STRUCTURA TEXTULUI DESCRIPTIV

(CU O APLICAŢIE PE UN TEXT DESCRIPTIV EXTRAS DIN

ROMANUL LORELEI- DE IONEL TEODOREANU)

Nicoleta- Narcisa BȊRA

Rezumat. Tipul de text descriptiv ridică numeroase probleme de clasificare și analiză, dat fiind
faptul că nu există un construct textual pur descriptiv sau pur narativ; el face obiectul unor
numeroase studii de tipologie a textului, făcând practic apel la toate sub-ramurile știinţelor limbii
si literaturii, dar și la instrumentarul tehnic al știinţelor conexe, variind ca domeniu de la
semiotică, retorica textuală si analiza discursului, stilistică, pragmatică etc.

Textul descriptic este un tip special de text, ușor recognoscibil datorită proprietăţilor sale
definitorii. El se află în centrul preocupărilor unor importante studii realizate de teoreticieni
moderni ai textului, precum Roland Barthes, Philippe Hamon, Jean Michel Adam și Andre
Petitjean.

Acesta este fundamentul de la care am pornit în studiul de faţă, în încercare de a surprinde

și evidenţia natura complex a acestui tip de text, printr-o aplicaţie constând în analiza unui
fragment descriptiv din romanul de dragoste Lorelei, scris de Ionel Teodoreanu.

Cuvinte cheie: tipuri textuale, text descriptiv, narativ, construcţie, referenţialitate.

ARTICOLUL

Tipul de text descriptiv ridică numeroase probleme de clasificare și analiză, dat fiind faptul
că nu există un construct textual pur descriptiv sau pur narativ; el face obiectul unor numeroase
studii de tipologie a textului, făcând practic apel la toate sub-ramurile știinţelor limbii si
literaturii, dar și la instrumentarul tehnic al știinţelor conexe, variind ca domeniu de la semiotică,
retorica textuală si analiza discursului, stilistică, pragmatică etc.

Textul descriptiv este un tip special de text, ușor recognoscibil datorită proprietăţilor sale
definitorii. El se află în centrul preocupărilor unor importante studii realizate de teoreticieni
moderni ai textului, precum Roland Barthes, Philippe Hamon, Jean Michel Adam și Andre
Petitjean.

Ȋn lucrarea “L’effet de reel” (Efectul realului), Roland Barthes face o distincţie esenţială
între descriptiv și narativ, afirmând că textul descriptiv are o arhitectură sumativă, prezentând
obiecte contigue, juxtapuse în spaţiu, simultane însa în planul reprezentării referenţiale (surprinse
în același moment T, sau, mai rar, în același interval de timp, pe o axă temporală), în timp ce
textul narativ are o construcţie predictivă (oferind o alegere sau alternativă în fiecare moment al
progresiei evenimenţiale) (R. Barthes, 1968/1991:247).

O serie de principii și trăsături fundamentale ale textului descriptiv au fost reliefate de

teoriile moderne lansate de Roland Barthes (1968/1991) și Philippe Hamon (1972/1981), dintre
care amintesc următoarele proprietăţi, general valabile întregii clase:

- ca orice obiect semiotic (textul fiind el însuși un obiect semiotic complex, de reprezentare

a unor conţinuturi semantice, pornind de la nivel micro-, prin unităţile lexicale utilizate, cu
trăsăturile lor morfo-fonologice, semantice și relaţiile sintactice stabilite, dar și la nivel macro-,
realizând, în ansamblu, reprezentarea unei lumi), descrierea este un construct care nu imită
sistemul referenţial extern, ci creează o iluzie referenţială, un “efect de real” (R. Barthes, 1968);
descrierea (realizată de scriitor sau vorbitor- cel care are rolul de emiţător în procesul de
comunicare respectiv), dar și reconstrucţia în plan mental a lumii (percepute în mintea
receptorului prin “decodarea” și reprezentarea mesajelor primite), ambele sunt variabile în
funcţie de cunoștinţele noastre (fie că suntem emiţători, fie că suntem receptori) despre lume și
limbă; acest lucru face ca descrierea să fie în sine un construct autentic, neimitativ (nu copiază
lumea), complex și – dacă îmi este permisă exprimarea- “negociabil”, variabil, sau
“personalizat” în funcţie de cunoștintele despre lume și limbă, atât ale sursei – cel care
realizează descrierea, cât și ale receptorului (în genere, cititorul); aceste fluctuaţii de transmitere
(emitere, receptare) sunt explicabile prin faptul că nu percepem totalitatea perceptibilului (și, în
niciun caz, nu percem toţi la fel lucrurile), precum și prin faptul că nu verbalizăm ceea ce
percepem (sau nu în totală măsură).

