrării europene
Reguli și convenții specifice limbii române
Luteranismul, calvinismul și introducerea limbii române în bisericile din Ardeal
Literatura peregrinilor[nefuncțională], 12 februarie 2007, Carmen Dragan, Jurnalul
Național
Academia și problemele limbii române, 13 ianuarie 2011, Acad. Marius Sala, Jurnalul
Național
Româna și limbile neolatine, 24 mai 2013, Dan Caragea, Adevărul
Sigle, bibliografie, lucrări de referință și izvoare[nefuncțională],
media.lit.uaic.ro
Morfologia limbii române, V. Axenti, Universitatea de Stat „Bogdan Petriceicu
Hasdeu” din Cahul, 2007, usch.md
Graiuri

Fiecare român pe accentul lui piere, 16 octombrie 2010, Mihnea-Petru Pârvu,

Evenimentul zilei
Cum vorbesc românii: de la graiul dulce al moldovenilor, molcomul ardelenilor și
„fruncea“ bănățenilor la „miticismele“ bucureștenilor, 16 martie 2013,
Corespondenți „adevărul”, Adevărul
Presa în România

Presa, de la Heliade la Cristoiu[nefuncțională], 12 iunie 2006, Evenimentul zilei

Dicționare
dexonline: Dicționare ale limbii române transpuse pe internet
Dictionar online de definitii, sinonime si rime.
dex.md

[arată]
v • d • m
Limba română
[arată]
v • d • m
Țări, teritorii și organizații cu limbă oficială română
[arată]
v • d • m
Republica Moldova — Popor — Limbă
[arată]
v • d • m
România — Români — Limba română
[arată]
v • d • m
Limbi indo-europene
[arată]
v • d • m
Limbile oficiale ale Uniunii Europene
Categorie: Limba română
Ultima editare a paginii a fost efectuată la 16 ianuarie 2023, ora 12:36.
Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire
în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii
de utilizare.
Politica de confidențialitateDespre WikipediaTermeniVersiune
mobilăDezvoltatoriStatisticiDeclarație cookieWikimedia FoundationPowered by
MediaWiki