INTRODUCERE

Cursul urmăreşte orientările de importanta majoră în didactica  generala, contextualizate pentru domeniul
particular al istoriei si al educatiei civice, ajungandu-se la premisele specifice ce pot asigura eficientizarea
procesului de predare-invatare-evaluare al acestor discipline. Sunt parcurse si prezentate cele mai importante
arii de studii si cercetare ale domeniului didacticii istoriei  si ale didacticii educaţiei civice. Abordarea sistemica
a cursului işi propune schimbarea raportului dintre aspectul informativ in favoarea celui formativ. Cursul
accentuează necesitatea reconsiderarii metodelor clasice si a utilizarii lor in spirit modern, alaturi de cele active
recomandate de didactica actuala.

Termenul „didactică” provine din cuvântul grecesc didaskein care înseamnă „a învăţa pe alţii”. Este cunoscut
din antichitate şi constituie principalul element al acţiunii de instruire a tinerilor. Dezvoltarea pedagogiei a dus
la introducerea noţiunii de didactică în sistemul conceptelor care ţin de acest domeniu. Primul pas în acest sens
s-a datorat lui Adam Comenius care, în lucrarea Didactica Magna, considera didactica „arta universală de a
învăţa pe toţi totul”.Conceptul se referea în acelaşi timp atât la educaţie, cât şi la învăţământ şi avea drept scop
formarea omului în general, educarea lui în spiritul unor cunoştinţe multiple. Didactica,  în concepţia lui
Comenius, era strâns legată de pedagogie. Delimitarea acestui concept de pedagogie o realizează I. F.
Herbart (1776-1841). În lucrarea Didactica în şcoală enunţa câteva idei de bază: educaţia nu este posibilă fără
instrucţie; învăţarea sau asimilarea cunoştinţelor este posibilă numai prin parcurgerea anumitor trepte; învăţarea
depinde de predare şi de condiţiile în care se realizează aceasta. Din aceste puncte de vedere, Herbart este
considerat un pionier al acestei discipline, deoarece procesul de învăţământ constituie, în concepţia sa, obiectul
didacticii.

 În evoluţia conceptului, didactica îşi afirmă tot mai mult specificul faţă de pedagogie ca şi faţă de metodologie,
aceasta din urmă având ca obiect studiul metodelor, tehnicilor şi procedeelor de predare-învăţare. Didactica,
prin acumulările teoretice şi experimentale în abordarea obiectivelor de învăţământ, a căpătat tot mai mult
înţelesul de ştiinţă sau teorie a procesului de învăţământ. Prin sintetizarea datelor proprii, a noţiunilor şi
conţinuturilor cu semnificaţie pedagogică preluate din sociologie, psihologie, teoria cunoaşterii şi comunicării,
prezintă imagini de ansamblu asupra procesului de învăţământ din punctul de vedere al principiilor şi
conţinutului, al obiectivelor, al formelor de organizare şi de evaluare.

Didactica este o disciplină ştiinţifică ce urmăreşte optimizarea procesului de predare învăţare. Ea este orientată,
în primul rând, asupra naturii cunoştinţelor şcolare şi a modalităţilor de transmitere a acestora, fiind strâns
legată de diferitele discipline de învăţământ. Didactica generală este o teorie care elaborează bazele teoretice
necesare organizării şi conducerii procesului de învăţământ. Este o ştiinţă care alternează teoria cu practica,
întrucât vizează achiziţia de cunoştinţe, formarea de deprinderi, modelele de realizare şi de organizare a predării
în mod diferenţiat, de formare a personalităţii elevului prin procesul de instruire.

Didactica istoriei este orientată spre natura cunoştinţelor şcolare şi spre modalităţile de transmitere a acestora,
având drept scop iniţierea profesorilor în practica procesului de predare-învăţare-evaluare. Ea este, de
asemenea, disciplina pedagogică ce abordează, în plan ştiinţific, concepţii izvorâte din practica pedagogică
privind multiplele probleme ale perfecţionării predării-învăţării istorieiîn şcoală. În acelaşi timp, reprezintă şi
acţiunea întreprinsă de profesor pentru a asigura o predare-învăţare eficiente. Din aceste considerente, didactica,
în general, şi didactica istoriei în special se ocupă de trei componente esenţiale:
organizarea învăţământului istoric în şcoala românească; principiile predării istoriei în şcoală şi metodele
utilizate de profesor în procesul de predare –învăţare a acestei discipline.  

Didactica aplică şi perfecţionează domeniile urmărite de activitatea didactică, obiectivele acestei activităţi,
modalităţile de realizare în procesul de învăţare proiectat de profesor. Organizarea şi conţinutul învăţământului
istoric în şcoala românească constituie un obiectiv al didacticii istorice, avându-se în vedere realizarea:
obiectivelor generale ale studiului istoriei; obiectivele de referinţă şi activităţile de învăţare; conţinutul învăţării.
Aceasta se realizează prin conţinutul istoric al învăţământului transpus în planul de învăţământ, programe şi
manuale şcolare.

Principiile predării istoriei în şcoală au în vedere interferenţa dintre principiile didactice şi principiile istorice.
Teze fundamentale sau norme generale, principiile didactice stau la baza proiectării, organizării şi desfăşurării
procesului de predare - învăţare. Realizarea obiectivelor educaţionale prin aplicarea principiilor didacticii
generale la specificul didacticii istorice diferenţiază, într-un fel sau altul, didactica istoriei de metodica predării
istoriei. Metodica predării-învăţării istoriei este ştiinţă explicativă, formativă, dar totodată ştiinţă normativă.
Explicaţiile date evenimentelor istorice, învăţămintele şi atitudinile pozitive care se formează prin conţinuturile
şi noţiunile istorice, principiile şi mijloacele învăţării acesteia pun în evidenţă aceste caracteristici.

Obiectivele educaţionale între psihologia învăţării şi tehnologia instruirii:

-Instruirea ca proces de învăţare dirijată- Scopul predării este unul simplu, anume acela de a oferi elevului
posibilitatea să înveţe. Chiar dacă, la prima vedere, totul pare simplu, pentru a realiza acest lucru în mod
eficient, este necesar să ne gândim la modul cum învaţă elevii, mai exact la modul optim de a învăţa

Procesul de învăţare este influenţat de o gamă largă de factori, mergând de la metodele de predare şi apreciere a
performanţelor elevilor până la ansamblul mediului academic. În momentul în care elevii trec pragul şcolii, ei
au experienţe şi aşteptări foarte diverse în privinţa mijloacelor de a învăţa. Unele cercetări recent întreprinse în
Marea Britanie, Suedia şi Australia au demonstrat faptul că majoritatea elevilor au un stil predominant de a
învăţa, care poate fi influenţat de modul de predare. Aceste stiluri au fost definite ca fiind „ de suprafaţă”
respectiv, „de profunzime”, existând, în linii mari, o diferenţă între intenţia de a-şi însuşi conţinutul materiei
predate şi de a accepta pasiv ideile expuse şi intenţia de a înţelege pe deplin şi de a se angaja activ şi critic în
dezbaterea problemelor şi a conţinutului disciplinei predate. Capitolul de faţă şi-a propus să examineze în
detaliu, atât cât a fost posibil, acele aspecte care modernizează actul predării-învăţării şi să explice implicaţiile
lor pentru profesori.

Activitatea de instruire din şcoală este o activitate procesuală, datorită succesiunii de faze ale procesului de
învăţământ, care au în vedere: 
-          condensarea informaţiei în concepte şi principii;
-          receptarea materialului de către elev;
-          fixarea în memorie şi înţelegerea proceselor şi fenomenelor istorice;
-          integrarea mijloacelor de învăţământ;
-          evaluarea şi consolidarea cunoştinţelor.
Didactica modernă pune accent pe latura formativă şi educativă a învăţării, pe cultivarea creativităţii, punând în
centrul atenţiei  îmbinarea învăţării cu cercetarea şi cunoaşterea. Şcoala tradiţională limita procesul instructiv
doar la transmiterea de informaţii. În pedagogia contemporană se vorbeşte de pluralismul metodelor de
învăţământ, fapt care presupune o gamă largă de metode de învăţare şi de demersuri pedagogice sau de abordări
didactice.

Didactica istoriei contribuie la stabilirea raporturilor dintre cultura generală şi cultura istorică. Din aceste
motive, cultura generală nu se poate realiza fără o cultură istorică. Obiectivele istoriei ca ştiinţă sunt valabile,
într-o anumită măsură, şi pentru obiectul de învăţământ istorie, studiat în şcoală:
-          achiziţia unui sistem de cunoştinţe istorice;
-          formarea unei gândiri istorice;
-          formarea spiritului critic în analiza evenimentelor istorice;
-          formarea capacităţilor intelectuale.
Didactica istoriei este o teorie care elaborează bazele organizării procesului de învăţământ la disciplina Istorie.
Este în acelaşi timp o ştiinţă descriptivă şi explicativă a procesului instructiv, deoarece are în vedere
conţinuturile istorice. Este şi o ştiinţă prescriptivă prin regulile emise pentru eficientizarea procesului de
predare – învăţare, prin elaborarea de standarde şi condiţii necesare atingerii unui anumit nivel de cunoştinţe şi
deprinderi. Prin valorile morale şi sociale pe care le propune, Istoria este o ştiinţă cu precădere
formativă. Primele noţiuni de istorie le învaţă elevii în clasa a IV-a.

PRODUSELE CURRICULARE

            Produsele curriculare reprezintă ansamblul documentelor şcolare oficiale şi neoficiale, al resurselor

care structurează conţinutul învăţământului. Ele pot avea caracter oficial (produsele curriculare principale)  sau
nu (materiale didactice de suport/auxiliare, sau softurile educaţionale). Produsele curriculare principale sunt:
planurile –cadru de învăţământ, planurile de învăţământ, programa şcolară, manualele
şcolare). Produsele curriculare auxiliare sunt: ghiduri metodologice pentru cadrele didactice, auxiliare
curriculare, materiale didactice de suport/ajutătoare, norme metodologice, îndrumătoare pentru elevi, softuri
educaţionale, seturi multimedia, pachete de învăţare etc. Există apoi produse curriculare specifice activităţii de
proiectare didactică: planificarea calendaristică, proiectele unităţilor de învăţare, proiectele de lecţie/activitate
didactică.
            Începând cu anul şcolar 1998/1999, Curriculumul Naţional din România cuprinde:
-          Curriculumul Naţional pentru învăţământul obligatoriu. Cadru de referinţă – un document de
politică educaţională reglator;
-          Planurile-cadru de învăţământ pentru clasele I-XII- documente reglatoare care delimitează ariile
curriculare, disciplinele şcolare şi alocarea de timp minimă şi maximă aferentă acestora, pe nivele de
învăţământ;
-          Programele şcolare realizate pe clase şi pe disciplinele prevăzute în planul cadru;
-          Manuale şcolare alternative;
-          Auxiliare curriculare, ghiduri de implementare, ghiduri metodice, îndrumătoare, metodologii de
aplicare, norme metodologice, reglementări şi materiale didactice de suport/ajutătoare.
Programele şcolare sunt documente curriculare oficiale care redau sintetic conţinuturile învăţământului, pe
discipline şi ani şcolari, respectiv descriu oferta educaţională a unei discipline, pentru fiecare an de studiu,
pentru un parcurs şcolar determinat. Actualele programe şcolare pentru învăţământul preuniversitar sunt unice
pe plan naţional şi sunt elaborate de specialişti la nivelul departamentelor din Ministerul Educaţiei Naţionale şi
valorizează paradigma competenţei, fiind centrate pe competenţe educaţionale. Programele şcolare sunt
concepute ca instrumente didactice care descriu condiţiile învăţării, precum şi criteriile dezirabile pentru
asigurarea reuşitei învăţării, condiţii exprimate în termeni de obiective, conţinuturi, activităţi de învăţare şi
standarde curriculare de performanţă, competenţe generale şi specifice.

Manualul şcolar organizează conţinuturile obiectului de studiu şi concretizează programele şcolare în diferite

unităţi didactice, lecţii. Sunt instrumente de lucru operaţionale pentru elevi, care detaliază, structurează şi
operaţionalizează  în mod sistematic temele recomandate de programa şcolară, pentru fiecare clasă,
organizându-le pe capitole, subcapitole, teme şi lecţii. Informaţiile sunt prelucrate, structurate şi integrate din
perspectiva logicii didactice, cu respectarea logicii ştiinţifice. Pentru profesor, manualul reprezintă un
instrument didactic cu rol de ghid, de orientare a activităţii didactice. Existenţa mai multor manuale alternative
pentru o disciplină de studiu şi pentru o clasă solicită din partea cadrului didactic competenţe psihopedagogice
pentru alegerea acelor manuale care se adaptează cel mai mult caracteristicilor psihologice şi comportamentelor
de învăţare ale elevilor, precum şi propriilor atitudini şi stiluri didactice.

COMPETENŢELE GENERALE ŞI SPECIFICE LA DISCIPLINA ISTORIE ÎN CICLUL PRIMAR

(conform programei)   

Structura programei școlare la disciplina Istorie, la clasa a IV-a, include următoarele elemente:

- Competențe generale
- Competențe specifice și exemple de activități de învățare
- Conținuturi
- Sugestii metodologice
 
Competențele sunt ansambluri structurate de cunoștințe, abilități și atitudini dezvoltate prin învățare, care
permit identificarea și rezolvarea unor probleme specifice unui domeniu sau a unor probleme generale, în
contexte particulare diverse.
Competențele generale sunt competențele dezvoltate prin studierea istoriei în învățământul primar.
Competențele specifice se formează pe parcursul unui an școlar, sunt derivate din competențele generale și
reprezintă etape în dobândirea acestora. Competențele specifice sunt însoțite de exemple de activități de
învățare, care constituie modalități de organizare a activității didactice în scopul realizării competențelor.
Programa școlară propune, cu caracter de exemplu, diferite tipuri de activități de învățare, care integrează
strategii didactice și care valorifică experiența concretă a elevului. Cadrul didactic are libertatea de a utiliza
exemplele de activități de învățare pe care le propune programa școlară, de a le completa sau de a le înlocui,
astfel încât acestea să asigure un demers didactic adecvat situației concrete de la clasă. Se asigură, în acest fel,
premisele aplicării contextualizate a programei școlare și proiectării unor parcursuri de învățare personalizate,
pornind de la specificul dezvoltării elevilor.
Conținuturile învățării sunt organizate pe domenii și reprezintă achiziții de bază, mijloace informaționale prin
care se urmărește realizarea competențelor. Modul de abordare propus integrează istoria locală în istoria
națională și pe aceasta în istoria universală. Alături de studierea evenimentelor, actuala programă propune o
perspectiva culturală, oferind elevilor ocazia de a afla despre alte popoare europene, despre ocupații, mod de
viață, obiceiuri, influențele reciproce sau despre conducătorii care le-au făcut onoare. Astfel, elevii din
învățământul primar iau contact succint cu noțiuni și informații ce urmează a fi consolidate pe parcursul
ciclurilor gimnazial și liceal.
Sugestiile metodologice au rolul de a orienta cadrul didactic în utilizarea programei școlare, oferind suport
pentru proiectarea demersului didactic și pentru realizarea activităților de predare-învățare-evaluare, în
concordanță cu specificul disciplinei și cu particularitățile de vârstă ale elevilor.
Demersurile de predare-învățare-evaluare propuse prin actuala programă se situează într-un context mai larg,
conturat în câteva documente europene relevante:
- Recomandarea Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene privind competențele cheie din
perspectiva învățării pe parcursul întregii vieți (2006/962/EC);
- Recomandarea Consiliului Europei privind predarea istoriei (15/2001);
- Convenția UNESCO pentru păstrarea/salvarea patrimoniului intangibil (2003);
- OMECT privind dezvoltarea problematicii diversității în curriculumul național (1529/18.07.2007).
 
Competențe generale:
1. Localizarea în timp și în spațiu a evenimentelor istorice studiate
2. Explorarea surselor relevante pentru a înțelege fapte și evenimente din trecut și din prezent
3. Utilizarea termenilor istorici în diferite situații de comunicare
4. Formarea imaginii pozitive despre sine și despre ceilalți
 
 
 
Competențe specifice și exemple de activități de învățare
 
1. Localizarea în timp și în spațiu a evenimentelor istorice studiate
 1.1. Ordonarea cronologică a unor evenimente din viața familiei, a faptelor prezentate într-o situație de
învățare
- alcătuirea și prezentarea unei axe a timpului pe care să se reprezinte evenimente din viața personală, viața
familiei sau istoria localității natale
- alcătuirea și prezentarea arborelui genealogic al familiei, folosind o schemă dată
- alcătuirea unui jurnal personal sau al clasei folosind enunțuri, desene, fotografii despre evenimente la care
au participat în cadrul comunității
- prezentarea unor albume personale cu fotografii din istoria familiei sau a comunității
- citirea și discutarea unor biografii ale unor personalități din diferite domenii (istoric, literar, artistic etc.),
ținând cont de încadrarea în timp
- precizarea evenimentelor dintr-un text citit /audiat folosind expresii precum: la început/mai întâi/prima dată,
apoi/după aceea, la urmă în final/în același timp etc.
- aranjarea unei succesiuni de enunțuri după ordinea logică de desfășurare a evenimentelor și în funcție de
factorul timp
- participarea la jocuri de rol/dramatizări ale unor povestiri și legende istorice cunoscute
- vizionarea și discutarea unor secvențe din filme istorice/reportaje TV, respectând ordinea desfășurării
evenimentelor
- alcătuirea de axe cronologice privind succesiunea unor evenimente/procese istorice
 
1.2. Localizarea în spațiu a evenimentelor istorice
- observarea hărților digitale și a simulărilor confruntărilor armate, folosind TIC
- localizarea pe harta fizică a României a unor locuri/zone de importanță istorică
- familiarizarea cu simbolistica fundamentală din mediul cartografic (formele de relief, reprezentări
convenționale pentru peisajul antropic și de geografie umană)
- descrierea unor fotografii ilustrând locuri, clădiri, preocupări ale oamenilor din localitatea natală sau din
alte regiuni
- lectura unor texte care ilustrează legătura dintre om și mediu (ocupații, locuințe, obiceiuri)
 1.3. Recunoașterea preocupării oamenilor pentru raportarea la timp și spațiu
- realizarea unui jurnal al familiei care să conțină date și locuri importante, ordonate cronologic
- studierea unor izvoare istorice scrise în care sunt menționate date, perioade de timp și nume de locuri
- realizarea unor hărți/organizatori grafici care exemplifică măsurarea timpului în istorie (deceniu, secol,
mileniu)
- realizarea unei „istorii a măsurării timpului” pe baza informațiilor selectate din enciclopedii tipărite sau
online
- valorificarea informațiilor dobândite prin vizite la muzee, case memoriale, situri arheologice
 
 
2. Explorarea surselor relevante pentru a înțelege fapte și evenimente din trecut și din prezent
2.1. Identificarea de surse istorice utilizând o varietate de instrumente, inclusiv tehnologiile de informare
și comunicare
- căutarea de surse de informare despre o temă istorică pusă în discuție
- observarea dirijată a diferitelor tipuri de surse care să ofere informații din prezent și din trecut, în timpul
lecțiilor desfășurate în școală sau în afara ei (de exemplu, muzee, case memoriale, biblioteci)
- citirea și comentarea unor imagini/fotografii
- descrierea unor fotografii ilustrând locuri, clădiri, preocupări ale oamenilor din localitatea natală
 2.2. Aplicarea unor procedee simple de analiză a surselor pentru a identifica informații variate despre
trecut
- realizarea de portofolii pe teme istorice, folosind Internetul și enciclopedii în format electronic etc. ca surse
de informare
- observarea hărților digitale și a simulărilor confruntărilor armate etc., folosind TIC
- discuții în grup despre faptele petrecute în trecutul îndepărtat sau apropiat
- exerciții de prezentare a ceea ce i-a impresionat în legătură cu un eveniment istoric
- formularea unor predicții asupra firului narativ al unor legende/povestiri istorice, pornind de la un fapt de
însemnătate istorică
- redactarea unor compuneri în care să fie exprimată atitudinea față de anumite evenimente
- redactarea de texte având la bază modele ale unor personalități din istorie („Aș dori să fiu ca …”)
- realizarea unor proiecte de grup care să evidențieze rolul personalităților în derularea evenimentelor de
însemnătate istorică
- selectarea informațiilor oferite de sursele istorice pe baza unui plan de idei dat
 2.3. Identificarea, pe baza surselor, a cauzelor, a consecințelor și a elementelor care s-au schimbat sau nu
într-o anumită perioadă de timp
- prezentarea unor evenimente istorice drept consecințe ale altor evenimente
- exerciții de precizare a cauzelor/consecințelor unor fapte/evenimente istorice
- prezentarea stilului de viață al oamenilor din diferite perioade de timp
- analiza unor imagini care prezintă același loc în diferite perioade de timp/ momente istorice
- prezentarea unor fotografii de familie care evidențiază evoluția unor persoane sau felul în care un loc s-a
schimbat/a rămas neschimbat de-a lungul timpului
- realizarea unor albume sau postere despre localitatea natală, școala, locuri cunoscute/ îndrăgite
- realizarea unor expoziții de desene/picturi/colaje care arată felul în care au evoluat uneltele, armele,
vestimentația oamenilor, arhitectura locuințelor
 3. Utilizarea termenilor istorici în diferite situații de comunicare
3.1. Recunoașterea unor termeni istorici în cadrul unor surse accesibile
- lectura unor texte/surse istorice cu creionul în mână
- deducerea sensului unui cuvânt/termen istoric prin raportare la textul citit sau la mesajul audiat
- lectura unui text cu conținut istoric utilizând metoda SINELG
- realizarea unor organizatori grafici care susțin înțelegerea informațiilor din texte/surse istorice
 
3.2. Utilizarea corectă a termenilor istorici accesibili în situații de comunicare orală și scrisă
- povestirea unor evenimente/fapte istorice, utilizând termenii învățați
- povestirea unor evenimente semnificative din viața personală sau activitatea școlară, trăite sau proiectate în
viitor, folosind verbe la timpuri potrivite
- repovestirea unor legende și povestiri istorice
- completarea unor texte lacunare
- realizarea și prezentarea unor proiecte individuale și de grup pe diferite teme istorice
- alcătuirea și rezolvarea de rebusuri pe teme istorice
- completarea unui jurnal cu dublă intrare în urma lecturii unui text/a vizionarii unui film cu conținut istoric
- realizarea unor compuneri/desene/schițe/scenarii simple pornind de la informațiile selectate dintr-o sursă
consultată individual sau în grup
- realizarea prezentării unei personalități istorice/a unui eveniment istoric
- realizarea unor afișe pentru promovarea unor serbări/concursuri cu tematică istorică
- dramatizarea unor lecturi istorice cunoscute
- exprimarea propriei păreri referitoare la un eveniment istoric, la faptele unei personalități istorice
- studii de caz simple, pe baza unor întâmplări din lecturi cu conținut istoric
- completarea unor jurnale de învățare după participarea la sărbători locale tradiționale sau prilejuite de
evenimente istorice sau după vizitarea unor muzee și case memoriale
 
4. Formarea imaginii pozitive despre sine și despre ceilalți
4.1. Determinarea semnificației unor evenimente din trecut și din prezent
- formularea de întrebări și răspunsuri referitoare la evenimente din trecut, persoane și locuri cu semnificație
istorică
- citirea unor lecturi istorice și povestirea faptelor istorice prezentate
- extragerea informațiilor esențiale dintr-un text cu conținut istoric
- lectura unui text cu conținut istoric și prezentarea ideilor esențiale, în perechi
- prezentarea unor evenimente utilizând organizatori grafici
- realizarea unor discuții în grup despre fapte/evenimente/personalități istorice
- exerciții de stabilire a unor relații evidente între evenimente istorice prezentate/cunoscute
- realizarea unui cvintet pornind de la un termen cheie/numele unei personalități istorice/numele unui
eveniment istoric
- realizarea și prezentarea unor proiecte tematice
- prezentarea impresiilor după vizite la muzee și case memoriale
 
4.2. Recunoașterea asemănărilor și deosebirilor dintre sine și celălalt, dintre persoane și grupuri
- identificarea unor modalități în care ar fi putut acționa în anumite împrejurări din viața personală (de
exemplu, exerciții de tipul „Ce ai făcut atunci ...?, Ce ai fi putut face ...? Ce ai face acum …?”)
- discuții în grup referitoare la faptele unor personalități istorice, modul în care au influențat desfășurarea
unor evenimente
- selectarea, pe baza surselor istorice, a asemănărilor și deosebirilor între fapte/evenimente, personalități
- stabilirea cu ajutorul organizatorilor grafici a asemănărilor și deosebirilor dintre fapte/evenimente,
personalități, monumente
- redactarea unor texte în care să se evidențieze atitudinea față de fapte/evenimente, personalități din trecut
 4.3. Manifestarea unei atitudini deschise in cazul unor situații care presupun comunicarea
- solicitarea unei explicații referitoare la informațiile de detaliu și termenii specifici dintr-un text cu conținut
istoric/sursă accesibilă
- participarea la dialoguri pe teme istorice, aducând în discuție informații sau exprimându-și propria părere
despre evenimente și personalități istorice
- formularea de întrebări și răspunsuri referitoare la faptele discutate
- selectarea unei informații dintr-un text istoric/sursă și motivarea alegerii făcute
- concursuri pe teme istorice tip „Cine știe câștigă”, la nivelul clasei sau între clase
- realizarea unei mape a clasei „Știați că?”, fiecare elev având posibilitatea să completeze cu informații pe
care le consideră relevante pentru subiecte discutate sau descoperite pe parcursul cercetărilor personale
- realizarea pe grupe a unor postere/afișe pentru comemorarea/sărbătorirea unor evenimente/personalități
- proiectarea și realizarea unui colț muzeistic al clasei și utilizarea obiectelor colecționate în diferite ocazii
- realizarea și prezentarea unor jurnale de călătorie

CONȚINUTURI LA DISCIPLINA ISTORIE ÎN CICLUL PRIMAR (conform programei)

Trecutul și prezentul din jurul  

nostru
Noțiuni introductive: trecut-prezent
(mileniu, secol, deceniu, epocă
istorică), spațiu istoric, surse istorice

Familia: trecutul familiei, sărbători

de familie, timpul liber, activitățile
cotidiene
Comunitatea locală și națională: teritoriu, locuințe și viață cotidiană,
tradiții, sărbători, religie, monumente ale eroilor

Comunități ale minorităților pe teritoriul de azi al României

Copilăria de ieri și de azi în comunitatea locală

Popoare de ieri și de astăzi: localizare pe hartă, ocupații, tradiții,
obiceiuri, sărbători
Cunoașterea lumii prin călători

Epoci, evenimente și personalități Antichitatea

- Legende și scrieri ale anticilor
despre daci și romani
 
Evul Mediu

- Figuri legendare de voievozi, domnitori și conducători locali în opere

literare și istorice
- Transilvania - spațiu multietnic. Sat și oraș în Transilvania medievală

- Istorici și cronicari despre personalități ale minorităților

 
Epoca modernă

- Al.I. Cuza și Unirea

- Carol I și independența, Carol Davila

- Eroi ai Primului Război Mondial

- Ferdinand și Marea Unire

- România la cumpăna dintre milenii

 
 

Cultură și patrimoniu Locuri istorice din comunitate:

mănăstiri, străzi și case istorice din
comunitate, monumente ale eroilor,
monumente reprezentative ale
comunităților etnice din România
Locuri cu importanță istorică pentru România:

- Așezări și construcții dacice, grecești si romane (orașele grecești de pe

malul Mării Negre)

- Castele și cetăți martore ale evenimentelor istorice

- Construcții religioase și ctitorii lor

 
Monumente și locuri incluse în patrimoniul UNESCO

Conținuturi recomandate pentru teme din programă

 Datorită specificului lor, câteva dintre temele propuse de programă sunt formulate în termeni generali. În
funcție de interesele elevilor, de resursele didactice, de elemente suport pe care le poate oferi școala, profesorul
va opta pentru cel puțin unul dintre conținuturile recomandate.
Popoare de ieri și se astăzi: Dacii, romanii, grecii, galii, slavii, turcii, românii, francezii, ungurii, germanii,
rușii, sârbii, bulgarii
Cunoașterea lumii prin călători: Marco Polo, Cristofor Columb, Magellan, Badea Cârțan, Spătarul Milescu,
Emil Racoviță, Alexander Csoma de Korosi, exploratori ai secolului XX
Legende și scrieri ale anticilor despre daci și romani: fragmente din Herodot, Strabon, Cassius Dio.  
Figuri legendare de voievozi, domnitori și conducători locali în opere literare și istorice: Gelu, Dragoș,
Basarab, Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul.
Construcții religioase și ctitorii lor: Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Neagoe Basarab, Antim
Ivireanu, Constantin Brâncoveanu.  
Monumente și locuri incluse în patrimoniul UNESCO: fortificațiile dacice din Munții Orăștie, așezările săsești
cu biserici fortificate din Transilvania, orașul Sighișoara, bisericile din lemn din Maramureș, bisericile pictate
din Nordul Moldovei.

Sugestii metodologice

Punerea în aplicare a programei reprezintă etapa în care un document curricular general se adecvează la
diversitatea contextelor educaționale, o etapă care implică deopotrivă aspecte tehnice, dar și o provocare a
creativității și inovației didactice.

Proiectarea activității didactice

Lectura personalizată a programei școlare are scopul de a identifica modalitățile concrete de aplicare a
programei școlare la un context educațional specific. Documentele de proiectare elaborate de către profesor
(planificarea calendaristică și proiectele unităților de învățare) oferă profesorului răspunsuri la următoarele
întrebări:
 În ce scop voi face? (sunt identificate, în acest fel, competențe în cadrul respectivei unități de învățare).
 Cum voi face? (sunt determinate activitățile de învățare; activitățile de învățare pot fi selectate dintre
exemplele oferite de programa școlară sau pot fi propuse de către fiecare cadru didactic).
Ce conținuturi voi folosi? (sunt selectate, concretizate și organizate conținuturile).
 Cu ce voi face? (sunt analizate resursele, de exemplu, resurse materiale, inclusiv resurse TIC, de timp, forme
de organizare a clasei de elevi).
 Cât s-a realizat? (se stabilesc instrumentele de evaluare care trebuie să evidențieze progresul înregistrat de
fiecare elev în raport cu el însuși pe parcursul dobândirii competențelor prevăzute de programă).
Elaborarea planificării calendaristice implică: identificarea unităților de învățare, stabilirea succesiunii acestora,
corelarea competențelor specifice și a conținuturilor și alegerea celor mai relevante activități de învățare,
alocarea de timp pentru parcurgerea respectivelor unități de învățare.
Prin realizarea proiectelor de unități de învățare, profesorul valorifică deplin contextul educațional în care își
desfășoară activitatea. Câteva dintre facilitățile pe care le oferă acest document de proiectare sunt:
 centrarea pe elementele „acționale” ale programei, care conduc la achiziții ale învățării: cunoștințe, abilități,
atitudini;
 integrarea evaluării în demersul de predare-învățare; relația dintre învățare și evaluare este bine stabilită, prin
cele două segmente de evaluare pe care le include unitatea de învățare;
 accentul nu mai cade pe activitatea profesorului ca ofertant de cunoaștere „de-a gata”, ci pe modul în care
selectează, organizează/realizează activitățile de învățare prin care elevul va lua parte la construirea cunoașterii.
Elaborarea strategiilor de predare-învățare-evaluare

Orientarea demersului didactic pornind de la competențe determină utilizarea unor metode active care pot
contribui la:
 crearea unui mediu educațional care încurajează interacțiunea socială pozitivă;
 exersarea lucrului în echipă, a îndeplinirii unor roluri specifice în grupuri de lucru, a cooperării cu persoane
diferite în realizarea unei sarcini de lucru;
 realizarea unor conexiuni cu achiziții dobândite prin studiul altor discipline de învățământ;
 utilizarea, în activitatea didactică, a calculatorului ca mijloc modern de instruire, care să permită utilizarea
tehnologiei informației și a comunicațiilor, în vederea desfășurării unor lecții interactive, atractive.
 Strategii didactice recomandate pentru dezvoltarea competențelor

 a. Utilizarea termenilor istorici în diferite situații de comunicare

Abordarea modernă, presupune ca profesorul clasei să fie preocupat să creeze ocazii de învățare semnificativă
pentru elevii săi, iar metodele pe care le va folosi reprezintă mijloacele prin care sunt configurate activitățile de
învățare ale elevilor.
Astfel, pentru competența specifică Recunoașterea unor termeni istorici în cadrul unor surse accesibile,
activitatea de învățare Realizarea unor organizatori grafici de tip ciorchine pe baza lecturii/audierii unor
mesaje cu conținut istoric se poate utiliza prin mai multe tehnici de organizare, cum ar fi: tabelul conceptelor,
diagrama Venn, diagrama SPIDER MAP (pânza de păianjen), tabelul T. Organizatorul grafic este o metodă de
învățare antrenantă, asigură transferul cunoștințelor, formează deprinderi și abilități de lucru. De asemenea,
poate fi folosită și în evaluare, ca parte a predării - sub forma unor secvențe de recapitulare a unor noțiuni
teoretice sau la finalul unei unități de conținut.
O altă metodă interactivă ce poate fi utilizată este metoda SINELG (Sistemul Interactiv de Notare pentru
Eficientizarea Lecturii și Gândirii) care permite elevului să citească și să înțeleagă în mod activ un conținut/text
istoric. Ca metodă, SINELG poate fi utilizată pentru etapa de realizare a sensului – învățare, înțelegere, iar
cunoștințele anterioare ale elevilor se folosesc ca bază de plecare pentru lectura/ascultarea textului.

Competența specifică Utilizarea corectă a termenilor istorici accesibili în situații de comunicare orală și

scrisă este prezentă în programă însoțită de o gamă de sugestii privind activitățile de învățare. Lista poate fi
îmbogățită în activitatea curentă și de alte tipuri de activități de învățare, cadrul didactic având libertatea să
aleagă în funcție de particularitățile clasei de elevi și ritmul de lucru. Se recomandă alternarea formelor de
organizare a activității elevilor în echipe, pe grupe, individual, iar în conducerea activității, crearea motivației,
încurajarea elevilor prin dozarea sarcinilor de lucru, stimularea interesului pentru studiul istoriei prin redactarea
de articole în revista clasei (despre evenimente istorice studiate, transmiterea unui mesaj către o personalitate
istorică studiată sau realizarea unei fișe de personaj).

Pentru evaluare se recomandă fișe de lucru, fișa de observare a comportamentului elevului în cadrul activităților
de grup, rezolvarea de rebusuri pe teme istorice, probe/teste care să conțină itemi obiectivi și semiobiectivi,
Tehnica 3-2-1, examinări orale.

b. Explorarea surselor relevante pentru a înțelege evenimente din trecut și din prezent

Istoria este una dintre disciplinele care pot asigura pregătirea elevilor pentru evaluarea de la finalul clasei a IV-
a, unde itemii de evaluare sunt construiți după principiile testărilor internaționale (PIRLS). Această testare
acordă ponderi egale materialelor destinate celor două scopuri ale lecturii: lectura în scop literar și lectura în
scopul achiziționării și utilizării informației.

Sursele istorice scrise, textele istorice pot asigura elevului depășirea stadiului achiziției de cunoștințe, folosindu-
se de acestea în scopul dezvoltării gândirii și modului de acțiune. Textele istorice sunt, de regulă, texte
cronologice care prezintă ideile în secvențe ordonate temporal sau se referă la evenimente, fapte istorice sau
scrisori. Pot fi utilizate și texte necronologice, care prezintă ideile organizate logic, argumentele,
contraargumentele sau punctele de vedere fiind folosite pentru a susține evidența; acestea sunt prezentate în
diferite forme cum ar fi liste, diagrame, grafice, hărți.

Lectura aprofundată a acestor tipuri de texte îi conduce pe elevi spre patru categorii de performanță vizate de
itemi, identificate sub forma celor patru procese majore ale înțelegerii lecturii:
- Extragerea informațiilor explicit formulate.
- Formularea unor concluzii directe.
- Interpretarea și integrarea ideilor și informațiilor.
- Examinarea și evaluarea conținutului, a limbajului și a elementelor textuale.
Lectura de profunzime implică nu numai abilitatea de a construi înțelesuri dintr-o varietate de texte, ci și
comportamente și atitudini care sprijină lectura și învățarea pe tot parcursul vieții.
Având în vedere contextele de învățare prezentate, următoarele metode folosite în studierea textelor/surselor
istorice, asigură copiilor înțelegerea lecturii și, implicit, favorizează formarea unui bagaj de informații istorice și
utilizarea corectă a unor termeni de specialitate accesibili:

- lectura unui text cu creionul în mână și revenirea pe text;

- SINELG (Sistem interactiv de notare și evaluare a lecturii și gândirii);

- lectura cu predicții;

- lectura în perechi;

- organizatori grafici (Ciorchine, Explozia stelară, diagrama Venn-Euler, lanțul evenimentelor);

- metoda Cadranelor;

- învățarea dirijată cu ajutorul fișelor de lucru;

- Știu-Vreau să știu-Am învățat;

- Răspunde-Aruncă-Interoghează;

- Tabelul conceptelor;

- Jurnalul cu dublă intrare etc.

Profesorii sunt încurajați să utilizeze strategii de predare centrate pe elev, care contribuie la dezvoltarea
abilităților de învățare și de gândire critică într-un climat de respect în sala de clasă.

Eficientizarea procesului de învățare se bazează pe câteva repere fundamentale:

- învățarea interactivă, care presupune folosirea unor strategii de învățare focalizate pe cooperarea, colaborarea
și comunicarea între elevi la activitățile didactice, precum și pe interacțiunea dintre cadre didactice și elevi;
- elaborarea în comun a obiectivelor învățării/explicarea a ceea ce se așteaptă de la elevi;
- dimensiunea aplicativă și feedbackul – orice proces de învățare este mai eficient și mai ușor de înțeles dacă
informațiile prezentate sunt aplicate în situații reale de viață;
- modalitățile de sprijin în actul învățării.
 
Se recomandă folosirea metodelor de învățare activ-participative care îl apropie pe elev de obiectul de
studiu Istorie, transformând-o într-o poveste, într-o sursă de exemple pentru organizarea propriei vieți, care să
ajute la formarea de atitudini și comportamente, dar și la familiarizarea cu valori.

La acest deziderat contribuie lecția-dosar care poate fi folosită atunci când se abordează temele:
- Comunitatea locală și națională.
- Copilăria de ieri și de azi în comunitatea locală.
- Cunoașterea lumii prin călători.
- Popoare de ieri și de astăzi.
- Figuri legendare de voievozi, domnitori și conducători locali în opere literare și istorice.
- România la cumpăna dintre milenii.
 Este recomandată folosirea unor metode cu dublu scop, de învățare și de evaluare,
precum proiectul și portofoliul.
Proiectul începe în clasă, prin definirea și înțelegerea sarcinii de lucru, eventual și prin începerea rezolvării
acesteia și se continuă acasă, pe parcursul a câtorva zile sau săptămâni. În acest timp elevii se consultă
permanent cu învățătorul. Proiectul se încheie tot în clasă, prin prezentarea în fața colegilor a unui raport asupra
rezultatelor obținute și a produsului realizat de către autor/autori.
Evaluarea portofoliului se poate face pentru fiecare produs, în momentul realizării acestuia, sau global, la finalul
unei perioade stabilite împreună cu elevii, după criterii anunțate și discutate în prealabil

c. Formarea atitudinii pozitive față de sine și față de ceilalți

Unele dintre activitățile de învățare sugerate pentru aceste competențe pot fi valorizate și din perspectiva
evaluării achizițiilor cunoștințelor și abilităților prin rezultatele activităților de învățare. Astfel, organizarea de
concursuri pe echipe, bazate pe diferite conținuturi din programă evidențiază, la nivelul echipelor participante și
a interacțiunii cu partenerii de echipă, colaborarea în vederea obținerii celor mai bune performanțe. În acest
sens, concursurile de tipul Cine știe câștigă sau cele organizate cu ocazia zilei de 24 Ianuarie, Zilei Naționale a
României permit învățătorului să evalueze, pe lângă elementele de conținut și gradul de implicare a elevilor,
modul cum interacționează cu colegii pentru atingerea unui scop comun. Realizarea proiectelor, posterelor sau
afișelor facilitează anunțarea unor criterii de apreciere, de la elementele de conținut la cele estetice. În același
timp, este valorizată contribuția fiecăruia dintre membrii echipei la obținerea rezultatului, precum și
aptitudinilor individuale ale fiecăruia. De exemplu, un poster se poate evalua pe baza unor criterii
precum: prezența elementelor de conținut istoric folosite adecvat, contribuția individuală la realizarea
posterului, aspectul estetic.

Organizarea conținuturilor

 Opțiunile în privința conținuturilor au avut în vedere criteriul accesibilității (dacă pot fi înțelese și însușite de
către elevi), respectiv cel al relevanței aplicative a acestora (dacă conținuturile sunt semnificative și relevante
pentru existența cotidiană și pentru experiența de viață a tuturor elevilor).

Principiul istoriei integrate, însemnând valorificarea contextului european/internațional în învățarea istoriei

naționale este cel care a determinat selecția și organizarea conținuturilor.

Majoritatea temelor propun conținuturi care vizează istoria națională și cea europeană. Când va aplica programa
la clasă, profesorul va putea negocia cu elevii opțiunile pentru teme de istorie europeană și națională. Acest mod
de aplicare a programei răspunde unui principiu de proiectare curriculară care propune valorificarea contextului
școlii, în funcție de interesele elevilor, de resursele didactice, de elemente suport pe care le poate oferi școala și
chiar de opțiunea pentru un demers didactic mai tradițional sau mai inovativ. În acest context, recomandăm ca
profesorii să abordeze din perspectivă europeană cel puțin una dintre temele subsumate fiecărui domeniu.

Așa cum sunt construite, aceste teme pot deveni subiecte pentru activități extrașcolare sau pentru programe de
CDS elaborate la nivelul școlii. Un bun exemplu este tema Figuri legendare de voievozi, domnitori și
conducători locali în opere literare și istorice. Aceasta permite abordări diverse. Un posibil demers, bazat pe
lucrări literare (de exemplu, legendele istorice scrise de D. Bolintineanu, povestiri istorice scrise de E. Camilar
sau prelucrări ale cronicilor medievale), poate propune elevilor figuri istorice emblematice (de exemplu, Gelu,
Dragoș, Basarab, Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul). Un
alt demers, aplicabil în mod deosebit în cazul comunităților mono sau multiculturale, oferă profesorului
libertatea de a prelua conceptul de figură istorică și de a-i da consistență pornind de la evenimente istorice care
definesc identitatea locală. În unele situații – exemplul cel mai bun este cel al minorităților etnice – demersul
presupune și abordări de istorie europeană.
Pentru realizarea unei imagini unitare și înțelegerea mai completă a unor fenomene sau realități istorice,
profesorul pentru învățământul primar are ocazia de a aborda activitățile (atât pe cele de învățare, cât și pe cele
de evaluare) într-o manieră interdisciplinară. Această abordare poate viza, deopotrivă, domeniile de conținut și
temele subsumate acestora, dar și competențele specifice.

 Câteva dintre exemplele de mai jos valorifică deschiderea programei către celelalte obiecte de studiu din
aria Om și societate.

a. Tema Figuri legendare de voievozi, domnitori și conducători locali în opere literare și istorice (Istorie) se

poate corela cu temele Raporturile noastre cu ceilalți oameni și Valori, norme și comportamente moral-
civice (Educație civică) și cu tema Viața creștinului împreună cu semenii (Religie). Astfel, se pot susține
reciproc, în formarea lor, competențele Recunoașterea asemănărilor și a deosebirilor dintre sine și celălalt,
dintre persoane și grupuri (Istorie), Recunoașterea unor comportamente moral-civice din viața cotidiană,
Deosebirea comportamentelor prosociale de cele antisociale (Educație civică) și Evaluarea modului în care
sunt aplicate reguli de comportament moral-creștin, în diferite contexte de viață (Religie). Din perspectiva
conținuturilor propuse, tema de istorie ar putea fi îmbogățită prin discutarea valorilor moral-religioase pe care
le-au promovat acești conducători. Paleta de activități aflate la îndemâna cadrului didactic este foarte
variată: mini-proiecte individuale sau de grup, realizarea de mici narațiuni pe baza unor informații obținute de
la ceilalți (familie, cunoscuți), transpunerea în mici scenete a unor fapte sau a unor atitudini, ilustrarea prin
desene a calităților/defectelor conducătorilor, antrenarea în concursuri de tipul „Cine știe, câștigă!”, pe tema
faptelor și comportamentelor acestor figuri legendare etc.

b. Temele Comunitatea locală și națională  (Istorie), De la orizontul local la țară (Geografie), Locuri de

apartenență  (Educație civică) și domeniul Mari sărbători creștine (Religie) pot fi abordate integrat. Ele
constituie suport pentru formarea unor competențe specifice pentru fiecare dintre disciplinele menționate. În
acest scop, se pot realiza activități diverse, așa cum sunt:

-proiecte de grup, cu teme precum „Ce am aflat despre satul/ orașul meu?”, „Jurnalul localității mele” „Ziua
localității mele” (care să se concretizeze fie în expunerea de către elevi a unor date privind comunitatea locală,
obținute prin chestionarea membrilor familiei sau a unor apropiați, fie în alcătuirea unui mic „jurnal”, în care
fiecare să consemneze, într-o manieră proprie, părerea despre propria localitate, despre particularitățile sale
istorico-geografice și alte elemente ale specificului cultural local);

- expoziție alcătuită din desene ale elevilor („Eu în/și localitatea mea”) – desene care să exprime plastic modul
în care aceștia percep comunitatea locală/de apartenență și care să respecte, la alegere sau integral, cerințe
precum: de a surprinde cum arăta în trecut și cum arată în prezent localitatea, ce are ea specific din
perspectiva mediului cultural sau a mediului natural;

-realizarea de jocuri de rol, pentru simularea diferențelor/ particularităților comportamentale și acționale ale
elevilor în condițiile în care li s-ar schimba identitatea/localitatea de domiciliu/ orizontul local de viețuire („În
ce fel m-aș manifesta dacă m-aș fi născut și aș locui în …);

- alegerea și confecționarea, de către elevi, a unor simboluri reprezentative pentru casa/ domiciliul și pentru
școală (de exemplu, ecusoane, realizate pe post-it-uri, etichete etc.), și amplasarea acestora pe harta localității,
reliefând deopotrivă deosebirile de amplasare, relațiile de vecinătate cu ceilalți colegi și, în final,
particularitățile propriei comunități față de altele („Unde și cine sunt eu/Unde și cine suntem noi?”).