Așa cum afirmă J. M. Adam și A. Petitjean în “Introduction au type descriptif”,

sistemele descriptive sunt omniprezente în textele de ficţiune, dar și în manifestările cotidiene ale
discursurilor sociale (dicţionare, enciclopedii, publicitate etc.), iar acest lucru ne face să ne
gândim că, așa cum s-a putut discuta de “competenţă textuală narativă”, am putea de asemenea
să considerăm că există o “competenţă textuală descriptivă”, pusă în operă atât la nivelul
producţiei de texte, cât și la nivelul lecturii/ receptării lor.

Chestiunea este cu atât mai complexă cu cât tipurile descriptiv, narativ,

argumentativ etc. coexistă și chiar se întrepătrund, deoarece toate discursurile reale sunt în fapt
heterogene, în mare proporţie; rareori putem discuta de un text pur descriptiv, sau pur narativ etc.
J. M. Adam si A. Petitjean subliniază că nu există poveste fără inserţii de text “descriptiv, sau
argumentativ”; chiar utilizăm de multe ori “secvenţe narative cu rolul de secvenţe descriptive în
discursurile argumentative (politice, polemice sau publicitare)” (trad. m). De fapt, se pune o altă
problemă de maximă importanţă, aceea de a stabili care este tipul dominant: un tip de text poate
fi mai mult sau mai puţin dominant, astfel încât să se poată considera că stabilește o primă reţea,
o linie de lizibilitate a discursului.

Ȋn ceea ce privește “constructul descriptiv”, conform teoriilor moderne ale textului

descriptiv propuse de J. M. Adam și A. Petitjean (1982, 1987, 1989), acesta se caracterizează
prin următoarele proprietăţi, general valabile:

- Orice descriere pune în relaţie o denominaţie sau o temă-titlu si o expansiune a acesteia,

activând mecanisme de referenţialitate si de predicaţie (J. M Adam, A. Petitjean 1982a:80)

Expansiunea denominaţiei- nucleu (exemplu: silueta viitorului; Liiceanu, Intâlnire cu un

necunoscut ) se realizează prin predicate (în sens logic) care pot fi de tipul calificărilor
(ex. neocrotită din timp, ascunsă; idem) sau de tipul funcţiunilor (ex. pândeşte; loc.cit.)
- Intre tema-titlu si nomenclatura care servește realizării expansiunii sale se află o relaţie
de incluziune.
- Relativ la obiectele referenţiale, R. Barthes si P. Hamon (op.cit) consideră că descrierea

este dependentă de un referent deja structurat, clasat în grile tehnice, știinţifice, antropologice
etc. Practic, pot fi descrise o multitudine de obiecte, de referenţi diverși; poetica clasică făcea
distincţie, în aces sens, între tipurile de descrieri, în funcţie de tema-titlu sau referentul pe care îl
aveau ca obiect: există astfel descriere de lucruri (descrierea fermecătoare a copilariei din La
Medeleni- de I. Teodoreanu, sau a copilariei universale din Amintiri din copilarie- de I. Creanga
etc.), descriere de locuri , fie topografie, fie peisaj- exemple: descrierile din România pitorească-
de Al. Vlahuţă; descrierea Cetăţii Neamţului din Pe drumuri de munte- de C. Hogaș; descrierea
satului, a moșiei familiei Deleanu, a livezii, dar și a casei Bunicului, din romanul La Medeleni-
de I. Teodoreanu; descrierea arhitecturii Parisului din romanul “Mizerabilii” – de V. Hugo,
descrierea Bucureștiului din romanele Enigma Otiliei sau Calea Victoriei- de G. Călinescu etc.),
descriere de persoane (prosopografie) si portret moral (etopee); aici aș dori să pun accent pe
descrierea de personaje tipice, emblematice, care practic dau configuraţia arhetipurilor umane,
practicată cu precădere în literatura axată pe critica socială și de moravuri, unde excelează, de
pildă, Dante Aligheri, Balzac, Hugo, Moliere, La Bruyere etc; exemplific prin categorizarea
arhetipală și descrierea speciilor sociale create după modelul speciilor de animale – în Comedia
umană, de H. de Balzac, sau în Fabulele lui la Fontaine, de pildă; amintesc frescele sociale și
personajele emblematice din operele lui M. V. Llosa, M. de Cevantes, G.Calineascu, J. de la
Bruyère, J. B. Molière), sau chiar descrierea de tipul frescă socială sau de moravuri (ex.:
descrierea societăţii egalitare și a lumii utopice din romanul Paradisul de după colţ- de M. V.
Llosa, sau a regimului totalitarist și a lumii utopice din romanul “1984” – de G. Orwell;
descrierea lumii din romanul distopic/ anti-utopic Brave New World- de A. Huxley, sau din
romanul similar The Handmaid’s Tale - de M. Atwood; descrierea societăţii interbelice în
operele lui L. Rebreanu, C. Petrescu și a societătii postbelice în operele lui M. Preda; menționez
și paleta de descrieri, deosebit de cuprinzătoare, a lui Honoré de Balzac, “supremul cronicar al
societăţii franceze”- cum este el adeseori numit- care, în multe dintre romanele care compun La
Comedie Humaine, oscileaza “între portretele mărețe ale societății franceze în ansamblu și micile
detalii intime ale vieții individuale. Printre lucrările sale cele mai de succes se numara La
Duchesse de Langeais, Eugenie Grandet, și Père Goriot.” (https://ro.mahnazmezon.com/
articles); de asemenea, există și descrieri de animale/ plante (ex. Elefantii; Plante medicinale;
descrierea balenei Moby- Dick din romanul omonim- de Herman Melville; descrierea ursului
Fram din Fram, Ursul polar- de Cezar Petrescu; descrierea pinguinului din Cartea cu Apolodor,
în versuri- de Gellu Naum etc.); și un alt tip, descrierea temporală (cronografia).

În realizarea acestor tipuri de descrieri, putem observa că există diverse tehnici

descriptive pe care scriitorii le practică. Roland Barthes (op. cit.) face o clasificare a acestora
după cum urmează: montajul paralel (care urmărește asemănarea sau opoziția între obiectele
descrise), hipotipoza (care constă în prezentarea vie a unui obiect) și tabloul (care presupune
regruparea în jurul unui motiv central).

La nivel tehnic, procedural, textul descriptiv presupune aplicarea a patru macro-

operații (tematizarea, aspectualizarea, punerea în relație a obiectului si sub-tematizarea) care

curprind, la rândul lor, nouă operaţii descriptive: pre-tematizarea (sau ancorarea), atribuirea,
retematizarea, fragmentarea (sau partiţia), calificarea sau atribuirea de proprietăţi, relaţionarea de
ordin metonimic, relaţionarea de ordin metaforic sau asimilarea etc.

De asemenea, este de maximă importanţă conceptul de coeziune a textului descriptiv,

coerenţa fiind dată în principal de fenomenele de coreferenţialitate și coerenţă izotopică,
conectorii textuali, conectorii temporali (J. M. Adam si A. Petitjean, op. cit.)

Se disting, în arhitectura textului descriptiv, planuri textuale diverse, menite să reproducă

concomitenţa spaţială a obiectelor descrise (J. M. Adam, 1987:7). Aceste planuri pot fi: planul
frontal sau vertical (pe axa carteziană sus-jos), cel orizontal (dreapta/ stânga), planul lateral sau
orizontal, planul de adâncime sau de perspectivă (în faţă/ în spate), planul temporal (acesta fiind
vizibil în încercările de narativizare a descrierilor).