SURSELE ISTORICE

 Sursele istorice sunt totalitatea izvoarelor, nescrise și scrise, care prezintă urme ale trecutului și ne ajută să
descifrăm și să înțelegem timpurile și epocile apuse. Pentru a credita o idee istorică, aceasta trebuie întotdeauna
verificată din cel puțin 3 surse distincte.
I.  Izvoare nescrise sunt:
-          arheologice (așezări, cimitire, arme, unelte de muncă, piese, obiecte și locuri de cult, obiecte de uz
gospodăresc, vase de ceramică, podoabe, bijuterii etc.);
-          analize petrografice, metalurgice, chimice și spectrale, precum și matematice, pentru obținerea de
rezultate pentru reconstituirea trecutului.
II.                 Izvoarele scrise sunt:
-          epigrafice (inscripții);
-          documente, acte scrise oficiale;
-          literare, narative (anale, cronici etc.);
-          hagiografice (viețile sfinților);
-          diverse manuscrise;
-          cărți și publicații periodice ale unor oameni din trecut, inclusiv jurnale, memorii.
III.              Izvoare complementare:
-          antropologice;
-          numismatice (monede);
-          sigilografice și heraldice;
-          cartografice (hărți);
-          fotografii și picturi;
-          filme documentare;
-          etno-sociologice etc.
În momentul în care analizăm un document trebuie să avem în vedere mai multe aspecte și anume:
-          Când a fost creat documentul?
-          Care a fost contextul?
-          Cine este autorul/autorii?
-          Care este scopul?
-          Care sunt termenii cheie?
-          Ce alte surse se referă (pro sau contra) la respectivul document?
-          Concluzii (mesajul și importanța actului).
CUNOAȘTEREA LUMII PRIN CĂLĂTORI
CRISTOFOR COLUMB
Puţine sunt în istorie personalităţile a căror origine, biografie şi fapte să fi fost atât de controversate, atât de
răstălmăcite, ca acelea ale lui Cristofor Columb.  Cristoforo Colombo, pe care spaniolii îl numesc Cristobal
Colon, dar care nu a semnat niciodată altfel decât Christo Ferens ( “Purtătorul lui Hristos”), s-a născut la
Genova între 25 august şi 31 octombrie 1451, într-o familie modestă. Nici una dintre opiniile despre originea sa
spaniolă, portugheză, evreiască sau franceză nu a putut fi demonstrată documentar. Izvoarele confirmă, aproape
în întregimea lor, originea sa genoveză.

Cristofor Columb a copilărit la Genova. Începutul activităţii sale nautice a fost probabil cel obişnuit pentru
mulţi genovezi: scurte călătorii de cabotaj pe mici ambarcaţiuni cu vele latine, efectuate din modeste interese de
afaceri. Prin 1474 sau 1475, Columb participă la o expediţie comercială organizată de doi membri ai familiei
Spinola şi de Paolo di Negro, patricieni genovezi, la Chios, pe atunci important centru al comerţului cu produse
coloniale. În 1476 merge cu o flotilă , trimisă de Spinola şi di Negro, din Chios spre Flandra. În 1477 vizitează,
în cadrul unei expediţii genoveze Anglia, Irlanda şi probabil coastele Islandei. Apoi revine la Lisabona. Aici
Columb şi-a lărgit orizontul prin lectura unor lucrări de geografie, fiind ajutat în această direcţie şi de fratele său
Bartolomeo, care venise în Portugalia schimbându-şi meseria de ţesător cu cea de cartograf. În anul 1478,
Columb se află în slujba lui Paolo di Negro, care-l trimite să cumpere mari cantităţi de zahăr în insula
Madeira. Pe la sfârşitul anului 1479, Columb s-a căsătorit cu Filipa de Perestrello e Moniz, fiica lui Bartolomeo,
fostul căpitan al insulei Porto Santo, situată la nord-est de Madeira. Aici, la Porto Santo, se născu şi fiul său
Diego, viitorul vicerege al Americii spaniole.
După o scurtă şedere la Porto Santo, Columb se mută cu familia la Punchal,capitala insulei Madeira. În
Portugalia şi apoi pe insula Madeira, Columb e ccuprins de febra călătoriilor maritime. Columb notase, pe
marginea a două cărţi citite, despre călătoria sa spre Guineea, pe care ar fi vizitat-o în anii 1482- 1483.

Problema proiectului celebreri sale călătorii, încununată cu descoperirea Lumii Noi, nu trrebuie privită exclusiv
prin prisma corespondenţei sale cu savantul florentin Paolo Toscanelli. Acesta din urmă, care deţinea înalta
funcţie de astronom al Republicii, se pare că ar fi alcătuit în 1474 o hartă a lumii în care încerca să pună de
acord datele antice, în special cele oferite de Ptolemeu, cu cele din descrierile călătoriilor lui Marco Polo şi ale
altor exploratori. Harta a fost întocmită pentru regele Portugaliei dar o copie a ei ar fi fost expediată şi lui
Columb. Pe baza hartei lui Toscanelli, Columb a calculat greşit distanţele geografice, rezultând o evaluare
fictivă a distanţei dintre Lisabona şi Cathay ( China), pe care o aprecia cu mult mai mică ca în realitate, fapt
care l-a încurajat pe explorator. Harta lui Toscanelli l-a convins pe Columb că navigaţia transoceanică era
posibilă şi lipsită de dificultăţi.

Proiectul de a atinge ţărmurile Asiei navigând spre apus,de a ajunge în Cipangu(Japonia) şi în Imperiul Marelui
Han, a fost prezentat la 1484 de Columb lui Joao al II-lea, regele Portugaliei. Acesta primi cu bunăvoinţă
propunerea genovezului şi o încredinţă spre examinare “Consiliului de matematicieni” care avea mandatul de a
studia proiectele de călătorii transoceanice. Membrii consiliului l-au sfătuit pe regele Portugaliei să respingă
proiectul lui Columb. Calculele fanteziste ale acestuia nu inspiraseră probabil încredere înaltului conclav
ştiinţific. Probabil proiectul lui Columb a fost respins şi din motive financiare. Regele nu era dispus să facă
cheltuieli pentru realizarea unor proiecte de a căror reuşită nu era convins.

Dezamăgit, urmărit şi de creditori, Columb a părăsit Portugalia şi a ajuns pe la mijlocul anului 1485, împreună
cu fiul său Diego, la Palos, în Andaluzia ( Spania). Soţia sa murise între timp. În apropiere se găsea mănăstirea
franciscană La Rabida, unde Columb găsi un protector în persoana lui Fraz Antonio de Marchena, cunoscut prin
preocupările sale în domeniul astronomiei.

Don Luis de la Cerda, duce de Medinacelli, se arătă dispus să pună la dispoziţia lui Columb mijloacele necesare
pentru organizarea unei expediţii spre Cipangu şi ceru în acest sens aprobarea Curţii. Columb deveni oaspete
permanent al ducelui, care spera să profite de pe urma realizării proiectului navigatorului genovez. La 1 mai
1486, Columb e primit în audienţă la Alcazarul din Cordoba, de regina Isabela, care aflase despre proiectul său,
fiind cucerită de planurile sale.  Dar fondurile şi aşa precare, nu puteau fi investite într-o încercare al cărei
succes nu era sigur. O comisie specială, sub preşedinţia lui Hernando de Talavera, confesorul reginei şi viitor
arhiepiscop de Granada, se întruni, la început la Cordoba, apoi la Salamanca. Comisia regală, conştientă  de
riscul unei asemenea expediţii manifesta neîncredere faţă de datele expuse de genovez. Proiectul nu a fost
respins, dar nici aprobat; verdictul afost amânat.

Între timp, Columb trăia din subsidii primite din partea Coroanei. Disperat, Columb a propus din nou, regelui
Portugaliei, Joao al II-lea, în 1488, cunoscutul său proiect. Era însă prea târziu deoarece Bartolomeo Diaz
descoperise Capul Bunei Speranţe şi drumul spre Indii. Au urmat ani de aşteptare, de dezamăgiri şi de speranţe,
de optimism, de amărăciune. Întors în Spania, Columb se consolă doar cu munca, cu studiul neîntrerupt.
Columb a citit istoria naturală a lui Pliniu, lucrări de geografie ale lui Plutarh şi Ptolemeu, ediţia latină a lui
Marco Polo, Imago Mundi   a lui Pierre d’Ailly, Historia rerum ubique gestarum ( scrisă de papa Pius al II-
lea) etc.

După 4 ani de tergiversări, proiectul lui Columb a fost respins ( în 1490), de comisia regală. Răspunsul l-a
dezamăgit dar nu l-a adus la disperare. Regii Ferdinand şi Isabella nu se pronunţaseră încă. În vara anului 1491,
Columb a vizitat din nou mănăstirea La Rabida, unde l-a întâlnit pe prorul Fray Juan Perez, prin intermediul
cărpra a făcut cunoştinţă cu doi încercaţi navigatori şi piloţi, cu Martin Alonso Pinzon şi cu fratele acestuia,
ambii din Palos. Pinzon făurise şi el planul de a străbate Oceanul Întunecat pentru a ajunge în Cipangu.
Fostul confesor al reginei Castiliei, Juan Perez, a intervenit pentru a I se acorda o nouă audienţă lui Columb.
Exploratorul este invitat la Santa Fe iar consiliul convocat pentru a lua o decizie în chestiunea proiectului
prezentat de genovezi, se arată mai binevoitor. Proiectul lui Columb a fost susţinut şi de Luiz de Santagel,
vistiernicul regelui Ferdinand de Aragon Santagel a avansat suma de 1 900 000 de maravendis pentru expediţia
lui Columb. Costul expediţiei şi sprijinul Isabellei fiind asigurate, rămâneau de rezolvat doar aspectele juridice
şi administrative ale acţiunii, trebuiau elaborate stipulaţiile înţelegerii ce urma a fi încheiată între suveranii
spanioli şi navigatorul genovez.

În înţelegerea încheiată la 17 aprilie 1492, sunt expuse pretenţiile formulate de Columb, care apare în această
convenţie cu apelativul “don”, recunoscându-i – se implicit intrarea în casta nobilimii spaniole. Lui Columb i se
conferă titlul de amiral al tuturor insulelor şi pământurilor pe care le va descoperi, titlul fiind transmisibil
succesorilor, la care se adaugă cel de vicerege şi guvernator, cu dreptul de a propune pentru diferite funcţii, în
fiecare insulă, în fiecare provincie, 3 oameni la libera sa alegere. I se acordă privilegiul de a dispune de 1/10 din
valorile, nestematele, metalele preţioase, spiţeriile şi alte mărfuri achiziţionate; i se conferă prerogativa de a
judeca în pricinile ivite în legătură cu aceste mărfuri şi afacerişi dreptul la 1/8 din veniturile traficului maritim,
în care Columb va investi o anumită sumă. Obiectivul expediţiei lui Columb era căutarea unui drum spre
Imperiul Marelui Han, spre Indii. Columb este un bun catolic, el fiind convins de sentimentul providenţial al
misiunii sale. Prozelitismul constituie pentru Columb unul din scopurile expediţiei.

Prin documentul regal din 30 aprilie 1492, se ordonase oraşului Palos să echipeze corăbii ăpentru expediţia pe
mare a lui Cristofor Columb. Oraşul i-a oferit însă numai 2 corăbii: Nina şi Pinta. Caorabia Santa Maria fusese
contractată de Columb direct de la proprietarul ei, Juan de la Cosa. Cele 3 corăbii aveau o singură punte şi erau
joase la apă, dar cu suprastructuri înalte la provă. Pe Santa Maria se afla la pupă o construcţie cu 2 etaje: cel de
jos era utilizat la păstrarea materialelor de navigaţie ale corabiei ( ancore, garline etc.); cel de deasupra, cu o
suprafaţă mai mică, era camera hărţilor. Calităţile nautice ale vaselor erau excelente pentru acea vreme. Ele
puteau parcurge 10-15 mile italiene, adică 9-12 noduri, circa 18-27 km pe oră.

Funcţiile de comandanţi, de secunzi şi de piloţi, erau deţinute pe Santa Maria – vasul amiral – de Columb, Juan
de la Cosa şi Peralonso Pinzon; pe Nina- Vicente Yanez Pinon, Juan Nino şi Sancho Ruiz de Gama; pe Pinta –
Martin Alonso Pinzon, Francisco Martin Pinzon, Cristobal Garcia Sarmento. Prezenţa în calitate de translator a
lui Luis de Torres, evreu convertit, cunoscător al limbilor ebraică şi arabă, demonstrează că proiectul lui
Columb de a atinge coastele continentului asistic şi de a vizita Imperiul Marelui Han era real, căci numai în
Orient puteau fi necesare aceste limbi în eventuale tratative cu principii localnici. Marinarii erau în număr de
90: 40 pe Santa Maria şi câte 25 pe celelalte douăcaravele, fiind cu precădere spanioli.

Drumul spre Indii a început la 3 august 1492. Străbătând Oceanul Atlantic, la 12 octombrie 1492, Columb a
descoperit o insulă, pe care a botetat- San Salvador. După toate probabilităţile, se pare că e vorba de actuala
insulă Watling, din arhipelegul Bahamas. Cei de faţă îl salutară pe Columb ca amiral şi vicerege şi îi jurară
supunere. Băştinaşii, goi, frumoşi la trup şi la chip, au fost la început timoraţi apoi I-au înconjurat din toate
părţile pe europeni, le pipăiră hainele cu o naivitate puerilă. Bonetele roşii şi şiragurile de mărgele de sticlă pe
care le oferiră spaniolii le provocară o bucurie deosebită. Nu aveau arme şi  nu cunoşteau fierul. Columb şi
ceilalţi exploratori au fost însă dezamăgiţi deoarece nu găsiseră aur.

În seara zilei de 14 octombrie 1492, Columb părăsi insula San Salvador şi atinse în ziua următoare o altă insulă,
pe care o numi Santa Maria de la Concepcion ( azi Rum). Apoi descoperi o insulă cu o formă alungită, pe care o
porecli Fernandina ( azi Long Island). Spaniolii au trecut din insulă în insulă, rămânând uimiţi de tot ceea ce
vedeau, de oamenii prietenoşi, de vegetaţia bogată. Dar căutarea de aur, devenită obsesie, ajunsese principala
preocupare. 

            La 27 octombrie 1492, Columb a descoperit insula Juana ( Cuba). Descoperitor dar şi coquistador,
Columb se frământa cum să tragă foloase de pe urma indigenilor. Îi vrea transformaţi în robi ai Spaniei, vrea
aurul pe care nu-l au şi nu ia măsuri de intimidare numai pentru că speră să afle mai uşor unde se găsesc
zăcămintele de aur. Amiralul a cercetat coastele Cubei, convins că este vorba de continentul asiatic, notând
cu lux de amănunte impresiile sale despre relief, despre ape, vegetaţie şi ape. În 6 decembrie, Columb descoperi
insula Espanola. La 4 ianuarie 1493, amiralul Columb a ordonat ridicarea ancorei spre patrie, spre Spania. La
mijlocul lunii martie 1493, Columb a ajuns în Spania, fiind primit la Barcelona de regele Ferdinand şi regina
Isabella. Drumul lui Columb de la Sevilla la Barcelona a fost un adevărat triumf. De pretutindeni veneau
oameni care aflaseră despre expediţie şi dsespre descoperirea Indiilor, pentru a-l întâmpina pe amiral şi a admira
tot ce fusese adus de peste ocean: indieni cu brăţări şi salbe, cu lănci şi vase în mâini şi papagali pe umăr,
animale împăiate, plante rare, purtate în mare alai.

            La Barcelona, în faţa înalţilor demnitari, a Curţii, Columb a prezentat relatarea expediţiei sale. Columb
dorea să continue aventura începută, să-l caute pe Marele Han, să găsească aur, să-I onvertească pe indieni.
Columb cunoaşte culmea gloriei; săptămâni în şir participă la serbările de la Curte. E consultat în chestiuni de
politică internaţională, iar arhiepiscopul de Toledo îl primeşte cu onoruri regale. La 28 mai 1493, amiralul a
primit o nouă confirmare a privilegiilor şi prerogativelor sale; i s-a acordat suma de 335 000 maravedis.

            Imediat după descoperirea “Indiilor” de către Columb, monarhia spaniolă trecu la ofensiva diplomatică
în vederea asigurării plenipotenţei sale asupra drumului spre vest şi a teritoriilor descoperite. Spaniolul Rodrigo
Borgia, devenit papă şi cu sprijin castilian, s-a manifestat favorabil asupra cererii spaniole. În luna aprilie a fost
concepută bula Inter caetera, datată oficial la 3 mai 1494. Ea cuprindea referiri la insulele şi pământurile
descoperite de Columb în timpul călătoriilor spre apus şi sancţiona stăpânirea regilor Ferdinand şi Isabella
asupra acestor teritorii, cât şi asupra teritoriilor ce urmau a fi descoperite în această direcţie în viitor.

            Regele Portugaliei pretindea însă că aceste teritorii aparţin de drept Portugaliei, astfel că au început
tratative diplomatice directe între Spania şi Portugalia în această chestiune. Graţie spiritului conciliant al
spaniolilor, s-a încheiat în urma unor convorbiri oficiale, la 7 iunie 1494, celebrul tratat de la Tordesillas.
Roma papală era prezentă în calitate de arbitru şi de terţă putere. Linia de demarcaţie între teritoriile portugheze
şi spaniole a fost stabilită la 370 de leghe vest de insulele Capului Verde. Orice teritoriu ce va fi descoperit la
est de această linie urma să aparţină portughezilor. Tratatul a intrat în vigoare şi cu toată relativitatea sa, a fost
respectat de o parte şi de alta, timp de secole. Pentru celelalte naţiuni europene acordul a rămas literă moartă.
Nici francezii, nici englezii, nici olandezii nu au ţinut seama de stipulaţiile tratatului şi la sfârşitul secolului al
XVI-lea bula a devenit caducă. Dar ea a salvat pacea în Peninsula Iberică.

          Între timp, Columb terminase pregătirile pentru cea de-a doua sa expediţie: 14 caravele şi 3 nave mari
de transport, vreo 1500 de oameni, animale de povară, animale domestice, duse cu scopul de a fi aclimatizate în
Indiile Apusene, apoi seminţe de legume, cereale, trestie de zahăr. Din Canare au fost luaţi porci şi câini pe care
cuceritorii castilieni I-au dresat apoi pentru vânătoarea de oameni. Această expediţie nu mai avea misiunea de a
explora, de a descoperi, ci pe cea de a lua în stăpânire, de a coloniza. Era prima mare încercare de colonizare în
Lumea Nouă. Din această mulţime de oameni făceau parte circa 200 de nobili, oameni dornici de aventuri, de
câştiguri facile, a căror imaginaţie fusese stimulată de ştirile despre fabuloasele bogăţii din această parte a lumii.
Luau parte funcţionari regali şi preoţi, cu misiunea de a răspândi creştinismul în rândul populaţiei aborigene.

            La 25 septembrie 1493, flota părăsi portul Cadiz. Columb era decis să urmeze un alt drum, la sud de
traseul primei călătorii, poate pentru a evita o întâlnire cu corăbiile portugheze, poate pentru a descoperi alte
insule, despre existenţa cărora aflase de la indieni. În 3 noiembrie 1493, Columb a descoperit o insulă din
arhipelegul Antilelor Mici, pe care a numit-o Dominica. Apoi au descoperit şi alte insule: Maria Galante,
Guadelupe, Deseada şi Los Santas. La 10 noiembrie, amiralul a ordonat să se ridice ancorele şi se îndreptă spre
nord-vest, în căutarea Espanolei.

A descoperit însă alte insule: Santa Maria de Montserat, Santa Maria la Redonda, Santa Maria la Antigua, Santa
Cruz, Santa Ursula, Insula celor 11 000 de fecioare. Au acostat în prima insulă din grupul Antilelor Mari, Puerta
Rico. Apoi, au debarcat în Haiti. Columb s-a decis să pătrundă în interiorul insulei Haiti, pentru a găsi şi explora
ţara aurului. Au pătruns într-o regiune muntoasă şi săracă în care se găseau zăcăminte de aur, dar şi de cupru şi
de azotat de argint. La 3 mai 1494, Columb descoperi Jamaica dar spaniolii au fost întâmpinaţi de indieni
războinici. Dar după ce au fost trase câteva salve de bombarde şi a fost lansată împotriva indienilor o haită de
câini, aceştia s-au retras. Forţa, armele de foc şi câinii vor fi de aici înainte folosite împotriva indienilor. După
cercetarea coastelor Cubei, amiralul se îndreaptă din nou se îndreaptă din nou spre insula Jamaica, dar abia la 20
august atinse capul vestic al insulei.

 În cele din urmă mica escadră s-a întors în Espanola, unde a ajuns în 29 septembrie 1494. În Espanola, Columb
a trecut la represalii dure împotriva populaţiei băştinase, care nu accepta stăpânirea spaniolă. Dintr-o populaţie
de aproape 100 000 de locuitori, cât avusese Espanola înainte de a fi descoperită de Columb, în 1496 mai trăia
doar o treime. Dificultăţile de pe insulă au fost atribuite amiralului şi curtea regală a fost asaltată de plângeri.
Columb trebui să se justifice, dar aceasta putea s-o facă numai în Spania şi nu în Espanola, înaintea lui Aguado,
însărcinat cu examinarea conflictului. Amiralul trebui să combată defăimările, acuzaţiile aduse persoanei şi
guvernării sale. Era o sarcină grea, căci marele navigator se dovedise un prost colonizator, un organizator
incapabil, promotor al unei politici coloniale falimentare.

Cu 2 caravele, Nina şi India (aceasta din urmă fiind prima corabie construită de spanioli în America) – cu 200
de oameni la bord decişi să părăsească insula şi cu vreo 30 de sclavi indieni, Columb se îndreaptă spre Spania,
unde ajunse, la 11 iunie 1496, în portul Cadiz. Invitat, după o lună de aşteptare, la Curtea regală, Columb porni
cu mare alai, dar relatările lui Columb sunt primite cu scepticism deorece nu adusese grămezile de aur, pe care
le promisese.

Chiar dacă amiralul nu obţinuse cărăbiile solicitate, a obţinut în schimb reconfirmarea privilegiilor şi a
drepturilor sale. O nouă întârziere a pregătirilor pentru cea de-a treia expediţie a fost provocată de moartea
neşteptată a moştenitorului tronului, don Juan. Şi ştirile despre dificultăţile intervenite în viaţa coloniei
întemeiate de Columb încurajau pe cei ce puneau piedici în calea înfăptuirii noului proiect, cât şi a recrutării de
marinari pentru a participa al o nouă expediţie.

Abia în 1498, Columb a reuşit să obţină 6 caravele şi deoarece a fost imposibil să-şi recruteze echiapjul pe cale
obişnuită, a recurs la recrutarea de deţinuţi. Porţile închisorilor s-au deschis în faţa amiralului, care a fost nevoit
să-şi aleagă oamenii dintre delincvenţii de drept comun, amnistiaţi cu acest prilej. Drojdia societăţii urma să
colonizeze Indiile Apusene, să înfăptuiască misiunea civilizatoare, încredinţată de Coroană. La 30 mai 1498,
escadra lui Columb a pornit într-o nouă expediţie spre Indiile occidentale. Pentru a evita o întânire cu escadra
franceză, Columb navigă în direcţia insulei Madeira.

MAGELLAN

Fernando Magellan (1480 - 27 aprilie 1521), în portugheză Fernão de Magalhães,

în spaniolă Fernando/Hernando de Magallanes) a fost un explorator portughez care a navigat în serviciul
regelui Spaniei. A fost primul care a navigat spre vest pornind din Europa pentru a ajunge în Asia,
primul european care a navigat în Oceanul Pacific și primul care a condus o expediție în jurul lumii. La 10
august 1519 cele cinci corăbii care au compus flota expediției: Trinidad (110 tone, 55 marinari), San
Antonio (120 tone, 60 marinari) , Concepción (90 tone, 45 marinari), Victoria (85 tone, 42 marinari), Santiago
(75 tone, 32 marinari) au părăsit orașul Sevilla navigând pe fluviul Guadalquivir până în San Lucar de
Barrameda unde au staționat mai mult de 5 săptămâni, timp în care s-a făcut ultima revizie și aprovizionarea
completă. La 20 septembrie 1519 flota s-a desprins de țărm și a început călătoria. În timpul trecerii peste ocean,
Magellan a elaborat un sistem de semnalizare atât de bun încât nici o corabie din flota sa nu s-a rătăcit, deși erau
total diferite. Neînțelegerile cu căpitanii spanioli au apărut la scurt timp dar rebelii sunt aspru pedepsiţi. Pe 27
aprilie 1521, Magellan este ucis în Filipine în timpul unei lupte cu băștinașii, în insula Mactan. Expediția se
întoarce în Europa cu o singură navă, Victoria, având la bord 18 oameni și fiind comandată de Juan Sebastian El
Cano în 1521. Regele Spaniei l-a înnobilat pe El Cano și i-a dat ca blazon globul pământesc pe care scria
„Primus Circumedisti me” („Tu m-ai înconjurat primul”). Relatarea expediției a fost făcută de
geograful Antonio Pigafetta care a participat la toate expedițiile organizate de Magellan.
 NICOLAE MILESCU SPĂTARUL (1636-1708)

 Născut la Vaslui, în anul 1636, Nicolae Milescu începe studiile la Şcoala domnească din Iaşi, în 1643. La Iaşi,
Nicolae Milescu a învăţat limbile clasice, greaca. latina şi slavona, pe atunci toate folosite în mediul
cancelariilor politice, al diplomaţiei europene, al vieţii spirituale şi a celei cărturăreşti. Viitorul spătar a dovedit
calităţi intelectuale neobişnuite, care au atras atenţia profesorilor şi, prin ei, lui Vasile Lupu, care l-a ajutat
financiar pentru a învăţa mai departe la „Marea Şcoală a Patriarhiei” din Istanbul. Numai aşa se poate explica
plecarea pentru studii şi şederea îndelungată la Istanbul a adolescentului Nicolae, a cărui familie nu este
menţionată de hrisoave a fi avut mari moşii sau alte posibilităţi materiale deosebite. Drumul spre Istanbul, foarte
probabil a fost făcut de Nicolae prin 1647-1648, când împlinise vârsta de 11 -12.

La Marea Şcoală din Istanbul predau numeroşi profesori, absolvenţi ai universităţilor italiene, în special ai
Padovei, cracterizaţi prin aplecarea cu patimă asupra studiilor, prin înzestrarea cu un spirit analitic profund şi cu
o vastă erudiţie.  Între colegii lui Nicolae Milescu s-au aflat atunci Ştefaniţă Lupu, viitorul domn al Moldovei,
Grigore Ghica, viitorul domn al Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino, viitorul domn al Ţării Româneşti. La
Marea Şcoală se formau viitorii conducători ai lumii ortodoxe. Toate cursurile erau predate şi problemele se
discutau în limbile antichităţii clasice, elina şi latina, utilizate în exclusivitate în învăţămământul superior
european. Înzestrat nativ cu talent şi uşurinţă pentru învăţarea limbilor străine, Nicolae Milescu a devenit rapid
un poliglot, devenind un umanist enciclopedic servit de o memorie prodigioasă. Prieteniile legate la Istanbul,
formaţia intelectuală dobândită atunci, au marcat întreaga viaţă ulterioară a spătarului.

Devenit  spătar în 1659, Nicolae Milescu s-a implicat într-un complot eşuat împotriva domnului Moldovei,
Ştefăniţă Lupu (1659-1661), fiind mutilat (prin crestarea nasului) şi trebuind să plece în exil. A fost agent
diplomatic al domnului Grigore Ghica al Ţării Româneşti la Istanbul, pe la 1660, iar după călătorii repetate prin
Franţa, Germania şi Suedia, unde a intrat în contact cu mediile erudite, a ajuns la Curtea imperială din Rusia,
devenind preceptor al viitorului ţar, Petru cel Mare şi şef al corpului de traducători ai Consiliului diplomatic din
Moscova.

            La cererea ţarului Rusiei, Alekxei Mihailovici, în slujba căruia se afla, Nicolae Milescu spătarul a făcut
o lungă călătorie în China (1675-1678). Încărcat cu o sumă de bani pentru întreţinere, cu daruri bogate şi
scrisori pentru împăratul Chinei, Nicolae Milescu a părăsit Moscova la 3 martie 1675. A străbătut Siberia, a
navigat prin Lacul Baikal, ajungând în China, în vara  anului 1676, fiind primit în audienţă la împăratul Chinei
(15 iunie 1676). A scris un jurnal de călătorie şi Descrierea Chinei.  

            Remarcabila activitate cărturărească a lui Nicolae Milescu spătarul vădeşte un erudit de formaţie
umanistă, bun cunoscător al teologiei creştine. Nicolae Milescu face parte dintre marii intelectuali umanişti
români cărora o îndelungată prezenţă în străinătate le-a prilejuit cuprinderea între elitele lumii europene.

 GELU ROMÂNUL

 Notarul anonim (magistrul P.) al regelui Bela, ne-a transmis informaţii interesante cu privire la situaţia politică
a Transilvaniei la sfârşitul secolului al IX-lea şi la începutul veacului al X-lea. Este adevărat că Anonymus îşi
scrie lucrarea sa Gesta Hungarorum(Faptele ungurilor),  pe la sfârşitul sec. al XII-lea, dar el a folosit alte
geste, de la sfârţitul veacului al XI-lea (care astăzi sunt pierdute), precum şi izvoarele ce i-au stat la îndemână în
calitatea sa de amre demnitar la curtea regală de la Buda, ca şi tradiţia orală, încă vie pe vremea sa. Nu trebuie
trecut cu vederea, nici faptul că Anonymus, ca mulţi alţi cronicari medievali, referindu-se la prima jumătate a
secolului al X-lea, amestecă şi ştiri privind epoci mai târzii. Dar ceea ce trebuie reţinut în primul rând
din Gestele lui Anonymus este fondul povestirii, esenţialul şi nu detaliile. În privinţa aceasta, critica istorică a
ajuns la concluzia că cele relatate de Anonymus sunt vrednice de crezare, reflectând realitatea vremii la care se
referă.

Voievodatul (ducatul) lui Gelu („Gelou, quidam blacus – Gelu, un oarecare român), numit Terra
Ultrasilvana sau Terra Transilvana, se afla dincolo de pădurea Igfon, în Podişul Someşan. Centrul
voievodatului era la cetatea Dăbâca sau în castrul (cetatea) de la Cluj- Mănăştur. În părţile nord-vestice ale
spaţiului intracarpatic fiinţa, spre sfârşitul secolului al IX-lea, o altă formaţiune statală menţionată de
Anonymus: ducatul lui Gelu românul. Ducatul era situat la o depărtare mai mare faţă de centrul sălaşelor
ungureşti stabilite după 896 în Pannonia. În consecinţă, ducatul lui Gelu va fi atacat mai târziu ca voievodatul
lui Menumorut. Căpetenia maghiară Tuhutum a explorat, din regiunea Bihorului, realităţile geografico-politice
situate înspre est, peste înălţimile şi pădurile la marginea cărora se oprise o vreme.

Anonymus relatează amănunţit atacarea de către unguri a Ţării Ultrasilvane şi înfrângerea lui Gelu,
conducătorul acelei ţări. Ni se spune că Tuhutum, cât a stat la Porţile Meseşului, a reuşit să afle, prin iscoadele
sale, de la locuitorii băştinaşi ”despre bunătatea ţării de dincolo de păduri, unde deţinea domnia Gelu, un anumit
român”. Aflând acestea, tuhutum şi-a făcut planul ca, printr-o învoire de la ducele Arpad, să dobândească ţara
lui Gelu ”pentru sine şi pentru urmaşii săi”. Apar vizibile intenţiile acestei căpetenii ungureşti de a pătrunde
în Terra Ultrasilvana şi de a se înstăpâni asupra ei.  

Din punct de vedere etnic, ţara lui Gelu e locuită de români şi slavi (Blasii et Sclavi). Locuitorii ţării aveau ca
arme doar arcuri şi săgeţi, suferind multe neajunsuri din partea unor migratori cum erau ”cumanii şi pecenegii”.
Pământul roditor şi bogăţiile subsolului (aurul şi sarea) reprezentau argumente suficiente pentru a incita la
organizarea unei incursiuni armate împotriva ţării lui Gelu.  Probabil că din pricina acestei vieţi precare, mereu
ameninţată de inamici, Anonymus adaugă că locuitorii acelei ţări ”erau cei mai nevoiaşi sau mai sărmani
oameni din toată lumea”, că Gelu nu era prea puternic şi că nu avea în juru-i oşteni buni.

După aceste veşti optimiste, Tuhutum a trimis solie la Arpad şi a obţinut imediat învoirea de a trece dincolo de
păduri şi de a lupta contra lui Gelu. Aflând despre sosirea invadatorilor, Gelu şi-a strâns oastea şi a pornit călare
în cea mai mare grabă, ca să-i oprească pe maghiari la Porţile Meseşului, ceea ce nu a reuşit. Tuhutum cu oastea
sa a străbătut pădurea, a ajuns la râul Almaş, unde numai apa îl despărţea de armata lui Gelu, decis să-i oprească
pe inamici acolo. Căpetenia ungară a procedat după o tactică verificată: şi-a trimis o parte din ceată mai sus, pe
râu, pentru ca, trecându-l în secret, să cadă în spatele armatei de arcaşi ai lui Gelu. Lupta s-a dat cu înverşunare,
dar oştenii ducelui Gelu au fost învinşi de maghiari, mulţi fiind ucişi sau luaţi prizonieri. În această situaţie,
Gelu, cu o parte din armată a încercat să se refugieze spre cetatea sa, situată lângă râul Someş. Luptătorii lui
Tuhutum l-au urmărit pe Gelu şi l-au ucis lângă râul Căpuş, un afluent al Someşului. Locuitorii ţării, văzând
moartea ducelui lor ”şi-au dat dreapta de bunăvoie cu inamicul şi l-au ales ca domn al lor pe Tuhutum, tatăl lui
Horca. Astfel, din ziua aceea, Tuhutum şi urmaşii săi au stăpânit ţara în pace şi în fericire” vreme de circa un
secol, până când primul rege al Ungariei a hotărât să o cucerească.

Cele mai multe opinii ale istoricilor din ultimele decenii înclină să identifice ”castrum suum” (reşedinţa lui
Gelu) de lângă Someş cu cetatea Dâbâca, situată la 10 km vest de vărsarea râului Lona în Someşul Mic. Alţi
istorici consideră că reşedinţa lui Gelu a fost în fortificaţia de la Cluj – Mănăştur. Săpăturile arheologice
efectuate la Dăbâca, în ultimele decenii, au dus la identificarea unei mari fortificaţii de pământ şi lemn, cu 4
incinte de apărare, primele două având rosturi importante în perioada sec. IX-X. Poziţia cetăţii Dăbâca era una
strategică, platoul pe care era situată fiind un intrând în valea Lonei, aceasta din urmă fiind o importantă arteră
de comunicaţie, de tranzit comercial (pe care se transporta sarea transilvană spre vest), de pătrundere înspre
Podişul Transilvaniei dinspore vest spre nord – vest.

Despre componenţa etnică a ţării lui Gelu şi despre etnia conducătorului ei, Anonymus este mult mai precis
decât în cazul ducatelor vecine. Ţara era locuită de români şi slavi iar Gelu e numit dux Blachorum, semn al
faptului că elementul etnic principal în ţară erau românii.
 BASARAB I ȘI ÎNTEMEIEREA ȚĂRII ROMÂNEȘTI

 Etapa finală a procesului de constituire a Ţării Româneşti s-a derulat într-un context internaţional favorabil,
marcat de criza prelungită din Regatul Ungariei, determinată de stingerea dinastiei arpadiene (1301) şi luptele
pretendenţilor pentrui tron şi de anarhia din Hanatul Hoardei de Aur, după dispariţia lui Noqai (1299).

            Etapa hotărâtoare, decisivă a întemeierii Ţării Româneşti a avut loc la începutul secolului al XIV-lea. De
astă dată a pornit din stânga Oltului, de la formaţiunea prestatală a lui Seneslau. Săpăturile arheologice de la
Argeş au dezvăluit existenţa unui centru politic, care data de la începutul secolului al XIII-lea, corespunzător
vremii lui Seneslau. La începutul secolului al XIV-lea izvoarele menţionează ca stat organizat Valahia nord
dunăreană şi numele conducătorului “mare voievod şi domn”.

La scurt timp, izvoarele îl semnalează pe Basarab (fiul lui Tihomir) în fruntea unei formaţiuni politice care
participă la confruntările militare ale vremii. Cum anume a avut loc unificarea formaţiunilor politice, izvoarele
nu ne mărturisesc. Ceea ce cunoaştem este existenţa la începutul deceniului al doilea al secolului al XIV-lea a
statului medieval Ţara Românească. Basarab a fost cel care a unificat cnezatele şi voievodatele din teritoriul de
la sud de Carpaţi, a cuprins şi voievodatul lui Litovoi, sudul Moldovei şi, în cele din urmă, părţi din Banatul de
Severin. Capitala noului stat, centrul său politic şi ecleziastic, era la Argeş.

            Basarab I (1310-1352) a izbutit să confere statului muntean un rol în sud-estul Europei, prin alianţele
politice stabilite cu bulgarii împotriva Bizanţului. Oastea ungro-vlahilor (a românilor din Ţara Românească) e
menţionată de istoricul bizantin Ioan Cantacuzino, participând la luptele dintre bulgari şi bizantini ce au avut loc
în 1323.

            În primii ani de domnie, Basarab I a fost vasalul regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou. Basarab e
numit de Carol Robert “ voievodul nostru”. Întemeietorul statului a fost şi un strălucit luptător pentru apărarea
civilizaţiei europene împotriva tătarilor. Hotarele Ţării Româneşti s-au extins spre răsărit, prin luarea în
stăpânire a teritoriilor eliberate de sub dominaţia mongolă. În anii 1324-1328 au avut loc probabil lupte conduse
de Basarab I împotriva tătarilor, având şi sprijinul regelui Carol Robert. Rezultatul a fost în tinderea stăpânirii
Ţării Româneşti spre răsărit, probabil până aproape de Chilia.

                Dar ascensiunea noului stat şi politica de sine stătătoare în raport cu ţările vecine nu conveneau
regelui maghiar, cu pretenţii de suzeranitate, aceasta cu atât mai mult cu cât în Ungaria se găseau nobili
puternici, care râvneau “ţara lui Basarab” . În Ţara Românească şi-au găsit adăpost fiii fostului voievod al
Transilvaniei, Ladislau Kan, rebel faţă de regele Ungariei.

Ştirile contemporane, diplomatice şi narative, cuprind detalii cu privire la cauzele războiului pornit de regele
Ungariei împotriva voievodului Ţării Româneşti. Mai întâi se subliniază stăpânirea “pe nedrept” de către
Basarab a unor ţinuturi considerate de Carol Robert ca aparţinând coroanei maghiare. Prin ţinuturile ocupate de
Basarab se înţelege, foarte probabil, Banatul de Severin. “Nesupunerea”, “răzvrătirea” lui Basarab trebuie
considerată politica sa de independenţă faţă de regatul Ungariei. Cronica oficială relatează că regele a fost
îndemnat la această expediţie de Toma, voievodul Transilvaniei şi de Dionisie, fiul lui Nicolae, cu scopul de a
alunga din domnie pe Basarab şi de a dărui Ţara Românească unuia dintre curtenii regelui.

            Aceleaşi izvoare menţionează participarea la acest război a numeroşi clerici superiori, printre care
prepozitul de Alba Regală – vicecancelar al regelui – cel de Alba Iulia, precum şi alţi preoţi şi călugări. Clerul
catolic, participant la expediţie, avea misiunea de a desfăşura o acţiune de catolicizare a populaţiei
“schismatice” din ţara ce urma să fie cucerită. Aceasta a avut loc în toamna anului 1330. Ea este relatată de
însuşi regele Ungariei, în mai multe rânduri, între 1331-1336 şi cu  mai multe amănunte de Cronica pictată de
la Viena, un izvor aproape contemporan, dar nu întru totul obiectiv.
În septembrie 1330, regele şi nobilii din jurul său, cu o puternică armată, au intrat în Ţara Românească. Potrivit
relatării cronicii oficiale, după ocuparea Severinului, în fruntea căruia este numit ban Dionisie, unul din
iniţiatorii războiului, Basarab ar fi trimis lui Carol Robert o solie, oferindu-i o despăgubire de 7000  mărci de
argint, cedarea Severinului, trimiterea unui fiu al său la curtea regelui şi plata tributului anual. Condiţiile de
pace oferite de Basarab erau într-adevăr foarte favorabile, dar se impune multă rezervă în ce priveşte relatarea
cronicii, neconfirmată de alte izvoare, narative sau diplomatice. Respingând oferta de pace, oastea regelui a
înaintat în interirorul ţării. După tactica de luptă obişnuită, care şi-a dovedit eficacitatea în atâtea rânduri, a fost
distrus totul în calea ostei invadatoare, care a fost blipsită de posibilitatea de aprovizionare.

                Atacată la Posada, între 9-12 noiembrie 1330, oastea lui Carol Robert a suferit o grea înfrângere.
Căţăraţi pe stânci, ţăranii au rostogolit bolovani şi au aruncat o ploaie de săgeţi asupra armatei maghiare. Au
pierit mulţi nobili şi clerici maghiari, iar o mare parte dintre aceştia au fost făcuţi prizonieri. Românii au luat o
pradă bogată. Lupta s-a dat într-un loc al cărui nume nu e indicat de izvoare; el e cunoscut în istoriografie sub
numele de Posada( care înseamnă de fapt, loc întărit) şi e situat probabil pe drumul de ieşire din Ţara
Românească, în Loviştea. Prin victoria militară obţinută, poziţia Ţării Româneşti se consolidează tot mai mult,
obţinând independenţa politică faţă de Ungaria.

            După 1335, când oştile hanului Uzbec devastează Ţara Românească, primejdia tătară l-a determinat pe
Basarab să se apropie din nou de regele maghiar. Reluarea raporturilor dintre Ţara Românească şi Ungaria a
fost posibilă după moartea lui Carol Robert (1342), fiul şi urmaşul acestuia, Ludovic I înţelegând să ducă o
politică antimongolă, ce convenea întru totul lui Basarab, precum şi asociatului său la domnie, Nicolae
Alexandru.

DRAGOȘ ȘI ÎNTEMEIEREA MOLDOVEI

Există suficiente motive pentru a aprecia că în Moldova, se constituiseră cu multă vreme înainte de “descălecat”
numeroase confederaţii de obşti săteşti agrare şi pastorale, grupate de-a lungul principalelor cursuri de apă şi că
mai multe asemenea uniuni recunoşteau autoritatea juridică şi militară a unui voievod. Într-un anumit moment,
o poziţie predominantă faţă de celelalte creaţii prestatale de la răsărit de Carpaţi a dobândit formaţiunea de pe
valea Moldovei, numele său fiind transmis întregului spaţiu delimitat de munţi şi Nistru. În general, se admite în
mod axiomatic  că organismul politic din bazinul râului Moldova a constituit nucleul de bază al viitorului stat
feudal românesc de pe versanţii răsăriteni ai Carpaţilor.

Informaţiile istorice ne îngăduie să distingem o primă etapă a procesului de întemeiere al Moldovei, petrecută
mai cu seamă în anii 1345-1347 (în contextul ultimelor cercetări- Ştefan S. Gorovei) în timpul luptelor
împotriva tătarilor. În luptele pe care Ludovic de Anjou le-a purtat contra tătarilor, un rol important au jucat
elementele româneşti din Maramureş, al căror aport în eliberarea teritoriului de la est de Carpaţi a fost deosebit
de însemnat. Cu acest prilej, în partea de nord-vest, în valea râului Moldova – unde datele istorice aşază o
formaţiune prestatală românească – se organizează de către regalitatea maghiară o marcă de apărare împotriva
tătarilor, o unitate teritorială, politică şi militară condusă de Dragoş. În fruntea noii mărci, cu centrul probabil
la Baia (Civitas Moldaviae), regele Ludovic I a impus un dregător al său, Dragoş, care se trăgea din rândul
vitejilor maramureşeni ce s-au acoperit de glorie în lupta împotriva tătarilor.  Din nici un izvor nu rezultă că,
înainte de a pleca în Moldova, Dragoş ar fi fost voievod al Ţării Maramureşului.

            Tradiţia leagă activitatea lui Dragoş întemeietorul îndeosebi de ţinuturile Bucovinei, unde toponimia îi
evocă numele şi faptele (Câmpul lui Dragoş). Potrivit legendei locale, el ar fi ridicat la Volovăţ o biserică de
lemn – care i-ar fi slujit şi drept loc de veci- precum şi o cetăţuie de pământ. Se pare că tradiţia privind ctitoria
lăcaşului de cult de la Volovăţ este reală, întrucât săpăturile efectuate în vecinătatea bisericii actuale din această
localitate au dus la identificarea unui monument religios de la mijlocul secolului al XIV-lea. În ceea ce
priveşte Câmpul lui Dragoş, atât cronicarii medievali, cât şi istoricii moderni consideră că această microzonă
din interfluviul delimitat de râurile Bistriţa şi Tazlău, menţionată pentru prima dată într-un act din 1419, îşi
datorează numele voievodului descălecător.
                Noua formaţiune politică era însă departe de a cuprinde întreg teritoriul Moldovei. Faptul că lui
Dragoş îi urmează fiul său Sas, moştenit la rându-i şi el, de un fiu, Balc, dovedeşte crearea în Moldova a unei
dinastii, a Dragoşeştilor. Dar poziţiile  câştigate de Regatul Ungar în Moldova septentrională nu au putut fi
menţinute prea multă vreme. Dragoş a domnit între 1347-1355, iar fiul Sas între aproximativ 1355-1363. Balc
n-a mai apucat efectiv să domnească, fiind înlăturat de voievodul Bogdan de Cuhea

Tradiţia istorică referitoare la întemeierea Moldovei         

Faptul real al venirii lui Dragoş din Maramureş este prezentat de tradiţia istorică într-un înveliş mitic, amplificat
şi diversifcat în mod constant de la primele letopiseţe slavo-române până la cronicile scrise în limba
română. Letopiseţul anonim al Moldovei (cunoscut şi sub denumirea improprie de Letopiseţul de la
Bistriţa), relatează “descălecatul” lui Dragoş în mod lapidar: “În  anul 6867 ( = 1359) a venit Dragoş voievod
din Ţara Ungurească, din Maramureş, după un bour la vânătoare, şi a domnit 2 ani”. Într-o manieră aproape
identică cu neînsemante deosebiri de grafie, consemnează acest eveniment Letopiseţul dela Putna nr. 1,
Letopiseţul de la Putna nr. 11, precum şi Cronica sârbo-moldovenească, scrisă în prima jumătate a secolului
al XVI-lea. Cronica moldo-polonă, redactată în limba polonă în al treilea sfert al secolului al XVI-lea, pe baza
analelor interne, acordă evenimentului în discuţie, plasat în 1352, un spaţiu ceva mai amplu.

Mai multe amănunte în legătură cu venirea lui Dragoş în Moldova întâlnim în Cronica moldo-rusă, alcătuită în
cursul secolului al XVI-lea şi păstrată în mai multe copii din secolele XVI-XVII. Pasajele despre “descălecat”
sunt precedate de relatările cu iz legendar despre Roman şi Vlahata, eroii eponimi ai românilor şi despre
participarea “romanilor vechi” la luptele craiului Vladislav al Ungariei împotriva tătarilor. Dragoş este
considerat unul dintre “romanii” cărora craiul le-a acordat teritorii în Maramureş, de unde “a pornit cu drujina
lui la vânătoare de fiare”. Urmărind un bour, el a trecut munţii şi a ajuns în şes, unde animalul hăituit a fost
omorât. Impresionaţi de “frumuseţea ţării” şi de bogăţia ei în ape, cei din ceata lui Dragoş au hotărât “într-un
singur gând” să se stabilească în regiunile unde fuseseră purtaţi de întâmplare. Cu permisiunea craiului
vladislav, însoţitorii lui Dragoş s-au mutat împreună cu familiile dincolo de munţi, alegându-l pe conducătorul
lor voievod. Legenda vânătorii bourului a câştigat în decursul timpului elemnte noi, menite să explice numele
ţării şi câteva toponime şi hidronime de la est de Carpaţi. Relatarea venirii lui Dragoş de peste munţi este un
prilej de a se evoca originea latină a românilor, credinţa lor ortodoxă, aportul lor la izgonirea tătarilor, caracterul
legitim al descălecării etc.

MIRCEA CEL BĂTRÂN (1386-1418)

Primele confruntări cu turcii

Mircea cel Bătrân a urcat pe tron  în septembrie 1386, într-un context internaţional marcat de ascensiunea rapidă
a Imperiului Otoman în Peninsula Balcanică şi de criza politică profundă care măcina regatul ungar. Încă din
primii ani de domnie, Mircea cel Bătrân a reluat feudele ardelene, Amlaşul şi Făgăraşul ( septembrie 1389). În
acelaşi an apare în titlul domnesc şi banatul Severinului. În contextul luptelor dintre ultimul stăpânitor al
Dobrogei şi oastea otomană, în 1388, după moartea lui Ivanco în confruntările cu turcii, Mircea intervine în
fruntea armatei sale şi-i alungă pe turci din Dobrogea. Începând cu anul 1389, întreaga Dobroge a intrat în
stăpânirea domnului român. În iunie 1389, un contigent de 3000 de ostaşi români au participat, alături de sărbi
la bătălia de la Kossovopoljie, dar armata cneazului Lăzar a fost înfrântă de puternica armată otomană condusă
de Baiazid Fulgerul, însuşi cneazul Lazăr căzând pe câmpul de luptă.
 În primii ani ani de domnie, politica externă a lui Mircea a fost moldo-polonă, prin intermediul lui Petru I
Muşat, domnul Ţării Româneşti intrând în legătură cu regele Poloniei, Vladislav Iagiello, pentru a contracara o
posibilă revanşă din partea Ungariei. Prin mijlocirea lui Petru I Muşat, se încheie alianţa dintre Mircea şi regele
Poloniei şi Lituaniei. Mircea  îi trimite pe boierii săi Manea şi Roman, care trec prin Moldova în Polonia,
însoţiţi de boierul Drăgoi, reprezentantul lui Petru Vodă. El încheie la Radom (în decembrie 1389), în Polonia
Mică, preliminariile tratatului dintre Ţara Românească şi Polonia, act prin care Mircea şi Vladislav se leagă ca,
în cazul unui atac al regelui ungar Sigismund de Luxembourg sau al supuşilor lui, să se ajute cu toate puterile
lor, iar în cazul unui atac din partea altui duşman, rămâne la bunăvoinţa fiecăruia dintre suverani, dacă vor da
sau nu ajutor. Mircea, spre deosebire de Petru I Muşat al Moldovei, care era vasal, este egal cu regele polon. În
urma ocupării Amlaşului şi Făgăraşului, Mircea se simte ameninţat de Ungaria, întocmai ca şi Polonia şi de
aceea se încheie alianţa, dictată de interese comune. Alianţa dintre Ţara Românească şi Polonia este confirmată
la Suceava, în martie 1390.
Cuprinderea Dobrogei de către Mircea cel Bătrân şi trimiterea unui contigent militar în ajutor sărbilor fuseseră
considerate acte de provocare ale domnului muntean împotriva turcilor; el avea să se aştepte acum la lovituri de
pedeapsă din partea oştilor otomane. Astfel, în anul 1391, oastea otomană a akîngiilor condusă de Firuz bei
trece pe la Vidin Dunărea în Ţara Românească. Cetele prădalnice ale turcilor au trecut ca fulgerul prin satele
româneşti, luând robi şi averi şi întorcându-se tot aşa de repede cum veniseră. Despre vreo luptă cu oştile lui
Mircea nu pomenesc izvoarele; a fost un iureş trecător al akingiilor şi atâta tot. Ca replică, în 1393, oastea
condusă de Mircea cel Bătrân a întreprins o expediţie fulgerătoare la sud de Dunăre, ajungând până la
Karînovasi, în zona de sud a Munţilor Balcani.

Rovine ( 1394)
În toamna anului 1394, Baiazid I a organizat o mare expediţie împotriva lui Mircea cel Bătrân, vizând
supunerea Ţării Româneşti. Sultanul a adunat o armată puternică, luând cu el şi oştile vasalilor săi: Ştefan
Lazarevici al Serbiei, Constantin ( cneazul de la Velbujd – Kustendil, vestitul Marco Cralevici din Prilep, fiul
cneazului sârb Vukaşin. Cetatea Turnu  a fost luată de turci, care se îndreptară apoi spre scaunul ţării, spre
Argeş.  În faţa celei mai puternice oştiri a Europei de atunci, Mircea nu a putut face altceva decât să se retragă.
El trimise în munţi la loc sigur pe femei şi copii, în primul rând pe ale familiilor de boieri şi s-a îndreptat cu
oastea lui spre o zonă unde terenul accidentat şi pădurile nu permiteau tucilor să se desfăşoare în voie. La 10
octombrie 1394 s-a derulat vestita bătălie de la Rovine. 
Deşi izvoarele asupra acestei lupte sunt neclare, câteva fapte sunt clare referitoare la ciocnirea de la Rovine:
locul luptei a fost undeva pe drumul care merge de la Turnu spre Argeş, probabil mai aproape de această din
urmă localitate, loc numit “la rovine”, adică “la şanţuri”. Nu este sigur că Rovine este un nume propriu. Rovine
era un loc ales de Mircea cu şanţuri în pădure, ceea ce făcea cu neputinţă desfăşurarea cavaleriei, în care turcii
erau foarte puternici. Cronicile bizantine arată că oastea turcească a fost atacată de români într-un “loc foarte
greu”.  Cronica bulgară consemnează: “ Şi lăncii nenumerate s-au frânt atunci şi mulţimea săgeţilor a fost
nenumărată, încât văzduhul nu se mai putea vedea de desimea lor”. Mircea cel Bătrân a obţinut o victorie
parţială împotriva turcilor, datorită surprinderii şi terenului dificil, dar armata otomană fusese doar înfrântă şi nu
distrusă. Iar trădarea unei părţi a boierimii muntene, după Rovine, îl transformă pe Mircea, din învingător pe
câmpul de luptă, într-un înfrânt politic. Oastea lui mircea suferise pierderi mari, pe care nu le putea înlocui  iar
armata otomană ajunge până în capitala ţării, la Argeş.
Baiazid I îl impune ca domn vasal al Ţării Româneşti pe Vlad Uzurpatorul ( 1394-1396), probabil fiul lui Dan I,
susţinut fiind şi de o parte a boierimii muntene. Cu toate acestea, Mircea continuă să controleze o parte din ţară.
În iarna 1394-1395, Mircea cel Bătrân se va fi menţinut în unele părţi răsăritene ale Ţării Româneşti, iar în
martie 1395 trece la Braşov, pentru a se întâlni cu regele Ungariei, Sigismund de Luxembourg

Tratatul de alianţă cu Sigismund de Luxembourg

La 7 martie 1395, la Braşov, s-a încheiat un tratat pe picior de egalitate între Mircea cel Bătrân şi Sigismund.
Tratatul reprezintă o alianţă împotriva turcilor, nu un act de vasalitate: dacă regele va merge în persoană
împotriva lor şi domnul va face le fel. În Ţara Românească va fi cale liberă pentru armata ungară ce va merge
împotriva turcilor, chiar “în părţile lui Dobrotici” sau prin alte cetăţi, pasuri şi porturi, cu hrană plătită însă de
unguri. Câtă vreme va sta craiul  cu oşti în părţile lui, va sta şi Mircea alături de el.  Alianţa împotriva turcilor
era în vederea organizării unei cruciade; oştile craiului nu erau destinate numai să alunge pe turci din Ţara
Românească , ci să treacă chiar dincolo de Dunăre. Mircea cel Bătrân, cu sprijinul căpitanilor oştilor
ardelene(Ştefan de Losoncz şi Francisc Bebek), a încercat în primăvara anului 1395 să-l înlăture pe Vlad
Uzurpatorul şi să reocupe tronul. Foarte probabil, la 17 mai 1395 a avut loc, în zona Argeşului, o  a doua
confruntare cu armata lui Baiazid şi cu trupele lui Vlad Uzurpatorul, care a însemnat o victorie categorică a
turcilor.
Cruciada de la Nicopole (1396)
            Turcii deveniseră o primejdie majoră  pentru întreaga Europă şi în acest context, regele Ungariei,
Sigismund de Luxembourg, a început pregătirile pentru organizarea unei mari cuciade antiotomane, care să-i
alunge pe turci din Europa. Soliii regelui Ungariei au sosit la curtea regelui Carol al VI-lea al Franţei, la Paris şi
la Dijon, la ducele Burgundiei. La Buda s-au reunit cavaleri din toată Europa. Din Franţa plecase contele Filip
de Artois şi de Eu, conţii de la Marche, Jean de Vienne amiral al Franţei, mareşalul Jean de Maigre, seniorii de
Coucy şi Trimouille. Din Burgundia, contele Jean de Nevers, fiul ducelui Filip cel Viteaz, un tânăr de 22 de ani
a fost numit comandantul cruciadei. Din Germania au venit la Buda sute de cavaleri. Din Italia şi Anglia au
venit alţi cavaleri, precum şi un mic număr de cavaleri poloni. Cifra oastei creştine e greu de stabilit faţă de
exagerările cronicarilor vremii. După listele de ostaşi şi socotelile cheltuielilor, e probabil că oastea combatantă
n-a trecut de 9000 de cavaleri în zale. La această armată s-a alăturat oastea Ţării Româneşti, condusă personal
de Mircea cel Bătrân.

            La Buda se reuniră trupele venite din diferite părţi şi porniră cu toţii de-a lungul Dunării, ungurii fiind în
avangardă. Oştile trecură apoi prin Timişoara, unde regele Sigismund se ivi în mijlocul taberei cruciate. Pe la
sfârşitul verii 1396, oastea creştină a trecut Dunărea pe la Orşova. Dincolo de Dunăre, cruciaţii înaintară de-a
lungul fluviului spre răsărit, aşteptând sosirea flotei veneţiene.  Ţarul bulgar de la Vidin, Straţimir, s-a alăturat
cruciaţilor. Turcii din Vidin, pe care Straţimir era silit să-i ţină lângă dânsul, au fost prinşi şi predaţi cruciaţilor.
Prima ciocnire cu turcii a fost la Rahova, unde turcii erau întăriţi cu ziduri şi turnuri; a fost nevoie de un asediu
în regulă şi corăbiile de pe Dunăre au atacat cetăţuia dinspre apa fluviului, izbutind să o cucerească. De acolo
porniră mai departe spre Nicopole, unde se va bătălia decisivă ( 25 septembrie 1396).

            Cetatea Nicopole era aşezată pe un platou stâncos la marginea Dunării, refăcută pe turci, care au
înconjurat-o cu ziduri şi turnuri. Deşi cruciaţii aduseseră catapulte şi tunuri ce atruncau pietroaie în ziduri,
garnizoana otomană a rezistat atacului. Mircea a sosit la Nicopole cu o oaste de vreo 3000 de oameni, însoţit de
voievodul Ardealului Ştibor. Pe când cavalerii o duceau în petreceri şi beţii, risipind proviziile ce se aflau
încărcate în corăbii, Baiazid se apropia cu o armată numeroasă.

 Apariţia armatei otomane în faţa Nicopolei a fost o surpriză pentru cruciaţi. Turcii veniseră dinspre Târnovo şi
se urcară pe platoul unde sa găsea cetatea, lăsând în vale pe creştini. Rezerva armatei turceşti, în care se afla şi
sultanul, nu era vizibilă, fiind aşezată sub platou şi acoperită de marginea lui. În aceste condiţii, izbânda
turcească era asigurată, căci creştinii se aflau în faţa unei cetăţi duşmane, iar oastea sultanului superioară ca
număr şi mobilitate îi domina pe poziţiile lor. Mircea cel Bătrân, care cunoştea tactica de luptă a lui Baiazid I,
ceru să pornească el primul atac şi Sigismund i-a îngăduit, dar fiul ducelui Burgundiei a solicitat pentru el 
onoarea primului atac.

            Creştinii, lipsiţi de unitate şi comandament, nu dădură un atac general al înălţimilor, ci se risipiră în
atacuri izolate. Turcii au pregătit atent bătălia de la Nicopole, bătând pari în pământ în faţa liniilor lor, pentru a
opri galopul cailor cavalerilor. Cavaleria franco-burgundă înaintase în galop, departe de restul trupelor, dar
intrând între parii ascuţiţi de lemn, avântul lor este brusc tăiat,  caii cad în genunchi, călăreţii cu zale şi lăncii
grele se prăvălesc la pământ, pe când sub deal apare grosul oştirii turceşti care încercuieşte trupele de cavaleri.
A urmat un cumplit măcel, o mulţime de nobili pierind sau căzând prizonieri.

            Atunci a început a doua fază a luptei: regele Sigismund de Luxembourg a pornit la atac cu oastea
maghiară, alături de care se afla corpul de oaste a lui Mircea cel Bătrân. Ienicerii nu izbutesc să risipească
oastea regelui, dar nici el nu putu pătrunde la cavalerii franco-burgunzi împresuraţi. Lupta ţine mult timp
nehotărâtă, până când lovitura decisivă e dată din flanc de corpul sârbesc al lui Ştefan Lazarevici, sosit tocmai
atunci dinspre apus. Atunci creştinii, câţi nu li se tăiase retragerea, se îmbulzesc în dezordine spre Dunăre, să
apuce mai repede să urce pe corăbii.  Unele corăbii lovite de turci sau prea încărcate s-au scufundat atunci, unii
oşteni în fugă se prăvălesc în prăpastia adâncă spre Dunăre, alţii se luptau între ei pentru corăbii şi bărci. Şi
dintre boierii lui Mircea căzură unii prizonieri la turci. Voievodul Transilvaniei, Ştibor, care lupta alături de
oastea lui Mircea, a scăpat, trecând Dunărea în Ţara Românească.
            După victoria asupra armatei cruciate dobândită la Nicopole, Baiazid a trimis oştile lui să-l pedepsească
pe ţarul bulgar Straţimir de la Vidin, care se predă sultanului şi a fost încarcerat la Brussa, unde-şi sfârşi zilele.
Ţaratul bulgar de la Vidin a fost anexat Imperiului Otoman. În acest context, boierimea se raliază în jurul lui
Mircea cel Bătrân, părăsindu-l pe Vlad Uzurpatorul, care la sfârşitul anului 1396, este înlăturat definitiv şi
capturat prizonier de oastea voievodului Ştibor, dus în Ungaria şi înfăţişat regelui Sigismund.

            În 1399, în fruntea armatei sale, Mircea cel Bătrân a intervenit în Moldova, împotriva lui Iuga, pe care-l
înlătură de pe tron, “luându-l cu sine”, contribuind la înscăubarea lui Alexandru cel Bun, cu care va întreţine
raporturi statornice de bună vecinătate şi colaborare. În 1400, Mircea cel Bătrân a repurtat o nouă biruinţă
asupra armatei otomane. După ce au jefuit Ungaria, 66 000 de turci s-au îndreptat spre Ţara Românească dar
când păgânii încărcaţi de prăzi se sileau să treacă fluviul înapoi, oastea lui Mircea I-a lovit la trecerea Dunării şi
i-a nimicit. Mircea i-a înfrânt cu mijloacele sale proprii pe turci, Sigismund de Luxembourg fiind în acest timp
la Praga. Domnul Ţării Româneşti rămâne independent şi stăpân în ţara sa, încheind în chip victorios războiul
cu puternicul său vecin. 

Epoca marii politici a lui Mircea cel Bătrân în sud-estul Europei

            Începutul veacului al XV-lea a adus mari schimbări în raportul de forţă între ţările din sud-estul Europei.
Schimbarea cea mai însemnată a fost prăbuşirea sultanului Baiazid I şi o dată cu ea lunga eclipsă a puterii
otomane. La Ankara, la 28 iulie 1402, mongolii conduşi de Timur Lenk obţin o victorie zdrobitoare asupra
armatei otomane, condusă de Baiazid I, care este luat prizonier şi închis într-o cuşcă. După moartea lui Baiazid I
(1403), statul otoman este zguduit de un război civil prelungit între fiii acestuia.
            Cumplita anarhie care măcina Ungaria, la începutul sec. al XV –lea( 1401-1403), răsturna politica de
alianţă creştină cu regele Sigismund de Luxembourg, silit acum să-şi apere viaţa împotriva duşmanilor
dinlăuntru. În acest context, Mircea cel Bătrân se orientează din nou spre alianţa cu Polonia. În 1403, prin
mijlocirea domnului Moldovei, Alexandru cel Bun, Mircea înnoieşte vechiul tratat de alianţă cu regele
Vladislav, la 28 septembrie. Nu se mai precizează de astă dată împotriva cui este îndreptată alianţa, regele
Poloniei, fiind, în aparenţă, în bune relaţii cu Ungaria. Mircea se afla la Giurgiu, la vadul Dunării, când a dat
această diplomă de înnoire a alianţei cu regele Poloniei, preocupările lui fiind îndreptate spre  situaţia  de criză
din statul otoman.  Înnoirea alianţei cu Polonia a însemnat numai o asigurare pentru celelalte graniţe, când
domnul începea ofensiva peste Dunăre. 

            Mircea recuperează teritoriile sud – dunărene pierdute după utimele încercări de a relua tronul, în
preajma bătăliei de la Nicopole( Dobrogea şi Silistra). În 1404, cu ajutorul unui contingent de oaste primit din
partea lui Sigiamund de Luxembourg, Mircea a trecut Dunărea  şi a recuperat în scurt timp Silistra şi Dobrogea,
iar în hrisoavele sale din anii următori se intitulează din nou “ despot al ţării lui Dobrotici şi stăpânitor al cetăţii
Dârstorului”. Mircea şi-a întins stăpânirea şi asupra gurilor Dunării, cuprinzând şi cetatea Chilia, port dunărean
de mare însemnătate economică şi strategică(1404).

            Pentru a asigura liniştea şi prosperitatea ţării sale, Mircea cel Bătrân a fărit un plan îndrăzneţ: să
slăbească Imperiul Otoman atât de mult încât să-l facă inofensiv pentru creştinătate, să impună un partizan al
său pe tronul sultanilor, care să fie protejatul său. Niciodată un alt domn român n-a încercat aşa ceva şi izbânda,
e drept temporară, a planului lui Mircea, a însemnat punctul culminant al acţiunii lui politice. Astfel, domnul
Ţării Româneşti l-a sprijinit pe unul din fiii lui Baiazid, Musa, să ocupe tronul sultanilor, împotriva fratelui său
Soliman. Nu Musa a cerut ajutor de la Mircea, ci întreaga lui acţiune politică a pornit din iniţiativa domnului
Ţării Româneşti.

Toate izvoarele turceşti sunt de acord că Mircea l-a chemat pe Musa Celebi cu mari făgăduieli, care a sosit în
Ţara Românească la sfârşitul anului 1409 sau începutul lui 1410. Musa, care se vedea de pe acum sultan,
făgădui domnului român o răsplată strălucită, când va ajunge în scaunul părintesc, nu numai daruri, ci şi ţinuturi
întinse din împărăţia sa.  Pentru a-l lega  mai mult de dânsul, susţine cronica turcească, Mircea îi dădu pe fiica
sa de soţie, aşa cum îi făgăduise prin solul său trimis în Asia. Pentru a-l impune pe Musa ca sultan, Mircea a
făcut apel la demnitari musulmani, care au venit în acest scop la curtea domnului: timarioţi feudali din Balcani,
chiar şi paşale. Ostaşi creştini din Bulgaria se înrolau în armata pretendentului.

Dar ajutorul principal îl dădu Mircea însuşi cu oastea sa, o oaste mare în frunte cu Dan voievod, nepotul
domnului. Mircea în persoană însoţi oastea până la graniţă(la Silistra), de unde porni Musa spre cucerirea
Imperiului. Paşalele din părţile Dunării trec atunci de partea lui Musa, nemulţumiţi de purtarea nerăzboinică şi
de viaţa desfrânată a lui Soliman. Urcan, fiul lui Soliman, pornind cu oastea spre Ţara Românească, căutase să
taie calea pretendentului, dar a fost oprit şi apoi prins de căpeteniile turceşti din Bulgaria. Musa a obţinut şi
sprijinul oştii sîrbeşti a lui Ştefan Lazarevici, continuându-şi marşul triumfal prin Turcia europeană; la
Adrianopol e proclamat sultan; de acolo porneşte spre Asia, pentru confruntarea cu fratele său, care dispunea de
importante forţe militare.Cele două oşti se ciocniră la Cosmedion, pe Cornul de Aur, la 15 iunie 1410, victoria
revenind lui Soliman. Musa este obligat să se retragă, fiind înfrânt din nou la 11 iulie 1410 de oastea lui
Soliman, care cucereşte Adrianopolul.

 Nefericitul Musa a căutat din nou adăpost în Ţara Românească. Sosit la malul Dunării, Musa a avut o nouă
întrevedere cu Mircea şi Dan. Aceasta din urmă, comandantul oştirii româneşti de ajutor, scăpase cu viaţă din
cele două înfrângeri şi urmase pe Musa în rertragerea sa. În primăvara anului 1411, războiul începe din nou, dar
de această data a fost scurt deoarece begii şi paşalele din Europa au trecut de partea lui Musa, care pătrunde în
Adrianopol şi-l înfrânge pe Soliman, care în timpul fugii spre Constantinopol, este ucis ( martie 1411). 

            Mircea cel Bătrân şi-a atins obiectivul: la începutul anului 1411, Imperiul Otoman era condus de un
sultan devotat, care-i datora domnia – Musa- care, probabil după sfatul marelui domn, se împăcase cu
creştinii( cu Veneţia încheie un tratat de alianţă solemnă în septembrie 1411). Dar această situaţie favorabilă nu
a durat mult, deoarece fratele lui Musa, Mahomed I , care domnea în Asia Mică, hotărî să unească în folosul său
cele două frânturi ale moştenirii lui Baiazid; cu ajutorul bizantinilor el trecu în Europa, dar în prima ciocnire
suferi o gravă înfrângere şi a fost respins. Împotriva lui Musa se revoltă bulgarii şi sârbii lui Ştefan Lazarevici
( căruia sultanul îi promise întinse stăpâniri în Macedonia). 

Oastea lui Mahomed I a atacat din nou în Europa în 1413; deşi învins la început de Musa în lupta de la Verbiţa
în Bulgaria, el îşi refăcu oastea cu contingente sârbeşti şi bulgare şi l-a înfrânt decisiv pe fratele său în lupta de
la Samokov. Musa încercă să fugă spre Ţara Românească, unde credea că va găsi un adăpost, dar a fost prins
înainte de a ajunge la Dunăre, pe malurile Iskerului şi ucis din porunca lui Mahomed.
            Mircea cel Bătrân căpătase în lumea musulmană faima unui “făcător de sultani”, după izbânda lui Musa.
De aceea, după căderea acestuia, alţi pretendenţi la tronul sultanilor şi-au îndreptat speranţele către puternicul
domn al Ţării Româneşti. Împotriva lui Mahomed I , Mircea cel Bătrân susţine un alt pretendent ( un alt fiu al
lui Baiazid), Mustafa. Solii lui Mustafa trimişi la curtea domnului Ţării Româneşti  se întorseseră cu vestea
îmbucurătoare că marele voievod făgăduise că va fi prieten al sultanului Mustafa. Sultanul sosit cu o corabie din
Asia a stat o vreme ascuns la Argeş, în cetatea domnească (1415). Oastea lui Mustafa, cu sprijin militar
românesc, care înaintează în Balcani este zdrobită de  trupele lui Mahomed I. Mustafa se refugiază în Salonic cu
restul trupelor sale dar Mahomed asaediază oraşul, pretendentul la tronul sultanilor fiind arestat şi închis din
ordinul guvernatorului bizantin.
  Împotriva sultanului Mahomed I, Mircea cel Bătrân l-a susţinut pe şeicul Bedr Ed Din, fiul cadiului din
Simaw, un filosof şi un reformator religios, care trecea drept profet. Evident, domnul român era interesat prea
puţin de mistica şi filosofia musulmană dar era preocupat să creeze tulburări în Imperiul Otoman, pentru a
împiedica reluarea de către turci a politicii de expansiune împotriva statelor creştine. Revolta lui Bedr Ed Din în
Bulgaria, ajutat de Mircea, s-a derulat în toamna anului 1416, pe când sultanul Mahomed era la Serres şi pornea
la asediul Salonicului. Bedr Ed Din a ridicat în jurul său peste 3000 de tineri musulmani, fiind unul dintre
susţinătorii sultanului Musa. Revolta este însă repede înăbuşită iar Bedr Ed Din este spânzurat la Serres.
    Împotriva lui Mircea cel Bătrân, care-i susţinuse pe Mustafa şi şeicul Bedr Ed Din, sultanul Mahomed I a
pregătit o mare expediţie militară contra Ţării Româneşti la începutul anului 1417 (ianuarie sau februarie).
Mircea urma acum să plătească pentru îndrăzneala sa de a se fi amestecat în problemele interne ale Imperiului
Otoman. Sultanul s-a îndreptat mai întâi împotriva Dobrogei, pe care  a cucerit-o şi a transformat-o în paşalâc
otoman. A fost asediată şi cucerită apoi cetatea Giurgiu. Între timp, akingiii se răspândeau în cete prădalnice
prin Muntenia, adunând pradă din oraşe şi sate, prinzând robi şi roabe pentru slujba sultanului  şi a paşalelor. În
câteva ore, turcii din garnizoanele de la Giurgiu şi Severin, puteau devasta Muntenia, constituind o perpetuă
ameninţare. Mircea cel Bătrân s-a stins din viaţă la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat în mănăstirea Cozia,
ctitoria sa.
IANCU DE HUNEDOARA( 1441 – 1456) 