Conectorii au, la rândul lor, funcţie coezivă; ei pot fi de natură: aditivă, enumerativă,
explicativă, adversativă, rezumativă, conclusiv-cauzativă, temporală.

Un resort coeziv il reprezintă si timpurile verbale: prezentul descriptiv (acronic) şi

imperfectul, timp al planului de comentare (exprimând acţiuni secundare, explicaţii, fundal); pe
lânga funcţia coeziv, cumulează și o funcţie descriptivă, de nedisociat în multe situaţii de cea
evaluativ- focalizatoare.

O clasificare a tipurilor de descrieri, istoriceşte determinate, a fost propusă de A. Petitjean

(1987):

-descrierea ornamentală (anterioară epocii romantice, se distinge prin numărul mare de topoi,
prin gradul mare de stereotipizare imagistică, prin supralicitarea funcţiei estetice şi decorative a
limbajului);
-descrierea expresivă (nascută o dată cu literatura romantică, practică o expansiune pe axa
orizontală, privilegiind considerabil procesul de asimilare);

-descrierea reprezentativă (apare în realism, care face din mimesis şi obiectivitate puncte
principale ale programului său estetic).

- descrierea productivă.

In ceea ce privește funcţiile descrierii reprezentative, acestea sunt: funcţia epistemică/

mathesică (introduce în text cunoștinţele descriptorului despre diferite domenii); funcţia
mimetică (verbalizează datele referenţiale, creează cadrul povestirii, face portretul actorilor,
exprimă punctele lor de vedere, evaluările si explicaţiile obiectelor/ situaţiilor, stabilește
izotopiile contextuale); funcţia semiotică (ordonează semnele din discursul narativ înglobant;
este o “frontieră interioară a povestirii”, “o ancillă narrationis” (Genette, 1978), o pauză într-o
serie evenimenţială, un punct textual ce permite naraţiunii să se reorganizeze, are o finalitate
diegetică. Cel mai adesea, descrierea reprezentativă este prezentată ca “act al unui actor”, în trei
modalităţi diferite (Ph. Hamon, 1981):

- descrieri de tip “a vedea”, descrieri de tip “a face”, descrieri de tip “a face”.

APLICAŢIE

Voi incerca să identific, pe cât posibil, operaţiile descriptive, precum și să reliefez cât mai
multe dintre trăsăturile definitorii ale descriptivului în general, prin analiza unui corpus selectat
din literatura română; m-am oprit asupra romanelor de dragoste “Lorelei” – de Ionel Teodoreanu
și “Oraşul cu salcâmi”- de Mihail Sebastian. Iată câteva fragmente din romane, în care firul
narativ prezintă în mod frecvent, ca pe nişte inserţii bine delimitate, secvenţe descriptive, iar
alterori insăși narațiunea se construiește făcând recurs la secvenţele descriptive:

Parfumul teilor era ca muzica lui Debussy când despletește părul Melisandei în sufletul
lui Pellèas.

Cu-această muzică și acest parfum intră în noapte. 

Noaptea îl luă de mână pe subt tei. 

 Orice casă putea fi casa lui Luli.

Dar Luli nu putea dormi decât într-o casă cu ferestrele deschise. Mai toate erau cu

ferestrele dechise, căci orașul era în noaptea teilor infloriţi.

Impresia că ești îndrăgostit de un oraş întreg, fiindcă nu știi care-i casa lui Luli, și

fiindcă într-o astfel de noapte casele stau în genunchi cu ferestrele deschise ca palmele
musulmanilor în moschei.

Un oraș întreg devenise tânăr, având vârsta unei fete subt teii lui înfloriți. 

Plutea o respirație de faguri calzi. Întreaga noapte nu era decât aroma unei auriri de vară.
Lumina lunii dădea culoare de miere veche unui parfum nou. Și înstelarea cerului era boltirea
unui tei înflorit peste cei pământeni. 