Originea familiei lui Iancu de Hunedoara

În legătură cu originea familiei lui Iancu de Hunedoara există două ipoteze.Unele izvoare susţin originea
familiei lui Iancu în Ţara Românească.  Refugierea unor boieri din Ţara Românească în Transilvania, datorită
luptelor cu turcii, ar reprezenta punctul de plecare pentru această ipoteză. Unele cronici maghiare afirmă că
familia lui Iancu ar fi venit din Ţara Românească( bunicul său Şerb), dar în realitate nu avem siguranţa că
lucrurile s-au petrecut chiar astfel.
Foarte probabil, Iancu de Hunedoara este urmaşul unor cnezi români din Ţara Haţegului. Ridicarea familiei
lui Voicu, fiul lui Şerb, prin slujbe militare la curtea regală, se poate încadra în procesul mai larg de ridicare a
unei părţi a cnezilor hunedoreni în rândurile nobilimii. Faptul ar explica mai bine legăturile de rudenie de mai
târziu ale acestei familii cu cnezii şi cu mica nobilime din Hunedoara şi Caraş. În favoarea acestei ipoteze
pledează şi alte argumente. Astfel, unele izvoare narative din sec. XV ( Aeneas Silvyus Piccolomini, Dlugosz,
Bonfinius), nu menţionează decât originea românească şi “obscură” a familiei, nu însă şi venirea ei din Ţara
Românească. Alte cronici din sec. XV şi XVI ( Laonic Chalcocondil, Verancsics) afirmă direct că Iancu era
originar din Transilvania sau chiar din Haţeg.
Fie că venise din Ţara Românească, fie că se ridicase dintre cnezii din părţile Hunedoarei, sigur rămâne însă că
Voicu a fost în slujba regelui Ungariei şi că în primii ani ai veacului ai XV –lea se căsătoreşte cu o tânără din
mica nobilime hunedoreană ( Elisabeta Morsinai), foarte probabil de origine românească. Din această căsătorie
s-a născut, pe la anul 1407 un fiu cu numele Iancu, care avea să devină marele conducător de oşti Iancu de
Hunedoara, cel mai de seamă luptător împotriva turcilor, în prima jumătate a veacului al XV-lea. A mai avut un
frate care se numea Ioan cel Tânăr, născut după 1409 şi care îi va sta alături mai târziu , în cariera sa militară,
murind în luptele de pe lângă Belgrad, la 1441.
Un moment important în ridicarea acestei familii survine în anul 1409, când, la 18 octombrie, regele Sigismund
de Luxembourg dăruieşte lui Voicu, fraţilor săi Mogoş şi Radu şi vărului lor Radu, precum şi fiului lui Voicu,
Iancu, castelul Hunedoara, cu pământurile care ţineau de el, cuprinzând oraşul şi vreo 35 de sate, vămi, mine de
sare, aur, argint şi fier. Era o danie importantă, prin care se constituia în proprietatea familiei lui Voicu un
domeniu feudal cam tot atât de întins şi de bogat ca acela aparţinător de cetatea Devei. Cu această ocazie a
primit familia Huniazilor şi blazonul ei nobiliar, ce are drept emblemă un corb cu aripile uşor desfăcute şi
purtând în cioc un inel.
Cariera politică a lui Iancu de Hunedoara
            Carte n-a învăţat prea multă. Îl va fi îndrumat poate parohul Hunedoarei sau capelanul castelului dar
latineşte n-a ajuns să ştie bine niciodată. La o vârstă foarte tânără a plecat de acasă, fiind trimis, după obiceiul
micilor nobili, să-şi desăvârşească educaţia militară în slujba câte unui mare baron. Ştirile despre tinereţea lui
sunt puţine şi vagi, consemnate în izvoare narative mai târzii şi suspecte de erori datorită tradiţiei orale care le
stă la bază. O serie de izvoare îl semnalează pe Iancu – ştiri necontrolabile, dar plauzibile – în slujba unor nobili
maghiari, de pildă a familiilor Csaky şi Csanadi, cu ultima rămânând în foarte bune raporturi personale. Ar fi
trecut apoi, pentru mai multă vreme, în serviciile despotului sârb Ştefan Lazarevici, probabil pe una din moşiile
pe care le avea acesta în sudul Ungariei. Plecând de la Ştefan Lazarevici, Iancu a intrat în slujba familiei Ujlaki
şi apoi în aceea a episcopului de Zagreb. Era acum nu un simplu ostaş, ci conducătorul unui mic detaşament de
6 până la 12 călăreţi. Primele lui fapte de arme le săvârşeşte aşadar în sudul Ungariei, aproape de graniţele cu
imperiul Otoman.
            Pe la 1428- 1430, Iancu de Hunedoara se căsătoreşte cu Elisabeta Szilagyi, dintr-o familie nobilă din
Slavonia sau din comitatul Solnocului de mijloc. Din această căsătorie s-au născut doi fii: cel mai mare
Ladislau, în 1431, cel mai mic, Matia, la Cluj, la 24 februarie 1443. În vara anului 1430, Iancu de Hunedoara a
intrat ca şi tatăl său odinioară, în serviciile directe ale regelui Sigismund de Lxembourg. În slujba regelui
Iancude Hunedoara şi-a putut îmbogăţi cunoştinţele lui, mai ales cele militare. În toamna anului 1431 îl
însoţeşte pe Sigismund de Luxembourg în Italia, în sprijinul ducelui Milanului, Filipo Visconti, împotriva
Veneţiei. La Milano, marele centru meşteşugăresc şi comercial din nordul Italiei, a stat Iancu de Hunedoara
vreme de doi ani. La Milano Iancu a dobândit o oarecare avere, putând împrumuta, în anii următori, regelui
Sigismund, în mai multe rânduri, sume importante de bani, pentru care primeşte ca zălog sate şi moşii prin jurul
Aradului, al Cenadului şi în comitatul Bekes.
            La întoarcerea lui Sigismund din Italia, Iancu de Hunedoara părăseşte slujba ducelui Milanului şi îşi
însoţeşte suveranul în Elveţia, la Basel, unde îl întâlnim la 17 ianuarie 1434( la un conciliu general al bisericii
catolice). Iancu de Hunedoara a participat apoi la războaiele lui Sigismund de Luxembourg cu husiţii în Cehia,
în 1436-1437, în fruntea unui detaşament de 50 de călăreţi greu înarmaţi. Luptele pe care le-a purtat în Cehia au
avut anumite urmări pentru îmbogăţirea experienţei politice şi formarea cunoştinţelor de artă militară ale lui
Iancu de Hunedoara. A putut observa îndeaproape şi tactica militară pe care o foloseau husiţii: întrebuinţarea
mai largă a infanteriei şi a tunurilor uşoare şi îndeosebi folosirea căruţelor ca mijloc de transport şi de apărare
improvizată. Când dădeau o bătălie în câmp deschis, husiţii îşi dispuneau cu repeziciune căruţele în formă de
pătrat, le legau între ele cu lanţuri şi întăreau spaţiile goale cu bârne şi scânduri. Retrasă în interiorul unei
asemenea întărituri improvizate, armata husită putea frânge avântul dezordonat al şarjelor cavaleriei feudale. În
campaniile sale împotriva turcilor, Iancu de Hunedoara va începe să aplice, la un moment dat, unele din
învăţămintele tacticii husite.
            În decembrie 1437 împăratul Sigismund de Luxembourg moare. În aceeaşi lună, Iancu de Hunedoara era
la Alba Regală pentru încoronarea lui Albert de Austria, noul rege al Ungariei. Se întoarce apoi în Cehia, unde
rămâne în tot cursul anului 1438. E sigur că nici el, nici fratele său, n-au participat la luptele nobilimii din
Transilvania împotriva ţăranilor răsculaţi, în anii 1437-1438. Spre sfârşitul anului 1438, regele Albert l-a numit
pe Iancu ban al Severinului, împreună cu fratele său mai tânăr, Ioan. Ei aveau în paza lor cetăţile Severin,
Gureni, Orşova  şi Mehadia. Serviciile neîntrerupte şi valoroase făcute regilor Ungariei îi aduseseră drept
recompensă multe moşii, prin care el rotunjise averea iniţială a familiei, ajungând ca stare materială, aproape de
nivelul marilor nobili. După moartea regelui Albertîn octombrie 1439, Ungaria este cuprinsă de anarhie.
                La dieta întrunită la Buda, la 1 ianuarie 1440, regina Elisabeta, văduva regelui defunct, ceru sprijinul
nobililor maghiari, pentru a putea conduce regatul până la apropiata naştere a moştenitorului legal. Majoritatea
nobililor păru înclinată spre această soluţie interimară, fie din dorinţa de a vea un rege copil, uşor de manipulat,
fie dinrespect pentru ideea continuităţii dinastice. La dietă a participat însă şi Iancu de Hunedoara, care a expus
gravitatea primejdiei turceşti, duşmănia dintre Ungaria şi polonia pentru coroana Cehiei, arătând pericolul
pentru Ungaria de a rămâne totalş izolată, deoarece sultanul oferise deja regelui polon Vladislav al III-lea
Jagiello o alianţă militară împotriva Ungariei. A subliniat importanţa faptului ca Ungaria să aibă un rege major,
cu autoritatea reală de a conduce statul şi a întăririi legăturilor Ungariei cu ţările vecine, îndeosebi cu Polonia.
Iancu a susţinut candidatura regelui polon la tronul Ungariei. Acestuia avea să I se propună o dată cu tronul şi
căsătoria cu regina văduvă  Elisabeta, rămânând în vigoare drepturile de moştenitor ale copilului pe care îl
aştepta, dar numai după moartea lui Vladislav. Ca răsplată a tuturor serviciilor aduse, a fost numit într-una din
cele mai înalte demnităţi: voievod al Transilvaniei şi comite al Timişoarei, păstrând şi calitatea de ban al
Severinului. Îi sunt dăruite şi câteva moşii, în Hunedoara, printre care Şoimoş. Voievod al Transilvaniei a fost
numit împreună cu Nicolae Ujlaki, dar prezenţa acestuia a fost mai mult formală: efectiv, demnitatea a fost
exercitată de Iancu. El nu-şi ocupă noua funcţie decât în primăvara anului 1441, căci în toamna şi iarna anului
1440 primi sarcina să reorganizeze apărarea cetăţii Belgrad. . După ce a finalizat acţiunea de refortificare a
Belgradului, Iancu de Hunedoara şi-a luat în primire demnitatea de voievod, în primăvara anului 1441.
Primele confruntări militare cu Imperiul Otoman
            Pentru a avea succes în bătăliile cu turcii, Iancu de Hunedoara a reorganizat temeinic armata
voievodatului Transilvaniei. Ca toţi marii proprietari feudali, Iancu de Hunedoara  a avut şi el armata lui
proprie, nu prea mare însă, compusă mai ales din cnezi şi mici nobili din comitatele Hinedoara şi Caraş. Pe
mulţi dintre cnezii care l-au urmat la oaste, în temeiul obligaţiilor lor militare, I-a dotat cu proprietăţi şi I-a
înnobilat. Chiar de la început însă, armata lui se deosebeşte simţitor de tipul de armată feudal.Experienţa
campaniilor sale de prin Italia şi Cehia l-au îndemnat să se sprijine  mai mult pe armata de mercenari.
Mercenarii şi-I plătea din veniturile funcţiei sale  şi din acelea ale moşiilor sale personale.
Cavaleria a continuat să fie arma de bază a oştii lui Iancu. El a fost însă printre primii, în răsăritul Europei, care
a acordat o mare însemnătate luptei infanteriei, a deprins-o cu mânuirea armelor de foc, ce erau încă o noutate
pe atunci. Pentru a putea deplasa cât mai repede infanteria, a preluat de la husiţi metoda transportării ei în căruţe
iar pentru a o întări în luptă, a introdus în dotarea armatei sale şi tunuri mai uşoare. A studiat cu atenţie modul
de luptă al turcilor şi, pentru a face faţă rapidităţii mişcărilor lor, a creat detaşamente numeroase de cavalerie
uşoară, pe care le aşeza pe flancurile armatei, spre a împiedica, prin contraatacurilor lor repezi, încercările de
învăluire din partea duşmanului. A deschis mai larg porţile armatei sale pătrunderii elementelor populare.
Pentru el forma principală a luptei era ofensiva, pătrunderea adâncă în teritoriul inamic, pentru a-l înfrânge
acolo şi în chip decisiv pe duşman. Pentru a putea duce această luptă ofensivă, s-a folosit mai cu seamă de
armata de mercenari, care dacă era plătită, îl urma oriunde, în vreme ce nobilii feudali, trebuind să întreţină
armata pe cheltuiala lor, refuzau să lupte mai departe de hotarele regatului.
În toamna anului 1441, Iancu de Hunedoara a intervenit din nou pe teatrul de luptă din Serbia, unde Ishak, beiul
de Semedria, ameninţa mereu împrejurimile Belgradului şi valea râului Sava. Pentru a pune capăt incursiunilor
acestuia, Iancu pătrunse cu armata lui în teritoriul sârbesc ocupat de turci, cale de 3 zile. La întoarcere, beiul de
semedria atacă oastea lui  Iancu. Înfruntându-l, Iancu aşeză în centrul liniei sale pedestrimea greu înarmată,
împreună cu arcaşi şi ostaşi auxiliari. Cavaleria grea a lui Iancu a avut un rol însemnat în zdrobirea atacului
turcesc. Turcii au fost urmăriţi până aproape de Semedria, doar puţini reuşind să scape. Învingătorul, încărcat de
pradă, se întoarse în Transilvania, prin Belgrad şi Banat. La Buda, regele Vladislav îi serbează victoria, îi
mulţumeşte printr-o scrisoare şi-l dăruieşte cu noi moşii în Hunedoara.
În primăvara anului 1442, turcii au întreprins un puternic atac împotriva Transilvaniei, sub conducerea lui
Mezid, beiul de Vidin. Turcii au trecut pe la Turnu Roşu şi pătrunseră în valea Mureşului, în timp ce o parte din
ei asediară Sibiul, oraş bine întărit, ce izbuti să le reziste şi acum, după cum rezistase şi în cursul atacurilor
turceşti din anii precedenţi. Turcii au surprins nepregătită armata voievodului Transilvaniei. Iancu de Hinedoara
era de puţină vreme întors la Alba Iulia, de pe câmpul de luptă din Serbia. În faţa primejdiei neaşteptate, Iancu a
proclamat ridicarea generală la oaste. Turcii apărură însă în faţa Albei Iulii, în vreme ce armata voievodului nu
era încă adunată.Voievodul Transilvaniei se decise să-I înfrunte, nădăjduind într-o sosire grabnică a ajutoarelor.
Dar la 18 martie 1442, armata lui Iancu de Hunedoara a fost înfrântă de contraatacul viguros al armatei
otomane, fiind ucis de turci chiar episcopul catolic de Alba Iulia, Gheorghe Lepes.
 După înfrângere, Iancu se închise în cetatea Alba Iulia, iar turcii se răspândiră după pradă în împrejurimi,
retrăgându-se apoi către Sibiu, pentru a întări trupele care-l asediau. Între timp soseau la alba iulia întăriri din
toate comitatele: din Cluj, Turda, Târnave, Hunedoara. Veniră secuii şi trupe de-ale saşilor, în frunte cu judele
regal Anton Trautenberger. Cu armata mult întărită, Iancu porni în urmărirea turcilor, care nu erau departe.
Bătălia  s- a desfăşurat la 22 martie, probabil în apropiere de Sibiu. Armata lui Iancu, de astă dată mai
numeroasă şi mai bine organizată, a obţinut o victorie completă împotriva turcilor, însuşi Mezid beg şi fiul său
murind pe câmpul de luptă. Resturile armatei turceşti au căutat scăparea spre Turnu Roşu.
            Armata lui Iancu de Hunedoara a pătruns în Ţara Românească, având ca obiectiv impunerea unui domn
aliat – Basarab al II –lea, fiul lui Dan al II-lea – izgonindu-I pe turci dincolo de Dunăre. Prin această victorie şi
prin urmările ei imediate, Iancu de Hunedoara îşi manifestă pentru prima dată intenţia sa de a întări frontul de
luptă antiotomană, creând o alianţă între Transilvania şi Ţara Românească, ameninţate de primejdia comună.
            Replica sultanului Murad al II-lea nu a întârziat: în august 1442, o puternică armată otomană (evaluată
de cronici la 80 000 de oameni), a pătruns în Ţara Românească, în frunte cu beilerbeiul Rumeliei.  Primise
ordinul de a alunga sau ucide pe domnul Ţării Româneşti, de a transforma ţara în paşalâc, de a pătrunde şi în
Transilvania. Basarab al II-lea, n-a putut rezista singur armatei otomane, retrăgându-se în munţi, aşteptând
ajutorul lui Iancu de Hunedoara. Turcii ocupară probabil Târgoviştea şi înaintară mai către miazănoapte, pe
valea Ialomiţei, cu intenţia de a trece munţii.Iancu a atacat trupele turceşti în ziua de 2 septembrie 1442, pe râul
Ialomiţa, în locuri muntoase şi strâmte. Lupta a durat până la căderea nopţii şi a însemnat o strălucită victorie
pentru voievodul Transilvaniei. În mâinile învingătorilor a căzut o pradă uriaşă, compusă din steaguri, corturi,
vreo 5000 de cămile, cai şi catâri, haine scumpe. Prin noiembrie – decembrie, Iancu de Hunedoara pătrunse în
sudul Dunării, împrăştie trupele turceşti care încercau să- I reziste, atacă Vidinul şi se întoarse prin Serbia.
            În Ungaria, victoriile voievodului transilvănean au asigurat superioritatea regelui Vladislav asupra
adversarilor. Renasc speranţele făuririi unei coaliţii care să-I alunge pe turci din Europa. Turcii, impresionaţi de
evenimente, opresc asedierea Constantinopolului, începută în aprilie 1442 şi încheie pacea cu bizantinii.
Campania cea lungă ( 1443-1444) 
            În Ungaria, în dieta ţinută în iunie 1443, s-a decis organizarea unei mari campanii antiotomane în
Balcani. Pentru această expediţie, Iancu de Hunedoara a mobilizat circa 35 000 de oşteni. Pentru întâia oară, a
încercat să utilizeze pe scară largă căruţele de transport, echipate după model husit. Prin iunie-iulie 1443, în
Ungaria sosiră ştiri despre o grea înfrângere pe care sultanul Murad al II-lea ar fi suferit-o în Asia Mică, în
încercarea lui de a aduce la supunere emiratul răsculat al Caramaniei. Momentul părea deci favorabil deschiderii
ostilităţilor. Regele plecă din Buda la 22 iulie, însoţit de banderiile regale şi ale câtorva magnaţi, de un
detaşament de cavalerie polonă şi unităţi de mercenari cehi, în care se amestecau şi aventurieri din alte ţări.
Era şi un mic detaşament de cruciaţi, aduşi de cardinalul Cesarini. La Kubin (Keve), pe malul Dunării, mai jos
de Belgrad, se întâlni cu oastea lui Iancu de Hunedoara şi cu mica oştire a despotului sârb Gheorghe Brancovici.
Intrarea pe teritoriul ocupat de turci s-a mai tărăgănat până către sfârşitul lui septembrie 1443. Iancu de
Hunedoara n-a permis o asemenea întârziere fără un anumit calcul.  El ştia că timpul de iarnă îi va stânjeni şi pe
turci în mişcările armatei lor. Turcii de obicei nu luptau iarna şi nici nu se aşteptau să mai fie atacaţi, în sezonul
rece. Voievodul Transilvaniei a luat în considerare  şi elementul surpriză, atunci când, abia spre sfârşitul lunii
septembrie, a dat semnalul de trecere peste Dunăre.
            Armata a înaintat spre sud- est, spre teriroriul otoman. Până la râul Morava n-au întîmpinat nici o
rezistenţă. La trecerea peste acest râu, beiul de Semedria încercă să oprească înaintarea armatei lui Iancu dar nu
avu succes. Cu 12 000 de călăreţi mai buni, precum şi cu trupele sale transilvănene şi cu ale lui Nicolae Ujlaki,
trece peste Morava şi şi se aruncă în urmărirea turcilor, cu scopul de a împiedica venirea trupelor diferiţilor bei
turci din regiunea Vidinului şi a Nişului, care voiau să-i oprească drumul spre Sofia. Înaintând repede,
avangarda lui Iancu ocupă oraşul Niş, în Serbia. La Niş primi Iancu ştirea despre plecarea personală a
sultanului, din Adrianopol, împotriva sa. În cursul înaintării spre Niş, s-au alăturat armatei regale contingente
destul de numeroase de sârbi din teritoriul ocupat, care voiau să participe la alungarea turcilor de pe pământul
ţării lor. Expediţiei creştine i s-a alăturat şi un detaşament muntean, nu prea mare, condus de un fiu al lui Vlad
Dracul. Reluând înaintarea dincolo de Niş, pe la 20 noiembrie 1443, voievodul Transilvaniei repurtează o mare
victorie. Sunt ucişi peste 2000 de turci, sunt capturaţi 4000 precum şi o bogată pradă. Drumul spre Sofia e
deschis şi oraşul ocupat.
            Popoarele din Balcani încep să se agite, în speranţa eliberării ce se întrevedea apropiată. Populaţia locală
întâmpina armata lui Iancu pretutindeni cu daruri şi hrană, aşa încât armata aproape n-a trebuit să se atingă de
alimentele aduse. Tabăra regelui s-a umplut de bulgari, bosnieci, sârbi şi albanezi. Unele oraşe din Bulgaria s-au
predat de bunăvoie lui Iancu. În Albania, unii şefi locali se revoltă şi-I atacă pe turci. De la Sofia, misiunea
armatei lui Iancu devenea tot mai grea. Era iarnă, aprovizionarea era anevoioasă, drumurile greu de străbătut.
Mereu în avangardă, Iancu înainta deja, la 3 decembrie, spre trecători. N-a luat drumul cel mai drept, către
Filipopol şi Adrianopol, prin valea Mariţei, unde se aştepta la o rezistenţă mai îndârjită, ci s- a îndreptat direct
spre răsărit, printre lanţul Balcanilor propriu-zişi şi Sredne Gora. Sultanul reuşi să închidă şi trecătorile din
această direcţie.
            La 12 decembrie 1443, armata lui Iancu era în satul Zlatiţa, în faţa unei trecători întărite de turci cu
pământ, palisade şi copaci răsturnaţi. Văzând numărul mic al armatei sale, turcii nu respectară planul lor iniţial (
de a rezista pe poziţii) , ci trecură la atac. Era un moment greu pentru armata voievodului: înfrunta duşmanul
temut departe de patrie, într-un ţinut muntos, străin, pe frig şi zăpadă. Armata lui Iancu de Hunedoara încercă să
forţeze trecerea, în vreme ce turcii, de pe înălţimi, îi copleşeau cu săgeţi. Frigul şi foamea se înteţeau. După
jumătatea lunii decembrie, mai probabil la 23 decembrie, după o ciocnire cu însuşi sultanul, regele Vladislav
dădu semnalul retragerii.
Armata lui Iancu s-a retras disciplinat, organizat, punând pe fugă o oaste turcească condusă de beii Kasîm şi
Turakhan( 24 decembrie). Armata lui Iancu se retrase mai departe, peste Sofia, Pirot, către nord-vest. La 2
ianuarie 1444, o nouă înfrângere a beilerbeiului Kasîm dovedi turcilor că armata ce se retrăgea din faţa lor, nu
era bătută sau dezorganizată, rămânând o forţă de temut. Probabil abia acum a fost prins Mahmud Celebi,
fratele marelui vizir Halil şi cumnat al sultanului, deoarece cronicile afirmă că în urma acestei împrejurări,
luptele au încetat. Sultanul, înduplecat de lacrimile surorii sale, soţia lui Mahmud Celebi, oferi pacea spre a-şi
putea răscumpăra cumnatul. La vest de Niş, solii turci l-au ajuns din urmă pe regele Vladislav, oferind pacea în
condiţii foarte avantajoase. Propuneau încetarea ostilităţilor pe 20-30 de ani, retrocedarea Serbiei, a cetăţilor
Semedria şi Golubaţ, repatrierea celor doi fii orbiţi ai lui Brancovici. Despotul sârb stăruia pentru continuarea
războiului şi oferi 40 000 de florini în acest scop. 
             La 2 februarie 1444, regele Vladislav I, Iancu şi armata erau primiţi sărbătoreşte la Buda. Mulţimea se
adunase pe străzi , minunându-se de trofeele aduse: arme, steaguri. 13 comandanţi turci şi 4000 de prizonieri
turci defilară în urma oştii creştine. La Buda apărură curând delegaţii din partea papalităţii, a lui Filip, ducele
Burgundiei, a genovezilor şi veneţienilor, a împăratului bizantin Ioan Paleologul. Aduceau felicitări şi laude
pentru victoriile obţinute, împreună cu noi planuri de continuare a războiului. Unii reluau proiectul trimiterii
unei flote în Strâmtori, spre a-l împiedica pe sultan să-şi mai treacă armata din Asia în Europa. Bizantinii
promiteau să atace pe turci din spate, prinzându-i între ei şi armata regelui Ungariei, ce urma să înainteze din
nou în Bulgaria.
            Expediţia din iarna anului 1443 – 1444 a fost denumită “campania cea lungă”.  Numele era cu totul
îndreptăţit pentru vremea respectivă, când armatele feudale duceau în general campanii foarte scurte, de o lună
sau două, după care reintrau în tabere, pentru a se reface. Armata lui Iancu de Hunedoara fusese în acţiune
neîntreruptă mai bine de 6 luni, susţinând 6 lupte mai mari, victorioase, atât în înaintare, cât şi în retragere.
Turcii au suferit repetate înfrângeri în câmp deschis, au trebuit să părăsească Serbia, partea de apus a Bulgariei
şi să lupte din răsputeri pentru a-şi apăra drumurile spre capitală. Niciodată de la apariţia lor în Europa turcii nu
mai fuseseră puşi într-o asemenea situaţie.       
            Pacea de la Seghedin
            La 24 aprilie 1444, cedând probabil insistenţelor lui Brancovici, căruia sultanul îi promisese restituirea
ţării, Regele Vladislav încredinţează solului Stoica Gizdavici misiunea de a pleca la Adrianopol şi a duce
tratative de pace cu turcii. Acesta era însoţit de un anume Vitislav, considerat trimis al lui Iancu şi de doi
împuterniciţi ai lui Brancovici, fapt care subliniază rolul de mediator al despotului sârb. În jurul datei de 4 iunie,
ambasada a sosit la Arianopol şi la 12 iunie 1444 a semnat un tratat de pace cu sultanul, urmând ca el să fie
ratificat de Vladislav. Tratatul era încheiat pe 10 ani, includea în prevederile sale Serbia şi Ţara Românească,
aceasta din urmă fiind supusă unui regim de vasalitate divizată între Imperiul Otoman şi Ungaria.
            Oferta de pace extrem de favorabilă pe care Murad al II-lea o făcuse Ungariei l-a determinat pe regele
Vladislav să accepte ratificarea tratatului cu turcii. Soli ai sultanului sosiră la sfârşitul lunii iulie 1444 la
Seghedin şi expuseră, în prezenţa regelui, clauzele definitive care cuprindeau: încetarea oricăror atacuri
reciproce pe timp de 10 ani, evacuarea de către turci a teritoriilor şi a cetăţilor din Serbia şi Albania nordică,
înapoierea reciprocă a prizonierilor, fără plata vreunei răscumpărări, excepţie făcând cumnatul sultanului,
Mahmud Celebi, pentru care Murad oferea o sumă importantă. Imperiul Otoman oferea plata unei despăgubiri
de 100 000 de scuzi de aur şi un ajutor militar în caz de nevoie. Regele Vladislav a semnat tratatul de pace cu
sultanul, fiind de acord şi Iancu de Hunedoara.
Cruciada de la Varna (10 noiembrie 1444)
            După încheierea păcii de la Seghedin, a sosit cardinalului Cesarini, prin 30-31 iulie 1444, ştirea că mult
promisa şi amânata flotă plecase din Veneţia spre strâmtori. De îndată cardinalul interveni pe lângă rege,
îndemnându-l să nu respecte tratatul încheiat. Era sprijinit de o parte a nobilimii, aventurieră, care se amăgea cu
perspectiva unei victorii uşoare. Caută să-l atragă pe rege şi cu ştirea că sultanul trecuse cu armata în Asia Mică,
la 12 iulie, pentru a înăbuşi revoltele ce izbucniseră în Caramania. Dacă flota veneţiană reuşea să blocheze
strâmtorile, însemna că turcii nu-şi vor putea readuce armata în Europa şi drumul până la Constantinopol era
deschis. Iancu de Hunedoara s-a arătat rezervat faţă de încălcarea păcii, dar dădu de înţeles că se va supune
deciziei regale. Cardinalul Cesarini I-a explicat regelui că un jurământ dat necredincioşilor nu are valabilitate.
Sosiră şi scrisori de protest din partea împăratului bizantin, nemulţumit de încheierea păcii. Aceste stăruinţe îl
convinseră pe regesă rupă avantajosul tratat şi să prefere riscurile unui nou război.
            Ruperea tratatului de la Seghedin era o greşeală, date fiind condiţiile lui favorabile. Serbia trecu definitiv
într-o neutralitate care se va transforma în câţiva ani într-o politică făţiş ostilă din partea despotului. Gheorghe
Brancovici încheie pace separată cu turcii, la 12 august 1444, recâştigă cetăţile şi teritoriile pierdute în ultimii
ani şi 22 august se instală din nou în Semedria.         Fiind vorba de un război ofensiv, dincolo de hotare, nobilii
maghiari au refuzat să participe. Numai banderiile episcopale s-au alăturat trupelor regale şi oastea
transilvăneană a lui Iancu de Hunedoara. Ceea ce era mai grav, vestea tratatului de la Seghedin a stârnit
confuzie în rândul statelor direct interesate în proiectul de campanie împotriva turcilor.
            La 20 septembrie 1444 şi în zilele umătoare, armata creştină trecu Dunărea pe la Orşova, regrupându-se
pe malul drept. Oştirea înainta având în spate un lung şir de căruţe, după tactica husită. În drum, armata
maghiară ocupă Cladova. Pe la începutul lui octombrie ajunse lângă Vidin, cea mai puternică fortăreaţă
turcească din acele părţi Iancu de Hunedoara ocupă doar oraşul Vidin, fără a ataca fortăreaţa, din care nici turcii
nu îndrăzniră să facă vreo ieşire. Trecu apoi prin Rahova, spre Nicopole, unde I se alătură mica oştire trimisă de
Vlad Dracul, precum şi un nou detaşament transilvănean, venit direct prin Ţara Românească. Domnul muntean
se înfăţişă în persoană la Nicopole şi îl sfătui pe rege să se întoarcă, spunându-I deschis că “turcul şi numai la
vânătoare îşi ia cu sine mai mulţi ostaşi decât cei adunaţi în oastea creştină”.
Sfatul domnului român nu a fost însă ascultat. Armata regală şi cea a lui Iancu îşi continuă înaintarea spre
Varna, pe malul Mării Negre, unde a ajuns la 9 noiembrie. Pe drum, cu puţin timp înainte, sosi o ştire alarmantă.
Sultanul Murad al II-lea, pe care îl credeau în Asia Mică, împiedicat de flota italiană şi burgundă de a pătrunde
în Europa, reuşise să treacă strâmtorile şi se apropia în grabă, cu toată armata. De altfel, planul de a bloca
strâmtorile cu un număr de 14 – 16 galere era naiv şi imposibil de aplicat. Sultanul Murad al II-lea încheiase în
grabă pacea cu emirul Caramaniei, revenind în fruntea armatei de pe malul asistic al Bosforului. În noaptea de 9
spre 10 noiembrie 1444 se văzură focurile taberei turceşti. Regele Vladislav a ţinut sfat de război deoarece
situaţia era foarte gravă. Oastea creştină avea doar 15-16 000 de soldaţi iar în faţă îi stătea întreaga oaste a
sultanului.
În zorii zilei de 10 noiembrie, amândouă armatele se aşezaseră în linie de bătaie. Turcii au atacat cei dintâi,
împrăştiind trupele episcopilor de Eger şi Oradea. Iancu de Hunedoara a dezlănţuit un contraatac cu aripa
stângă, care a respins trupele turceşti înapoi. Primul atac turcesc nu şi-a atins scopul şi până în acea clipă sorţii
bătăliei erau nedecişi. Iancu de Hunedoara l-a sfătuit pe rege să fie prudent, aşteptând să se refacă mai întâi
rândurile slăbite şi împrăştiate. Tânărul rege Vladislav se aruncă cu trupele sale la un atac asupra centrului
armatei turceşti, compus din rândurile de elită ale ienicerilor, care nu interveniseră încă în luptă decât în număr
mic. Atacul nesăbuit al trupelor regalese frânse în zidul neclintit al infanteriei fanatice a ienicerilor. Regele
Vladislav alunecă şi căzu de pe cal, fiind ucis de un ienicer care îi tăie capul, pe care, ca pe un trafeu, îl înfipse
în vârful unei lănci, expunându-l privirilor înspăimântate ale oştirii creştine.
Turcii trecură din nou la atac iar în vârful suliţelor purtau mustrătoare frânturi din textul tratatului de pace
încheiat în vară, pe care regele Ungariei îl călcase. Demoralizarea pricinuită de moartea regelui se transformă
rapid în panicăşi fugă generală. Iancu de Hunedoara se resemnă şi părăsi lupta, îndreptându-se către nord. Cu
Iancu s-au retras şi oştile româneşti, care cunoşteau mai bine locurile. Turcii nu-I urmăriră prea mult pe fugari,
se mulţumiră să ia în stăpânire câmpul de bătălie. Iancu de Hunedoara ajunse în două zile şi două nopţi la
Dunăre, în dreptul cetăţii de Floci, trecând în Ţara Românească.
Resturile armatei ajunseră la Dunăre în 4-5 zile. Cardinalul Cesarini nu s-a mai întors din luptă. Contemporanii
s-au grăbit să învăluie înfrângerea de la Varna în fraze fără sens, care să ascundă motivele adevărate ale
dezastrului. Ei vedeau cauza dezastrului în “pedeapsa divină” pentru nerespectarea jurământului de pace, făcut
turcilor de Vladislav I.
Campania din 1445
La sfârşitul primăverii anului 1445, turcii apăruseră în împrejurimile Belgradului, cu armată nu prea mare.
Voievodul Transilvaniei le ieşi înainte, pe malul opus la râului Sava. Aprinzând focuri de tabără, oastea sa ţinu
îndreptată asupra unui punct atenţia turcilor, după care pe timp de noapte, trecu râul prin altă parte, înconjurară
prin surprindere tabăra duşmană şi o distruse. E un succes local, dar important pentru refacerea moralului după
dezastrul de la Varna.
Planuri mai mari frământau însă pe Iancu de Hunedoara, precum şi flota apuseană care continua să rămână în
strâmtori şi la Constantinopol. În primăvara anului 1445, galerele creştine pătrunseră în Marea Neagră şi atacară
corăbiile turceşti. Li se dădură instrucţiuni să întreprindă o acţiune energică, pentru a constrânge pe sultan la
pace. În mijlocul flotei creştine nu se credea încă deplin în moartea lui Cesarini şi a regelui Vladislav I, deşi
turcii le arătaseră burgunzilor, de pe mal, în dreptul portului Gallipoli, un cap cu plete lungi, blonde, ce ar fi fost
al regelui. Stăruia totuşi ideea de a întreprinde, în regiunea Dunării, o expediţie pentru a-I căuta pe cei doi.
Împrejurările prin care trecea Imperiul Otoman păreau favorabile organizării unei noi expediţii. Sultanul Murad
al II-lea, deprimat de moartea unui fiu, renunţase la tron în favoarea unui alt fiu, Mahomed, şi se retrăsese într-o
localitate din Asia Mică, voind să ducă de atunci înainte o viaţă pioasă. Nemulţumiţi de nepăsarea pe care
tânărul sultan o arăta poiectelor războinice pe care ei le aşteptau, ienicerii se răsculară împotriva sa, tulburând
cu veştile acestea refugiul cucernic al lui Murad şi determinându-l să revină la tron.
Câteva luni de tratative trecură, pentru pregătirea unei acţiuni coordonate între arnmata lui Iancu şi flota
burgundă. Comandantul acestei flote, Walerand de Wavrin, trimise în Ungaria o solie, la Buda, la începutul
lunii mai 1445.  Solia oferi lui Iancu de Hunedoara, 6-8 corăbii pe Dunăre. Din tratativele derulate, se alcătui
planul ca pe la jumătatea lunii august 1445, Wavrin să înainteze cu 8 galere până la Nicopole, unde avea să se
concentreze o armată maghiară de 8 – 10 000 de oşteni. Eventual, galerele aveau să transporte această armată,
făcând mai multe drumuri, la Constantinopol. De aici, în colaboarare cu bizantinii, s-ar fi continuat încercarea
de a alunga pe turci din Europa. Nobilii maghiari au cerut solilor burgunzi ca la întoarcere să-l convingă pe
Vlad dracul să se alăture acestei expediţii iar la Constantinopol să intervină pe lângă împăratul bizantin în
favoarea pretendentului turc Saudji ( Daud Celebi), spre a i se îngădui acestuia să plece în Ungaria. Solia
burgundă s-a achitat cu succes de aceste misiuni. Domnul Ţării Româneşti s-a angajat să ajute expediţia creştină
cu armată, cu un număr suficient de căruţe, cu hrană şi cu bărci.  
            Iancu de Hunedoara, după înţelegerea cu trimişii burgunzi, se adresă încă o dată după ajutor curţilor
apusene. Speranţe mai mari îşi punea în papă şi în regele Franţei. La 11 mai 1445 pleca spre Roma, cu cererile
sale, un canonic de Oradea iar în Franţa un cancelar. Voievodul Transilvaniei şi-a întârziat cu vreo lună plecarea
în campanie, aşteptând rezultatele zadarnice ale demersurilor sale.
            În prima jumătate a lunii august 1445, sosi la Isaccea Francesco Condulmer, în fruntea a 3 galere papale
şi 3 burgunde. Cu aceasta se împlinea numărul de 8 vase pe care-l făgăduise Wavrin. Sosi şi Vlad Dracul,
împreună cu vreo 5-6000 de oşteni români, cu 2 tunuri şi bărcile promise. Între timp, parveni ştirea că Iancu de
Hunedoara nu putea ajunge la Nicopole înainte de 8 septembrie. Expediţia mai zăbovi câteva zile în apropierea
Deltei. Pe la jumătatea lunii august porni pe Dunăre în sus şi în ziua de 16 trecu pe la Brăila. Oastea Ţării
Româneşti înainta şi ea, de-a lungul malului stâng al fluviului. De mare importanţă era pentru domnul Ţării
Româneşti recucerirea cetăţii Giurgiu, de unde turcii aveau oricând drum uşor şi rapid spre Târgovişte,
Câmpulung, până spre Braşov. A fost asediată cetatea Giurgiu, cucerită în urma asalturi repetate, de pe uscat şi
de pe Dunăre, garnizoana turcească fiind măcelărită.
            La 7 septembrie 1445, flota creştină porni mai departe, spre un alt obiectiv, Nicopolul Mic ( Turnu
Măgurele de astăzi). La 13 septembrie, Vlad Dracul începu să asedieze Turnu, cetăţuia de pe malul românesc
dar turcii rezistară. La 14 septembrie s-a alăturat şi armata lui Iancu. Zidurile cetăţii Turnu au rezistat însă
bombardamentelor flotei şi trupelor de uscat deoarece turcii de pe malul opus reuşeau mereu să strecoare
întăriri. Anotimpul fiind înaintat, se decise suspendarea asediului. Planul campaniei prevedea, o încercare de
trecere a Dunării, iar nu cucerirea tuturor cetăţilor de pe malul ei. Rezultatul cel mai de seamă al acestei
campanii a fost consolidarea legăturilor de alianţă şi colaborare militară dintre Iancu de Hunedoara şi Ţara
Românească, ducând şi la un important succes local: recucerirea Giurgiului.
Iancu de Hunedoara şi Ţările Române
Apărarea Ţărilor Române  l-a determinat pe Iancu de Hunedoara la mai multe acţiuni militare şi politice, având
ca scop şi rezultat închegarea unei alianţe mai strânse între cele trei state româneşti. Raporturile care se stabilesc
acum între Transilvania, Ţara Românească şi Moldova, au îngăduit aprecierea că Iancu a tins spre o centralizare
politică a celor trei ţări, în contextul consolidării frontului antiotoman. Conturarea unui sistem politico-militar
comun, cuprinzând Ţările Române, s-a realizat pe calea unor intervenţii directe ale lui Iancu, mai întâi în Ţara 
Românească, iar după scurtă vreme şi în Moldova. După sfârşitul campaniei burgunde pe Dunăre, Vlad Dracul
încheiase iarăşi pace cu turcii, în vara anului 1447. În toamna aceluiaşi an, armata lui Iancu de Hunedoara
intervine în Ţara Românească şi-l înlătură din domnie pe Vlad Dracul, care este ucis.  Doi fii ai voievodului
ucis găsiră scăpare  la turci: Vlad şi Radu. La conducerea Ţării Româneşti, Iancu îl impune pe Vladislav al II-
lea ( 1447-1456), iniţial protejatul său.
O încercare similară întreprinde Iancu de Hunedoara şi în Moldova. În februarie 1448, armata lui Iancu
intervine în Moldova, introducându-l în domnie pe Petru al II-lea, care s-a căsătorit cu bătrâna soră a
voievodului Transilvaniei. Petru al II-lea a recunoscut suzeranitatea lui Iancu şi I-a cedat Chilia, promiţându-I
totodată şi un ajutor de 3000 de călăreţi pentru viitoarea expediţie antiotomană. Iancu a instalat la Chilia o
garnizoană ungurească.
Campania din 1448 (Câmpia Mierlei)
            La o nouă campanie ofensivă, pentru alungarea turcilor din Europa, se gândise Iancu de Hunedoara încă
în cursul anului 1447. Pentru campania din 1448, Iancu a reuşit să adune, în total, cam 22-24 000 de oşteni, în
mare parte mercenari. Participau şi vreo 1000 de polonezi, trimişi ca ajutor de regele Cazimir al IV-lea.
Banderiile nobililor constau în majoritate din călăreţi uşor înarmaţi. O însemnătate mai mare a acordat Iancu
infanteriei, în special transportului ei pe căruţe, după modelul husit. Avea în armata sa cam 4000 de pedestraşi,
mercenari, mai cu seamă nemţi şi cehi.
Izvoarele sunt de acord în a afirma că Iancu a avut cu el tunuri numeroase în campania din 1448. Voievodul
Transilvaniei spera să repurteze asupra turcilor o victorie care să-I deschidă pentru anul următor perspectiva
unei continuări a campaniei, până pe ţărmurile Bosforului. Turcii urmau să fie alungaţi din Europa în mai multe
etape. Primus pas,ce urma să se înfăptuiască în toamna anului 1448 cu ajutorul lui Scanderbeg, conducătorul
rezistenţei albaneze, avea să fie cucerirea Macedoniei şi a portului Salonic. Înaintând prin Serbia de sud şi
unindu-şi forţele cu cele albaneze, el ar fi tăiat în două partea europeană a Imperiului Otoman. Cucerind
Macedonia, Albania era pusă la adăpost de noi atacuri otomane; Salonicul putea deveni o bază pentru flotele
veneţiană şi aragoneză în vederea blocării strâmtorilor şi un punct de plecare, pe uscat, pentru lovitura
hotărâtoare în direcţia Adrianopolului.  
            În tabăra lui de pe Dunăre, în cursul lunii septembrie 1448, Iancu frământa ultimele amănunte ale acestui
plan. La 28 septembrie începu înaintarea spre sud, din dreptul vărsării Moravei în Dunăre. O altă parte a armatei
trecu marele fluviu pe la cetatea Severinului. Armata lui Iancu a ajuns la Câmpia Mierlei ( Hossovopoljie) în
14-15 octombrie. O greşeală pe care a săvârşit-o Iancu de Hunedoara în timpul acestui marş de peste 300 km în
teritoriul inamic a fost slaba organizare a cercetării mişcărilor turcilor. Apariţia armatei turceşti pe Câmpia
Mierlei, direcţia din care ea venea, au fost o surpriză pentru voievodul Transilvaniei. În schimb, Murad al II-lea
era perfect informat despre mişcările armatei maghiare, atât prin ştirile transmise de Brancovici, cât şi prin
spionii săi proprii. Ştirile cele mai demne de crezare ale cronicarilor turci vorbesc de 50 – 60 000 de ostaşi, la
care se adaugă trupele auxiliare.
            În vreme ce armata lui Iancu de Hunedoara aştepta sosirea lui Scanderbeg dinspre sud, în dimineaţa zilei
de 17 octombrie, din direcţia opusă, apărură pe neaşteptate detaşamente turceşti (avangarda armatei sultanului).
În cursul acelei zile, întreaga oaste a sultanului apăru în şiruri nesfârşite. Pentru Iancu, în faţa apariţiei
neaşteptate a turcilor, se puneau două alternative: fie să se retragă spre sud, pentru a grăbi joncţiunea cu
Scanderbeg, fie să să reziste pe loc, aşteptându-I pe albanezi, care nu puteau fi departe. Guvernatorul general al
Ungariei a renunţat la retragerea spre sud. Pentru a rezista, Iancu încropea cu înfrigurare o întăritură din căruţe,
pentru tabăra sa. Poziţia ocupată de el era mai avantajoasă decât a turcilor. Era situată pe o înălţime, de unde
tunurile sale dominau valea. Dar atacurile şi contraatacurile rapide ale armatei turceşti, în condiţiile trădării lui
Gheorghe Brancovici, au înfrânt armata lui Iancu de Hunedoara, care a pierdut circa 17 000 de soldaţi( în
intervalul 18-20 octombrie 1448). Singurul lucru care-l mai putea face era să salveze măcar o parte din armată.
Cu o parte a oştirii, Iancu se strecură din tabără, ocoli rândurile turceşti şi fugi către Serbia. În dimineaţa de 20
octombrie, turcii luară tabăra cu asalt, cucerind-o în câteva ore. În drumul spre Ungaria, Iancu a fost prins şi
închis o vreme de despotul Gheorghe Brancovici.    
Belgrad ( 1456)
            În primăvara anului 1456, Iancu de Hunedoara îl sprijină pe Vlad Ţepeş să ocupe tronul Ţării
Româneşti, înlăturându-l pe Vladislav al II-lea, partizanul turcilor. Evenimentul se produce curând  după 15
aprilie 1456, data ultimului hrisov ce s-a păstrat de la Vladislav al II-lea. În faţa unei noi ofensiva otomane,
conduse de Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, papa proclamă o nouă cruciadă. Sultanul şi-a
propus cucerirea cetăţii Belgrad, “cheia Europei centrale”. Belgrad avea o mare importanţă strategică, la
hotarele de sud ale Ungariei. La 4 iulie 1456, armata sultanului a început bombardarea zidurilor cetăţii Belgrad.
Pe Dunăre, mai sus de Belgrad, fu împinsă flota turcească, care avea misiunea de a împiedica aprovizionarea
cetăţii asediate. Flota creştină a împrăştiat însă coăbiile turceşti (15 iulie), astfel că Belgradul a putut primi
provizii şi întăriri pe Dunăre. Sultanul a continuat însă cu şi mai multă furie asediul pe uscat, tunurile turceşti
trăgând fără încetare. Mahomed al II-lea a decis asaltul general pentru 21 iulie., care însă a fost respins de
oastea lui Iancu. Contraatacul creştin din 22 iulie a adus cruciaţilor o categorică biruinţă. Un atac general se
dezlănţui asupra taberei turceşti. Mahomed al II-lea, rănit, a dat semnalul retragerii, în noaptea de 22/23 iulie
1456, abandonând o imensă pradă. Întreaga Europă a sărbătorit marea victorie împotriva cuceritorului
Constantinopolului. Dar la 11 august 1456, în tabăra de la Zemun, Iancu s-a stins din viaţă, răpus de molima
ciumei, care cuprinsese armata. Trupul marelui erou fu adus şi înmormântat în catedrala catolică din Alba
Iulia.  
 
VLAD ŢEPEŞ
  Vlad Ţepeş a fost unul dintre cei 4 fii legitimi ai domnitorului Vlad Dracul, personalitatea şi faptele sale
impresionând contemporanii şi posteritatea. Cu sprijinul lui Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş ocupă tronul Ţării
Româneşti, în primăvara anului 1456.  
 
Politica externă. Raporturile cu Ungaria şi Transilvania
Noul voievod îşi începe domnia declarându-şi răspicat vocaţia pentru autoritate: “Şi să vă gândiţi că, atunci
când un om ori domn e puternic şi tare, atunci poate face pacea cum vrea dar, când e fără putere, unul mai tare
va veni asupra lui şi va face cu el ce va voi” , scria la 10 septembrie 1456 Vlad Ţepeş braşovenilor. Este
chintesenţa unui adevărat program politic, pe care tânărul de numai vreo 23-25 de ani îl va sluji consecvent în
tot restul domniei şi vieţii lui.
La 6 septembrie 1456, în primul act cunoscut din cea de-a doua sa domnie, Vlad Ţepeş confirmă din Târgovişte
înnoirea legământului de credinţă faţă de regele Ungariei. Tototdată dă asigurări braşovenilor pentru libertatea
comerţului în Ţara Românească, făgăduind Braşovului şi Ţării Bârsei că le va apăra din toate puterile de turci şi
de oricare primejdie. Faptul că insista să aibă în schimb “ de teama turcilor”, garanţii de azil în Transilvania,
pare să ateste indirect că până la această dată nu fusese recunoscut de sultan.
            În octombrie sau noiembrie 1456, Vlad Ţepeş a trebuit să se închine sultanului, acceptând plata unui
tribut anual de 10 000 de galbeni. În privinţa închinării şi coonfirmării lui de către turci, izvoarele de care
dispunem concordă şi sunt categorice. Numai reluarea legăturilor cu Imperiul Otoman a putut declanşa reacţia
atât de vehementă a curţii din Buda, care la 17 decembrie 1456 se adresa, prin intermediul fiului mai mare al lui
Iancu, Ladislau, cetăţenilor Braşovului şi Ţării Bârsei, cerându-le să-l sprijine pe pretendentul Dan, fiul lui
Vladislav II, contra lui Vlad Ţepeş, întrucât acesta nu se ţinuse de promisiunile făcute regelui înainte de a
deveni domn. Cel dintâi gest de independenţă al lui Vlad Ţepeş, cu consecinţe neaşteptate, a fost intervenţia în
Moldova, în primăvara anului 1457, care l-a adus pe tron pe Ştefan cel Mare.  Instalarea pretendentului Ştefan,
fiul lui Bogdan al II-lea, în Moldova, în locul lui Petru Aron, vasalul turcilor şi al polonilor, a făcut parte din
planul iniţial al lui Iancu de Hunedoara de recuperare pentru frontul antiotoman a statelor româneşti
extracarpatice.
            Reuşita loviturii din Moldova, înscăunarea lui Ştefan, l-a îndemnat pe Vlad Ţepeş să treacă rapid la
acţiune într-o altă direcţie, aceea a Transilvaniei. Încă din 14 martie 1457, într-o scrisoare dădea un avertisment
Sibiului, în legătură cu un pretendent – “sacerdos Wolachorum” -  adică popă sau călugăr ortodox român,
identificat cu viitorul domn Vlad Călugărul (1482-1495), un frate vitreg al lui Ţepeş, care se numea “fiu de
voievod” şi se adăpostea în Amlaş, fosta posesiune a domnilor Ţării Româneşti. Din document reiese că Vlad
Ţepeş încheiase cu Sibiul şi cu scaunele săseşti, la fel precum cu Braşovul şi Ţara Bârsei, o înţelegere, un tratat,
încă de la începutul domniei sale. Saşii sibieni l-au încălcat, prin îngăduirea pretendentului amintit în Amlaş,
lângă hotarul Ţării Româneşti. Puternica cetate transilvăneană n-a şinut cont de avertismentul dat în 14 martie
1457.
 Oastea domnului Ţării Româneşti a pătruns prin pasul Turnu Roşu în sudul Transilvaniei, atacând şi incendiind
satele Caşolţ, Hosman şi Satul Nou (sfârşitul lunii aprilie sau mai 1457). Conflictul lui Vlad Ţepeş  cu
negustorii saşi din Sibiu şi Braşov a fost determinat şi de cauze economice. În iarna 1456-1457, Vlad Ţepeş a
adoptat o serie de măsuri protecţioniste în privinţa comerţului desfăşurat pe teritoriul Ţării Româneşti, în
defavoarea negustorilor saşi. Ţepeş a acordat târgurilor Câmpulung, Târgovişte şi Târgşor dreptul de “scală”
( de depozit), ceea ce afecta serios comerţul Braşovului şi Sibiului la sud de Carpaţi. Negustorii munteni preluau
sarcina plasării mărfurilor provenite din Transilvania în întreaga Ţară Românească, precum şi aceea de
mijlocitori în comerţul Transilvaniei cu Peninsula Balcanică. Practic, neguţătorilor saşi nu la mai rămânea decât
posibilitatea unui comerţ “en gros”, în locurile dinainte fixate de domnie, fapt care era de natură  să le scadă
sensibil veniturile.
Problema schimburilor comerciale a constituit fundalul în funcţie de care s-au desfăşurat relaţiile dintre domnul
Ţării Româneşti şi Transilvania în răstimpul 1457-1460. Se pare că, o dată cu atacul în direcţia Sibiului, la
sfârşitul primăverii anului 1457 a avut loc şi o incursiune în Ţara Bârsei, cu arderea Bodului. Relaţiile Ţării
Româneşti cu Braşovul au fost restabilite în 1458. Noul rege al Ungariei, Matia Corvinul, la 10 septembrie
1458, a făcut o încercare de a limpezi situaţia relaţiilor sale cu voievodul muntean, prin solul Benedict de
Boithor, dar această misiune a eşuat, Vlad Ţepeş recurgând din nou la măsuri comerciale protecţioniste şi la
represalii crâncene contra Braşovului şi Sibiului. Răspunsul lui Matia Corvin a fost instalarea din nou a
pretendentului Dan în ţinutul Braşovului ( în 1459).
Vlad Ţepeş, prin acţiunile sale din 1458-1459, practic s-a detaşat complet de sub suzeranitatea Ungariei, în
1459 încetând şi plata tributului către sultan. Dan, fiul lui Vladislav II s-a menţinut în preajma hotarului Ţării
Româneşti vreme de un an de zile, până în primăvara lui 1460. În martie 1460, pretendentul Dan a trecut la
acţiune, pătri’unzând în Ţara Românească şi încercând să-l răstoarne pe Ţepeş. La 22 aprilie 1460, la Pesta, se
ştia că el fusese înfrânt şi îşi pierduse capul sub securea călăului. Se pare că, la aflarea veştii înfrângerii lui Dan,
braşovenii au trimis de îndată o mare solie la domnul Ţării Româneşti, care să preîntâmpine represaliile
acestuia.
Vlad Ţepeş nu a renunţat însă la răzbunare, ci – reţinând solia- şi-a pregătit oastea. Incursiunea de pedeapsă în
Ţara Bârsei a avut loc în cursul lunii mai 1460.  Cu acest prilej au fost prădate şi arse nu numai satele întâlnite
în cale, dar a fost atacată chiar cetatea Braşovului, fiind incendiată suburbia Braşovului Vechi, cu biserica Sf.
Bartolomeu. Abia după această cumplită expediţie de pedepsire, înregistrată pe larg în povestirile germane,
Vlad Ţepeş a acceptat să restabilească pacea cu Braşovul.
A doua mare acţiune militară din cursul anului 1460 a domnului Ţării Româneşti a fost îndreptată contra
feudelor sale ardelene, Amlaşul şi Făgăraşul. Această acţiune urmărea pedepsirea nesupunerii posesiunilor sale,
care au adăpostit pretendenţi şi nu şi-au achitat datoriile faţă de vistieria domnească. Oştile domneşti au devastat
satele româneşti care alcătuiau ducatele Amlaşului şi Făgăraşului. Printre satele complet nimicite s-au numărat
Şercaia şi Mica. Cele două incursiuni, din mai şi august 1460, au “pacificat” în întregime vecinătăţile hotarului
nordic al Ţării Româneşti. Din toamna anului 1460, efortul lui Vlad Ţepeş s-a concentrat exclusiv asupra
pregătirii înfruntării cu turcii. Nu se mai constată nici un incident cu Transilvania.
Incursiunea la sudul Dunării ( 1461-1462) În iarna anului 1461-1462, Vlad Ţepeş datora sultanului Mahomed
al II-lea haraciul restant pe 3 ani, adică suma de 30 000 de galbeni. O serie de elemente oferite de cronicile
otomane par să ateste că voievodul a căutat să întârzie cât mai mult reacţia puterii suzerane. Astfel, contactele
diplomatice cu turcii au continuat şi după cotitura politică din 1459. Un schimb de solii a avut loc în a doua
jumătate a anului 1460, când Vlad Ţepeş “ a spus că n-are putere să plătească haraciul, deoarece duşmanul de
ungur este puternic şi –i stă în cale ca o piedică.” Domnul se referea la lupta cu pretendentul Dan şi la
expediţiile din sudul Transilvaniei din primăvara şi vara anului 1460.
Vlad Ţepeş a invocat pentru nerespectarea obligaţiilor faţă de Poartă primejdia unei lovituri din Transilvania şi
nesiguranţa internă cauzată de opoziţia boierilor. Dar iscoadele sultanului au prins de veste din timp despre
alianţa lui cu regele Matia Corvin din toamna anului 1460. Hamza beg din Nicopole a primit în taină porunca
să-l prindă pe voievod, în cazul în care el ar fi refuzat din nou să se înfăţişeze sultanului, ceea ce dovedeşte că
Mahomed al II-lea nu mai avea încredere în domnul român.
Alianţa lui Vlad Ţepeş cu regele Matia Corvin urma să fie pecetluită după obiceiul feudal, printr-o alianţă
matrimonială, o căsătorie a domnului român cu o soră a regelui Ungariei. Solul care a plecat de lângă Hamza
beg spre a-l atrage în cursă pe domn a fost Catavolinos, “ un diac elin “ în slujba turcilor, care l-a invitat pe
domn să reglementeze nişte chestiuni legate de hotar dar de fapt intenţiona să-l prindă şi să-l ducă la
Constantinopol. Şiretlicul nu a reuşit deoarece Vlad Ţepeş s-a prefăcut că aduce tributul şi  50 de copii din cei
500 pe care sultanul îi solicita pentru a-i face ieniceri. Dar era însoţit de un corp de oaste care s-a luptat când
Hamza beg a atacat.Pe turcii ce nu au pierit în luptă i-a tras în ţeapă, lui Hamza beg fiindu-i rezervată o ţeapă
mai înaltă. Ulterior armata lui Ţepeş a eliberat cetatea Giurgiului.
Imediat după această lovitură încununată de succes ( sfârşitul lui ianuarie 1462), Vlad Ţepeş a poruncit
căpitanilor săi să pustiască întreg malul stâng al Dunării, din dreptul Rahovei până la vărsarea fluviului în
Marea Neagră. Printre localităţile mai importante ocupate şi trecute prin foc şi sabie s-au numărat Obluciţa şi
Novo Selo, Samovit, Gigen, Dârstor, Aldemir, Cartal, Hârşova, Turtucaia, Marotin, Batin, Novigrad şi Rahova.
Iar pe malul românesc au fost distruse alte două puncte controlate de turci: Giurgiu şi Turnu. Îns crisoarea
adresată regelui Matia Corvin din 11 februarie 1462, Vlad Ţepeş oferă cifra totală de 23 884 de oameni ucişi în
timpul incursiunii la sudul Dunării.
Campania sultanului Mahomed al II-lea în Ţara Românească ( 1462)   
Încă din 11 februarie 1462, în aceeaşi scrisoare în care comunica regelui Ungariei circumstanţele intrării sale în
luptă şi distrugerile provocate în chiar teritoriul otoman, Vlad Ţepeş făcea un insistent apel la ajutor. Domnul
arăta că nu a călcat pacea pentru vreun folos al său, ci “pentru păstrarea Creştinătăţii întregi”.  Se aştepta,
“cum se va deschide vremea, adică primăvara” – la venirea sultanului Mehmed al II-lea Fatih, cu toată puterea
lui. În faţa groaznicei ameninţări a invaziei turceşti, pe apă şi uscat, în pofida alianţei cu regele Ungariei era
priofund îngrijorat şi destul de sceptic cu privire la intenţiile lui Matia Corvin . Dacă regele însuşi nu voia să se
pună în fruntea luptei, ar fi fost bine  să-şi trimită totuşi  “oastea întreagă în părţile ardelene”.
Orice ajutor trebuia să sosească până la Sf. Gheorghe ( 23 aprilie), când începeau de obicei campaniile otomane.
Apelul domnului lua sfârşit într-un chip zguduitor: “ Iar, dacă vom ajunge, ferească Dumnezeu, la un capăt rău,
şi va pieri ţărişoara noastră aceasta, nici măria ta nu vei avea folos şi înlesnire de aşa ceva, pentru că va fi
spre paguba Creştinătăţii întregi”. Vlad Ţepeş era conştient că viitorul conflict avea să fie pe viaţă şi pe
moarte, “capătul rău” însemnând desfiinţarea statală a Ţării Româneşti. Ţepeş a trimis mai multe solii la Buda,
în aşteptarea zadarnică a ajutorului militar promis probabil încă din martie 1462.
Vlad Ţepeş se aştepta încă din februarie 1462 la atacul flotei otomane pe Dunăre, din direcţia Mării Negre.
Domnul român a încercat să găsească ajutor în Crimeea, un sol al său fiind atestat între 17 şi 20 mai 1462 în
socotelile Caffei, principala colonie genoveză de pe litoralul pontic. În privinţa oştii sultanului , adunată de la
sfârşitul iernii şi în tot cursul primăverii anului 1462, izvoarele ne spun că a fost “foarte mare”. Totalul
aproximativ al efectivelor turceşti a fost de 100 000 – 120 000 de oameni. În faţa lor, Vlad Ţepeş nu dispunea
decât de 22 000 de oşteni.
Armata de uscat otomană a pornit spre Dunăre din Filopopole ( Plovdiv) şi a forţat trecerea cursului fluviului la
Nicopole. Ienicerii au fost cei care au primit misiunea de a crea un cap de pod în teritoriul inamic. Odată
debarcaţi pe malul românesc, ienicerii s-au întărit cu şanţuri, sub protecţia tunurilor, pentru a putea rezista unui
atac al călărimii lui Vlad Ţepeş. Operaţia de traversare a turcilor a continuat până când “toată oastea pedestră
trecuse”, sultanul aducând 120 de bombarde ( tunuri). Deşi a produs pierderi armatei turceşti, oastea lui Vlad
Ţepeş nu a putut împiedica pătrunderea trupelor de elită ale sultanului pe teritoriul Ţării Româneşti. Lupta din
faţa Nicopolului şi pătrunderea armatei sultanului în ţară  s-au petrecut în prima săptămână din iunie 1462. În
faţa invadatorilor, Vlad Ţepeş a aplicat tactica străveche a pământului pârjolit şi a retragerii populaţiei în codru
şi la munte. Expediţia sultanului în Ţara Românească a durat aproape 30 de zile, adică până la începutul lunii
iulie 1462.
Practic, în tot cursul acestei luni, nu s-a ajuns la nici o luptă în câmp deschis, care să decidă în mod limpede
soarta războiului. Inferioritatea numerică a oastei sale l-a obligat pe Vlad Ţepeş la o tactică  de hărţuială, ce a
uzat necontenit moralul turcilor. În acest sens, un episod celebru, înregistrat de marea majoritate a izvoarelor
asupra campaniei din 1462, l-a reprezentat atacul de noapte al voievodului asupra taberei sultanului.
Temerara acţiune a fost realizată cu circa 7000 de călăreţi  români, la lumina făcliilor. Năvala, având în frunte
pe însuşi Vlad Ţepeş, s-a izbit mai întâi de contingentul asiatic, din Anatolia, al sultanului, care a luptat foarte
puţin, fiind pus pe fugă.  Intenţia voievodului a fost de a-l surpinde şi ucide chiar pe Mahomed al II-lea. Dar
războinicii lui Ţepeş nu au nimerit din primul moment în sectorul de tabără unde se afla sultanul. Au căzut doar
în dreptul corturilor vizirilor Mahmud şi Isaac. S-a dat o mare luptă, în timpul căreia au pierit multe cămile,
catâri şi animale de povară, însă aceasta a permis corpului de elită al ienicerilor din preajma cortului sultanului
să se pregătească şi să se aşeze în ordine de bătaie. Ciocnirea care a avut loc aici nu a mai durat mult fiindcă se
apropiau zorile. Vlad Ţepeş a poruncit retragerea, care s-a făcut prin centrul taberei, cu uciderea tuturor celor ce
ieşeau în calea oştenilor săi. Se pare că atacul acesta s-a dat în noaptea de 17/18 iunie 1462. În dimineaţa de
după atac, sultanul a poruncit lui Ali bei Mihaloglu să pornească în urmărirea voievodului, cu oastea din
Rumelia. Se pare că acesta a reuşit să-l ajungă  şi s-a mai dat o luptă, în care războinicii lui Vlad au fost răzbiţi. 
1000 dintre ei au fost încercuiţi şi prinşi, iar apoi au fost cu toţii ucişi. Chiar şi Ţepeş ar fi scăpat cu greu, rănit.
Atacul de noapte nu a produs mari pierderi oştii sultanului Mehmet al II-lea, dar a stârnit mare panică,
demoralizând şi mai mult pe turci. Atacul de noapte s-a derulat undeva pe drumul dintre Nicopole şi Târgovişte.
Ajuns la reşedinţa domnească din Târgovişte, Mehmed al II-lea a înaintat până dincolo de oraş, circa 5 km,
unde a întâlnit un platou, acoperit în întregime cu turci şi alţi osândiţi ai domnului traşi în ţepi !În preajma zilei
de 20 iunie 1462, Vlad Ţepeş a lăsat un corp de oaste de vreo 6000 de soldaţi, cu misiunea de a hărţui armata
sultanului, iar el, cu restul luptătorilor săi, s-a grăbit spre celălalt front, unde Chilia era împresurată şi asediată.
La Chilia nu a ajuns, dar a sosit la timp pentru a întâmpina incursiunea domnului Moldovei ce a urmat ridicării
asediului şi s-o oprească, împrezună cu corpil de oaste pe care-l lăsase în acele părţi.
Când a început retragerea de la Târgovişte, cei 6000 de oşteni ce supravegheau grosul armatei sultanului s-au
grăbit să dea un atac. Comandantul turc Yusuf, care conducea probabil ariergarda, a fost bătut, dar i-a venit în
ajutor Turahanbeioglu Omer bei, care a înclinat de partea turcilor sorţii bătăliei, omorând aproximativ 2000 de
războinici ai lui Ţepeş.
După această ciocnire, Mehmed II şi oastea sa şi-au continuat drumul spre Buzău, unde s-a mai dat o luptă, de
astă dată cu Vlad Ţepeş, care avea la dispoziţie, în momentul respectiv, vreo 15 000 de oşteni. Iniţiativa a
aparţinut tot românilor, care au fost cei care au pornit la atac. Consecvent tacticii sale de a măcina permanent
forţa şi moralul armatei turceşti, Vlad Ţepeş a executat încă un atac fulger contra unei oştiri obosite, însetate şi
fără prăzi, după care s-a retras din nou în adâncul codrilor. La Bologna, la 17 iulie 1462, era consemnată vestea,
transmisă de negustorii veneţieni, despre o mare înfrângere a sultanului “pe apă şi pe uscat”, care ar fi avut loc
în ziua de 23 iunie. Ştirea cu pricina se referă chiar la această ultimă luptă dată de Ţepeş cu oastea padişahului.
La 29 iunie 1462, sultanul Mehmed al II-lea se găsea la Brăila, unde a făcut joncţiunea cu vasele flotei sale care
asediaseră Chilia iar la 11 iulie era la Adrianopole, în oraş intrând noaptea, spre a evita murmurul populaţiei în
legătură cu moartea rudelor şi apropiaţilor.
Care a fost rezultatul militar al războiului din 1462? Toţi cronicarii turci folosesc invariabil clişeul victoriei
sultanului Mehmed II. La polul opus se situează o serie de izvoare creştine care, dimpotrivă, vorbesc la unison,
de o biruinţă categorică a domnului Ţării Româneşti. La sfârşitul expediţiei otomane în Ţara Românească,
ambele părţi pierduseră un sfert până la o treime din efective. Din  punct de vedere strict militar, putem
considera că expediţia sultanului din 1462 s-a terminat nedecis. Oboseala şi descurajarea trupelor sale, condiţiile
terenului şi tactica utilizată de Ţepeş, împreună cu teama de o intervenţie a regelui Ungariei, care risca să-i
aducă o înfrângere categorică, toate aceste elemente l-au determinat în final pe sultan să ordone retragerea,
renunţând la o confruntare hotărâtoare cu domnul român. Din punctul de vedere al situaţiei politice a Ţării
Româneşti, acest rezultat militar indecis îmbracă imaginea unui mare succes. Mehmed II, cuceritorul
Constantinopolului, nu a izbutit în campania din iunie 1462,  să transforme Ţara Românească în provincie
otomană.
Înlocuirea lui Vlad Ţepeş cu fratele său, Radu cel Frumos ( 1462-1474), în vara anului 1462( iulie), constituie
una din marile enigme ale istoriei noastre, care nici până astăzi nu şi-a găsit dezlegarea definitivă. Foarte
probabil, în condiţiile trădării şi revoltei boierilor împotriva lui Ţepeş, pretendentul adus de sultan – Radu cel
Frumos- a reuşit să se impună ca domn. Documentar, la 15 august 1462, constatăm că Radu cel Frumos ocupa
tronul Ţării Româneşti, iar în Transilvania, vicecomitele secuilor, recomanda Braşovului şi Branului să respecte
pacea încheiată cu noul domn. În septembrie 1462, Vlad Ţepeş a fost complet părăsit de boieri, care s-au
regrupat cu toţii în jurul lui Radu cel Frumos, domnul agreat de Poartă.
În aceste condiţii, Vlad Ţepeş se retrage în Transilvania, în aşteptarea ajutorului lui Matia Corvin. Dar intrigile
negustorilor saşi au făcut ca la 26 noiembrie 1462, Vlad Ţepeş să fie arestat şi întemniţat de regele Ungariei.
Ultima domnie a lui Vlad Ţepeş (1476)
Alături de voievodul Transilvaniei, Ştefan Bathory, Vald Ţepeş, în fruntea unei armate ardelene, a intrat în Ţara
Românească, în toamna anului 1476, trecând Carpaţi, în timp ce Ştefan cel Mare venea dinspre Milcov. În lupta
care are loc, domnul Ţării Româneşti, Laiotă Basarab, este învins şi silit să se refugieze la turci iar Vlad Ţepeş
ajunge din nou domn.  Dar această ultimă domnie nu a durat mult. Laiotă Basarab, primind ajutor militar de la
turci, s-a întors după o lună, surprinzându-l pe Ţepeş fără oaste strânsă şi-l ucise, în contextul trădării boierilor.
EPOCA LUI ŞTEFAN CEL MARE (1457-1504)

Începutul domniei
După moartea lui Alexandru cel Bun, timp de un sfert de veac ( 1432-1457), Moldova este sfâşiată de luptele
dintre diverşi pretendenţi, care râvneau tronul. În aceste conflicte au intervenit Polonia şi Ungaria, care au
susţinut pe unul sau altul dintere pretendenţi. Petru Aron însă a închinat pe rând Moldova ungurilor, polonilor şi
turcilor. În 1456, la cererea sultanului Mehmed al II-lea, domnul Petru Aron a acceptat plata unui tribut de 2000
de galbeni către Poartă şi vasalitatea faţă de sultan. În primăvara anului 1457, cu sprijin militar din partea lui
Vlad Ţepeş şi cu moldoveni din Ţara de Jos ( circa 6000 de oşteni) , oastea lui Ştefan înfrânge la Doljeşti
trupele lui Petru Aron, care pierde tronul, refugiindu-se în Polonia. După victorie, Ştefan este aclamat ca domn
de marea adunare a ţării de lângă Suceava şi uns de mitropolitul Teoctist.
Începutul politicii de independenţă
În primii ani de domnie, până în 1470, Ştefan cel Mare continuă plata tributului către Poartă, pentru că avea
nevoie de timp să-şi consolideze tronul şi să impună politica sa de centralizare şi de creare a unei baze sociale
largi de susţinere a domniei. Desfăşurată precumpănitor în cadrul creat de acţiunea Ungariei, Poloniei şi
Imperiului Otoman, politica externă a lui Ştefan cel Mare a reprezentat un efort constant de a emancipa
Moldova de sub tutela lor şi de a obţine independenţa. Forţa armelor şi acţiunea diplomatică, ambele mânuite cu
virtuozitate desăvârşită de Ştefan i-au permis domnului să-şi realizeze în mare măsură ţelul şi să dea Moldovei
cel mai înalt grad de independenţă şi cea mai mare influenţă internaţională realizată de-a lungul întregii sale
istorii.
Îndată după înscăunare, fixând priorităţile politicii sale externe, el s-a străduit să restabilească , legătura
tradiţională cu Polonia în dublul scop de a-şi consolida domnia şi de a restaura controlul Moldovei asupra
gurilor Dunării. Dintru început şi în contrast cu domnii care-l precedaseră, Ştefan a manifestat cea mai hotărâtă
energie în realizarea ţelului propus. Cum însă primele sale iniţiative în Polonia, unde se refugiase domnul
izgonit din ţară împreună cu un grup influent de mari boieri, s-au încheiat cu un eşec, Ştefan a întreprins un şir
de incursiuni în teritoriile polone vecine cu Moldova. Implicat în războiul cu ordinul teutonic, regele Poloniei l-
a recunoscut pe noul domn al Moldovei. O convenţie provizorie încheiată la Overchelăuţi în aprilie 1459, în
aşteptarea unui acord mai cuprinzător , a pus capăt ostilităţilor polono-moldovene. În temeiul acestei convenţii
Ştefan accepta să recunoască în regele Poloniei pe unicul său suzeran – repudiere implicită a angajamentelor
similare asumate înainte de faţă de sprijinitorii săi din Ungaria- să-i presteze ajutor militar împotriva tătarilor, să
lase în stăpânire polonă cetatea Hotin şi să respecte averile acelora dintre boierii moldoveni care, cu
asentimentul regelui Cazimir al IV-lea ( 1447-1492) se aflau în slujba domnului fugar, Petru Aron. Cu preţul
acestor concesii, Ştefan era recunoscut domn al Moldovei iar rivalul său  era îndepărtat de la hotarul ţării. 
Regele Poloniei, Cazimir al IV-lea
Restabilirea legăturii cu Polonia însemna implicit îndepărtarea de Ungaria şi Ţara Românească, proces care
avea să se desfăşoare în anii următori până la ultima consecinţă. În cursul anului 1461, Ştefan întreprinde prima
incursiune militară în Transilvania, unde Petru Aron găsise un nou adăpost pentru sine şi nădejdile sale de a
recuceri puterea în Moldova. În 1462, Ştefan a organizat o campanie contra Chiliei, dar atacul a fost respins de
garnizoana maghiară. Eşecul asediului nu a fost decât să amâne restauraţia puterii moldovene la Dunărea de
Jos. 
3 ani mai târziu, tot în cooperare cu Polonia, Ştefan reuşeşte în sfârşit să îşi atingă ţelul şi să readucă cetatea
dunăreană sub controlul său. La 23 ianuarie 1465, Ştefan a pătruns în târgul Chiliei fără a întâmpina rezistenţă,
iar a doua zi a început asediul cetăţii Chiliei, care s-a predat de îndată. Ştefan a numit un pârcălab propriu la
Chilia, pe care a inclus-o din nou în sistemul strategic şi comercial al ţării. Recâştigarea Chiliei a dezlănţuit un
şir de reacţii ostile şi s-a aflat la originea  principalelor conflicte externe ale Moldovei timp de un sfert de secol:
merile confruntări cu Ungaria, rivalitatea de lungă durată cu Ţara Românească şi apoi cu Imperiul Otoman,
conflictul de interese cu genovezii din Caffa, au fost toate urmarea acţiunii încununate cu succes a lui Ştefan la
Chilia, care a redat Moldovei controlul asupora cursului inferior al Dunării.
Încercând să preîntâmpine primejdia venită din partea Ungariei, Ştefan a susţinut rebeliunea nobilimii ardelene
împotriva politicii centralizatoare a regelui Ungariei( 1467). Dar în scurt timp, în urma unei campanii rapide,
Matia Corvin a reuşit să domine situaţia şi să readucă Transilvania sub ascultarea sa ( toamna anului 1467).
Pentru a-şi desăvârşi succesul şi în nădejdea de a restaura dominaţia ungară în Moldova şi implicit la Chilia,
regele Ungariei a trecut Carpaţii, la mijlocul lunii noiembrie, în fruntea unei  armate de circa 40 000 oşteni.
Oastea regală, însoţită de pretendentul Petru Aron, a pătruns în Moldova prin pasul Oituz şi a înaintat pe valea
Siretului, dând foc aşezărilor în calea ei, apoin s-a îndreptat spre Baia, vechea reşedinţă a domnilor Moldovei.
Înainte de a porni spre Suceava, ţelul ultim al campaniei sale, unde intenţiona să-l instaleze în domnie pe omul
său de încredere, regele a făcut un popas la Baia.
Aici, Ştefan a decis să stopeze înaintarea armatei ungare. În noaptea de 14 spre 15 decembrie 1467, domnul a
dat foc oraşului şi a început atacul. Efectul de surprindere pe care l-a urmărit domnul Moldovei nu a putut fi
realizat, regele Ungariei fiind informat în ultima clipă asupra intenţiei de atac a lui Ştefan. Ceea ce în planul lui
Ştefan trebuia să  devină o acţiune de nimicire s-a transformat într-o luptă grea, soldată  cu pierderi mari de-o
parte şi de alta.  Matia Corvin a fost obligat să dea semnalul retragerii, fără a fi reuşit să-şi atingă ţelul.
Defecţiuni în propria sa tabăra, reprimate sever îndată după victorie, l-au împiedicat pe Ştefan să îşi realizeze
planul iniţial de a anihila oastea invadatoare. Dar Matia Corvin a fost silit să se retragă spre Transilvania şi să-şi
îngroape artileria în cursul retragerii. Campania ungară se încheia cu un eşec politic total. Cu această înfrângere
a luat sfârşit ultima mare încercare militară a Regatului ungar dea readuce Moldova sub dominaţia sa.
Succesul obţinut împotriva lui Matia Corvin şi evoluţia situaţiei internaţionale în anii următori au degajat
Moldova de principala presiune externă care se exercitase asupra ei, aceea a Ungariei. Dar, în lunile imediat
următoare, primejdia unei noi ofensive ungare de revanşă a silit Moldova să-şi consolideze legătura cu Polonia.
Prin noul tratat încheiat cu  regele Cazimir ( iulie 1468), în perspectiva unei noi invazii ungare, Ştefan accepta
să-şi subordoneze iniţiativele de politică externă  asentimentul suzeranului său. Dar invitat de regele polon în
1471 să colaboreze cu trupe la războiul împotriva Ungariei, Ştefan, fără a denunţa tratatul, refuză în fapt să se
asocieze la o intervenţie militară care nu corespundea intereselor Moldovei.   
            Confruntările militare cu Imperiul Otoman
            Retragerea precipitată a lui Matia Corvin din Moldova şi eşecul campaniei sale a lăsat neschimbată
situaţia politică la gurile Dunării. În 1468, regele Ungarieia renunţat la campania de revanşă plănuită împotriva
Moldovei. Ştefan a trebuit să facă faţă unei noi încercări de cucerire  a Chiliei, de data aceasta din partea
domnului Ţării Româneşti, Radu cel Frumos, instalat pe tron de Mehmed al II-lea. Războiul dintre Ştefan şi
Radu a fost ultima şi cea mai violentă manifestare a luptei îndelungate dintre cele două state româneşti pentru
controlul gurilor Dunării şi pentru exploatarea drumului comercial care lega Marea Neagră de Europa Centrală.
În această etapă iniţiativa i-a aparţinut lui Radu cel Frumos, care a încercat să readucă Chilia sub stăpînirea
Ţării Româneşti, ţel de politică externă a ţării care nu avea să fie abandonat decât după cucerirea de către turci a
aşezării care domina legătura dintre Marea Neagră şi cursul inferior al fluviului.
            Primele indicii ale conflictului dintre cei doi domni au apărut în 1469, dar războiul propriu –zis a
izbucnit în 1470 când Radu cel Frumos a deschis atacul, probabil în cooperare cu o flotă otomană sosită la
Dunăre. Reacţia lui Ştefan cel Mare la acest atac a fost necruţătoare: la sfârşitul lunii februarie 1470, el a intrat
în Ţara Românească şi a dat foc Brăilei şi Cetăţii de Floci. Replica lui Ştefan la atacul lui Radu a agravat
conflictul. Încercând să-l înlăture din domnie pe Ştefan , Radu a pătruns în fruntea oştilor sale în Moldova, dar a
fost respins şi înfrânt la Soci ( 7 martie 1471) de domnul Moldovei.  În noiembrie 1473, Ştefan a intrat în Ţara
Românească în fruntea unei puternice oşti, l-a înlăturat din domnie pe Radu, vasalul Porţii otomane şi l-a
instalat în locul acestuia pe Laiotă Basarab. Prin această iniţiativă, Ştefan a deschis ostilităţile cu Imperiul
Otoman.
            Războiul Moldovei cu Imperiul Otoman (1473-1489) a avut în chip primordial caracterul unei lupte
pentru controlul cursului inferior al Dunării, extrem de important pentru dominaţia Imperiului Otoman în
Peninsula Balcanică şi pentru tendinţele sale de expansiune în Europa Centrală. Înlăturarea lui Radu cel Frumos
de către Ştefan şi refuzul său concomitent de a mai plăti tribut Porţii otomane a dat naştere unei noi situaţii la
Dunărea de Jos: o înfruntare directă între Moldova şi Imperiul Otoman nu mai putea fi evitată. Încetând de a
mai fi un simplu obiect al rivalităţii polono-ungare, Moldova devenea acum un factor activ al politicii europene.
Încercarea perseverentă a lui Ştefan cel Mare de a atrage Ţara Românească în coaliţia antiotomană, condiţie
esenţială a succesului, a fost una dintre ideile dominante ale acţiunii sale, în tot cursul războiului. Pe măsură ce
s-a angajat tot mai mult în lupta împotriva Imperiului Otoman, Ştefan s-a apropiat de Ungaria, cu care avea
chiar să încheie o alianţă în 1475, în cadrul largii coaliţii antiotomane al cărui factor coordonator a fost Veneţia.
            În câteva rânduri, de la sfârşitul anului 1473 şi până la sfârşitul anului următor, Ţara Românească a
trecut din stăpânirea lui Ştefan sub aceea abeilor de la Dunăre. Cum însă a devenit evident că situaţia nu mai
putea fi dominată numai cu mijloacele forţelor locale de la Dunărea de Jos, sultanul a decis să îndrepte o mare
expediţie militară împotriva domnului Moldovei. Pentru a scoate Moldova din coaliţia adversarilor săi, Mehmet
al II-lea a decis să declanşeze o mare expediţie la nord de Dunăre. Recunoscând necesitatea revizuirii
priorităţilor militare, sultanul a întrerupt asediul cetăţii Scutari, importantă poziţie veneţiană în Albania şi a
poruncit beilerbeiului Rumeliei, Soliman Paşa, să –şi îndrepte oastea asupra Moldovei.
            În luna noiembrie 1474, trupele lui Soliman Paşa, sporite cu unităţi de ieniceri ai Porţii, intră în Ţara
Românească, unde Radu cel Frumos, domn din nou din graţia sultanului, îi furnizează un însemnat contingent.
Spre sfârşitul anului, Soliman paşa pătrunde în Moldova, în fruntea unei puternice armate, de circa 120 000 de
oşteni. Instalat la Vaslui încă din toamnă, pentru a putea urmări desfăşurările din Ţara Românească, Ştefan era
pregătiti să facă faţă tuturor eventualităţilor. Când i-a sosit ştirea înaintării unei mari armate turceşti, domnul şi-
a adunat întreaga oaste, inclusiv răzeşii ( circa 40 000). Superioritatea numerică şi tehnică a adversarului a fost
contracarată prin obstacole opuse înaintării acestuia- pustiirea terenului şi îngreunarea aprovizionării – prin
locul favorabil ales pentru luptă şi prin tactica desfăşurării bătăliei.  Armata otomană,Condusă de Soliman paşa
a înaintat pe valea Bârladului până la Vaslui, unde îl aştepta Ştefan cu tabăra întărită.
            Lovite din faţă şi lateral, induse în eroare asupra direcţiei unde se afla grosul oştirii moldovene, de
buciumele şi trâmbiţele puse de domn să le atragă în lunca Bârladului, la Podul-Înalt, învăluite de ceaţa densă
care se lăsase, la 10 ianuarie 1475, trupele otomane au cedat sub presiunea atacului. Surprinşi de asalturile
cavaleriei şi ale lui pedestraşilor lui Ştefan, loviţi de tunurile care trăgeau necontenit, dezorientaţi şi împotmoliţi
în mlaştinile spre care fuseseră atraşi, turcii, câţi nu au reuşit să fugă, au fost ucişi sau făcuţi prizonieri.
            Cu mândria abia reţinută de sobrietatea sa caracteristică, Ştefan a adus faptul la cunoştinţa întregii
creştinătăţi, prin intermediul celebrei scrisori expediate din Suceava, la 25 ianuarie 1475, în care marele domn
numeşte Moldova “Poarta creştinătăţii”. Ca urmare a victoriei lui Ştefan, centrul de greutate al războiului
antiotoman s-a fixat la Dunărea de Jos. Înţelegând gravitatea excepţională a situaţiei create prin înfrângerea lui
Soliman paşa, Mehmet al II-lea începe pregătirile în vederea unei noi campanii, a cărei conducere avea să o
asume personal. Victoria de la Vaslui a impus dintr+o dată Moldova printre factorii însemnaţi ai relaţiilor
internaţionale din Europa Centrală şi Răsăriteană.
            Ştefan a înţeles că o nouă campanie a sultanului era inevitabilă. Remarcabila sa ofensivă diplomatică,
angajată îndată după izgonirea turcilor, a urmărit să dea un nou suflu coaliţiei antiotomane şi să antreneze noi
forţe în luptă. Soliile moldovene străbat Europa; în Polonia şi Ungaria, la Caffa, în lumea tătară, la Veneţia şi la
Roma, ele duceau buletinul de victorie şi, în acelaşi timp, avertismentele domnului Moldovei cu prrivire la noile
primejdii iminente. Pentru a influenţa desfăşurările din Hanatul Crimeii, unde o luptă decisivă era în curs între
facţiunea prootomană şi cea favorabilă puterilor creştine, Ştefan trimite un corp expediţionar şi instaurează la
conducerea principatului Mangop pe principele Alexandru, cumnatul său, înlăturându-l pe fratele acestuia,
Isaico, dependent de Poarta otomană. Prin această acţiune , ca şi prin efortul concomitent de a atrage Caffa în
lupta antiotomană, el s+a străduit să antreneze întreaga Crimee în lupta împotriva sultanului şi să consolideze
alianţa cu Uzum Hassan, cu care întreţinea legături încă din anii anteriori.
            Paralel s-au desfăşurat negocierile sale cu Polonia şi Ungaria; după ce a constatat încă o dată refuzul
polon de a adera la coaliţia antiotomană, Ştefan a încheiat alianţa cu regele Ungariei, Matia Corvin (iulie 1475).
Acceptând să coopereze cu Matia Corvin împotriva tuturor adversarilor săi, din rândul cărora era însă exceptat
regele Poloniei, Ştefan a limitat în fapt tratatul cu Ungaria la o alianţă antiotomană. Vechile pretenţii ale
Regatului Ungar erau acum limitate la o suzeranitate nominală. Prin acest tratat, Ştefan a realizat o poziţie
echidistantă între Ungaria şi Polonia, asigurându-şi de fapt independenţa în raport cu ele.
            Situaţia creată în Crimeea de conflictele din interirul hanatului tătăresc şi de intervenţia lui Ştefan, l-au
silit pe Mehmet al II-lea să amâne campania din Moldova şi să îşi îndrepte în această direcţie efortul militar. În
iunie 1475, o mare flotă otomană a sosit la Caffa, care a capitulat după un asediu de câteva zile. Apoi, unul după
altul, toate centrele creştine din Crimeea, inclusiv Mangopul, au fost cucerite de turci. Fapt şi mai grav, Hanatul
Crimeii a intrat în dependenţa Porţii în vara anului 1475. Instalarea dominaţiei otomane în regiunile nordice ale
Mării Negre şi transformarea Hanatului Crimeii într-un stat vasal Porţii a creat o situaţie strategoică nouă, care a
agravat considerabil poziţia lui Ştefan în lupta împotriva colosului otoman. Moldova era acum prinsă în cleştele
alianţei turco-tătare.
            Ţelul fixat de sultan noii campanii pe care a pregătit-o sistematic era de a elimina Moldova din coaliţia
forţelor antiotomane şi de a îndepărta primejdia care ameninţa securitatea imperiului său la Dunărea de Jos,
pentru a putea relua apoi ofensiva  împotriva Veneţiei şi Ungariei.
            În mai 1476, sultanul Mehmet al II-lea şi-a pus în mişcare cea mai mare parte a forţelor sale terestre şi
navale pentru a înfrânge Moldova. Armata otomană era evaluată de contemporani  ca având efective cuprinse
între 90 000 şi 150 000 de soldaţi, la care se adăuga corpul de oaste al Ţării Româneşti ( circa 10 000 – 12 000
oameni). În vreme ce marea armată otomană înainta spre Dunăre, tătarii din Crimeea au pătruns adânc în
Moldova, la ordinul sultanului, nimicind satele, robind şi prădând populaţia. Acordând prioritate acestei
primejdii, Ştefan şi-a trimis oastea împotriva tătarilor, surprinşi pe drumul de înapoiere, pe când îşi mânau prada
de oameni şi de animale, tătarii au fost înfrânţi în cursul unei lupte în care mulţi dintre ei şi-au pierdut viaţa. În
vreme ce se aflau încă în Moldova, tătarii au fost rechemaţi în grabă de o ştafetă care le vestea că Hoarda de pe
Volga năvălise în Crimeea.
            În a doua jumătate a lunii iunie 1476, oastea lui Mehmet al II-lea începea să treacă Dunărea, fără ca
Ştefan să încerce să o oprească. Credincios tacticii tradiţionale, domnul s-a retras din faţa oştii invadatoare,
lăsând-o să înainteze pe un teren pustiit şi pârjolit, hărţuită încontinuu de cete  care îi surpindeau pe cei
desprinşi de tabără. În ciuda tuturor dificultăţilor, marea oaste a sultanului înainta pe valea Siretului,; hotărât să-
I taie calea spre Suceava, Ştefan şi-a aşezat tabăra pe un platou înalt, pe valea Pârâului Alb, afluent al Moldovei,
apărat de păduri şi de fortificaţiile construite în grabă din trunchiuri de copaci. În chiar acest loc, la Războieni,
Ştefan a încercat să oprească puhoiul otoman cu oastea de curteni ( circa 12 000 de oameni). Disproporţia
numerică şi-a spus cuvântul. La 26 iulie, mica oaste moldovenească a fost înfrântă, în ciuda rezistenţei sale
eroice, în cursul căreia a căzut o parte însemnată a elitei războinicilor ţării. Cu ce a putut salva din înfrângere,
Ştefan s-a retras sub protecţia pădurii.
            Pentru a supune ţara, sultanul mai avea de înfrânt rezistenţa cetăţilor; aici însă efortul său militar a fost
zadarnic. Speranţa sa de a da o soluţie politică conflictului, în vederea căreadusese un pretendent la domnie, s-a
lovit de refuzul cetăţilor de a se supune. La Suceava, Hotin, la Cetatea Neamţului, ca şi mai înainte la Cetatea
Albă şi Chilia, apărătorii şi-au făcut datoria. Încercarea lui Mehmet al II-lea de a intra în stăpânirea cetăţilor prin
negocieri sau acţiuni militare rapide a eşuat, iar pentru un asediu îndelungat sultanul nu mai avea timp.
            Ştefan, scăpat din luptă,  îşi reconstituise o oaste care număra 16 000 de oameni iar trupele transilvănene
înaintau spre pasul Oituzului sub comanda voievodului Ştefan Bathory. Spre mijlocul lunii august 1476, marea
armată a lui Mehmet al II-lea, hărţuită de Ştefan, începea să se retragă fără să-şi fi atins ţelul. Preluând
iniţiativa, Ştefan, împreună cu oastea trimisă în ajutor de regele Matia Corvin, intră în Ţara Românească,
aducând-o încă o dată în tabăra puterilor creştine( noiembrie 1476).
            În primăvara anului 1477, Ştefan a trimis o mare ambasadă la Veneţia şi la Roma, pentru a determina
puterile creştine la o nouă acţiune antiotomană  şi a scoate astfel războiul din impasul în care ajunsese după
restaurarea puterii otomane asupra Ţării Româneşti. Programul îndrăzneţ al domnului care preconiza
recucerirea Caffei şi alungare otomanilor din Crimeea , presupunea însă o acţiune generală a coaliţiei
antiotomane, care nu s-a produs. Proiectul moldo-veneţian de a-I folosi pe tătarii Marii Hoarde împotriva
turcilor s-a izbit de rezistenţa Poloniei, care a refuzat să acorde tătarilor dreptul de a trece prin teritoriile ei.
Ungaria s-a dezinteresat tot mai mult de lupta antiotomană, în vreme ce tătarii din Crimeea reintră şi ei sub
autoritatea Porţii, spre sfârşitul anului 1478. Pierzând încrederea într-o nouă acţiune, Veneţia capitulează (pacea
turco-veneţiană, ianuarie 1479). Izolat în faţa sultanului, Ştefan începe şi el negocieri cu Poarta, care aveau să
ducă la o întrerupere de scurtă durată a ostilităţilor militare.   
            Statu-quo-ul realizat în raporturile dintre Moldova şi Imperiul Otoman nu putea fi însă decât de scurtă
durată. Încercând încă o dată să preîntâmpine o ofensivă a turcilor, Ştefan reintră în luptă în 1481, pătrunzând
din nou în Ţara Românească (iulie 1481) şi readucând încă o dată ţara sub controlul său. Dar ieşirea regelui
Ungariei din coaliţia antiotomană ( pacea turco-ungară din 1483) l-a lăsat pe Ştefan din nou izolat în faţa
Imperiului Otoman. Folosind prilejul favorabil, Baiazid al II-lea porneşte o mare expediţie terestră şi navală
împotriva Chiliei şi Cetăţii Albe, pe care le cucereşte în vara anului 1484, având concursul unei numeroase oşti
tătare, sub conducerea hanului Mengli Ghirei. Moldova era ruptă de legătura directă cu Marea Neagră, care
devenea “lac otoman”.    
Tratatul de la Colomeea (1485)
Ştefan nu s-a putut resemna cu pierderea celor două cetăţi. Puncte comerciale de mare importanţă atât pentru
Moldova, cât şi pentru întreaga Europă centrală şi sudică, Chilia şi Cetatea Albă trebuiau readuse sub stăpânire
moldoveană. Conştient fiind că pe cont propriu ar fi creat o situaţie favorabilă unui nou succes otoman, Ştefan
apelează la statele vecine în vederea redobândirii lor. În toată perioada campaniilor antiotomane întreprinse de
Ştefan, regatul polon rămase absent oricărui conflict. Cucerirea celor două cetăţi a dat însă un semnal de alarmă
atât Ungariei cât şi Poloniei. A fost nevoie de prezenţa turcilor la Dunăre şi Nistru şi de transformarea Mării
Negre într-un adevărat lac turcesc, ca cele două state să ia în considerare o eventuală cooperare cu Moldova, şi
mai ales ca Polonia să iasă din neutralitatea sa faţă de ea; şi toate acestea, într-un moment în care instaurarea
otomanilor în zonă putea afecta grav integritatea Ungarie, respectiv a Poloniei. Totodată, regele polon
întrevăzuse criticul situaţiei prin care Moldova putea fi lesne transformată într-un teatru de război al celor trei
puteri şi răspunde apelurilor de coalizare ale lui Ştefan, doar în vederea redobândirii supunerii acestuia faţă de
regatul său. Ungaria prea preocupată de consolidarea dinastiei şi de Viena, rămâne în afara oricăror intervenţii.
În situaţia dată, Ştefan se vede constrâns să depună omagiul de vasalitate faţă de Polonia. Prestarea personală a
omagiului s-a realizat la 15 septembrie 1485, în tabăra militară de la Colomeea, obligând Moldova la o
supunere riguroasă.
            Cazimir al IV-lea se angaja, prin acest act, să apere integritatea teritorială a Moldovei cu sabia, cu bani,
cu sfatul, cu oameni şi cu toate „puterile” sale, de toţi duşmanii ei şi, în caz de mare primejdie, oferea domnului,
familiei lui, curtenilor şi slujitorilor săi, refugiu în Polonia. La rândul său, Ştefan se obliga să sprijine pe rege
împotriva oricărui duşman şi „să nu aibă, să nu recunoască, nici omagiu să nu facă” altcuiva, adică să nu caute
alt suzeran, o obligaţie pe care domnul Moldovei nu se angajase până atunci în faţa nimănui. Continuatorul
cronicii lui Jan Dlugosz şi contemporan cu evenimentele de la Colomeea, Wapowski aduce un element nou, şi
anume, desfacerea cortului regesc în momentul în care Ştefan depunea omagiul în faţa regelui, „pentru ca să se
vădească tuturor, şi mai ales celor de faţă, supunerea şi umilirea unui principe atât de mare”. Acest act se dorea
a fi unul măgulitor vanităţii regale, o îndreptare a insistenţelor inutile din decursul anilor precedenţi în faţa
domnului moldovean. Pe de altă parte, depunerea omagiului a fost o necesitate politică a vremii, o condiţie care
a stat la baza acordării sprijinului cerut de domn. Dar pentru a putea oferi acel ajutor de care ava nevoie Ştefan,
Cazimir trebuia să facă apel al adunarea nobilimii polone, ori regele întâmpină opoziţia acestora în cadrul dietei
de la Torun, din martie 1485, întrucât vasalilor regelui nu le surâdea ideea să meargă în luptă în îndepărtata
Moldovă, fără a avea dovada vasalităţii domnului. Doar în acest caz, legea feudală, putea să îi oblige să-l
sprijine pe Ştefan. Pe baza documentelor existente s-a stabilit că Ştefan, până în anul 1485, se eschivase acestui
act major, dovadă a neatârnării statului moldovean. Totodată, dat fiind primejdia care ameninţa estul şi sud-estul
Europei, prin prezenţa turcilor în zonă, Colomeea nu reprezintă o umilire adusă lui Ştefan, ci mai degrabă un act
politic de primă necesitate, de care aveau nevoie atât regatul polon şi micul stat moldovean.
În baza actului de la Colomeea, Polonia se vede obligată să ofere ajutor lui Ştefan. „Împreunând decii oastea cea
streină cu a sa, pre multe locuri au smintit pre turci, de le-au căutatu a ieşi din ţară” – spune G. Ureche. Turcii
sunt alungaţi în urma bătăliei de la Cătlăbuga, din 16 noiembrie 1485. Incursiunile otomane sunt reluate în
primăvara anului următor, turcii fiind înfrânţi, la 6 martie 1486, la Şcheia. Ajutoarele din partea lui Cazimir şi a
fiului acestuia, Ioan Albert, au lăsat de dorit; Polonia nu se lasă copleşită de o intervenţie de amploarea, cum ar
fi recucerirea cetăţilor de la Dunăre aşa cum promisese. Omagiul de la Colomeea cunoştea primul său insucces
şi pălea în importanţă în faţa regatului polon.
Preocupat de alte probleme mai grave „în ierarhia intereselor polone”, Cazimir începe negocierile cu Imperiul
otoman în 1486, încheind pacea cu turcii trei ani mai târziu. Una din condiţiile impuse de poloni la încheierea
acestui tratat era restituirea, de către turci, a celor două cetăţi, propunere respinsă de sultan. Iniţiativa polonă s-a
născut din dorinţa acordării unui sprijin domnului moldovean, ci avea la bază interese de ordin economic, dat
fiind că turcii au acceptat redeschiderea Cetăţii Albe şi a Chiliei pentru negustorii poloni. Deşi semnând această
pace, Polonia încălca angajamentele stabilite la Colomeea, Cazimir încearcă să păstreze legăturile moldo-
polone. La rândul său, Ştefan, văzând că sacrificarea independenţei Moldovei a devenit inutilă, că regele nu-şi
respectă obligaţiile de suzeran, încearcă anularea vasalităţii şi îşi îndreaptă eforturile spre reafirmarea
independenţei statale. Prudenţa l-a determinat să pună capăt ostilităţilor cu turcii, prin plata tributului, „obosiţi
(moldovenii) mai mult din cauza devastărilor, decât a războaielor”, după cum afirmă un cronicar contemporan.
Această plată a tributului către Poartă nu însemna supunerea Moldovei şi recunoaşterea suzeranităţii turceşti, ci
era echivalentă cu răscumpărarea păcii, aspect subliniat şi de cronica turcească: „a sosit o solie din Moldova
pentru predarea haraciului pe care sultanul l-a cerut de la cel domn cu preţul de a-i acorda pace”.
Astfel, izolat şi dezamăgit de politica Poloniei, în 1487 Ştefan încheie pace cu Imperiul Otoman şi acceptă plata
unui tribut de 3.000 florini veneţieni. Abia în anii 1500-1502 va mai iniţia o acţiune de recucerire a Chiliei şi a
Cetăţii Albe, dar fără rezultate. O nouă pace cu turcii se va încheia abia în 1503, în condiţiile în care Ungaria
include în tratatul cu otomanii atât Moldova, cât şi Ţara Românească, obligându-le la menţinerea plăţii
tributului.
Deteriorarea relaţiilor cu Polonia (1489) – Codrii Cosminului (26 octombrie 1497)
                Încheierea păcii cu Poarta, atitudinea versatilă a Poloniei faţă de Moldova, nesiguranţa ce se ivea la
toate hotarele micului stat românesc, l-au determinat pe Ştefan să-şi îndrepte diplomaţia şi spre Ungaria,
anulând astfel definitiv actul de la Colomeea.  Regele polon, aflând de tratatul dintre Ungaria şi Moldova a
protestat în faţa scaunului pontifical, la 26 iulie 1489, învinuindu-l pe papă că l-a încurajat pe Ştefan să se
sustragă obligaţiilor sale vasalice. Dar intervenţiile regelui nu au avut nici un efect, deoarece regele polon nu-şi
respectase obligaţiile de suzeran şi astfel, papa l-a dezlegat pe domnul Moldovei de jurământul de la Colomeea.
Statul redevenea astfel independent. Această stare de lucruri a constituit unul din motivele conflictului moldo-
polon care începe în anul 1489 şi se încheie zece ani mai târziu. Cazimir nu se putea împăca cu gândul că
Moldova nu va mai face parte din sistemul politic conceput de el la sugestiile umanistului italian, Filippo
Buonacorsi-Callimahus.
Alianţa încheiată cu Matias Corvin în 1489 va cunoaşte o criză temporară după moartea neaşteptată a regelui,
imediat în anul următor, şi a deschiderii problemei succesorale la tronul Ungariei. Ştefan ajunse în situaţia de
mediator al relaţiilor moldo-polono-ungare.
            Concurenţii la coroana Ungariei, Ioan Albert, moştenitor al tronului polon, Vladislav Jagiello, regele
Boemiei şi fratele acestuia, precum şi Maximillian I de Habsburg, au apelat la domnul moldovean în vederea
unui ajutor pentru obţinerea tronului, acţionând fie prin promisiuni, fie prin măguliri sau prin cererea unui ajutor
în termenii cei mai cordiali. Declarându-l reprezentant al intereselor sale, Maximilian I recomanda stărilor
privilegiate din Transilvania să se închine domnului moldovean.
Campaniile militare efectuate în sudul Poloniei, în cursul anilor 1490-1491, alipirea Pocuţiei de către Moldova,
„vechi obiect de litigiu” între cele două state, „care avea să greveze până la moartea domnului legăturile sale cu
regatul vecin”, lupta deschisă împotriva venirii la tronul Ungariei al lui Ioan Albert, au creat perspectivele
tratatelor cu Hanatul Crimeii şi Cnezatul Moscovei, ambii aflaţi pe poziţii de duşmănie faţă de Polonia. Mai
mult, căsătoria fiicei lui Ştefan, Elena, cu fiul lui Ivan al III-lea al Moscovei, încă din 1482, a întărit colaborarea
lor în vederea punerii în aplicare a unor acţiuni comune împotriva lui Ioan Albert şi care să servească interesele
părţilor aliate. În februarie 1494, ca urmare a corelării acţiunilor celor doi conducători de state, Moscova
reuşeşte să încheie pace cu Lituania
Deşi lipsesc indicaţiile directe în ce priveşte cooperarea dintre Moldova şi cnezatul Moscovei în toată perioada
aceasta, sunt semnalate câteva referiri în anul 1497, când Ivan al III-lea a dat la iveală în corespondenţa sa cu
marele duce al Lituaniei, Alexandru, existenţa unei alianţe de o dată anterioară, cu domnul Moldovei. Relaţiile
Moldovei cu Polonia se deteriorează şi mai mult în anul 1492, după moartea regelui Cazimir şi a venirii fiului
său, Ioan Albert, la tron. Principalele obiective ale politicii regelui polonez vizau înlăturarea turcilor de la
Dunărea de Jos şi de la Marea Neagră printr-o campanie antiotomană susţinută vehement de diplomaţia
franceză, care dorea înlăturarea turcilor din Europa, mai exact, o nouă cruciadă. Readucerea Moldovei în sfera
de influenţe polone era primordială pentru realizarea acestui plan.
Într-o primă etapă, Ioan Albert îşi concentrează eforturile diplomatice spre încheierea păcii cu Moscova
(februarie 1494) şi încearcă să obţină sprijinul fraţilor săi. Întâlnirea celor cinci fraţi Jagielloni la Levocea
(1494) „în condiţiile celui mai strict secret”, pentru a pune în aplicare campania de înlăturare a turcilor, a
relansat conflictul polono-ungar în ce privea controlul asupra Moldovei. Ioan Albert dorea nu numai înlăturarea
lui Ştefan şi numirea lui Sigismund, fratele său mai mic, la tronul Moldovei, dar spera şi la o cooperare din
partea lui Vladislav în acest sens, care nu vădea niciun interes în faţa unei astfel de acţiuni.
Dacă problema moldovenească s-a dezbătut în secret, problemele de interes general s-au desfăşurat cu
participarea unor înalţi demnitari din ţările supuse coroanei Jagiellonilor.
Cronicarul polon Miechowski, medicul lui Ioan Albert, ne informează că regele polon a încercat să stabilească o
unitate de acţiune între el şi fraţii săi, în vederea luptelor cu turcii, care deveniseră ameninţători, dar mai cu
seamă au discutat problema „extirpatione Valachi” (stârpirii românilor). Tot referitor la problema Moldovei,
Wapowski, relatează: „s-a discutat apoi despre Ştefan, palatinul Moldovei care stăpânea asupra Misiei de Jos
(Moldova), să-l silească la depunerea jurământului de credinţă şi ascultarea regatului şi regelui polon, după cum
făcuse mai înainte lui Cazimir, tatălui său, în Colomeea din Pocuţia. Iar dacă s-ar împotrivi, să-l alunge cu
puterea armelor din domnie şi să aşeze în locu-i, pe fratele său, pe Sigismund, care să apere malul Dunării cu
mai mare grijă împotriva turcilor sălbatici. Şi astfel de sfaturi se ţineau în foarte mare taină numai între regi,
înlăturând nobilii, ca nu cumva să ajungă la urechile duşmanilor barbari ceea ce puneau regii la cale”.
Aflând de intenţiile lui Ioan Albert, măsurile luate de Ştefan în vederea prevenirii atacului, nu s-au rezumat la
simple demersuri diplomatice pe lângă rege în vederea atenuării ostilităţilor. Domnul Moldovei îşi concentrează
puterea politică spre diplomaţia antipolonă, punând bazele unui adevărat bloc de alianţe, în care încerca să-l
atragă chiar şi pe fratele regelui, Alexandru, mare duce al Lituaniei. Îmbinând ofertele de reconciliere cu
ameninţarea, domnul s-a străduit să-şi atingă ţelul sau măcar să-l disocieze pe Alexandru de acţiunea fratelui
său. În acelaşi sens a acţionat şi Ivan al III-lea, care a intervenit pe lângă ducele Lituaniei pentru a-l împiedica
să se asocieze cu Ioan Albert.
Corespondenţa întreţinută cu fratele lui Ioan Albert, Alexandru, duce al Lituaniei demonstrează încercările lui
Ştefan de evita o confruntare cu Polonia. Încă din februarie 1493, domnul moldovean s-a adresat marelui duce,
sugerându-i o largă coaliţie antiotomană şi antitătară, la care ar fi urmat să adere şi regele Poloniei. Cu toate
încercările Ungariei de a se opune acţiunii de a invada Moldova, Ioan Albert ignoră demersurile diplomatice ale
lui Ştefan din perioada anilor 1494-1496, chiar în condiţiile în care în ultima solie, pe lângă o nouă ofertă de a
încheia un tratat între cele două ţări, Ştefan strecoară o ameninţare directă foarte gravă, care avea ca scop silirea
statului polono-lituanian la o reevaluare a situaţiei şi a hotărârilor adoptat. Solidaritatea ducelui Alexandru cu
regele Poloniei era de neclintit. Ioan Albert a intrat în Moldova în august 1497, sub pretextul de a se îndrepta
spre cetăţile dunărene, pentru a elibera Chilia și Cetatea Albă.
Cronicarul Wapowski menţionează versiunea oficială a regelui polon, relatând că Ioan Albert mişcat  de
nenorocirile creştinilor s-a hotărât să înceapă războiul cu turcii. Dar martorii contemporani ai evenimentelor
cunoşteau adevărata intenţie a regelui, că scopul acestuia era cucerirea Moldovei. Analele rutene subliniază
intenţia regelui de a-l alunga pe Ştefan şi de a instala în scaunul Moldovei pe fratele său
Sigismund. Proclamând-o ca pe o mare acţiune de eliberare a Chiliei şi Cetăţii Albe, până în apropiere de
frontiera Moldovei, regele a tăinuit ţelul să real. Ştefan, căruia regele îi comunicase ţelul oficial al campaniei,
făgăduise concursul său, dar numai când oştile polone vor fi ajuns în dreptul cetăţilor, pe drumul indicat de el.
Fără a ţine seama de părerile celor care îl înconjurau şi continuând să susţină în faţa domnului moldovean ideea
unei campanii antiotomane, Ioan Albert a ordonat armatei sale să îşi schimbă direcţia spre Suceava. Eforturile
diplomatice ale lui Ştefan cu regele Poloniei se dovediseră în acel moment şi, încă o dată, drept inutile.
Wapowski a descris campania regelui polon astfel: „în vreme ce polonii se depărtară mult de hotarele regatului
pe pământul duşman, moldovenii atacându-i pe drum din toate părţile, le luau proviziile aduse din regat în
urma oastei regeşti, aşa încât oastea polonilor, care se aşezase la Suceava şi asedia cetatea cu tunuri mari
părea ea însăşi împresurată şi începu să simtă foame, iar locurile de prin apropiere erau golite şi pustiite de
aducătorii de nutreţ, aşa încât vite şi oameni deopotrivă fură loviţi de o mare foamete. Şi nici Ştefan nu sta cu
mâinile în sân în faţa unei primejdii aşa de mari”.
Asediul capitalei a început la 26 septembrie 1497, dar nu a avut rezultatele mult aşteptate de poloni. Diplomaţia
lui Ştefan cu statele vecine din perioada pregătirilor pentru acţiunea lui Ioan Albert, a dat roade. Turcii au trimis
de partea lui Ştefan un efectiv de 2.000 de oameni, la care s-au adăugat cei veniţi din Ţara Românească[1]. Mai
mult, regele Ungariei a contribuit cu o armată de12.000 de oameni sub comanda voievodului transilvănean,
Bartolomeu Dragffy, intervenţie care a schimbat cu totul desfăşurarea campaniei lui Ioan Albert.
Tăind posibilitatea oricăror legături ale armatei regelui cu Polonia, Ştefan, împreună cu efectivele transilvănene
şi turceşti care i-au sosit în ajutor, a obligat oastea regelui la retragere (19 octombrie 1497) şi la încheierea unui
armistiţiu.
Mijlocitorul armistiţiului a fost voievodul transilvănean Bartolomeu Dragffy. Iată ce însemnează Letopiseţul de
la Bistriţa: „şi astfel voievodul Birtoc întreabă pe domnul Ştefan voievod dacă vrea să-l împace cu craiul
leşesc. Iar domnul Ştefan vodă făcu pe voia lui să se împace şi... astfel se duse la craiul şi-i împăcă pe ei, dar
cu făgăduiala, ca să se întoarcă pe aceeaşi cale, pe unde veniseră”. Ioan Albert nu respectă clauzele acestei
înţelegeri şi alese un alt drum de întoarcere. Armata polonă îşi aşeză tabăra lângă satul Cosmin în ideea că îşi
vor continua drumul prin pădure.
Iată cum descrie Wapowski acest marş dezastruos al armatei polone: „Când se lumină de ziuă, [regele] dete
poruncă să intre tunurile şi bagajele în pădure şi s-o ia înainte. Urmară trupele regelui şi regele însuşi, tras
într-o trăsură, căci era bolnav de friguri. Cealaltă parte a armatei venea după rege, fără arme şi fără nici o
ordine, ca în cea mai desăvârşită pace. Bagajele regeşti ajunseră cam pe la jumătatea strâmtorii, când iată că
palatinul Ştefan cu o ceată de pedestraşi. Ei dete poruncă să se prade şi să se răstoarne carele şi să se închidă
calea şirurilor de la capăt. El însuşi cu cete mari de turci, tătari, unguri şi munteni şi cu moldoveni de ai săi,
care scoteau nişte strigăte înspăimântătoare, cu arme grozave şi într-o învălmăşeală mare, năvăli de la spate şi
din lături mai întâi asupra soldaţilor mercenari, care erau cei mai de pe urmă şi începu să taie din ei. Polonii
luaţi pe neaşteptate alergară la arme şi la cai şi începură să se îndese unul într-altul şi să se împotrivească
duşmanilor, care tăiau fără milă. Totul se petrecea în dezordine şi învălmăşeală şi nu fără teamă şi tremur,
pentru că lipseau şi comandanţii şi semnele şi dacă se îngrija careva de asta nu era auzit de zgomotul armelor
şi de focul luptătorilor. Se luptară crâncen câtva timp cu mulţimea şi cu puterea precumpănitoare a
duşmanilor. Polonii începură să dea înapoi şi să se retragă în tabără, care nu fu mişcată din loc până atunci,
în dosul zidului făcut din care. Adunaţi şi înghemuiţi acolo se făcură nevolnici de apărare şi se împiedicau unii
pe alţii”.
Armata polonă, hărţuită permanent de oastea lui Ştefan, ajunge la Prut complet demoralizată şi dezorganizată.
Când „sosi vestea... că mai vine o oaste leşească spre ajutorul craiului leşesc... domnul Ştefan voievod chemă pe
Boldur, hatmanul său, şi-i dete oştile şi-l trimise să întâmpine acea oaste şi-i porunci să se bată cu ea; atunci
Boldur luă oastea şi trecu râul Prut şi întâlni acea oaste sâmbătă seara, iar duminică în 29 octombrie răzbiră şi
acea oaste şi...o bătură” – menţionează Letopiseţul de la Bistriţa. Astfel, la 26 octombrie 1497, la doar o lună
mai târziu de la pornirea asediului asupra Sucevei, Ştefan obţine o mare victorie la Codrii Cosminului.
Tratatul de la Hârlău (12 iulie 1499)
După eşecul suferit de poloni la Codrii Cosminului, regele Vladislav al Ungariei a făcut tot posibilul să-l
convingă pe Ioan Albert să încadreze discuţia cu privire la Moldova în ansamblul tratativelor dintre Ungaria şi
Polonia pentru închegarea unei largi coaliţii antiotomane. Dar, în condiţiile reapariţiei rivalităţilor ungaro-
polone în momentul în care Ioan Albert încearcă restabilirea suzeranităţii asupra Moldovei, regele Vladislav îşi
dă seama că reglementarea acestei probleme era condiţia prealabilă pentru cooperarea ungaro-polonă împotriva
turcilor. În iunie 1498, Vladislav trimite o solie fratelui său, în scopul de a spulbera orice urmă de îndoială în
această privinţă: „şi deoarece în (mâinile) acestui voievod (Ştefan) se află toată temelia şi toată puterea păcii şi a
liniştii între aceste ilustre regate (Ungaria şi Polonia), de aceea să spună domnii soli cât de des majestatea sa
(regele Vladislav) a rugat pe acea majestate (regele Ioan Albert) să nu-l tulbure pe acel voievod, ci să-l lase în
pace, deoarece majestatea aceasta (Vladislav) nu îl poate părăsi pe acela fără a-şi pierde credinţa şi a-şi încălca
făgăduiala atât a sa cât şi a regatelor sale.
Până în anul 1499, când se va încheia tratatul de la Hârlău (12 iulie), seria ostilităţilor dintre Moldova şi
Polonia nu va înceta. Abia o dată cu acest tratat, negociat cu ajutorul Ungariei, şi în care cei doi îşi promiteau
„linişte şi pace veşnică”, veleităţile de supunere ale statului moldovean puterii polone au fost definitiv
eliminate, actul fiind încheiat în condiţii de egalitate. Tratatul mai prevedea sprijin reciproc în faţa duşmanilor şi
„eventualitatea unei acţiuni antiotomane comune”. Domnul Moldovei se angaja să participe cu toate forţele sale
alături de Ungaria şi Polonia într-o campanie antiotomană, dar numai în condiţiile în care armatele celor două
regate se vor alfa pe teritoriul imperiului otoman, drumurile lor urmând să fie stabilite de Ştefan. Totodată, nu
se angaja să apere cele două regate de turci, numai în cazul în care forţele otomane nu vor depăşi potenţialul de
luptă al Moldovei. Dacă forţele turceşti vor fi mult prea mari, atunci Ştefan nu se va opune acestora, dar îi va
informa pe vecini despre puterea şi intenţiile lor. Iar dacă turcii îl vor sili pe domn sau urmaşii lui să le dea
ajutor „fără voia lor, prin aceasta însă credinţa noastră şi credinţa fiului nostru Bogdan voievod şi credinţa
boierilor noştri şi pacea încheiată să nu fie călcate cu nici un chip şi noi să nu fim vinovaţi cu nimic, căci
turcilor, pe cât vom putea, le vom fi neprieteni” – menţionează domnul Moldovei. Partea finală a tratatului
prevede restaurarea libertăţii comerţului şi modalităţile de regelementare a litigiilor de graniţă.
Remarcabil succes diplomatic, actul de la Hârlău reprezintă însăşi independenţa Moldovei. Regele Ungariei,
Vladislav Jagiello, care a mediat relaţiile dintre Polonia şi Moldova de la armistiţiu şi până la încheierea păcii,
recunoştea libertatea de hotărâre a lui Ştefan, semnificativ fiind, în acest sens, textul proiectului de pace şi de
reglementare a diferendelor polono-ungare redactat la curtea lui Vladislav şi trimis lui Ioan Albert, şi care
conţinea următoarele: „Aceste articole se consideră a fi încheiate în măsura în care cele care îl privesc pe
voievod, însuşi voievodul Moldovei le va accepta. Vladislav rege a subscris cu mâna proprie”.
            Moartea lui Ștefan cel mare. Importanța istorică a domniei (1504)
La 2 iulie 1504, Ștefan cel Mare deceda, după o lungă suferință, pentru că rana de la picior nu i s-a închis
niciodată. Cronicarul polon, Wapowski, îl califica drept „strălucitul luptător, foarte vestit prin victoriile contra
turcilor” şi spune că „vitejia şi succesul lui Ştefan erau renumite la popoarele vecine pentru experienţa în
chestiunile militare şi faptele celebre săvârşite contra turcilor, tătarilor şi ungurilor”. Bonfinius, istoriograful
regelui Matias Corvin, nu poate să nu recunoască şi el însuşi deosebite ale lui Ştefan: „Era însufleţit pentru
lucruri frumoase şi mândre, pe lângă acestea activ şi straşnic la război”. Regele Sigismund al Poloniei, care
fusese martor ocular al dezastrului din Codrul Cosminului, scriind în 1531 lui Petru Rareş, dă lui Ştefan titlul de
„cel Mare” (Stephanus ille Magnus). Abilitatea sa diplomatică, gândirea politică şi tactica militară i-au
adus succese şi victorii care i-au creat în Europa o situaţie şi o faimă. Elogiile cronicarilor, ale regilor Europei şi
nu numai, demonstrează personalitatea puternică a acestui domn al Moldovei, calităţile lui, care fără a fi
exagerate, au primit în anumite momente o aură de legendă