Fiecare tei nu era decât un glas în marele cor. Cădeau stele. Cădeau flori. Tot Blond. Tot

ceresc. Respirația avea polen, ca albinele. 

Umbra Iui Eminescu tânăr putea să fie în umbra oricărui trecător întâlnit. 

Bătrânețea era dincolo de noaptea acestui oraș cu tremur de gene de fată pe toate zările

lui. 

Tânăr! Tânăr! Tânăr! 

Din tei în tei tinerețea era o șoaptă de fierbinte întâmpinare, dând obrazului zămbetul

regăsirii. 

Orașul Dunării? 

Nu. Orașul teilor înfloriți, orașul fluviului sfânt care se vărsa cu mii de valuri blonde în
albastra mediterană a nopții de vară. 

Străbătu până la capăt Ulița Domnească, fără să-i știe numele, fără să știe că

odinioară în locul ei fuseseră vii, că poate de asta teii de-acum purtau parcă în flori beția
mustului strugurilor de-atunci, - dus, din tei în tei, cu aceeași senzație din tren că e deschis ca o
rană, ca o rană fericită. 

La capătul ei, Ulița Domnească se deschidea rotund, într-un fel de

piață periferică, nepavată și intimă, mărginită de vreo două crâșme cu caracter rural.

Mesele erau scoase afară la răcoare, cu sifoane, sferturi, bețivi fără surtuc și fără guler

și lăutari cu ochii în stele și glasul în gușa țigănească. 

Toate cântările erau cu „of", ca pe vremea lui Iancu Văcărescu. 

Un scaun îl aștepta la o masă cu nimeni. Se așeză, picior peste picior, descoperit, cu

tâmpla rezemată într-un pumn. Nu era de-acolo, nici pentru el, nici pentru cei din jurul lui (…)”

Ȋn virtutea considerentelor teoretice mai sus expuse în prezenta lucrare, observăm că în

fragmentul extras din romanul citat se regăsesc secvenţe descriptive intercalate cu unele pasaje
narative, cu o trecere fină de la un tip la altul, creând o impresie de implicare a mediului descris
în însăși viaţa personajelor, percepându-se o strânsă legătură între lumea exterioară descrisă şi
desfășurarea evenimenţială a naraţiunii; am putea afirma că întâlnim aici dovada utilizării acelor
strategii de a aplica aspectualizarea, macro- operaţia centrală a textului descriptiv, care realizează
fragmentarea temei-titlu (orașul teilor) în sub-teme ierarhizate hiponimic (fata, casa lui Luli,
miere, polen, stele, flori (de tei), albine, noapte de vara, îndragostit, tinereţe); remarcăm şi
intenţia autorului de a insera sau “ancila” descrierea în tumultul povestirii, cu scopul de a
augmenta importanţa evenimentelor, dar și de a da masura dramatismului și greutatea trăirilor
interioare ale personajului, prin surprinderea dragostei împărtășite, impregnate parcă în natura şi
orașul complice; mediul descris pare să oglindească fidel tumultul sufletesc și totodată să
participe odată cu personajul la seria de evenimente trăite cu mare intensitate; din punct de
vedere al strategiei scriitoricești, remarcăm faptul ca descrierea nocturnă a orașului cufundat în
parfumul teilor este facută de naratorul omniscient, care însă pare a cunoaște chiar și cele mai
intime trăiri, senzaţii (aceeași senzație din tren că e deschis ca o rană) și gânduri ale
personajului îndrăgostit (Parfumul teilor era ca muzica lui Debussy când despletește părul
Melisandei în sufletul lui Pelleas.; Cu-această muzică și acest parfum intră în noapte.; Noaptea
îl luă de mână pe subt tei; Impresia ca ești indrăgostit de un oraș întreg, fiindcă nu știi care-i
casa lui Luli, și fiindcă într-o astfel de noapte casele stau în genunchi cu ferestrele deschise ca
palmele musulmanilor în moschei.; Un oraș întreg devenise tânăr, având vârsta unei fete subt
teii lui înfloriți.). Cu alte cuvinte, naratorul pare a vedea și auzi tot, prin ochii personajului (Nu
era de-acolo, nici pentru el, …), dar și din spatele acestuia (nici pentru cei din jurul lui); toate
obiectele referenţiale ale descrierii capătă însă o nouă dimensiune, o nouă configuraţie,
subiectivă, personală, fiind trecute prin filtrul sensibilității personajului, care percepe lumea ca
pe un martor, părtaș la o mare dragoste: natura complice este personificată – exemple: Noaptea îl
luă de mână pe subt tei.; valuri blonde; Fiecare tei nu era decât un glas în marele cor; teii de-
acum purtau parcă în flori beția mustului strugurilor de-atunci; chiar și alte elemente, inerte,
fiziologice, fizice, concrete sau abstracte (precum vârsta tinereţii sau bătrâneţii), sunt
personificate – exemple: (…) o rană fericită (…); tinerețea era o șoaptă de fierbinte întâmpinare
dând obrazului zămbetul regăsirii; orașul în sine este personificat: Un oraș întreg devenise
tânăr, având vârsta unei fete subt teii (…); oraș cu tremur de gene de fată pe toate zările lui; Tot
Blond.; până și clădirile sau mobila cârciumilor este personificată: casele stau în genunchi; Un
scaun îl așteaptă la o masă cu nimeni.