MIHAI VITEAZUL ŞI PRIMA UNIRE A ŢĂRILOR ROMÂNE

 Mihai Viteazul – ascensiunea politică

Unii cercetători l-au considerat pe Mihai Viteazul fiu legitim al lui Pătraşcu cel Bun şi frate cu Petru Cercel
(ceea ce s-a dovedit greşit). Alţi istorici, au apreciat că Mihai era fiul nelegitim al acestuia. Alţii ( ca Petre P.
Panaitescu) consideră că nu există nici o legătură de rudenie între Pătraşcu cel Bun şi Mihai Viteazul. Ştim sigur
că Mihai s-a născut în 1558, mama sa fiind Tudora( probabil Teodora Cantacuzino), de la Târgul de Floci.
Ascendenţa domnească, afirmată de Mihai în actele sale oficiale, este însă pusă sub semnul întrebării de
cronicari ( Radu Popescu). Mama sa Tudora era sora lui Iane Epirotul, mare ban al Craiovei şi în acelaşi timp
capuchehaie( reprezentant al ţării la Istanbul).
Mihai şi-a petrecut copilăria şi tinereţea la Târgul de Floci. În tinereţe s-.a ocupat cu negustoria (cu comerţul de
vite) în Muntenia, Moldova şi Imperiul Otoman, învăţând turca şi greaca. Un spaniol menţiona că Mihai s-a
ocupat şi de negoţul cu giuvaericale. În 1582 sau 1583 s-a căsătorit cu doamna Stanca, o văduvă bogata, din
Izvorani (fusese căsătorită prima dată cu Dumitru, postelnicul din Vâlcăneşti). Stanca era fiica boierului
Mandea din Izvorani.
Mihai şi-a început şi cariera politică,  în 1588, când este ban mic sau bănişor de Mehedinţi (unchiul său Iane
fiind mare ban al Olteniei). La finele anului 1588 devine mare stolnic, dregătorie în care rămâne până la
sfârşitul celei de-a doua domnii a lui Mihnea Turcitul. Sub Ştefan Surdul (1591-1592), Mihai devine mare
postelnic( 1591), apoi mare agă(1592), chiar ispravnic în locul unchiului său Iane, care locuia la Istanbul. În
1593, domn fiind Alexandru cel Rău, Mihai este mare ban al Craiovei ( cea dintâi dregătorie a ţării). Paralel, a
acumulat o avere impresionantă. În anii dregătoriilor, a cumpărat un mare număr de sate( întregi sau părţi). Până
la ocuparea domniei, Mihai  stăpânea proprietăţi în 44 de sate ( inclusiv vii) din care 37 de sate întregi; ele se
grupau în majoritate de-a lungul Oltului inferior, din dreptul oraşului Caracal şi până la Dunăre şi totalizau circa
59 698 hectare.
 Începutul domniei (1593) 
Descoperirea unui complot, însoţit de o plângere la Poartă împotriva lui Alexandru cel Rău ( iunie 1593), fără
urmări immediate pentru domn, duce la executarea unor boieri. Mihai este implicat în complot, la fel ca şi fraţii
Buzeşti. Aflând de condamnarea sa la moarte, Mihai a fugit în Transilvania. După o şedere de 2 săptămâni în
Ardeal, ajunge la Istanbul, unde ajutat de Iane şi de Andronic Cantacuzino, de principele Transilvaniei
Sigismund Bathory şi de agentul englez Barton, a reuşit să ia domnia. Numirea lui Mihai Viteazul ca domn are
loc în septemebrie 1593, iar sosirea la Bucureşti în octombrie 1593. Locuitorii Ţării Româneşti trebuiau să
plătească, în afara birului obişnuit de 155 000 de galbeni, impozite şi dări extraordinare.
Revolta împotriva Porţii. Alianţa cu Transilvania şi Moldova
Apăsarea fiscală devine extraordinară: unele sate se risipesc, mulţi moşneni îşi vând pământurile (în beneficiul
unor boieri sau dregători) sporind numărul rumânilor. Mai mult, încălcând o regulă respectată până atunci  şi
întărită de o lungă tradiţie, musulmanii se aşezau la nord de Dunăre. În aceste condiţii, opţiunea lui Mihai
Viteazul şi a boierimii, avea în vedere revolta împotriva Porţii, pentru a restaura drepturile ţării. Planurile Ligii
Sfinte vizau atragerea Ţărilor Române în războiul antiotoman.  După tratative laborioase, spre a-şi asigura cât
mai multe avantaje, Sigismund Bathory ajunge la un acord cu Rudolf al II-lea în ianuarie 1595. Dar la 16 august
1594 Aron Vodă încheiase o alianţă cu Rudolf al II-lea, statuând o colaborare militară împotriva Porţii şi dreptul
de refugiu al voievodului Moldovei, dacă va fi silit să părăsească ţara. La 17 august 1594, Dieta Transilvaniei a
decis ruperea relaţiilor de vasalitate faţă de Poartă.
Mihai Viteazul, deşi ocolit iniţial de soliile Ligii, ia iniţiativa şi stabileşte contacte cu Sigismund Bathory şi
Aron Vodă. Se încheie o alianţă între cele trei Ţări Române (toamna anului 1594). Mihai Viteazul convoacă o
mare adunare a stărilor(în toamna 1594) care a decis ridicarea împotriva turcilor (Letopiseţul Cantacuzinesc).
Declanşarea acţiunii armate, a revoltei împotriva Porţii a avut loc la 13 noiembrie 1594 la Bucureşti.  În capitală
se afla un detaşament de 2000 de soldaţi turci, sub conducerea unui emir, pentru a-l supraveghea pe domn. La
13 noiembrie, creditorii sunt chemaţi la vistierie pentru lichidarea datoriilor; o dată lumea adunată, a început
socoteala dar una sângeroasă; tunurile izbesc în mulţime, casa vistieriei începe să ardă iar oştenii domnului îi
ucid pe creditorii levantini şi evrei şi pe cei 2000 de turci ai emirului. Simultan, la Iaşi, Aron Vodă a procedat la
fel, ucigându-i pe creditorii turci şi levantini.
Oastea lui Mihai Viteazul atacă apoi garnizoanele otomane de la Dunăre pentru a împiedica eventuale raiduri
ale lor pe teritoriul Ţării Româneşti. La Istanbul, sultanul decide între timp mazilirea “hainilor” şi înlocuirea lor:
în Ţara Românească prin Bogdan Sasul iar în Moldova prin Ştefan Surdul. Două armate sunt trimise în sprijinul
lor, comandate de Hasan Paşa ( spre Rusciuk) şi Mustafa Paşa ( spre Silistra). Tătarii sunt înfrânţi la Putinei (14
ianuarie 1595) şi la Stăneşti ( 16 ianuarie 1595).  La Şerpăteşti, paharnicul Manta pune pe fugă trupele turco-
tătare.
Oficialităţile din Istanbul nu puteau lăsa ca situaţia să se agraveze, după ce pe întreaga linie, la Dunărea de Jos,
forţele otomane fuseseră silite să lupte în defensivă. Revolta Ţărilor Române însemna o puternică lovitură
pentru Poartă, de ordin politic, militar şi economic. Constituia un exemplu şi un îndemn pentru popoarele
creştine din Balcani dar şi o importantă extindere a frontului de luptă. Crea o perturbare serioasă în
aprovizionarea cu unele materii prime a Imperiului, a Istanbulului în special ( alimente şi furaje). În ultima
decadă din aprilie 1595, divanul convocat la Istanbul de marele vizir Ferhad Paşa  decide o intervenţie specială
şi urgentă pe frontul dunărean împotriva lui Mihai Viteazul şi a Ţărilor Române; au loc concentrări importante
de trupe, sub comanda marelui vizir.
Campania din 1595
În 4/14 august 1595, timp de 3 zile,  coloanele turceşti trec Dunărea pe un pod de vase, construit din vreme.
Faţă de superioritatea numerică zdrobitoare a turcilor, Mihai Viteazul nu putea da lupta în câmp deschis ( 100
000 de turci contra a 16 000 de oşteni români). În această situaţie, marele domn a ales o poziţie care să nu
îngăduie o desfăşurare mare de trupe şi, în acelaşi timp, să-l ferească de o eventuală învăluire ( satul şi
mlaştinile de la Călugăreni, pe Neajlov). Bătălia s-a dat la 13/23 august 1595 şi reprezintă o victorie a lui Mihai
Viteazul, dar nu una decisivă: otomanii fuseseră învinşi, dar nu distruşi, chiar dacă Sinan Paşa a fost azvărlit de
domn în Neajlov). Trupele lui Mihai, obosite după 16 ceasuri de luptă, suferiseră pierderi numerice importante.
Fidelitatea unor boieri  ca Dan vistierul, Miroslav din Râfov etc. faţă de domn era îndoielnică. În tabăra lui
Sinan Paşa se afla şi fostul voievod Mihnea, trecut la mahomedanism, care dorea tronul pentru fiul său Radu.
În acest context, Mihai Viteazul a dat ordin de retragere chiar în timpul nopţii de 23/24 august spre Copăceni
(Argeş), cu un popas la Văcăreşti. Retragerea continuă apoi spre Târgovişte şi de aici pe Dâmboviţa în sus,
pânîă la Stoeneşti, în munte, unde a fost aşezată tabăra, în aşteptarea sosirii trupelor lui Sigismund Bathory.
Între timp, marele vizir Sinan Paşa decide transformarea Ţării Româneşti în paşalâc  (în a doua jumătate a lui
septembrie 1595 s-a dat un firman în acest sens). Au fost instalate garnizoane otomane la Bucureşti şi
Târgovişte. O serie de biserici au început să fie transformate în moschei ( de exemplu, mănăstirea Radu Vodă
din Bucureşti a fost transformată în moschee). Prin sate se aşezau subaşi (primari) turci. Au fost organizate mai
multe sangeacuri iar detaşamente din armata de ocupaţie prădau şi luau robi.
La începutul lui octombrie 1595, armata lui Sigismund Bathory coboară munţii pe la Bran. Din Moldova a sosit
Ştefan Răzvan cu 3000 de oşteni şi 22 de tunuri. Urmează asediul Târgoviştei (6-8 octombrie) care este
recucerită. Armata otomană a lui sinan Paşa a început o retrageren generală. Bucureştiul este eliberat la 12
octombrie de Ştefan Răzvan, în timp ce Mihai Viteazul şi Sigismun Bathory cu trupel e lor grăbeau spre
Giurgiu. Când au ajuns aici, Sinan Paşa şi o mare parte din trupe trecuseră deja pe pe malul drept : rămase
ariergarda şi o parte din pradă. Turcii sunt înfrânţi decisiv iar cetatea Girgiu este ocupată ( 20 octombrie 1595).
Expediţia de pedepsire ordonată de sultan eşuase total: Ţara Românească îşi recâştigă independenţa iar Sinan
Paşa este destituit din funcţia de mare vizir.
Evenimentele din 1595-1597. Tratatul cu Poarta din vara lui 1597
În august 1595, în Moldova este înscăunat Ieremia Movilă de către oastea cancelarului polon Jan Zamoyski;
Ştefan Răzvan cu o mică oştire se afla în Ţara Românească, în ajutorul lui Sigismund Bathory şi Mihai
Viteazul. După respingerea turcilor, Răzvan încearcă să-şi reia stăpânirea cu armele, dar pierde lupta de la
Areni( lângă Suceava, 13 decembrie 1595). Sprijinit de Zamoyski, Ieremia Movilă primeşte de la Poartă, prin
intermediul hanului tătar, intrat şi el cu oaste în Moldova, confirmarea domniei (condominiul polono – otoman
în Moldova, cum sublinia Veniamin Ciobanu).  Ieremia Movilă restabileşte raporturile de vasalitate faţă de
Imperiul Otoman, reluând plata tributului; Moldova părăseşte astfel Liga Sfântă.
În Ţara Românească, în 1596, luptele cu turcii alternează cu negocierile cu Poarta. Sub conducerea lui Baba
Novac, o oaste munteană arde Plevna şi pătrunde până la Sofia. La mijlocul lunii iulie 1596, căpitanul Farcaş
trece Dunărea, înaintând spre Vidin, dar luat prin surprindere, este înfrânt de otomani. O nouă acţiune în
Dobrogea asupra Babadagului a eşuat prin uciderea majorităţii oştenilor şi a comandantului Velişco( Velicico).
În octombrie 1596, se produce pe neaşteptate un raid pustiitor al tătarilor iar Buzăul, Gherghiţa şi Bucureştii cu
zonele dimprejur sunt arse şi jefuite. Când Mihai Viteazul a pornit împotriva tătarilor, aceştia n-au îndrăznit să
dea lupta şi se retrag în grabă. Dacă n-ar fi fost întorşi din cale, tătarii puteau trece în Banat şi Ungaria şi de aici
puteau jefui Austria pentru că armatele Habsburgilor au fost învinse la Kerestes ( 26 octombrie 1596).
În replică, Mihai Viteazul îşi trimite trupele asupra Turnului şi cetăţii Nicopole, repurtând victorii. Dar ţinând
seama de raportul de forţe, Mihai Viteazul înţelegea că nu putea suţine o confruntare militară continuă cu turcii,
ci trebuia găsit un modus vivendi, pentru a obşţine un răgaz, atât de necesar refacerii economice a ţării. Dar şi
sultanul şi Poarta au realizat că nu-l pot răsturna pe voievodul rebel din Ţara Românească. Ca atare, au început
tratative între cele două părţi. Cronicile otomane consemnează astfel de negocieri în februarie – martie- aprilie
1596. Ele continuă la sfârşitul anului 1596 şi începutul lui 1597. Se vor finaliza prin încheierea păcii cu
Imperiul Otoman (vara 1597).   La 20 iulie 1597, un ceauş al sultanului sosea la curtea domnului român,
aducând scrisorile sultanului, care acorda lui Mihai Viteazul domnia pe viaţă iar tributul anual era redus  la
jumătate. Acordul cu Imperiul Otoman era considerat de Mihai Viteazul dar chiar şi de turci doar
unul temporar, un răgaz în vederea refacerii forţelor, pentru alte viitoare confruntări.
 Negocierile cu imperialii. Tratatul de la Târgovişte cu Imperiul Habsburgic (1598)
Folosind acest răgaz, Mihai Viteazul a reluat dialogul diplomatic cu Habsburgii. Solii lui Mihai (banul Mihalcea
Caragea şi sasul Marcu Schunchabunk), primiţi în audienţă la 12 februarie 1597, solicită împăratului Rudolf al
II-lea să ia sub protecţia sa Ţara Românească şi să li se asigure mijloacele materiale pentru întreţinerea unei
armate  care să lupte cu turcii. Au urmat şi alte solii iar la 30 mai / 9 iunie 1598 s-a încheiat tratatul cu
Imperiul Habsburgic, la Târgovişte, la mănăstirea Dealul. Rudolf se angaja să asigure lunar plata a 5000 de
soldaţi mercenari (subsidii). Cu aceste trupe, Mihai se va sili “din toate puterile” să îndepărteze pe otomani “din
Transilvania, Ţara Românească şi din părţile Ungariei”. Domnul Ţării Româneşti recunoaşte suzeranitatea
împăratului austriac fără a plăti vreun tribut sau vreo dare, oferind însă în fiecare an un dar de cinste. Împăratul
Rudolf al II-lea recunoaşte domnia lui Mihai şi a urmaşilor săi asupra întregii ţări ( recunoaşterea domniei
ereditare  a lui Mihai Viteazul în Muntenia).  Fugarii şi dezertorii vor fi urmăriţi şi extrădaţi. Vor fi asigurate
libertatea comerţului şi a credinţei ortodoxe. Dacă va fi silit să părăsească domnia, Mihai va primi în Ungaria
sau Transilvania un castel, cu venituri suficiente pentru a trăi potrivit rangului. Aflând de tratat, turcii redeschid
ostilităţile în toamna anului 1598.
Unirea Transilvaniei cu Ţara Românească ( 1599)
Tratatul de la Dealul (1598) cu Habsburgii nu era însă menit să aibă o lungă durată. Pe neaşteptate, când Mihai
Viteazul credea că va avea vecin pe arhiducele Maximilian, sosi la Cluj la 20 august 1598 Sigismund Bathory
iar dieta de la Turda îl proclamă din nou principe. Comisarii imperiali fură arestaţi şi principele ardelean,
nemulţumit cu stăpânirile sale sileziene îşi reîncepu domnia spre marea supărare a Habsburgilor, care vedeau
Ardealul scăpându-le din mână.
Turcii redeschid ostilităţile, îndreptându-şi atacul împotriva Transilvaniei.  La vestea întoarcerii lui Sigismund
în scaun, turcii şi tătarii din Banat şi de la Buda se îndreptară asupra Oradiei Mari, pe care o asediară timp de o
lună (de la 23 septembrie 1598). Cu toate atacurile oştirii turceşti, apărătorii cetăţii, primind şi ajutor din afară,
au respins pe otomani. Mihai Viteayul a trimis în ajutorul asediaţilor  1500 de oşteni de elită în frunte cu aga
Leca şi reîncepu lupta cu turcii la Dunăre. Oastea lui Mihai a făcut o mare diversiune militară peste Dunăre,
care, alături de atacul imperialilor la Dunăre, a ajutat mult la salvarea cetăţii. După ce alungă cetele de turci din
Ţara Românească, Mihai Vteazul trece Dunărea şi –i înfrânge pe otomani la Nicopole, Vidin şi Cladova. În
replică, în martie 1599, turcii au jefuit din nou Ţara Românească. Îndată însă oştenii domnului se iviră la
Obluciţa în Dobrogea( azi Isaccea) : oraşul este distrus iar soldaţii lui Mihai plecară încărcaţi cu o pradă bogată.
Avântul războinic al domnului împotriva turcilor a fost oprit de o schimbare neaşteptată în Ardeal.
Sigismund Bathory a abdicat a doua oară, din scaunul Ardealului, impunând dietei alegerea caa principe a
vărului său, cardinalul Andrei Bathory ( 29 martie 1599).  Noul principe era aliatul lui Zamoyski, adică
duşmanul Habsburgilor, aplecat spre pacea cu turcii. Stăpânirea lui Andrei Bathory înseamnă triumful politicii
polone, adică înlăturarea Habsburgilor de la Dunărea de Jos, în favoarea Poloniei; era limpede că pentru a
completa stăpânirea polonă  trebuia înlăturat şi domnul Ţării Româneşti şi înlocuit cu un vasal polon. În
Transilvania, Andrei Bathory sosise cu ajutor polon şi cu banii lui Zamoyski şi prima grijă a noului principe  a
fost să ceară protecţia regelui polon. Sigismund al III-lea Wasa intervenise la Rudolf al II-lea pentru protejatul
său din Ardeal, deşi supunerea faţă de poloni implica pacea cu turcii şi retragerea din Liga Sfântă.
Legătura lui Andrei Bathory cu Poarta o mijloci Ieremia Movilă din Moldova, dar şi regele polon scria
sultanului în favoarea cardinalului. Abia urcat în scaun, acesta trimisese om scrisoare de supunere sultanului.
Înţelegerea dintre sultan, regele Poloniei şi cardinal era deplină. Planurile lui Ieremia Movilă şi ale  polonilor 
vizau înlăturarea lui Mihai Viteazul din Ţara Românească şi înlocuirea sa cu Simion Movilă, fratele domnului
Moldovei, ca domn vasal Poloniei. Cardinalul principe a trimis o solie la Mihai, cerându-i   să părăsească tronul.
La Praga se spunea pe faţă cu regret că Mihai e înconjurat de duşmani de toate părţile şi că Ţara Românească
poate fi socotită ca pierdută, căci nu I se poate da ajutor de nicăieri.
În această situaţie, Mihai Viteazul a decis să refacă unitatea antiotomană a celor trei Ţări Române şi să-l înlăture
din Ardeal pe Andrei Bathory. Din toate negocierile ce au urmat între marele domn şi curtea habsburgică, reiese
clar că iniţiativa şi ideea cuceririi Ardealului a pornit, nu ca un ăndemn austriac, ci ca o propunere a lui
Mihai. Solia trimisă de Mihai la Praga în iulie 1599, cu vistiernicul Stoichiţă din Strâmba şi armeanul Petre
Grigorovici puse la cale lucrurile: Mihai arătă împăratului trădarea cardinalului faţă de cauza creştină şi ceru un
atac combinat al lui cu austriecii asupra Ardealului, pentru înlăturarea lui Andrei Bathory. Proiectul său cel
îndrăzneţ e acceptat de Curtea imperială iar oastea austriacă, cu generalul George Basta, va porni odată cu a lui
asupra Transilvaniei.
După ce, prin negocieri cu turcii, Mihai Viteazul se asigură momentan din partea lor, domnul îşi adună oastea la
Ploieşti şi de acolo porni la 4/14octombrie 1599 peste Carpaţi. Mihai şi- a  împărţit armata în două, cea mai
importantă coloană trecând pe la Buzău în Ardeal, cu scopul de a-I ridica pe secui în favoarea lui. Secuii erau
pentru Mihai Viteazul, căci Bathoreştii le răpiseră privilegiile, iar Mihai avea legături cu ei prin agenţi ce
recrutau oşteni în rândurile lor. A doua oaste, oastea de ţară din Oltenia, condusă de Buzeşti şi de Udrea, trecu
câteva zile mai târziu pe la Turnu Roşu. Cele două coloane au făcut joncţiunea în preajma Sibiului, la Tălmaciu(
16/26 octombrie).
Bătălia de la Şelimbăr (18/28 octombrie 1599) cu oastea principelui Andrei Bathory a reprezentat o victorie
totală a domnului român. La 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul îşi face intrarea triumfală în Alba Iulia. În acest
timp, fostul stăpânitor al Ardealului găsea o moarte cumplită în fuga sa spre graniţele Moldovei. Secuii ridicaţi
în favoarea lui Mihai îl pândeau, însoţitorii săi se risipiseră, unii dintre ei fiind ucişi. Ajuns în locuri sălbatice,
fu surprins în coliba unui păstor şi ucis cu cei doi însoţitori ai lui. Capul lovit de barda ucigaşilor e adus la Alba
Iulia şi pus pe masă în faţa lui Mihai.
Unirea Moldovei ( 1600)
Cu toate somaţiile regelui polon de a nu se atinge de Moldova, care e sub protecţia lui, Mihai Viteazul trece
munţii din Ardeal, lăsând acolo un fel de regent, pe marele logofăt Teodosie Rudeanu. Oştirea principală a lui
Mihai trecu prin valea Trotuşului la 4 mai 1600, alte corpuri secundare trecând prin Câmpulungul Bucovinei şi
altul din Ţara Românească cu boieri de acolo. La 10 mai se afla la Suceava că străjile lui Mihai au venit de la
Trotuş până la Bacău şi Ieremia trimise împotriva duşmanului mercenarii poloni sub conducerea lui Gulski, iar
el se retrase spre Hotin. Mercenarii lui Gulski au fost învinşi pe malul Jijiei iar Mihai sosi în faţa Sucevei iar
împotriva tuturor aşteptăilor, cetatea se predă fără luptă. Aşa de repede a căzut Suceava, încât cavaleria lui
Mihai a ajuns din urmă pe Ieremia în retragere spre Hotin şi dând luptă în faţa cetăţii, bătură pe moldoveni şi pe
poloni. Ieremia Movilă se închise în cetate cu restul oştenilor, cu mitropolitul Gheorghe Movilă şi cu o parte din
boieri. Mihai Viteazul, văzând că nu poate lua Hotinul şi neavând vreme să înceapă un lung asediu, se retrage,
iar Ieremia trece Nistrul la Camaniţa sub scutul Poloniei. Cetatea Hotin a rămas păzită de o mică garnizoană
polonă dar restul ţării era în întregime în mâinile lui Mihai.
După cucerirea Moldovei, Mihai Viteazul începe să se intituleze “Domn al Ţării Româneşti, Ardealuluişi
Moldovei” şi-şi face o pecete cu stemele celor trei ţări. În Moldova, iniţial ar fi dorit să pună în scaun pe Ştefan,
fiul lui Petru Şchiopul, pe care-l ceruse de la împărat. În lipsa acestuia, boierii moldoveni  trecuţi de partea lui
Mihai cerură ca domn pe fiul său, Nicolae Pătraşcu. Boierii munteni însă, care impuseseră numirea fiului său în
Ţara Românească, s-au împotrivit şi nu l-au lăsat să plece şi ca întotdeauna Mihai a fost nevoit să se închine în
faţa voinţei lor.
Marele domn numeşte la Iaşi un consiliu de 4 boieri munteni care să conducă ţara: Udrea banul, Andronic
vistier, Sava armaş şi Negre spătar. Udrea e numit şi hatman şi pârcălab al Sucevei. Mihai Viteazul a căutat să
câştige de partea lui şi pe boierii moldoveni, însă majoritatea au rămas loiali dinastiei Movileştilor. Sinodul de
la Iaşi din iunie 1600 cateriseşte ierarhii ortodocşi fugiţi cu Ieremia Movilă şi impune un nou mitropolit, pe
Dionisie Rally.
Transilvania sub stăpânirea lui Mihai Viteazul
Stăpânirea lui Mihai Viteazul în Ardeal a ţinut 11 luni şi s-a lovit de probleme foarte grele. Faţă de nobilimea
din Ardeal şi de oraşe, Mihai se intitula “voevod al Ţării Româneşti, consilier şi locţiitor al împăratului pentru
Ardeal, căpitan general al oştirilor imperiale pentru părţile din afara Ardealului supuse lui “ dar faţă de ai lui , în
hrisoavele slavone şi chiar în scrisoarea faţă de vecinul său din Moldova, Ieremia Movilă, se intitulează “ Domn
din mila lui Dumnezeu al Ţării Româneşti şi al Ardealului”. Nobilii ardeleni ştiau bine că el era adevăratul
stăpân , în hotărârile dietelor fiinf’d numit “principele nostru milostiv”, “milostivul nostru domn”. Moldovenii
şi muntenii i-au zis crai, rege, ca urmaş al regilor Ungariei. Pentru mica nobilime românească din Banat, un
moment important l-a reprezentat stăpânirea Transilvaniei de către Mihai Viteazul (1599-1600), cu care a
colaborat îndeaproape. În bătălia decisivă de la Şelimbăr (28 octombrie 1599), contingentele militare ale
Caransebeşului şi Lugojului au trecut de partea domnului român (o parte însemnată nici n-au luat parte la luptă).
Mihai Viteazul a păstrat instituţiile principatului, dar acăutat să şi le subordoneze. În consiliul princiar a numit
câţiva boieri munteni credincioşi, aduşi de domn în capitala Ardealului. Dintre unguri erau în consiliul princiar
episcopul Napragyi ca şi cancelar, Gaşpar Corniş, Moise Szekely mare general şi Ştefan Csaky, iar dintre boieri,
Stoica din Strâmba (fost vistier în Ţara Românească, devenit mare postelnic pentru Ardeal) şi Bărcan vistiernic.
După unirea Moldovei, Csaky a fost înlăturat din consiliul princiar, în care sunt numiţi comisul Leca, Teodosie
Rudeanu logofătul şi banul Mihalcea. Teodosie Rudeanu a fost numit mare logofăt pentru ambele ţări. Şpanii
comitatelor rămâneau în funcţiile lor, dar erau subordonaţi căpitanilor lui Mihai din cetăţile principatului: aga
Leca la Gherla şi Chioara, căpitanul Fărcaş la Făgăraş, unde erau pârcălabi Badea stolnicul Grădişteanu şi Iani
comisul din Coşeşti, la Gurghiu era căpitan Constantin stolnicul. Căpitanii lui Mihai aveau în grije păstrarea
ordinei în comitate.
Domnul trimitea de la centru boieri munteni în diferite părţi ale Ardealului cu însărcinări militare,
administrative sau financiare. Era aşadar o supra administraţie boierească munteană deasupra şi alături de cea
veche ardeleană rămasă intactă. Mihai Viteazul a guvernat Ardealul cu oamenii lui, dar l-a socotit ca o ţară
deosebită, n-a unit cârmuirea lui cu a celorlalte ţări ce le stăpânea. În Ţara Românească lăsase la plecarea lui ca
locţiitor pe Dumitru vornic, dar imediat după intrarea în Alba Iulia, Mihai a fost nevoit, la solicitarea boierilor,
să trimită pe fiul său Nicolae în Ţara Românească, unde a guvernat deosebit, obţinând steag de domnie de la
turci. La trecerea între Ţara Românească şi Ardeal, negustorii plăteau vamă ca între două ţări deosebite, căci
Mihai întărise braşovenilor dreptul de a lua vamă pentru mărfurile ce vin din Ţara Românească sau sunt duse
acolo.
Ni s-au păstrat din timpul stăpânirii lui Mihai Viteazul în Ardeal numeroase privilegii şi scrisori de ale lui şi de
ale sfetnicilor lui către nobili, oraşele şi autorităţile ardelene. Afară de privilegiile solemne scrise latineşte, cea
mai mare parte a acestei corespondenţe e redactată în limba maghiară. Dar apar şi documente şi acte
româneşti. Bărcan vistierul şi Teodosie logofătul dau chitanţe în româneşte pentru banii încasaţi de la oraşele
Cluj, Bistriţa şi Târgu Mureş. Udrea banul scria oraşului Bistriţa tot în limba română, cerând provizii. Însuşi
Mihai Viteazul dă hrisoave româneşti în Ardeal, unul pentru oraşul Râşnov, altul boierilor făgărăşeni din Sărata.
Pătrunderea limbii române în administraţia Ardealului alarmează nobilimea maghiară şi pe saşi şi problema este
ridicată în dieta de la Alba Iulia din iulie 1600.
Principala instituţie politică ardeleană de care avea să ţină seama Mihai era dieta sau comiţiile, formate din cele
trei naţiuni privilegiate. În timpul scurtei lui domnii în Transilvania, silit de nevoia de bani, Mihai Viteazul a
convocat de 3 ori dieta .
Deciziile primei diete de la Alba Iulia între 20 şi 28 noiembrie 1599, cuprind 20 de puncte. Hotărârile luate
privesc mai ales mijloacele financiare, hrana şi aprovizionările cerute de domn pentru oastea lui de mercenari.
Dieta votează un impozit de 6 florini pe poartă, dublu de cât fusese până acum. 3 florini se vor da în termen de
25 de zile şi restul peste 50 de zile. Nimeni, nici nobilii, nici negustorii, nici sârbii, nici domeniile principelui,
afară de satele arse în război, nu vor fi scutite. După aceea se va da nutreţ pentru oaste, câte 8 baniţe de grâu şi 8
de ovăz de fiecare poartă. Doar secuii, pe care domnul voia să-i câştige de partea lui, sunt scutiţi de impozite, la
cererea lui Mihai dieta le confirmă vechile privilegii, răpite de principii ardeleni. Grija nobilimii  era mai
ales păstrarea proprietăţilor şi a iobagilor, de aceea dieta cere insistent ca moşiile confiscate de la nobili să se
restituie, iar moşiile celor căzuţi în luptă să se lase urmaşilor. Se constată că iobagii nu vor să mai asculte de
stăpâni şi fac multe răscoale. Iobagii fugiţi să fie readuşi şi pedepsiţi, să nu fie reţinuţi nici în oştire, nici în
oraşe, nici în secuime, fie că sunt români, saşi sau unguri. Pentru unii nemeşi fugiţi, se cere iertare de la domn,
însă în genere cei nesupuşi sau prădalnici vor fi pedepsiţi.
A doua dietă, din Braşov (12-15 martie 1600), votează o nouă contribuţie generală a întregului Ardeal de 4
florini pe poartă. Se decide oprirea exportului grâului ardelean, cu excepţie pentru Ţara Românească şi Ungaria
imperială. Dieta decide din nou, faţă de plângerea generală a nobilimii, să se poruncească cu străşnicie ca toţi
iobagii să fie supuşi, să asculte de stăpâni şi să nu fugă de pe moşiile lor, sub pedeapsa cu moartea.
Cele mai importante hotărâri sunt însă cele luate de dieta din Alba Iulia (20 –27 iulie 1600), când Mihai
Viteazul încearcă o serie de reforme sociale, pe când anarhia militară din Ardeal era în creştere. Un nou impozit
de 6 florini plătibil în două rate la distanţe de 20 de zile e pus asupra ţării, scutindu-se moşiile prădate, nu însă
domeniile princiare şi ale cetăţilor. Măsuri severe sunt luate împotriva abuzurilor oştenilor care pradă în bande
în tot Ardealul, împreună cu unii nobili. Cele mai importante preocupări ale dietei privesc pe iobagi: se repetă
hotărârile de la Braşov ca ei să fie supuşi şi să nu poată fugi. Dar pentru prima dată în istoria Transilvaniei, dieta
acceptă, la cererea lui Mihai Viteazul, măsuri pentru îmbunătăţirea stării ţăranilor români. Sunt prevăzute
pedepse pentru nobilii care vor maltrata sau  omorî pe iobagi. Aşa “cum pofteşti măria ta stăpânul nostru…
satele ungureşti şi săseşti să îngăduie păşunat liber în locurile şi în hotarul necultivat satelor româneşti
ce sunt hotarnice cu ele…”. Dieta aprobă “cealaltă dorinţă a măriei tale, ca persoanele preoţilor români să
nu fie silite la munca cea de obşte”( adică să fie privilegiaţi şi să nu fie duşi la muncă în rândul iobagilor).
Rămâne deci ca un fapt istoric, dovadă clară a solidarităţii etnice, intervenţia în dietă a lui Mihai
Viteazul ca român, pentru ţăranii şi preoţii români din Ardeal.
Mihai Viteazul a făcut numeroase danii  boierimii româneşti şi nobiliimi româneşti din Transilvania şi mai
ales în banatul Lugojului şi Caransebeşului. Nobilimea maghiară a sesizat pericolul ca Transilvania să
devină şi din punct de vedere politic o ţară românească şi de aceea s-a revoltat în masă împotriva lui
Mihai Viteazul. La scurtă vreme după înstăpânirea sa asupra Transilvaniei, Mihai Viteazul a răsplătit serviciile
credincioase  aduse de nobilimea românească din banatul Lugojului şi Caransebeşului. Chiar la 6 decembrie
1599, marele domn i-a întărit lui Paul Keresztessi „slujitor al curţii noastre” („familiaris aulae nostrae”)
stăpânirea asupra moşiilor Homoşdia şi Româneşti în pertinenţele târgului Margina, în comitatul Timiş. Nicolae
Balotă şi Torok Ferencz primesc satele Criciova, Susani, Jupani şi Păuleşti din apropierea  Lugojului, ultimele
fiind date prin diploma din 16 decembrie 1599.
Plecând de la realităţile vremii, Mihai Viteazul, în timpul domniei sale asupra Transilvaniei, a căutat să se
bazeze pe oamenii săi credincioşi, pe mica nobilime românească din Banat şi din Zărand. Această politică a
marelui domn s-a oglindit în numeroase acte de donaţie, confirmarea unor posesiuni, dintre care unele se referă
la teritoriul arădean. Astfel, încă din prima lună a guvernării sale asupra Transilvaniei, Mihai Viteazul i-a
confirmat lui Nicolae Segnyei de Lapispatak stăpânirea satelor Feniş, Poiana şi Lazuri, ca răsplată pentru vitejia
demonstrată la asediul Giurgiului. În semn de înaltă apreciere a faptelor de arme ale nobilului român bănăţean
George Borbely, fost ban al Lugojului şi Caransebeşului, în campania din sud-vestul Transilvaniei, din anii
1595-1596, Mihai îi conferea la 22 decembrie 1599, satele Miniş, Ghioroc, Iaspil şi alte proprietăţi, în părţile
arădene eliberate de sub dominaţia otomană.
Peste doar câteva săptămâni, la 1 ianuarie 1600, Mihai Viteazul a răsplătit prin dăruirea moşiei Sărăzani, din
apropierea Lugojului (în teritoriul recucerit de la turci în 1595-1596), slujbele credincioase aduse de Gheorghe
Borţun din Caransebeş, „administratorul nostru din Alba-Iulia” („provisor noster Albensis”). Gheorghe Borţun
(zis Pitariu) s-a bucurat şi în continuare de bunăvoinţa şi dărnicia domnului român, care a orânduit la 18 aprilie
1600 pe seama sa, acum în calitate de jude al curţii de la Alba-Iulia, 8 oşteni pe care i-a scutit de obligaţii timp
de un an iar la 11 august 1600 i-a dăruit aceluiaşi Gheorghe Borţun o casă aflată în piaţa oraşului Caransebeş,
învecinată de o parte cu casa lui Mihai Giurma, de alta cu strada pieţii. Mihai Viteazul a acordat şi statutul de
nobilitate unor români din banatul Lugojului şi Caransebeşului ca o recompensă pentru fidelitatea cu care l-au
slujit. Este şi cazul fraţilor Gheorghe, Nicolae, Ioan şi Petru Ciocăneşti care au fost înnobilaţi în februarie 1600
de marele  domn, fiind ridicaţi din  „starea şi condiţia plebee în care s-au născut” şi trecuţi „în rândul şi în
numărul adevăraţilor nobili ai acestei ţări a Transilvaniei şi Ungariei”, primind şi blazon. Deja în februarie
1600, Gheorghe Ciocăneşti era numit de domnul unificator castelan al cetăţii Jdioara, important punct strategic
în Banat. Aceşti fraţi sunt originari dintr-un sat Ciocăneşti, aşezat în zona estică a Banatului de Lugoj –
Caransebeş.
            Un rol important l-a jucat Gaşpar Corniş, nobil din părţile arădene, ce a trecut de partea domnului încă
de la Şelimbăr, fiindu-i credincios până la moarte. Gaşpar Corniş, a făcut parte din  consiliul princiar,
sprijinindu-l pe Mihai în numeroasele probleme ale guvernării Transilvaniei. Mai mult, Episcopia ortodoxă a
Ineului şi Lipovei, a trecut sub patronajul mitropoliei de la Târgovişte, iar titularii acesteia au fost hirotonosiţi în
Ţara Românească. Mihai Viteazul dorea să elibereze Banatul în întregime, până la Dunăre şi pretindea
comisarilor imperiali în timpul negocierilor cu Habsburgii pentru stăpânirea Transilvaniei, ca teritoriile scoase
de sub dominaţia otomană să-i revină ca feude personale. De altfel, după eliberarea şi unirea Moldovei, Mihai
plănuia şi eliberarea Banatului ocupat de turci.
În iunie 1600, banul Andrei Barcsai a fost folosit de  Mihai Viteazul ca diplomat în negocierile cu Bartolomeu
Pezzen, comisarul împăratului Rudolf al II-lea. Ştafetele banului Barcsai din Caransebeş îl informau permanent
pe Mihai Viteazul despre situaţia din vilayetul Timişoarei. Trebuie subliniat faptul că numai nobilimea
românească din banatul Lugojului şi Caransebeşului, împreună cu cea din comitatul Hunedoara, a rămas loială
domnului român în vara anului 1600, atunci când a fost obligat să înfrunte coaliţia nobilimii transilvănene,
partizană a lui Sigismund Bathory şi a trupelor generalului austriac Basta.
Însuşi Mihai îi relatează împăratului Rudolf că, după revolta nobililor maghiari, banatul de Lugoj - Caransebeş
şi comitatul Hunedoara i-au rămas credincioase în continuare. Un raport mai aminteşte de doi „Vallachiseh
Habtleuth” din Banat, credincioşi lui Mihai, care au fost prinşi în Alba-Iulia după asasinarea lui pe câmpia de
lângă Turda. Chiar banul de Lugoj-Caransebeş, Andrei Barcsai, în fruntea trupelor din Lugoj, Caransebeş şi
Lipova, porneşte în ajutorul lui Mihai Viteazul în  ajunul bătăliei de la Mirăslău (13 septembrie 1600), dar
ajunge după ce Mihai este învins. Gheorghe Fărcaş, numit comandant al cetăţii Lipova de către Mihai Viteazul,
probabil în primăvara sau vara anului 1600, deşi schimbat de voievod din funcţia lui, luptă alături de el la
Mirăslău. Nobilul Nicolae Vaida a rămas credincios lui Mihai Viteazul pe timpul retragerii acestuia în Țara
Românească și al pribegiei la curtea împăratului Rudolf al II-lea. Domnul român chiar a intervenit pentru ca
împăratul să retrocedeze lui Nicolae Vaida posesiunile confiscate din Transilvania dar nobilul bănățean nu a
rămas până la capăt loial marelui domn.
             Negocierile cu Curtea de la Praga (1600)
Imediat dupa biruinta de la Selimbar, Mihai incepea tratativele cu Imparatul de la Praga pentru recunoasterea
meritelor sale asupra noii tari cucerite. Aceste tratative au fost duse prin Petre Armeanul, banul Mihalcea sau
vistiernicul Stoica, acetsia din partea lui Mihai si reprezentantii imperialilor, consilierii David Ungnad,
Bartolomeo Pezzen si Mihail Szekely. Jocul imperialilor era altul. Ei doreau cele trei state sub stapanirea lor,
dar nu unite ci fiecare “independenta”, altminteri exista realul pericol al unei unitati nationale nedorite.
Realitatea unificarii teritoriului ramanesc era insa atat de puternica, incat curtea de la Praga a trebuit sa cedeze
si sa accepte, binenteles pe baza unui compromis, adica Transilvania sa fie condusa deMihai Viteazul, dar cu
titlul de guvernator, nu de principe.
 Pentru Mihai, aceasta solutie de compromis nu era deloc ceea ce dorea, dar era multumit deocamdata, isi putea
duce cel putin mai departe visul de unire al tuturor tarilor romanesti. Comisarii imparatului sosira la Mihai cu o
“carte imparateasca” care spunea astfel:
“ Dupa ce, din mila atotputernicului Dumnezeu, Ardealul a fost supus puterii noastre si stralucitul Mihai-Voda
din Tara Romaneasca… a supus pe sine si tara sa Majestatii noastre si ne-a dovedit credinta sa catre noi prin
fericitele si curajoasele sale intreprinderi impotriva turcului si in Ardeal, unde a tras aceasta tara de sub
dominarea nedreapta a cardinalului Bathory si a dobandit o mare biruinta… am voit sa marturisim ca
statornica credinta a stralucitului Mihai Voevod catre noi si slujbele sale ne-au fost placute, incredintati ca
numai stralucitul voevod va urma a fi credincios precum a fost, dar inca si urmasii sai vor urma acest exemplu
de credinta si curaj…pentru aceasta din chiar vointa noastra primim in credinta si clientela noastra si aceea a
urmasilor nostrii regi ai Ungariei pe numitul Mihai Voevod…” Binenteles, aceasta nu era decat o forma subtila
de lingusire prin care se arata de fapt ca Ardealul nu  se vrea a fi lasat lui ci va ramane in mana imparatului, cu
Mihai drept conducator si supus.
            Auzind ceea ce spuneau comisarii imperiali, Mihai nu-și putu ține mania și le raspunse “ ca el nu va lasa
Ardealul spre a se intoarce in Tara Romaneasca si ca nu va face pe voia imparatului, ca deși împăratul Rudolf al
II-lea i-a platit in toti anii o subventie, dar ca prin toate ostenelile si primejdiile ce a suferit dansul, el merita
Ardealul, care pe dreptate i se cuvine “. Urma convocarea Dietei la Brasov. Apoi de la Cluj, Mihai dadu voie
comisarilor imperiali sa se intoarca la împărat cu următorul raspuns : “..ca de nu va trimite subventia anuala si
aceasta in graba, el va duca asupra imparatului nu numai oameni, dar inca mii de mii de domni, ca el n-are
trebuinta de ajutorul strainilor, ca are destui soldati si doar banii ii lipsesc spre a-I putea tine”. Apoi el ii mai
roaga pe comisari sprea ai spune imparatului  sa numeasca alta persoana in locul lui Basta, care ii era banuit din
deosebitele cuvinte si pentru sfezile lor particulare sa nu tulbure linistea intregi tari. El il banuia pe Basta ca in
loc sa grabeasca a-i aduce ajutor isi petrecuse vremea in zadar in fapte de nimic, ba se prefacuse bolnav. 
Deosebit de aceasta, Mihai facu  propunerea “ ca de vreme ce Ardealul is e face din ce in ce mai iubit, el
doreste ca sa-l stapaneasca si dupa dansul sa treaca la fiul sau prin drept de mostenire, ca pe langa Ardeal sa i
se dea si Oradea Mare, Baia Mare, Husta si partile din afara hotarului Ungariei, care mai-nainte tinuse de
Ardeal si ca tot ce va castiga cu vremea, tari si oameni, sa ramana pe seama sa si a fiului sau”.
Mihai nu-si mai facea iluzii asupra intentiilor imparatului. Intelegea ca nu va primi nimic de buna voie sau dupa
dreptate ci numai daca va sili el. Trimise o solie craiului Poloniei pentru a incheia pace si alianta.
 Vara anului 1600 deveni punctul culminant al puterii lui Mihai Viteazul. Cuvantul lui era ascultat de la Nistru
la Banat, din Maramures pana la Dunare. Niciodata un voievod roman nu stapanise atata intindere de pamant,
iar in ce priveste faima, numai pe vremea lui Stefan cel Mare se mai rostisera aprecieri atat de magulitoare.
Chiar regele Frantei, vestitul Henric al IV-lea scria : “ Se zice ca romanul e foarte tare si ca planurile lui cresc
potrivit cu izbanzile”.
            Cu toate aceste cuvinte mari, Mihai stia ca nu era nimic sigur fara asigurarea din partea imparatului
Rudolf  al II-lea. De aceea  el se intoarse la Alba Iulia pentru a reincepe negocierile cu imperialii. In locul lui,
ramase la Iasi un consiliu alcatuit din patru boieri munteni : Udrea, Andronic, Sava si Negrea, asta pana cand
Mihai va trimite un domn care sa domneasca acolo dupa indicatiile lui, care era sa fie Stefan, fiul lui Petru
Schiopul, apoi Nicolae Patrascu, fiul lui Mihai, dar pana la urma fu trimis Marcu Voda, fiul lui Petre Cercel,
avand ca sfetnic pe Preda Buzescu.  Mihai Viteazul vedea in unirea celor trei tari o stavila puternica si impotriva
turcilor, fapt care ii “ scapa “ lui Rudolf, dar care avea o importanta foarte mare in constiinta lui Mihai. Indata
dupa sosirea lui Mihai Viteazul la Alba Iulia, sosira si comisarii imperiali aducandu-I urari  pentru izbanda din
Moldova, dar si sa-l instiinteze ca ar trebui sa se multumeasca cu Tara Romaneasca si cu Moldova si sa dea
Ardealul pe seama Imparatului. Din nou Mihai trimise soli la Praga sa-i vesteasca imparatului ca sa-i lase
Ardealul, caci l-a dobandit cu sabia si cu atata sudoare, osteneala si sange si sa-i dea drumul a merge impotriva
turcilor, sa mearga mai intai a lua de la acestia Timisoara, pe care s-o închine imparatului.
            Căderea  şi sfârşitul lui Mihai Viteazul (toamna anului 1600- august 1601)
            Trădarea nobilimii ardelene, care s-a unit cu oastea generalului imperial, George Basta, a dus la
înfrângerea armatei lui Mihai Viteazul, în bătălia de la Mirăslău (18 septembrie 1600) şi la pierderea
Transilvaniei de către domnul unificator. Curtea de la Praga, prin intermediul armatei lui George Basta, spera
să păstreze Ardealul ca posesiune habsburgică, fpat care nu s-a realizat, deoarece nobilimea ardeleană l-a
izgonit pe George Basta, preferându-l ca principe pe Sigismund Bathory şi închinându-se turcilor.
            În acelaşi timp, în Moldova, în septembrie 1600, a intrat oastea de mercenari a cancelarului polon
Zamoyski, care l-a instalat, din nou, la Suceava, ca domn pe Ieremia Movilă. Armata polonă a îniantat spre Ţara
Românească, pentru a-l impune ca domn, pe Simion Movilă, fratele domnului moldovean. Înfrânt din nou şi
trădat de o parte a boierimii muntene, în bătăliile la la Bucov (pe Teleajăn) şi în apropiere de Curtea de Argeş,
în toamna târzie a anului 1600, Mihai Viteazul a fost nevoit să părăsească Ţara Românească şi să se îndrepte
spre Praga, pentru a solicita sprijinul împăratului Rudolf al II-lea.  
            Obţinând din nou sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, în februarie 1601, Mihai Viteazul şi-a format o
armată de mercenari (circa 10 000 ostaşi)  care, în colaborare cu trupele generalului George Basta au
câştigat victoria de la Guruslău (3 august 1601), lângă Zalău,  împotriva oştilor fostului principe al
Transilvaniei, Sigismund Bathory. Dar la 9/19 august 1601, în tabăra de pe Câmpia Turzii, Mihai Viteazul a
fost asasinat mişeleşte de către mercenarii valoni ai generalului Basta, fiind acuzat de „trădarea” imparatului
Rudolf al II-lea. 
SAT ȘI ORAȘ ÎN TRANSILVANIA MEDIEVALĂ

 Agricultura și așezările rurale

            Cultura cerealelor în veacurile VIII-XI, în Transilvania și Banat, prezenta o mare diversitate ca formă de
exploatare, având în vedere condițiile pedo-climatice. Terenurile arabe din zona de câmpie erau supuse unei
exploatări permanente, fiind eliminată etapa pârloagei. Simpla alternare anuală  a culturilor cerealiere (grâu –
mei, grâu-orz sau mei-secară) era suficientă pentru refacerea elementelor nutritive ale cernoziomurilor. Cultura
permanentă a plantelor cerealiere se practica mai ales pe loturile din apropierea satelor. Exista însă și o cultură
temporară a unor loturi arabile mai sărace în substanțe nutritive și situate, de obicei, mai departe de sat, adică se
practica o alternanță regulată sau neregulată de cultivare a cerealelor și de timp de odihnă a solului
(asolamentul bienal). Țăranii cultivau grîu de toamnă, cu o perioadă de vegetație semnificativ mai scurtă decât
grâul de toamnă de astăzi.
Agricultura înregistrează, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, pro-grese semnificative. Documentele
interne din epocă fac frecvente referiri la câm-purile și poienile cultivate, curăturile, ogoarele, pășunile și
fânețele, morile de apă răspândite pretutindeni, atât în hotarele satelor, cât și la marginea orașelor și târgurilor
transilvănene și bănățene. Terenurile destinate agriculturii se măresc tot mai mult, concomitent cu sporul
demografic și creșterea cererii pe piața ur-bană a produselor țărănești. Documentele menționează cultivarea de
noi suprafe-țe agricole obținute prin lăzuiri, defrișarea sau desțelenirea unor locuri împăduri-te, îndeletnicire
practicată și în regiuni geografice cu relief înalt.
Aspectul satelor este arhaic, vatra satului fiind așezată în jurul bisericii (cea mai importantă clădire), fie
sistematizată, fie cu case risipite. Majoritatea caselor erau din pământ sau lemn, casele de piatră fiind rar
întâlnite. În jurul caselor se aflau grădinile, în care țăranii cultivau legume: varza, ceapa, dovleac, fasole, mazăre
și linte. Terenurile arabile se aflau în imediata apropiere a satelor medievale, fiind cultivate cu grâu, secară,
alac, orz, ovăz, mei.
În contextul societății medievale, țăranul aservit din Transilvania și Banat (iobag, șerb) avea drept de proprietate
asupra inventarului agricol, animalelor, asupra casei și gospodăriei din vatra satului (casă, acareturi, grădină) și
de ase-menea asupra îmbunătățirilor aduse sesiei asupra căreia avea drept de posesiune (terenurile defrișate,
cele plantate cu viță de vie, cele provenite din desecarea mlaștinilor, etc.). Așa cum precizează Tripartitul,
iobagul nu poate înstrăina bu-nurile sale fără acordul stăpânului său. Conform legiuirii Tripartit, iobagul nu
poate transmite sau vinde cuiva nimic în afară de venitul și răsplata muncii sale, adică valoarea pământului,
pășunii, morii sau viei, stăpânul rămânând neatins în dreptul său veșnic de proprietate.
             Erau cultivate următoarele plante: inul, cânepa (importante pentru confecționarea hainelor în Evul
Mediu), dar și grâu,orz, mei și hrișcă. Era răspândită cultura inului și a cânepii.  Se dezvoltă grădinăritul,
famiiile de țărani cultivând ceapă, fasole, mazăre, linte, varză, zarzavaturi, pentru asigurarea hranei
zilnice. Pentru a crește fertilitatea solului arabil, se practica arderea pârlogului, gunoierea sistematică (mai ales
în grădinile țăranilor și pe arăturile aflate în imediata vecinătate a satelor) precum și pășunatul liber pe ogoare,
după strângerea recoltei. Plugul tras de boi sau de cai este tot mai des pomenit în documentelesecolului al XV-
lea. 
Progresele semnificative obținute în agricultură în veacurile XV-XVI nu s-ar fi putut realiza fără un salt în
perfecționarea principalei unelte de muncă - plugul. Componente ale plugului, făurite până atunci din lemn,
sunt înlocuite cu piese din fier. Dintre acestea, cea mai importantă a fost brăzdarul, confecționat în toate
atelierele breslașe din centrele săsești din Sibiu și Brașov, dar și în Bistrița și Cluj Alături de plug, în agricultura
arădeană din Evul Mediu au fost utilizate și alte unelte agricole ca: securi, topoare, hârlețe, târnăcoape, coase,
seceri, grapa cu dinți de lemn etc.
În veacul al XVIII-lea, în majoritatea satelor comitatului Arad se practica asolamentul bienal,  dar în localitățile
din partea vestică a comitatului, în multe sate, și asolamentul trienal. Se dezvoltă tehnica lucrărilor agricole,
având ca rezultat creșterea productivității. Se răspândește tot mai mult cultura
furajelor.  Administrația habsburgică a introdus în Banat tehnici agricole avansate și utilizarea unor unelte
agricole perfecționate. Ca urmare a colonizărilor de populație germanică se transferă în Banat noi tehnici
agricole și metode de cultură din Europa Centrală și Apuseană.
Alături de agricultură, se dezvoltă şi creşterea animalelor, fapt confirmat arheologic prin bogatul material
osteologic descoperit în aşezări, şi care nu lipseşte din aproape nici o locuinţă. Predomină oasele de porcine,
ovine şi caprine, sunt crescute animale folosite la tracţiune (mai ales în muncile agrare) şi animale pentru hrană
şi blană (piei).
Izvorul hagiografic Legenda Maior Sancti Gerhardi  menționează creșterea vitelor în Banat și în părțile
Aradului, pomenind mulțimea cailor neîmblânziți ai ducelui Ahtum, în contextul anului 1000, dar și caii „pe
care păstorii îi țineau sub pază în grajduri”. Același
izvor medieval consemnează mulțimea cirezilor de bovine, turmele de oi și capre, numărul mare al porcilor
îngrășați cu ghindă, care-și aveau păstorii lor, ciobani aflați în raporturi de dependență feudală
Animalele satisfăceau numeroase nevoi de hrană și îmbrăcăminte ale țăranilor, dar și necesitățile de transport și
muncă, în condițiile epocii medievale. Animalele reprezentau o bogăție de seamă în Evul Mediu, iar dările din
animale (boi, junci, porci, oi) constituiau obligații importante ale iobagilor și surse importante de venituri ale
nobililor, bisericii catolice și statului. Pe lângă utilizarea forței lor în cadrul lucrărilor agricole și la muncile
gospodărești, animalele crescute pe lângă casa omului furnizau produse alimentare de bază, necesare pentru
hrana oamenilor (carne, lapte, piei) precum și materii prime pentru unele meșteșuguri casnice.
Urbariul Șiriei din 1525 înregistrează în posesia unor țărani 50-100 sau chiar 300 de oi, menționând un mare
număr de porci, îngrășați cu ghindă, proveniți din dijmă. Dijma mică se percepea din găini, pui, ouă, fapt care
confirmă importanța creșterii animalelor în economia agrară medieval.
În perioada în care părți însemnate din comitatul Arad s-au aflat sub administrație
otomană, creșterea vitelor, a oilor și porcilor a rămas o preocupare constantă a gospodăriilor țărănești. Mai ales
creșterea porcilor a luat un avânt deosebit, în contextul în care musulmanii nu consumă carne de porc. Creșterea
animalelor s-a bazat pe vechiul sistem, păstoritul liber și îngrășarea porcilor.
            Comerțul cu sare pe Mureș
În special, plutăritul sării s-a practicat intens, documentele menționându-la la 1183, ceea ce înseamnă că se
parctica de mai mult timp. Istoricul Aurel Decei considera că sarea provenită din Transilvania, prin Mureș și
Tisa, ajungea la Dunăre, la portul Slankamen (Piatra Sării), care era la punctul unde Tisa se varsă în Dunăre și
unde de altfel nu există sare naturală. Exploatarea ocnelor de sare din Transilvania și transportul blocurilor de
sare pe valea Mureșului este în strânsă legătură cu formarea voievodatelor românești ale lui Glad – Ahtum, în
sec. IX-XI. Drumul sării pe Mureș era sub controlul lui Glad, respectiv al lui Ahtum.
Datele oferite de Legenda Sfântului Gerard, cu privire la luptele regelui Ungariei împotriva lui Ahtum pe
valea Mureșului, se referă la comerțul cu sare și la importanța drumului sării de pe Mureș.
Din Legenda Sfântului Gerard reiese că Ahtum dispunea de vama sării de pe Mureș. Traficul de sare pe
Mureș reclama și ridicarea unor ”porturi” și alte amplasamente pentru ancorarea ”navelor”.
Organizarea oraşelor în Transilvania
Oraşele din Transilvania se bucurau de o oarecare autonomie, recunoscută de puterea centrală prin privilegii
scrise, similare chartelor comunale ale oraşelor apusene. Unele oraşe erau scutite de jurisdicţia voievodului sau
de aceea a comitelui. Oraşele aveau dreptul de autoadministrare, putând să-şi aleagă organele de conducere,
care exercitau atribuţiile administrative, judiciare, fiscale şi militare în oraşe.
            Oraşul era condus de un sfat , în frunte cu un judex ( judele). Juzii unur oraşe şi târguri mai mici se
numeau villici. Sfatul se compunea de obicei din 12 juraţi, recrutaţi, ca şi judele dintre orăşenii cei mai înstăriţi.
Atât ei, cât şi judele, erau aleşi anual de orăşeni,  după modalităţi ce variau aproape de la oraş la oraş.
            Din a doua jumătate a sec. al XIV-lea, în unele oraşe ( Sibiu, Sighişoara, Mediaş, Orăştie, temporar şi la
Braşov), alături de jude, numit acum de rege, apare şi un burgmeister ( sau magister civium), ales de orăşeni. În
repetate rânduri însă, de la sfârşitul sec. XV, cele două demnităţi erau reunite în mâinile aceleiaşi persoane.
            Pe la mijlocul sec. XV, sub presiunea meşteşugarilor care revendicau un rol mai important în
conducerea urbei, este amintit în oraşele Transilvaniei – mai întâi la Cluj în 1458, iar din 1495 la Sibiu, Braşov
şi în  alte centre urbane- centumviratul, adică un consiliu mai larg, de 100 de bărbaţi, aleşi din orăşeni cu stare,
de către jude şi consiliul orăşenesc, în preajma expirării mandatului acestora. Centumvirii alegeau apoi pe
judele şi noii juraţi; se ocupau cu repartizarea dărilor şi cu diferite alte sarcini privind administrarea oraşului.
Autonomia oraşelor episcopale era şi mai îngrădită, juzii şi juraţii lor aflându-se sub dependenţa episcopiilor sau
a capitlurilor ( Oradea, Alba Iulia).
            Deşi privilegiile au fost conferite întregii comunităţi a oraşului, cu vremea de ele au beneficiat numai
păturile înstărite. Conducerea oraşelor a fost acaparată treptat de o elită restrânsă , formată din patriciat. De la
mijlocul sec. XIV , încep să pătrundă în conducerea oraşelor din Transilvania tot mai multe elemente
meşteşugăreşti, nu numai ca juraţi, ci şi juzi.
    Oraşele din Transilvania aveau următoarea structură de conducere:
a) Sfatul orasului, numit ulterior şi magistrat, alcatuit din juraţi (jurati) si condus de un
jude (judex), constituie, timp de secole, principala autoritate publica. El reprezintă localitatea, ca persoana
juridica, In relatiile cu exteriorul si, in acelasi timp, activeaza cu eficienta spre binele comunitatii.
lnca din prima jumatate a veacului al XIV-lea,  în asezarile mestesugaresti si comerciale, sfatul orasenesc apare
ca reprezentant al auto-administrarii si ca purtator/exponent al suveranitatii comunitatii urbane libere.
Denumirea de iurati, pentru membrii acestuia, poate fi un indiciu pentru libera asociere a orasenilor, sub forma
unei confederatii, asa cum apare confirmata pentru orasele din Franconia Inferioara, înca din secolul
XI. Conjuratio, ca asociatie constituita de oraseni pe baza unui juramant si care joaca un rol deosebit in
miscarea comunala din Europa apuseana, nu a avut o relevanta deosebita in Transilvania. Majoritatea oraselor
sunt fondate pe pamant regal (fundus regius), monarhul, in calitate de stapan al acestora, avand interesul de a
sprijini dezvoltarea urbana prin initierea unor conceptii si strategii economice proprii
Sfatul orasenesc, impreuna cu judele, ce tine de acesta, este un organ reprezentativ al tuturor orasenilor liberi,
care, prin numarul sau de membri, precis determinat, (de obicei 12) asigura deciziile si capacitatea de actiune a
comunitatii. Este un organ executiv, in primul rand, prin faptul ca Isi asuma sarcini fiscale, administrative,
juridice in cadrul orasului si pentru ca il reprezinta in relatile cu exteriorul. De asemenea, poate exercita si
functii legislative pentru comunitatea supusa jurisdictiei proprii, avand dreptul de a stabili, in mod autonom,
regulile vietii obstesti.
Membrii sfatului (iurati cives, iurati consules, coniurati,) sunt alesi, cel putin teoretic, de communitas
civium,  comunitatea locuitorilor orsului egal indreptatiti, in fiecare an, de obicei, a doua zi de Craciun sau in
prima duminica a noului an, dupa modalitati ce variaza de la oras la oras. In opinia lui G. E. Muller, dreptul de
a-i alege/vota pe acestia il au cives et hospites, in .randul carora ii include doar pe posesorii de case. Impotriva
acestei teze enuntate, pledeaza reglementarea foarte precisa a dreptului electiv, stabilita pentru Cluj, in anul
1405.
 Astfel, In acest document se face distinctia intre totalitatea/ansamblul comunităţii orăşenesti, care are dreptul
de a alege, din mijlocul sau 12 jurati,  si “barbatii batrani si instariti”, care impreuna cu juratii, il desemneaza pe
jude. Atributiile judelui si ale sfatului se deosebesc cu greu de cele ale oficialilor omonimi din
orasele Imperiului German.
Sfatul, impreuna cu judele local (sau cu magistrul orasului/Burgermeister), exercita dreptul comunitatii la auto-
administrare si aplicare proprie a justitiei, astfel: percep impozitele, supravegheaza pietele/targurile, beneficiaza
de dreptul de patronaj in localitate, administreaza justitia, reglementeaza relatiile dintre diferitele asociaii
profesionale/bresle, intaresc afacerile de cumparare-vanzare, vegheaza asupra ordinii publice in urbe.
b) Pe la mijlocul veacului XV, sub presiunea mestesugarilor, apare o noua institutie in conducerea orașelor, si
anume, centumviratul (centum viri, Hundertmannschaft). Atestat pentru prima data, la Cluj (1458), apoi, la
Sibiu (1459), Brasov si in alte centre urbane, acesta este un sfat (consiliu) mai larg, format din 100 de barbati,
alesi din randul oraşenilor instariţi., de catre jude (și sfatul oraşenesc), in preajma expirarii mandatului acestora.
Centumvirii desemneaza, la randul lor, sfatul si judele comunitatii pentru anul urmator, si, exercita diferite
functii in administrarea localitatii
Pentru a aplana conflictele dintre germani si maghiari, la Cluj se recurge (in 1458) la un partaj al participarii
ambelor parti la conducerea orasului: fiecare parte alege un numar de 50 de reprezentanti, care alcatuiesc
impreuna sfatul largit (centum electi,), si care, alege, anual, persoana judelui (maghiar/german, in alternanta) si
cate sase jurati. Acordarea privilegiului orasului Buda, de catre Mathia Corvinul, in avantajul locuitorilor din
Cluj (1486), determina evolutia acestei institutii in favoarea mestesugarilor. Prerogativa mentionata stabileste o
modalitate noua/ moderna de numire a reprezentantilor fiecarei bresle, in centumvirat, si largeste, totodata,
competentele acestei institutii, prin atributii de supraveghere si control.
  c) Judele  (iudex civitatis)  este cel mai de seama reprezentant al orasului. Printre cele mai importante
competente ce Ii revin se numara iudicium; sfera autoritatii sale acopera doar cazurile minore, caci pricinile de
crima, hotie, incendiu, vatamare corporala, se decid in prezenta judelui regal (iudex regius), numit de rege.
Judele orasului, care este superior sfatului, negociaza cu domnitorii Tarii Romanesti si Moldovei in domeniul
politicii comerciale, este raspunzator pentru administrarea finantelor orasului, iar in caz de razboi, Ii revin
anumite sarcini militare.                      
    d) Oficiul de magistru al orasului/primar (magister civium, Burgermeister) este mai rar intalnit in orasele
regatului maghiar.In Transilvania, aparitii sporadice in documente se intalnesc pentru Brasov si Sebes, iar ca
institutie cu  oarecare durata, pentru Sibiu si Sighisoara. Constituirea acestui organism, atestat pentru prima data
in 1366, la Sibiu, este pusa in relatie cu influenta crescanda a noilor forte economice asupra vietii politice si
sociale a orasului. Magistrul orasului convoaca sfatul si il prezideaza, tine evidenta socotelilor urbei si il
reprezinta in exterior. Concomitent, el este si cel mai de seama functionar al celor Sapte Scaune (asa
numita provincia Cibiniensis), avand un loc dominant in adunarea acestui corp administrativ, superior
administratiei si legilor fiecarui scaun in parte. In aceasta calitate, de "magistru provincial", el are in
administratie, incepand cu 1486, veniturile si cheltuielile provinciei, fiind si custodele sigiliului acesteia. Dupa
constituire  ''Universitatii sasesti", magistrul local preia si administrarea finantelor.
e) Intre functionarii alesi in orasele transilvane, se afla si vilicul sau hanul (villicus civitatis, Hann) comunitatii
urbane. Este o institutie care se regaseste si in satele sasesti, unde asesta indeplineste atributii juridice si
economice. In orase, Ii revin, cu precadere, sarcini economice si administrative. Prima mentiiune a hanului, in
mediul urban, este in 1345, pentru Sebes, iar in anul urmator, pentru Sibiu. Acestuia ii revine jurisdictia asupra
pietelor, supravegherea masurilor si greutatilor, si, in special, controlul cantarelor.
La Brasov, hanul/vilicul gestioneaza veniturile si cheltuielile orasului si ale districtului, preluand din
competentele detinute, la Sibiu, de magistrul orasului. Sunt alesi anual, la Sibiu insa., la un interval de doi ani.
f) Judele regal (iudex regius),  in calitate de exponent al puterii centrale, joaca un rol important in conducerea
orasului. De obicei, el este un reprezentant de seama al localitatii, ale carui interese le sustine la curtea regala,
însa, deoarece, este receptat ca un functionar al stapanului orasului, localnicii incearca sa-i ingradeasca
competentele juridice.
In anii 1464, 1469 si 1477, regele Matia Corvinul acorda oraslelor sasesti permisiunea de a alege judele regal,
rezervandu-si doar dreptul de confirmare. Acest privilegiu exprima recunoasterea definitiva a autonomiei
comunale
        Arhitectura si  înfăţişarea edilitară  a oraşelor
Oamenii s-au străduit  totdeauna să-şi organizeze aşezări în locuri cât mai potrivite, să aleagă cel mai potrivit sit
pentru a corespunde nevoilor populaţiei: pentru apărarea oraşului, loc potrivit pentru vatra oraşului, apărare
naturală, încrucişare de căi de comunicaţie, materii prime pentru meşteşuguri în apropiere, produse agricole în
vecinătate cu care să se schimbe produsele meşteşugăreşti, etc. În anumite cazuri, însă „sit”-ul a fost subordonat
cu totul funcţiei principale a oraşului - este cazul oraşelor miniere, nevoite să se aşeze în nemijlocita vecinătate
a exploatărilor miniere. Chiar dacă „sit”-ul nu a fost totdeauna determinant  în aşezarea vetrei unui oraş, rolul
său în dezvoltarea oraşelor, în peisajul urban, în problemele vieţii cotidiene ale aglomerărilor orăşeneşti nu
poate fi neglijat. Împreună cu funcţiile, cu centura sau centurile de ziduri înconjurătoare, „sit”-ul indică şi planul
oraşelor, urbanistica acestora.
În centru, în piaţă, se găsea biserica parohială principală care domina oraşul prin silueta sa gotică  (rar
romanică)  şi mai ales prin turnul său svelt şi înalt. Aici se desfăşurau şi târgurile săptămânale, periodice şi
anuale, când piaţa se umplea de „şetrele” şi tarabele meşteşugarilor şi negustorilor. Pe laturile pieţei
erau clădirile publice. Dintre acestea cea mai însemnată era casa sfatului (domus
consistorii sau consistorialis, domus senatoria, Rathaus). Cea mai veche casă cunoscută a unui sfat orăşenesc
din Transilvania este cea de la Sibiu din anul 1324.
Casa Sfatului din Cluj e pomenită la 1355. La Oradea e pomenit, în anul 1362, un palat de piatră (lapideo
palatio), probabil „palatul” Sfatului Orăşenesc. Construirea „casei vechi” din Braşov a început la 1420. Este cea
mai veche clădire a Sfatului orăşenesc păstrată până astăzi. Clădirea Sfatului orăşenesc din Braşov a fost mărită
în anii 1525-1528, sub conducerea „magistrului” Antonius; cînd i se supraînalţă turnul, împodobit cu un ceas
confecţionat de meşterii din Sighişoara. La 1534 e pomenită Casa Sfatului din Mediaş. A existat, pe la mijlocul
secolului al XVI-lea, o casă a Sfatului la Bistriţa, „domus consistorialis”. La Sighişoara „Casa Sfatului”
funcţiona până la 1566 în Turnul Ceasului.
În centrul oraşelor se mai găseau unele case ale breslelor. O casă de breaslă oarecare, în general însemna la
parter prăvălii şi o sală de adunare, la etaj, dacă avea etaj, sau tot la parter, era depozitul de mărfuri sau de vinuri
şi alimente. De asemenea în centrul oraşului era şi  casa negustorilor (Kaufhaus), în oraşele cu negustori mai
numeroşi, organizaţi în „corporaţii” cum erau cei din Braşov la 1501, care, de altfel, la 1545 îşi construiesc o
asemenea casă, cheltuind peste 8000 florini. Era o clădire impunătoare, cu subsol, care servea de depozit de
mărfuri şi de vin, la parter erau prăvăliile boltite, iar la etaj se desfăşurau felurite activităţi care interesau
negustorimea.
În centrul oraşelor din secolul al XV-lea se construiesc şcoli (scolae), triviale şi cvadriviale, cum era cea din
Sibiu, pomenită la 1449, sau chiar superioare, cum era acel „Studium generale Cibiniense” din anii 1525-
1526. Dar pentru a ajunge un bun meşteşugar sau negustor, tânărul trebuia să-şi desăvârşească cunoştiinţele
dobândite în şcoală prin practica în atelier sau prăvălie: „Prăvălia, iată şcolala!”  (Botega, cioe iscuola) spunea
Morelli, considerând că practica este continuarea firească şi pe  un plan superior a învăţăturii dobândite în
şcoală.
Tot în centru erau şi bibliotecile publice, ca cea de la Sibiu, care pe la 1330 conţinea manuscrise aparţinând
dominicanilor, sau cea de la Cluj, frumoasă şi mare (domus libraria pulcrum et amplum) şi cea de la Braşov,
care era socotită cea mai vestită după „Corvina” întemeiată de regele  Matei Corvin la Buda.
Băile publice erau tot în centrul oraşului, cum erau băile calde sau scăldătorile (terma seu stuba balneatoria)
de la Oradea şi de la Sibiu de pe la mijlocul secolului al XIV-lea sau cele din secolul al XVI-lea de la Braşov,
Cluj şi Bistriţa. În centru erau de asemenea farmaciile atestate întâi la Sibiu în secolul al XV-lea apoi la Braşov
şi Cluj în cel următor. În Sibiu este atestat, la 24 iunie 1292, un spital orăşenesc, aceasta fiind prima atestare
documentară a unui spital în evul mediu pe teritoriul Romîniei.  Documentul este un act de danie prin care
„juzii, juraţii şi toată obştea oraşului Sibiu (ville Cybiniensis)” cedează o casă, „împreună cu toate ce ţin de ea”
şi care „de multă vreme era întrebuinţată de noi ca spital (pro hospitali) şi rânduită de noi cu mână laică, unor
bărbaţi cuvioşi, ca unora ce sunt iubiţi de Dumnezeu şi anume fraţilor cruciaţi din ordinul Sfântului Duh, cu
acelaşi drept cu care se ştie că dania sau zestrea zisei case ţinea până acum de noi şi anume astfel ca numiţii fraţi
sau  cei supuşi lor să îndeplinească slujba dumnezeiască în numita casă a spitalului (domo hospitalis).
În  sfârşit, în centrul oraşului erau hanurile, ca cel din Braşov, pomenit la 1507, din Sibiu, Cluj şi din alte oraşe
cu câteva decenii mai tîrziu.
Amplasarea fântânilor, la început cu cumpănă, mai târziu cu roată, a fost în funcţie de pânza freatică. Ea nu
lipsea din centrul oraşului, numărul fântânilor fiind însă destul de mare în mai toate zonele acestuia. De pe la
mijlocul secolului al XVI-lea sunt atestate şi primele cişmele (Braşov, Sibiu, Bistriţa), amplasate după
necesităţi, deoarece erau alimentate prin conducte. Din urbanistica oraşelor fac parte şi canalele cu apă pentru
diferite nevoi şi care urmau de multe ori traseul unor străzi şi uneori erau terasate şi taluzate cu pietre sau
scânduri iar mai târziu, în secolul al XVI-lea, având unele porţiuni acoperite şi pavate cu pietre sau scânduri.
    O schimbare ce poate fi socotită generală, în toate ţările Europei, cu deosebire de timp doar, este a sporirii, în
însemnătate, a arhitecturii civile în raport cu cea religioasă, pretutindeni unde elementul laic câştigă în bogăţie şi
putere.
Clădirile oraşelor Transilvaniei şi a celor mai multe din sud-estul Europei din perioada palierului unic (până în
sec. XV) erau, iarăşi îndeobşte, construite din material perisabil, mai ales lemn şi acoperite cu stuf sau paie,
uneori cu şindrilă. Nu era, fireşte, o situaţie generală deoarece existau chiar şi în secolele XIII-XIV, la Sibiu de
exemplu, sau la Caransebeş, în 1429, casa nobilului Bizerea era litică, dar şi casele de lemn erau foarte arătoase
şi bine înzestrate,  iar clădirile publice sau bisericile erau în majoritate construite din piatră. Case de piatră
particulare, proprietate a patriciatului  urban sunt pomenite la Cluj, la începutul secolului al XV-lea, de valoare
mare, dacă magistrul Iacob, cumpărătorul a dat în schimbul ei o vie şi o sumă de bani foarte mare.
Case de piatră mai sunt atestate în secolele XIV-XV, la Bistriţa, Alba Iulia, la Sibiu, în piaţa de grâne existând
şi o casă de piatră de închiriat (egnhus), care se va vinde la 1411, împreună cu o brutărie cu 1000 de florini şi
200 funzi.
Fie că erau din lemn, fie că erau din piatră, casele orăşeneşti  în general, din perioada prerenascentistă, erau
construite deseori adosate una celeilalte, pe parcele alungite de teren, cu un front îngust spre stradă, cu o trecere
strâmtă din stradă în curte iar planul era relativ simplu: o pivniţă, o cameră spre stradă, în spatele ei alta,
bucătăria, iar în spatele acesteia o a treia cameră spaţioasă, cămara, toate comunicând între ele, aspect pe care îl
întâlnim şi azi în satele ardelene şi la periferia oraşelor.  În secolul al XVI-lea o sensibilă schimbare se 
înregistrează nu numai în ceea ce priveşte materialul de construcţie ci şi în mărimea caselor patriciatului
orăşenesc, care devin mai trainice, mai încăpătoare, cu depozite de mărfuri, camere de locuit şi de primire având
unul şi chiar două sau trei etaje.
 Casele orăşeneşti, îndeplinind şi funcţia de atelier şi prăvălie, mai sunt diferenţiate şi în funcţie de meşteşugul
sau negoţul practicat de proprietar.Casa se compunea dintr-o sală mare (palota seu saal) cu funcţie alternativă: 
prăvălie sau atelier ziua, cameră comună şi de dormit pentru o parte a familiei noaptea; ziua obloanele dinspre
stradă se deschideau pentru a putea fi văzută, jos „marfa” expusă spre vânzare de meşteşugar, sus podiumul
pentru lucru, trecătorul putând să vadă în acelaşi timp atât „marfa” cât şi „fabricarea” ei. Seara obloanele se
trăgeau ; într-un colţ erau aşezate uneltele de lucru şi produsele, iar restul camerei era folosit pentru masa de
seară şi dormit. Acest tip „clasic” de casă cunoştea numeroase variante, de multe ori specialitatea meşteşugului
pretinzând instalaţii speciale, ca de exemplu în cazul fierarului sau potcovarului, care aveau nevoie de cuptor şi
forjă, brutarul şi olarul aveau nevoie de cuptoare pentru pâine sau pentru ars vasele, măcelarul avea nevoie în
curte de grajduri şi staule, ş.a.m.d. În aceste cazuri spaţiul de lucru este separat de spaţiul de locuit. În cazul
meşteşugarilor care permit diviziunea muncii (ţesut, croitorie, pielărie, orfevrărie etc.), o parte din fazele de
lucru până la finisarea produselor putea fi realizată în alte camere.
Interioarele caselor orăşeneşti erau tapetate, chiar şi ale celor mai modeste, iar ale celor mai înstărite erau
împodobite şi cu covoare, încă din jurul anului 1500. La început erau tapete din import la preţuri destul de mari,
mai târziu confecţionate în oraşele transilvane, mai ieftine. Gravuri şi picturi murale se adaugă celorlalte
îmfrumuseţări.
  În ceea ce priveşte structura oraşelor, cănd datorită aglomerării din vatra veche extinderea oraşului s-a impus
cu necesitate, fie spre zidurile înconjurătoare, fie în afara acestora, în „suburbiae”, dezvoltarea păstrează de
obicei planul oraşului  vechi, radiar - concentric sau circular, o prelungire a planului iniţial, o creştere 
omotetică, în etape succesive, evitându-se, astfel, depărtarea de centru.
Acum fenomenul  creierii de suburbii se reînoieşte într-un alt ciclu superior, în jurul zidurilor oraşului şi peste
apa ce uda oraşul cînd aceasta mărginea la rîndul ei zidurile oraşului, aici născîndu-se mici aglomerări care
făceau parte, din punct de vedere economic, din oraş, chiar dacă din punct de vedere social-juridic erau socotite,
de regulă, „fuori le mura” (extra murum, foris burgus).
      Părinţii urbanismului, arhitecţii, teoreticienii italieni din secolele XV-XVI, Alberti, Giorgio Martini, unii
dintre aceştia, cum este cazul unui membru al familiei italiene de Spazio, pe nume Martin, care a supravegheat,
pe la 1547, refacerea fortificaţiilor oraşului Oradea, au fost preocupaţi de ceea ce se numeşte
„decompartimentarea” urbanistică, legătura între mini-elementele celulare de bază (casele particulare) şi maxi-
elementele principale (construcţiile de folosinţă obştească, bisericile, casele sfatului, şcolile, spitalele, etc). Iar
în cadrul fiecărei categorii de elemente, au fost preocupaţi de raportul dintre componente într-o relaţie
sintagmatică diversitatea, relaţia cu reţeaua stradală, cu piaţa centrală, toate impuse de viaţa cotidiană şi de
rânduielile sociale ale vremii, de tradiţii, de unele aspecte de caracter rural, transferate în oraşe.  Densitatea
reţelei stradale în oraşele unde se cunoaşte, măcar cu aproximaţie, Braşov, Sibiu, Bistriţa, Cluj, Oradea etc. era
între 20% - 28% faţă de suprafaţa totală construită.
  În unele oraşe (Bistriţa, Sibiu, Braşov)  se construiesc, acum, case cu galerii boltite, deschise la stradă, în
scopul ca oamenii să poată  circula  şi târgui şi pe timp nefavorabil. Străzile sau uliţele purtau unele nume
proprii, altele derivate din anumite particularităţi. În Clujul medieval erau, Uliţa podului din afara zidurilor
(Pontis extra muros, str.Horea de azi), Uliţa Lungă dinăuntrul zidurilor (Langa platea ascendendo intra muros),
Uliţa Mijlocie  (Media platea ascendendo), Uliţa Regelui (Platea regis), Uliţa Lupilor (Luporum ascendendo),
Uliţa Sibiului (Zeben Weza), Uliţa Olarilor (Fazakas  weza), Uliţa Cărbunelui  (Zena Weza).
Urbanistica oraşului Oradea poate fi reconstituită după numele străzilor pomenite rând pe rând între secolele
XIII-XVI. Vreo 30 de uliţe sunt pomenite în acest interval de timp, într-o suită ascendentă, două în secolul al
XIII-lea, 12 în secolul al XIV-lea, una în secolul al XV-lea şi 15 în secolul al XVI-lea.
Dintr-un registru de dări din ultimul pătrar al secolului al XV-lea, se poate cunoaşte exact planul oraşului
Braşov din acea vreme, cvartalele şi uliţele fiecăruia dintre acestea. Cele patru cvartale erau străbătute de
numeroase străzi ce mergeau paralel sau radiar din centrul oraşului până la zidurile acestuia, multe prelugindu-
se şi în afara zidurilor.
Tot din registrele de dări se cunoaşte că oraşul Bistriţa avea tot patru cvartale, fără nume propriu însă. Ca număr
de străzi se situa în urma Braşovului, Clujului, Oradei, Sibiului şi Timişoarei fiind mai mic decât acestea. Chiar
şi în oraşul Dej sunt pomenite şase uliţe în secolele XV-XVI: Uliţa Morii, Uliţa Butnarilor, Uliţa Cizmarilor,
Dealul Rozelor, Uliţa Capătul Dealului Rozelor, Uliţa Căruţaşilor. Caransebeşul avea la sfârşitul secolului al
XV-lea şi începutul celui următor, o piaţă centrală (theatrum civitatis) şi mai multe străzi (vici civitatis), care
duceau spre valul oraşului (vallum civitatis).
Se înscriu astfel şi oraşele mai de seamă ale Transilvaniei, „oraşele libere regeşti” în urbanistica marilor oraşe
din centrul şi apusul Europei prin planurile lor, prin dezvoltarea lor între ziduri şi în afara acestora.  Din punct de
vedere  funcţional, îndesirea gospodăriilor a provocat numeroase greutăţi, lipsa grădinilor sau reducerea foarte
mult a acestora, nerespectarea aliniamentelor rectilinii pe distanţe mari, demolarea şi strămutarea unor
construcţii, folosirea  în comun a unor terenuri, reducerea intervalurilor între construcţii şi ca urmare suprafaţa
mică a curţilor, lipsa luminii, frecvenţa incendiilor, epidemiilor, greutăţi în circulaţia carelor şi căruţelor, etc.
Păstrându-şi încă, într-o oarecare măsură caracterul agrar, oraşele stăpâneau terenuri agricole plantate cu vii,
pomi fructiferi, legume sau păşuni  pentru animale, ocoalele lor ocupând întinderi destul de mari datorită
îndeletnicirilor semiagricole sau agricole pe care  locuitorii le mai practicau. Străzile în majoritatea cazurilor
înguste, prăfoase pe timp de secetă, nevoioase în timp de ploaie, troienite iarna, în majoritate neprelite sau
nepietruite la început, apoi, treptat pietruite cu bolovani sau podite cu bârne sau scânduri, împroşcau noroi sau 
făceau un zgomot puternic la trecerea căruţelor. Gunoaiele, abandonate pe margini sau la colţuri cu săptămânile
răspândeau mirosuri neplăcute şi nu de puţine ori epidemii care făceau ca şi incendiile ravagii.