Secvența descriptivă construiește per se o poveste de amor, lumea descrisă este ea însăși

un construct cu o viață interioară extrem de intensă; aproape că descrierea dublează prin forța ei
povestea de iubire: evenimentele (Cădeau stele. Cădeau flori.) și stările (Tânăr! Tânăr! Tânăr!;
Din tei în tei tinerețea era o șoaptă de fierbinte întâmpinare, dând obrazului zămbetul
regăsirii.), trăite la maxim, sunt dublate de intensitatea imaginilor, parfumurilor, aromelor,
sunetelor si atingerilor lumii exterioare, dar și interioare- percepute prin ochii, urechile și sufletul
personajului, îndragostitul- (Noaptea îl luă de mână pe subt tei.), descrise cu atâta sensibilitate
(Un oraș intreg devenise tânăr, având vârsta unei fete subt teii lui înfloriți.; Tânăr! Tânăr!
Tânăr!;Toate cântările erau cu „of", ca pe vremea lui Iancu Văcărescu.; Un scaun îl aștepta la
o masă cu nimeni.)

Așa cum afirma J. M. Adam și F. Revaz în articolul Aspects de la structuration du texte

descriptif : les marqueurs d'énumération et de reformulation, descrierea face o trecerea de la

simultaneitatea obiectelor ilustrate la linearitatea discursului. Ori, descrierea posedă o structură
ierarhicaănu lineară, în conflict clar așadar cu constrângerea linearității lingvistice. Linearizarea
cea mai simplă a descriptivului constă în enumerarea părților sau partițiilor și/ sau în care,
proprietăţile unui tot unitar sub forma unei liste simple, ceea ce ar putea constitui un fel de grad
zero al descrierii (trad. m.); astfel, în aceste liste enumerative (ca de exemplu: cu sifoane,
sferturi, bețivi fără surtuc și fără guler și lăutari cu ochii în stele și glasul în gușa țigănească),
există descrieri structurate, în care se aplică procedura de punere în secvență/ secvențiere. Şi în
aceste cazuri, ca și în realizarea progresiei constructului discursiv, instrumentarul care asigură
coeziunea textuală constă în: conectori, organizatori (atât de enumerare, cât și de reformulare),
care îndeplinesc o funcție micro-structurală ( marchează conexiunea intra- sau inter-
propozitională) și macro-structurală ( marchează macro-textul și îndeplinesc legăturile la acest
nivel superior); dar și timpuri verbale, cu funcție coezivă și ele, ca de pildă: prezentul descriptiv,
anacronic (ex.: Impresia că ești indrăgostit de un oraș întreg, fiindcă nu știi care-i casa lui Luli,
și fiindcă într-o astfel de noapte casele stau în genunchi; despletește părul Melisandei); apare
însă frecvent și imperfectul- timp al povestirii, exprimând acțiuni non-perfective, într-un
continuum, tocmai cu un scop strategic, acela al creării impresiei de contemplare de la distanță,
sau din spațiu, a unui film în desfășurare, de către un narator omniscient, cumva într-o poziție
demiurgică, atotcuprinzătoare/ atotștiutoare; narațiunea se împletește aici cu descrierea, iar
constructul descriptiv este și el organizat pe un model temporal, iar conectorii joacă în această
situație un rol la nivelul planului textual/ nivelul global; iată câteva exemple de propoziții cu
verbe la imperfect din corpus: Orice casă putea fi casa lui Luli; era ca muzica; Luli nu putea
dormi; Mai toate erau cu ferestrele dechise, căci orașul era în noaptea teilor infloriți; Plutea o
respirație de faguri calzi. Întreaga noapte nu era decât aroma unei auriri de vară. Lumina lunii
dădea culoare de miere veche unui parfum nou. Și înstelarea cerului era boltirea unui tei înflorit
peste cei pământeni.; Fiecare tei nu era decât un glas în marele cor. Cădeau stele. Cădeau
flori.; Respirația avea polen, ca albinele.; Umbra Iui Eminescu tânăr putea să fie în umbra

oricărui trecător întâlnit.; Bătrânețea era dincolo de noaptea acestui oraș (…); tinerețea era o
șoaptă; (…) orașul fluviului sfânt care se vărsa cu mii de valuri blonde (…) ; teii de-acum
purtau (…), Ulița Domnească se deschidea rotund (…); el nu era (…); (instelarea cerului;
lumina lunii; totul ceresc; plutea o respiratie (…); Cadeau stele. etc.

Directia sus-jos este specifică planului vertical al constructului descriptive, iar o sugestie
pentru poziționarea în sus a palmelor, aşa cum practică musulmanii în rugăciune sau meditație,
apare în enunțul symbolic: casele stau în genunchi (comentariul meu: jos, la sol) (…) ca palmele
musulmanilor în moschei.

În altă ordine de idei, abundența de topoi, specifică de altfel descriptivului,

remarcă și în fragmentul descriptiv citat; fiecare denominare și expansiunea ei ajută la

configurarea constructului discursiv; tema-titlu (ca de exemplu, teii omniprezenți în decorul
întregului roman) capătă, prin procedeul calificării sau atribuirii de calități, o importanță
deosebită în textul descriptiv; dragostea este exprimată atât direct (îndrăgostit), cât și indirect, în
feluritele moduri care au legătură cu teii- cuvinte din același câmp semantic, în majoritatea lor,
sau care comportă unele asocieri cu ideea teiului: mierea, teii, floare, teii infloriți, polen, albine,
parfum, miere, valuri blonde, aroma unei auriri de vară respirație de faguri calzi, beția
mustului strugurilor, vii, umbra lui Eminescu- poetul care a folosit și el motivul teiului, ca
simbol sau expresie a dragostei). Descrierea este extinsă în plan orizontal tocmai prin
multiplicarea predicatelor; acestea sunt calificative (era ca muzica; erau cu ferestrele deschise;
tot (era) blond; tot (era) ceresc; era o șoaptă; e deschis ca o rană; etc), sau funcționale (se
varsă cu mii de valuri, plutesc, dădea culoare de miere); intâlnim în corpus şi câteva predicate
calificative ale verbului “a avea”, care sunt denumite de J. M Adam şi A. Petitjean (op. cit.) ca
“părți” sau “partiții” (trad. m., după fr. partie): Un oraș având vârsta unei fete ( …); Respirația
avea polen.

Bibliografie:
1) J. M. Adam si A. Petitjean - Introduction au type descriptive, 1982;
2) J. M Adam si F. Revaz - Aspects de la structuration du texte descriptif : les
marqueurs d'énumération et de reformulation, 1989;
3) Oana Chelaru- Muraruș- Prototipul textual descriptiv (curs);
4) Ionel Teodoreanu- Lorelei, Editura Agora (Bucuresti)2011