CLASIFICAREA METODELOR DE INSTRUIRE UTILIZATE ÎN PREDAREA-ÎNVĂŢAREA

ISTORIEI

In cadrul unui sistem de instruire, metodologia didactica trebuie sa fie consonanta cu toate modificarile si
transformarile survenite in ceea ce priveste finalitatile educatiei, continuturile invatamantului, noile cerinte ale
elevilor si societatii. Metodologia se cere a fi supla si permisiva la dinamica schimbarilor care au loc in
componentele procesului instructive-educativ. Calitatea unei tehnologii este data de flexibilitatea si deschiderea
ei fata de situatiile si exigentele noi, complexe ale invatamantului contemporan. O metoda nu este buna sau rea
in sine, ci prin raportarea ei la situatia didactica respective, criteriul oportunitatii sau adecvarii la o anumita
realitate fiind cel care o poate face mai mult sau mai putin eficienta. In acelasi timp, nu numai adecvarea
externa constituie un indicator al pertinentei metodei, ci si congruenta secventelor care o compun, precum si
alternanta, succesivitatea artificiilor metodologice, calitatea coordonarii si articularii intre metode, intre un
procedeu si o metoda.

Termenul de metodă derivă din cuvântul grecesc methodos, care înseamnă drum, cale, în vederea atingerii unui
scop, un ansamblu necesar de procedee adecvate realizării învăţării. Metoda de învăţământ este un plan de
acţiune, un anumit mod de a proceda pentru a plasa elevul într-o situaţie de învăţare. Metodele indică procedee
selecţionate pentru asimilarea cunoştinţelor de către elevi şi pentru stimularea creativităţii. O metodă
pedagogică se caracterizează prin: caracter polifuncţional şi funcţie specifică. Metodologia didactică cuprinde
teoria şi ansamblul metodelor şi procedeelor utilizate în procesul de învăţământ, având în vedere natura,
funcţiile, locul şi clasificarea metodelor pedagogice, principiile aplicării lor în procesul didactic. Lecţiile în
general şi lecţiile de istorie în special prezintă realităţi diferite de învăţare de la caz al caz, astfel încât crearea
situaţiilor optime de învăţare ridică din partea profesorului problema alegerii metodelor cele mai eficiente de
realizare a obiectivelor şi competenţelor stabilite prin programa şcolară la conţinuturi şi noţiuni, concepte.
Pedagogul român Ioan Cerghit a realizat o clasificare a procedeelor didactice, care are la bază funcţiile
pedagogice în raport de care este definit procedeul didactic:
-          procedee de comunicare;
-          de descoperire sau euristice;
-          de esenţializare a conţinuturilor;
-          de exersare (de formare a priceperilor şi derpinderilor);
-          de dirijare şi sprijinire a învăţăturii;
-          de demonstraţie;
-          de stimulare a învăţării;
-          de valorificare educativă;
-          de întărire a învăţării;
-          de evaluare şi autoevaluare;
-          de întrebuinţare a metodelor didactice.
Există situaţii în care metoda devine procedeu iar procedeul, metodă didactică. Metodele didactice se
diferenţiază prin funcţii specifice:
-          funcţia cognitivă, de dirijare şi organizare a cunoaşterii, ca funcţie operaţională (instrumentală), care
asigură legătura între elev şi conţinuturi, între obiective şi rezultate, antrenând elevul într-o tehnică de execuţie;
-          funcţia normativă de optimizare, de a  arăta cum trebuie să procedeze profesorul pentru ca elevii să
obţină rezultatele cele mai bune;
-          funcţia motivaţională,  prin care este stimulată curiozitatea elevilor şi, treptat, interesul pentru a cunoaşte
noţiuni, concepte, conţinuturi, modalităţi de rezolvare a acestora;
-          funcţia formativ-educativă, prin care sunt exersate şi dezvoltate procesele psihice şi căile de formare şi
exersare a capacităţilor intelectuale, afective.
Există dispute între profesorii de istorie, unii fiind tributari metodelor clasice iar alţii fiind fascinaţi de metodele
activ-participative. Conţinuturile istoriei pot fi însuşite atât prin metode moderne, cât şi prin metode
tradiţionale, clasice. Utilizarea numai a metodelor moderne nu este posibilă, deoarece multe conţinuturi nu se
pretează decât la metode tradiţionale. Dar lecţia de istorie este realizată întotdeauna sau aproape întotdeauna
prin îmbinarea metodelor clasice cu cele moderne.  Calitatea metodologica este un aspect ce tine de
oportunitate, dozaj, combinatorica intre metode sau ipostaze ale metodelor; este o chestiune de articulare
calitativa si mai putin de preeminenta ori extensiune a unei metode in dauna alteia. A spune aprioric ca o
metoda este mai buna decat alta( sau ca o metoda este de dorit ), fara a tine cont de contextul in care metoda
respectiva este eficienta, constituie o afirmatie hazardata si chiar lipsita de sens.
Metodologia de instruire trebuie sa respecte o serie de exigente si cerinte:
- punerea in practica a noi metode si procedee de instruire care sa solutioneze adecvat noile situatii de invatare;
dezvoltarea in „cantitate”a metodologiei, prin adaptarea si integrarea unor metode nespecifice, din alte spatii
problematice, dar care pot rezolva satisfacator unele cerinte(de pilda, folosirea in invatamant a brainstorming-
ului, care este la origine o metoda de dezvoltare a creativitatii); crestarea cantitativa a metodelor  nu este insa
solutia cea mai fericita;
- folosirea pe scara mai larga a unor metode activ participative, prin activizarea structurilor cognitive si
operatorii ale elevilor si prin apelarea la metode pasive numai cand este nevoie; maximizarea dimensiunii active
a metodelor si minimalizarea efectelor pasive ale acestora; fructificarea dimensiunii si aspectelor „calitative” ale
metodei; extinderea utilizarii unor combinatii si ansambluri metodologice prin alternari ale unor caracteristici(in
planurile activitate-pasivitate, abstractizare-concretizare, algoritmicitate-euristicitate, etc), si nu prin dominanta
metodologica; renuntarea la o metoda dominanta in favoarea varietatii si flexibilitatii metodologice, care sa vina
in intampinarea nevoilor diverse ale elevilor si care sa fie adecvate permanent la noile situatii de invatare;
- instrumentalizarea optima a metodologiei prin integrarea unor mijloace de invatamant adecvate care au un
aport autentic in eficientizarea predarii-invatarii; nu este vorba de o simpla adaugare a unui mijloc de
invatamant, oricat de sofisticat ar fi el, ci de o redimensionare, o pregatire a acestuia in perspectiva
metodologica; extinderea folosirii unor metode care solicita componentele relationale ale activitatii didactice,
respectiv aspectul comunicational pe axa profesor-elevi sau pe directia elevi-elevi; intarirea dreptului elevului
de a invata prin participare, alaturi de altii; accentuarea tendintei formativ educative  a metodelor didactice;
extinderea metodelor de cautare si identificare ale cunostintelor, si nu transmitere a lor pe cont propriu,
cultivarea metodelor de autoinstructie si autoeducatie permanente; promovarea unor metode care ii ajuta efectiv
pe elevi in sensul dorit; adecvarea metodelor la realitatea existenta, „pragmatizarea” metodologiei.
 

CLASIFICAREA METODELOR DE PREDARE-ÎNVĂŢARE A ISTORIEI:

1. Metode tradiţionale(clasice) cum ar fi:

-expunerea, prelegerea,
- povestirea;
-conversatia euristica;
-observarea;
- explicaţia;
-demonstratia;
-exercitiul;
- descrierea;
-lucrul cu manualul.

2. Metode moderne, de data mai recenta, cum ar fi:

-algoritmizarea;
-problematizarea’
-modelarea;
-metoda cazului;
- metoda jocului;
-jocul de rol;
-invatarea pe simulatoare;
-metoda proiectului;
- instruirea programata;
- metode de stimulare a creativitatii (brainstorming-ul);
- turul galeriei;
- pălăriile gânditoare;
- harta conceptuală.
După gradul de participare a elevilor la propria instruire, în cadrul lecţiilor de istorie:
-          metode pasive centrate pe ascultarea pasivă şi memoria reproductivă;
-          metode activ-participative.
 După modul de prezentare a conţinutului:
-          metode verbale bazate pe cuvântul rostit sau scris;
-          metode intuitive, bazate pe observarea realităţii sau substituirea acesteia.
După demersul cunoaşterii:
-          metode algoritmice, bazate pe segmente instrucţionale stabile, construite anterior (softuri educaţionale);
-          metode euristice, focalizate pe demersuri de cunoaştere şi de rezolvare de probleme.
   După procesul psihic antrenat şi stimulat:
-          metode de memorare (reproducere, recunoaştere);
-          metode bazate pe gândire şi imaginaţie;
-          metode bazate pe aplicarea cunoştinţelor (inclusiv cele provenite de la alte discipline).
După forma de organizare a activităţii:
-          metode individuale;
-          metode de predare-învăţare pe grupe;
-          metode frontale, cu întreaga clasă.
După funcţia didactică principală:
-          metode de predare;
-          metode de învăţare;
-          metode de fixare şi consolidare a cunoştinţelor;
-          metode de sistematizare a cunoştinţelor.
 

METODE CLASICE, TRADIŢIONALE DE PREDARE A DISCPLINEI   ISTORIE

Expunerea consta in prezentarea de catre profesor a unor cunostinte noi, pe cale orala, in structuri bine
inchegate, ceea ce garanteaza o eficienta sporita, prin transmiterea unui volum mare de informatii intr-o unitate
de timp determinate. In functie de natura şi amploarea deducţiilor si argumentelor desfasurate, de stilul
discursive si de concretetea limbajului folosit, expunerea cunoaste mai multe variante: povestirea, explicatia,
prelegerea, expunerea universitara, expunerea cu oponent. Este o metodă prin care se ordonează dialectic
probleme complexe, idei, concepte care pot fi cunoscute pe baza experienţei intelectuale a elevilor.
Comunicarea este indirectă, de la profesor la elev, datorită rolului principal pe care dascălul care prezintă
informaţiile oral şi neindividualizării predării-învăţării. Feedbackul din partea elevilor, în acest caz este slab.
Expunerea cunoaşte mai multe variante: povestirea, explicaţia, descrierea şi prelegerea.
Metodologia expunerii, în lecţiile de istorie, cuprinde mai multe momente(etape): pregătirea expunerii,
expunerea propriu-zisă, precum şi procedee de receptare şi valorificare a expunerii. Pregătirea expunerii
cuprinde: stabilirea obiectivelor în funcţie de particularităţile elevilor, alegerea subiectului, stabilirea
bibliografiei, stabilirea planului expunerii, alegerea strategiei de prezentare. Când se porneşte de la exemple
concrete spre abstract, strategia didactică este inductivă. Când se porneşte de la ipoteze, strategia este deductivă,
deoarece ipotezele se demonstrează prin exemple din realitate. Alegerea procedeelor utilizate în realizarea
expunerii depinde de capacităţile profesorului, limbaj, intonaţie, dicţie, viteza vorbirii. Dintre procedeele cele
mai des folosite în predarea istoriei, menţionăm:
a). explicaţia – sunt prezentate cauzele şi consecinţele evenimentelor şi fenomenelor istorice;
b) dialogul retoric, când profesorul întreabă (ex: Care este drumul urmat de armat lui Hannibal?Care sunt
evoluţile culturale în Renaştere etc);
c) analogia, când sunt prezentate elemente specifice unor evenimente istorice asemănătoare. Analogia poate
viza cauze, evoluţii, consecinţe, noţiuni, concepte etc.
d) sinteza (ex: sinteza cauzelor Reformei protestante);
e) demonstraţia, când profesorul demonstrează consecinţele marilor descoperiri geografice, consecinţele
revoluţiei europene din 1848-1849 etc.;
f) studiul de caz (ex: reforma protestantă în Transilvania, mitul bunului sălbatic etc.)
g) utilizarea unor mijloace moderne de învăţământ: calculator, videoproiector, prezentări în power -point
etc.
h) memorarea de către profesor a conţinutului expunerii şi exersarea modului de expunere.
Expunerea propriu-zisă a conţinuturilor lecţiei de istorie se referă la
-comunicarea subiectului lecţiei,
- distribuirea de copii cu planul sau cu textul expunerii elevilor; distribuirea de desene, hărţi, referitoare la
subiectul expunerii;
- scrierea planului expunerii pe tablă sau prezentarea orală a acestuia de către profesor;
- comunicarea conţinuturilor, motivaţia alegerii conţinuturilor din lecţie pentru folosirea expunerii;
- solicitarea unor întrebări din partea elevilor;
- formularea de întrebări de către elevi despre subiect, cauze, conţinuturi, etape ale proceselor istorice,
caracteristici etc.
Profesorul formulează răspunsurile la întrebările elevilor în mod sistematic, clar, precis, logic. Elevii îşi iau
notiţe în clasă, în timpul audierii expunerii profesorului. Informaţiile care sunt prezentate pe baza expunerii
trebuie să fie adecvate vârstei şi nivelului de cunoştinţe al elevilor. Recomandările didacticii moderne solicită
profesorului de istorie să realizeze la clasă o expunere interactivă, prin care elevii sunt  determinaţi să se
implice, fie individual, fie în grupe, în activitatea de predare – învăţare. Expunerea în lecţiile de istorie
determină interacţiuni complexe profesor-elevi, elevi-elevi, devenind dezbatere atunci când elevii întreabă.
Expunerea – monolog are eficienţă minimă în procesul predării istoriei.
Povestirea este o naratiune simpla, intr-un limbaj expresiv, folosita cu precadere la clasele mici. Constă în
nararea unor fapte sau întâmplări istorice, respectând ordinea în timp şi spaţiu a evenimentelor autentice sau
imaginare. Prin ornamentarea discursului cu figuri de limbaj se realizeaza o participare afectiva a elevilor, se
stimuleaza imaginatia, se antreneaza noi motivatii si disponibilitati de invatare. Cu acest prilej, se pun in
miscare operatii logice mai complicate precum inductia, deductia, comparatia, sinteza, analiza, analogia.
Accentul cade, totusi, pe receptare si mai putin pe interpretarea cunoştinţelor. Povestirea implică cuvinte
„meşteşugite”, ton adecvat, accentuarea unor cuvinte şi expresii pentru stimularea imaginaţiei elevilor. Există
o artă a povestirii care cere exerciţiu, talent, cunoştinţe despre metodologia povestirii etc. Povestirea poate fi
însoţită de imagini, documente istorice, hărţi, tablouri etc., care o fac să fie urmărită de elevi cu emoţie,
încordare, participare intensă etc. Modernizarea acestei metode presupune implicarea elevului în actul
povestirii, prin solicitarea acestuia în urma citirii unui text istoric, în urma unei excursii sau în urma vizionării
unui film istoric, tablou, de a povesti cele ce a văzut şi a înţeles.
Descrierea urmăreşte evidenţierea părţilor componente sau caracteristicilor unui obiect sau fenomen, de cele
mai multe ori în prezenţa obiectului descris. Este o formă a expunerii, prin care sunt prezentate caracteristici,
trăsături, detalii ale unui obiect, sau eveniment istoric, consemnând rezultatele observaţiilor vizuale sub formă
de reprezentări ale obiectelor, proceselor şi fenomenelor istorice. Descrierea presupune proiectarea unei situaţii
de învăţare (întrebări, sarcini de lucru pentru elevi etc.). Este importantă descrierea corectă şi descifrarea
sensului imaginilor, a semnificaţiei şi utilităţii obiectelor istorice, arheologice etc., formularea unor întrebări
referitoare la descriere, evaluarea rezultatelor elevilor. Foarte utilă, în cadrul descrierii, este  observaţia directă
dar şi comparaţia, prin care sunt subliniate asemănări şi deosebiri între obiecte istorice, evenimente istorice,
unelte, arme, ceramică, haine, locuinţe etc.
Prezentarea descrierilor istoricilor antici şi medievali, a unor călători din diferite epoci istorice accentuează
interesul pentru istorie, dezvoltă imaginaţia, capacitatea de analiză şi sinteză. În lecţiile de istorie, descrierile
vizează atingerea unor obiective afective dar şi operaţionale. Durata descrierii trebuie adecvată obiectivului
operaţional de realizat.
            Explicaţia constă în clarificarea unui  concept, adevăr ştiinţific, pe baza unui şir de
argumentaţii.  Obiectul explicaţiei (un concept, un fenomen, un principiu, o lege, o regulă) este prezentat astfel
încât să devină inteligibil pentru elevi. La baza prezentării poate sta fie un demers inductiv (un fapt particular
este explicat prin trimitere la general, la lege) fie un demers deductiv (se pleacă de la un principiu, o lege şi se
analizează cauzele, premizele, consecinţele, aplicaţiile). Explicaţia se bazează pe conţinutul ştiinţific al lecţiilor,
care trebuie prezentat într-o succesiune logică, pe baza unei scheme la tablă, care în esenţă cuprinde ideile
principale ale lecţiei. Explicaţiile necesare înţelegerii conceptelor istorice şi explicaţiile cauzale sunt cele mai
importante. Explicaţia poate fi inductivă, deductivă, analogică, pe baza realităţii istorice.
            Tehnica luării notiţelor presupune: capacitatea profesorului de a esenţializa conţinuturile, folosind o
schemă adecvată pe tablă; redarea noţiunilor istorice notate pe caiet, prin expresii concise, punctate; evitarea
prescurtărilor; evitarea ideii de a scrie cuvânt cu cuvânt prelegerea în caiet (a lecţiei expuse de profesor);
formularea de concluzii parţiale pentru fiecare noţiune istorică sau secvenţă a lecţiei şi formularea de concluzii
generale în partea finală a lecţiei. Notiţele dezordonate, cu prescurtări, fără o logică a secvenţelor lecţiei, pun în
evidenţă stilul dezordonat de predare al profesorului, incapacitatea acestuia de a realiza obiectivele stabilite de
programă prin predarea istoriei în şcoală.

Munca în grup

Munca în grup este p metodă de învăţământ care presupune cooperarea şi activitatea comună în rezolvarea unor
sarcini de instruire. Această metodă valorifică avantajele muncii şcolare  şi extraşcolare în grup. Munca în grup
este orientată mai ales spre aspectul social al învăţării, urmărind dezvoltarea comportamentului social al
elevului. Această metodă poate fi utilizată cu succes atât în clasă, în cadrul activităţilor educative formale, cât şi
în afara acesteia, în cadrul activităţilor educative nonformale. Cercetările de psihologie, pedagogie şi sociologia
educaţiei au evidenţiat productivitatea mai mare a elevilor care lucrează în grup. Cea mai mare eficienţă o au
grupele de lucru formate din 4-6 elevi.

            De obicei, munca în grup este proiectată, organizată, condusă şi evaluată de cadrul didactic, conform
următoarelor etape metodice:
-          analiza temei şi a sarcinilor de instruire sau autoinstruire;
-          împărţirea sarcinilor pe membrii grupului;
-          documentarea asupra temelor şi aspectelor de interes prin cercetarea diferitelor surse;
-          emiterea unor ipoteze şi opinii asupra rezultatelor probabile;
-          consemnarea rezultatelor obţinute;
-          interpretarea rezultatelor obţinute;
-          întocmirea referatului final; aprecierea şi evaluarea rezultatelor.
Interacţiune de grup stimulează efortul şi productivitatea individului şi este importantă pentru autodescoperirea
propriilor capacităţi şi limite, pentru autoevaluare. Există o dinamică intergrupală cu influenţe favorabile în
planul personalităţii, iar subiecţii care lucrează în echipă sunt capabili să aplice şi să sintetizeze cunoştinţele în
moduri variate şi complexe, învăţând în acelaşI timp mai temeinic decât în cazul lucrului individual. În acest fel
se dezvoltă capacităţile elevilor de a lucra împreună ce se constituie într-o componentă importantă pentru viaţă
şi pentru activitatea lor profesională viitoare.
Avantajele interacţiunii:
-          în condiţiile îndeplinirii unor sarcini simple, activitatea de grup este stimulativă, generând un
comportament contagios şi o strădanie competitivă; în rezolvarea sarcinilor complexe, rezolvarea de probleme,
obţinerea soluţiei corecte e facilitată de emiterea de ipoteze multiple şi variate; (D. Ausubel, 1981)
-         stimulează efortul şi productivitatea individului;
-          este importantă pentru autodescoperirea propriilor capacităţi şi limite, pentru autoevaluare; (D.
Ausubel);
-          există o dinamică intergrupală cu influenţe favorabile în planul personalităţii;
-          subiecţii care lucrează în echipă sunt capabili să aplice şi să sintetizeze cunoştinţele în moduri variate şi
complexe, învăţând în acelaşi timp mai temeinic decât în cazul lucrului individual;
-         dezvoltă capacităţile elevilor de a lucra împreună - componentă importantă pentru viaţă şi pentru
activitatea lor profesională viitoare.(Johnson şi Johnson, 1983);
-          dezvoltă inteligenţele multiple, capacităţi specifice inteligenţei lingvistice (ce implică sensibilitatea de a
vorbi şi de a scrie; include abilitatea de a folosi efectiv limba pentru a se exprima retoric, poetic şi pentru a-şi
aminti informaţiile), inteligenţei logice-matematice (ce constă în capacitatea de a analiza logic problemele, de a
realiza operaţii matematice şi de a investiga ştiinţific sarcinile, de a face deducţii), inteligenţa spaţială  (care se
referă la capacitatea, potenţialul de a recunoaşte şi a folosi patternurile spaţiului; capacitatea de a crea
reprezentări nu doar vizuale), inteligenţa interpersonală (capa-citatea de a înţelege intenţiile, motivaţiile,
dorinţele celorlalţi, creând oportunităţi în munca colectivă), inteligenţa intrapersonală (capacitatea de
autoînţelegere, autoapreciere corectă a propriilor sentimente, motivaţii, temeri), inteligenţa naturalistă (care face
omul capabil să recunoască, să clasifice şi să se inspire din mediul înconjurător), inteligenţa morală (preocupată
de reguli, comportament, atitudini) – Gardner H. – 1993.
METODE MODERNE DE PREDARE A ISTORIEI ÎN ŞCOALĂ (METODE ACTIV-
PARTICIPATIVE)

Noile  cerinţe ale demersului educational impun restructurarea lectiei de istorie în directia folosirii mai
frecvente a metodelor interactive de predare -învatare. Ele schimba rolul profesorului în clasa, el devenind
moderator al unei dezbateri de idei si probleme, sustinator al motivatiei si interesului elevilor pentru istorie,
ghid al elevilor în procesul de dobândire de noi competente, deprinderi si cunostinte. Odata cu deplasarea
accentului de la profesor la elev, noile metode îi stimuleaza pe elevi sa înteleaga mai bine logica fenomenelor si
faptelor istorice, stimuleza formarea de opinii personale argumentate, încurajeaza munca individuala dar si
spiritul de echipa, contribuie la formarea de deprinderi si atitudini durabile. Prezentam, în continuare patru
dintre metodele interactive care sunt folosite în cadrul orelor de istorie. Modernizarea metodelor didactice
constituie un proces ce contribuie la creşterea eficienţei actului educaţional. Dezvoltarea  gândirii critice la orele
de Istorie se realizează prin utilizarea cu precădere a unor strategii activ- participative. 

1. ANCHETA ISTORICĂ

Ancheta istorică se poate constitui într-o metoda modernă de învăţare a istoriei, elevii devenind actori activi ai
predării-învăţării istoriei. Această metodă constă în culegerea de informaţii, aplicarea unor sondaje martorilor
care au trăit sau trăiesc anumite evenimente, urmată de prelucrarea acestor informaţii. O astfel de anchetă poate
fi realizată pentru înţelegerea unor teme cum ar fi participarea României la cel de-al doilea război mondial,
procesul de sovietizare a României, caracteristicile regimului comunist şi desfăsurarea evenimentelor din anul
1989.

          Pentru realizarea unei anchete istorice este recomandabil să se parcurgă următoarele etape:

-          parcurgerea etapei de proiectare în vederea precizării obiectivelor ;

-          stabilirea unei teme, pentru a putea explica elevilor ce trebuie să caute;

-          formarea grupelor de cercetare şi a sarcinilor concrete;

-          atenţionarea elevilor cu privire la tipul sursei – directă sau indirectă;

-          menţionarea faptului că acest tip de metodă poate fi realizată cu ajutorul unor aparate de înregistrare
audio- video, a fotografiilor;

-          stabilirea locului în care urmează să se desfăşoare ancheta istorică şi pe cine vizează – persoanele ţintă;

-          stabilirea unor procedee eficiente de lucru ;

-          în ce mod trebuie să arate produsele finale ale anchetei ;

-          stabilirea timpului de realizare şi a datei prezentării produsului final;

-          realizarea aprecierii finale, a importanţei activităşii desfăşurate, a contribuţiei fiecăruia, tragerea
concluziilor.

          Un dezavantaj acestei metode  este reprezentat de timpul destul de mare care presupune desfăşurarea
unei astfel de anchete.

          Utilizarea acestei metode de învăţare poate fi o cale de atragere a elevilor mai puţin participativi, de
punere în valoare a unor calităţi, precum şi de conferirea unui nou statut în cadrul colectivului, dar şi creşterea
încrederii în foţele proprii.Avantajul unei astfel de metode reafirmă opinia conform căreia creşterea capacităţii
de învăţare nu înseamnă exclusiv o creştere a volumului de cunoştinţe ci o extindere a perspectivei de observare
şi dezvoltarea abilităţilor de a face.un rol important îl are o astfel de metodă în cazul studierii istoriei locale,
pornind de la istoria familiei, a comunităţii.

2. TURUL GALERIEI

          Turul galeriei reprezintă o altă metodă de gândire critică care poate fi utilizată mai ales în lecţiile de
consolidare, sistematizare, evaluare a cunoştinţelor şi de şi deprinderilor, având la bază activitatea de grup.
Clasa poate fi împărţită în 4-5 grupuri a câte 3-5 elevi, formulându-se  pentru fiecare grupă  sarcinile de lucru.
În funcţie de volumul conţinutului ce trebuie recapitulat sau evaluat, sarcinile pot fi diferite sau aceleaşi pentru
fiecare grupă formată. Produsele activităţii elevilor se pot constitui în afişe, diagrame, desene, tabele sau
ciorchine. Ele sunt expuse pe pereţii sălii de clasă sau pe tablă, asemeni tablourilor dintr-o galerie. Elevii
examinează, discută şi apreciază fiecare produs al activităţii, putând face comentarii sau să dea calificative
diferitelor produse. Fiecare apreciere trebuie să fie însoţită de argumente. După ce toate grupele au văzut şi au
apreciat toate produsele, timp de circa 3 minute pentru fiecare produs, realizându-se astfel turul galeriei. Fiecare
grup îşi reexaminează fiecare produs, luând act de comentariile scrise de colegi. Fiecare grupă realizează un un
raport, făcând precizări cu privire la justeţea comentariilor primite, la ce au învăţat din această activitate. Acestă
metodă poate fi aplicată la unitatea de învăţare Marile religii. Elevii vor fi împărţiţi în 5 grupe având de rezolvat
următoarele probleme:

3. METODA CIORCHINELUI

            Ca o variantă a braistormingului, ciorchinele poate fi folosit ca metodă în cadrul orelor de istorie,

punând accent pe gândirea şi creativitatea elevilor. Metoda ciorchinelui este o tehnică didactică de dezvoltare a
spiritului critic, care stimulează gândirea divergentă, în vederea stabilirii de conexiuni şi (inter) relaţii între
idei, precum şi în vederea identificării unor idei noi, a unor sensuri şi semnificaţii originale cu privire la un
subiect sau o temă dată. Poate fi utilizată atât individual, cât şi în grup (caz în care elevii cunosc ideile colegilor
şi asociaţiile pe care le aceştia le fac). Utilizarea acestei tehnici presupune alcătuirea unui ciorchine de
idei/ciorchine grafic, ce evidenţiază, într-o reţea, conexiunile dintre ideile referitoare la o anumită temă
investigată.  Fiind o metodă care se bazează pe aspectul grafic, ciorchinele pune elevii în situaţia de a crea o
structură grafică, organizând informaţiile şi descoperind altele noi.Un rol important în cadrul acestei metode îl
poate avea şi studierea în paralel a unor documente sau descoperirea unor noi informaţii. Etapele realizării unui
ciorchine sunt următoarele:

-          anunţarea temei ce urmează să fie discutată;

-          scrierea unui cuvânt sau a unei propoziţii pe mijlocul tablei sau a caietului;

-          în jurul cuvântului central se scriu cuvintele spuse de elevi şi care au legătură cu tema în discuţie, când
există corespondenţă între cuvântul din centru şi un termen spus de elevi se trasează linii;

-          cuvintele se scriu într-o anumită perioadă de timp, anunţată în prealabil de profesor.

Pentru a crea un ciorchine eficient, trebuie respectate următoarele reguli:

-          se trece tot ceea cele trece prin minte fără a se emite judecăţi de valoare;

-          să fie trecute un număr mare de idei pentru ca în final să se facă o triere;

-          numărul mare de idei determină crearea unui număr mare de conexiuni .

      Metoda ciorchinelui este indicată la lecţiile recapitulative, când elevii au deja informaţiile pe care trebuie
doar să le organizeze după o schemă logică.

4. VARIANTE MODERNE ALE METODELOR EXPOZITIVE

    Ca variante noi ale metodelor expozitive menţionăm:

    - Prelegerea (expunerea) cu oponent: „oponentul” – un al doilea cadru didactic sau un cursant special
pregătit – intervine pe parcursul expunerii cu întrebări, aprecieri critice, sugerând auditoriului noi perspective în
abordarea temei. În acest sens, este necesară o regizare prealabilă a desfăşurării prelegerii.

    - Prelegerea în echipă: expunerea este realizată de o echipă de cadre didactice, fiecare analizând un anumit
aspect al temei şi completându-se reciproc.

    - Prelegerea-dezbatere: cadrul didactic expune ideile principale, apoi urmează o dezbatere în care cursanţii
analizează, exemplifică, aplică aceste idei în conformitate cu experienţa personală.

    - Conversaţia este o metodă care valorifică dialogul în vederea realizării obiectivelor procesului de

învăţământ.

    După funcţia didactică vizată cu prioritate, se desprind următoarele forme principale ale conversaţiei:

    - conversaţia de verificare (catihetică), în care întrebările sunt de tip reproductiv, vizând cunoştinţe predate şi
învăţate şi solicitând cu prioritate memoria;

    - conversaţia euristică, în care întrebările sunt de tip productiv, solicitând cu prioritate gândirea în prelucrarea
şi sistematizarea datelor cunoscute în vederea unor comparări, interpretări sau exprimări de opinii personale. Se
ajunge astfel la cunoştinţe noi, „descoperite” de elevi prin efort personal (etimologic: "evriskein", gr. = "a
descoperi"). Se mai numeşte şi conversaţie socratică; părintele ei fiind considerat filosoful grec Socrate.

    - Conversaţia de consolidare, prin care se urmăreşte repetarea şi sistematizarea cunoştinţelor.

            Formularea întrebărilor presupune respectarea următoarelor cerinţe: să fie formulate corect, simplu,

accesibil; să fie adresate întregii clase; să nu sugereze răspunsul; să fie gradate şi variate; să stimuleze operaţiile
gândirii, să declanşeze, pentru găsirea răspunsului, o activitate intelectuală cât mai intensă; să fie urmate de o
pauză suficientă pentru construirea răspunsului. Elevii trebuie solicitaţi şi îndrumaţi să adreseze şi ei întrebări
cadrului didactic sau colegilor.

    O altă categorie de cerinţe vizează răspunsurile. Acestea vor fi: corect formulate, din punct de vedere
ştiinţific, stilistic şi gramatical; complete; argumentate; sancţionate (confirmate) de cadrul didactic sau colegi.

    Metoda dezbaterilor. Considerată ca variantă a metodei conversaţiei, metoda dezbaterilor presupune luarea

în discuţie, de către un grup de cursanţi, a unei probleme, în condiţiile în care: cursanţii dispun de o pregătire în
domeniu; există un climat favorabil schimbului de opinii; profesorul are rolul de moderator.

            Dezbaterea este o metodă didactică din categoria metodelor de comunicare orală conversativă, orientată
în direcţia realizării unui schimb organizat de informaţii şi opinii, în scopul analizei şi tratării unor subiecte sau
teme de interes. Elevii pot deveni mediatori ai unui schimb de mesaje, dezvoltându-li-se capacitatea de a
coimunica, de a se exprima liber în cadrul grupului, de a-şi evidenţia cunoştinţele şi gândirea logică, prin apel
sistematic la argumentare şi contra-argumentare. Dezbaterea contribuie şi la stimularea schimbului de opinii
pe fond de controversă, la reflectarea individuală şi colectivă asupra argumentelor aduse în cadrul dezbaterii,
etc. Pentru maximizarea efectelor acestei metode, se impune existenţa la elevi a anumitor cunoştinţe, capacităţi
şi competenţe comune, valorificabile în plan pedagogic sub coordonarea cadrului didactic. Prin participarea la
dezbateri, elevii învaţă să îşi expună, argumenteze şi să îşi impună propriile opinii, să delibereze, să practice
forme nonviolente de confruntare, prin aceasta dezbaterea fiind şi un mijloc de învăţare socială.  

    Problematizarea. Esenţa acestei metode constă în crearea, pe parcursul învăţării, a unor „situaţii-problemă”

şi rezolvarea acestora de către elevi care, pornind de la cunoştinţe anterior însuşite, ajung la adevăruri noi. Noile
cunoştinţe nu mai sunt astfel „predate” elevilor gata elaborate ci sunt obţinute prin efort propriu. Activitatea
profesorului este de a  crea situaţia- problemă, de a conduce activitatea de predare-învăţare pentru ca elevii să
clarifice esenţialul (problemă, teză), cum sunt obţinute concluziile, contradicţiile rezultate din formularea
întrebării-problemă. 

„Situaţia-problemă” este de obicei definită ca un conflict care se declanşează între datele vechi şi datele noi
pe care le primeşte elevul şi care par să le contrazică pe primele. Contradicţia poate apărea între teorie şi
aspectele practice, între general şi un caz particular, între experienţa emipirică şi cunoştinţele ştiinţifice etc. Se
creează astfel o stare de tensiune psihică, de nelămurire, de curiozitate care declanşează activitatea de
cunoaştere, de rezolvare a problemei, prin formulare de ipoteze, verificarea lor şi desprinderea unor concluzii.
Situaţia problematică are 3 componente: ansamblul datelor existente;  cerinţele prin care se indică ce trebuie
căutat, explicat, clarificat în condiţiile date; adevărul istoric este dependent de interacţiunile dintre cunoscut şi
necunoscut şi reprezintă esenţa problemei. Pentru rezolvarea problemei este necesar să punem la dispoziţia
elevilor material documentar, să creăm o situaţia care să-i permită: să aplice cunoştinţele istorice; să aleagă
dintr-un ansamblu de date pe acelea care sunt necesare rezolvării problemei; să rezolve dezacordul între
cunoştinţe insuficiente şi inaplicabilitatea practică a acestora; să sesizeze dinamica unor procese cu caracter
relativ static.

Instruirea prin problematizare se poate realiza la diferite nivele: expunerea problematizată de către profesor a

materialului de învăţat; crearea de către profesor a unei situaţii problemă şi rezolvarea ei de către elevi împreună
cu profesorul; Crearea de către profesor a unei situaţii problemă şi rezolvarea ei de către elevi în mod
independent; sesizarea şi rezolvarea problemei de către elevi.  Problematizarea este o metodă cu un înalt
potenţial formativ; ea contribuie la dezvoltarea operaţiilor gândirii, a capacităţilor creatoare, la cultivarea
motivaţiei intrinseci, la educarea independenţei şi autonomiei în activitatea intelectuală. Problematizarea poate
deveni un procedeu eficient de activare a elevilor în cadrul altor metode (expunere, demonstraţie) sau poate
căpăta o extindere mai mare în metoda studiului de caz (cazul este o problemă mai complexă).

    Lectura (studiul cărţii). În cazul acestei metode, sursa informaţiilor o reprezintă textul scris în primul rând
manualul, dar şi lucrări de specialitate, dicţionare, enciclopedii, reviste, culegeri ş.a. Elevii citesc cu intenţia de
a învăţa, dobândind astfel cunoştinţe prin efort personal. Utilizarea acestei metode presupune valorificarea unor
tehnici de lectură (cum ar fi: lectura rapidă, lectura activă, lectura explicativă, lectura selectivă) precum şi a
unor deprinderi şi obişnuinţe de stocare şi prelucrare a informaţiilor (ca deprinderea de a lua notiţe, a extrage
ideile principale, a alcătui o fişă, un conspect etc). Valoarea metodei constă în special în consolidarea acestor
tehnici de activitate intelectuală.

    Observarea sistematică şi independentă. Metoda presupune urmărirea, investigarea unor obiecte sau

fenomene în vederea obţinerii de informaţii despre acestea. Ca metodă de învăţământ, observarea este
intenţionată, organizată şi sistematică.

    Cerinţe în utilizarea acestei metode: existenţa unor obiective clare şi a unor sarcini concrete; asigurarea unui
caracter riguros şi sistematic (eşalonată în timp, pe perioade distincte, desfăşurată după un plan etc); antrenarea
cât mai multor analizatori în activitatea de observare; asigurarea unei atitudini active a elevilor pe parcursul
observării (efectuează analize, comparaţii, clasificări ş.a.); consemnarea riguroasă a rezultatelor (în caiete, fişe
etc.); prelucrarea şi interpretarea datelor observate; valorificarea informaţiilor obţinute în activităţi ulterioare.

            Demonstraţia. Această metodă constă în prezentarea, de către cadrul didactic, a unor obiecte sau
fenomene reale sau a unor substitute ale acestora, sau a unor acţiuni, operaţii ce urmează a fi învăţate şi
dirijarea, prin intermediul cuvântului, a perceperii acestora de către elevi. În felul acesta, se dobândesc noi
cunoştinţe, se confirmă adevăruri anterior însuşite sau se formează modelul intern al unei noi acţiuni. Prin
demonstraţie se asigură un suport concret senzorial în activitatea de cunoaştere, intuirea realităţii de către elevi
fiind dirijată prin cuvântul cadrului didactic. Metoda de învăţământ are deci un caracter intuitiv, ceea ce o
delimitează de demonstraţia logică, bazată pe raţionamente.

    În funcţie de materialul demonstrativ utilizat, metoda poate îmbrăca diferite forme: demonstraţia cu ajutorul
obiectelor naturale, întâlnită în special la ştiinţele naturii; demonstraţia cu ajutorul obiectelor tehnice
(dispozitive, aparate, utilaje) folosite la disciplinele tehnice în vederea înţelegerii structurii, principiilor
funcţionale sau utilizare a obiectelor tehnice; demonstraţia cu ajutorul materialelor grafice (planşe, hărţi,
diagrame etc.); demonstraţia cu ajutorul mijloacelor audio vizuale (filme, diapozitive etc.); demonstraţia cu
ajutorul desenului didactic, executat de cadrul didactic la tablă. Indiferent de forma aleasă, în utilizarea
demonstraţiei se cer respectate următoarele cerinţe de bază: alegerea unui material demonstrativ semnificativ,
reprezentativ şi accesibil; asigurarea receptării acestuia în bune condiţii de către întreaga clasă prin aşezarea
corespunzătoare a elevilor în clasă şi prin corecta poziţionare a cadrului didactic; Intuirea sistematică a
materialului demonstrativ, prin alternarea prezentării sintetice (întregul) cu cea analitică (pe părţi); activarea
elevilor pe parcursul demonstraţiei prin stimularea curiozităţii, distribuirea de sarcini de urmărit şi executat etc.

    Exerciţiul. Metoda se referă la executarea conştientă, sistematică şi repetată a unei acţiuni. În principal, prin
această metodă se urmăreşte învăţarea unor deprinderi, dar mai pot fi atinse şi alte obiective, cum ar fi
consolidarea cunoştinţelor sau stimularea unor capacităţi sau aptitudini. Exerciţiul are o sferă mare de
aplicabilitate, putând îmbrăca forme diferite în funcţie de obiectul de învăţământ la care este utilizat. Pornind de
la obiectivele urmărite, exerciţiile pot fi de mai multe tipuri: introductive, de bază, aplicative, de creaţie.
Eficienţa acestei metode este condiţionată de respectarea următoarelor cerinţe: pregătirea elevilor, sub aspect
teoretic şi motivaţional, pentru executarea acţiunii; explicarea şi demonstrarea corectă a acţiunii de executat, în
vederea formării modelului intern al acesteia; efectuarea repetată a acţiunii în situaţii cât mai variate; dozarea şi
gradarea exerciţiilor; creşterea progresivă a gradului de independenţă a elevilor pe parcursul exersării;
asigurarea unui control permanent, care să se transforme treptat în autocontrol.

    Metoda lucrărilor practice constă în efectuarea de către elevi a unor sarcini cu caracter aplicativ: de
proiectare, de execuţie, de fabricaţie, de reparaţie. Prin această metodă se realizează: învăţarea de priceperi şi
deprinderi; achiziţionarea unor strategii de rezolvare a unor probleme practice; consolidarea, aprofundarea şi
sistematizarea cunoştinţelor.   Raportat la metoda exerciţiului, activitatea elevilor are în acest caz un grad sporit
de complexitate şi de independenţă. Cerinţele de respectat sunt aceleaşi ca la metoda anterioară. În plus, se
recomandă: efectuarea unui instructaj (care să conţină şi prelucrarea normelor de protecţie a muncii);
organizarea riguroasă a muncii elevilor, prin indicarea sarcinilor şi a responsabilităţilor; diversificarea
modalităţilor de evaluare şi valorificare a rezultatelor (de exemplu, prin organizarea de expoziţii cu produsele
realizate).

    Metoda proiectelor. Această metodă se bazează pe anticiparea mentală şi efectuarea unor acţiuni complexe,
legate de o temă impusă sau aleasă de elevi. Activitatea elevilor se desfăşoară în mod independent, individual
sau în grup, într-un timp mai îndelungat (o săptămână, o lună etc.), presupune un efort de informare,
investigare, proiectare sau elaborare şi se soldează în final cu prezentarea unui produs finit (dispozitiv, model,
referat etc.), care va fi evaluat (de aceea, proiectul se întâlneşte şi ca metodă complementară de
evaluare). Printre avantajele acestei metode, menţionăm: posibilitatea unei abordări interdisciplinare a temei;
consolidarea şi valorificarea tehnicilor de activitate intelectuală (de adunare, prelucrare şi prezentare a
informaţiilor); stimularea iniţiativei şi independenţei elevilor în activităţi; dezvoltarea structurilor cognitive şi a
capacităţilor creatoare ale acestora.

       Metoda activităţii cu fişele este o metodă de învăţare care presupune utilizarea fişelor elaborate în
prealabil de către profesor, conţinând sarcini de lucru pe care elevii le rezolvă individual. Fişele pot
avea roluri  diverse: de suport în dobândirea de noi cunoştinţe, favorizând autoinstruirea; de control, de realizare
a conexiunii inverse; de tratare diferenţiată a elevilor, conţinând sarcini diferite pentru diferitele categorii de
elevi din clasă.

        Instruirea programată este o metodă multifuncţională, cuprinzând o înşiruire de algoritmi, dar şi de

probleme de rezolvat , în cadrul căreia conţinutul de învăţat este prezentat sub forma unui program. Elaborarea
acestui program se face în conformitate cu următoarele principii: principiul paşilor mici, ceea ce presupune
împărţirea materiei în secvenţe, unităţi, foarte simple şi accesibile; principiul progresului gradat – care vizează
ordonarea acestor secvenţe („paşi”) într-o succesiune gradată, parcurgerea unei secvenţe permiţând trecerea la
următoarea; principiul participării active a elevului: fiecare secvenţă conţine o temă de realizat, deci presupune
o atitudine activă din partea elevului; principiul întăririi imediate a răspunsului: elevul află, de fiecare dată,
dacă răspunsul său este corect şi numai după confirmarea corectitudinii răspunsului poate trece la „pasul”
următor. Se asigură astfel o permanentă conexiune inversă în actul învăţării; principiul respectării ritmului
individual de lucru: fiecare elev lucrează în mod independent, parcurgând programe în ritm propriu. Activitatea
este deci individualizată

    Există două tipuri fundamentale de programe:

    - programarea liniară (tip Skinner) – în care fiecare „pas” conţine: o cantitate redusă de informaţie de
predare, o sarcină de rezolvat, constând din construirea unui răspuns pe baza informaţiei primite şi indicarea
locului unde poate fi găsit răspunsul corect. Elevul elaborează răspunsul, îl compară cu cel corect şi în cazul
reuşitei trece la pasul următor. Dacă e greşit, se întoarce la informaţia iniţială şi reformulează răspunsul.
Programa se parcurge în următoarea înlănţuire a paşilor: 

    - programarea ramificată (tip Crowder), care ia în considerare şi posibilitatea unor eventuale erori.

Desfăşurarea activităţii de învăţare este următoarea: elevul primeşte o cantitate mai mare de informaţii decât în
cazul anterior, are o sarcină de rezolvat pentru care i se dau mai multe posibilităţi de răspuns; el trebuie să
aleagă pe cel considerat corect. Dacă alege răspunsul corect, poate trece la pasul următor. În condiţiile în care a
ales răspunsul eronat însă, este trimis la o secvenţă suplimentară, unde primeşte o informaţie suplimentară, care
îl ajută să-şi corecteze eroarea şi apoi revine la secvenţa iniţială, pentru a alege un nou răspuns. Dacă şi acesta
va fi eronat, va fi îndrumat spre o altă secvenţă suplimentară; dacă va fi corect, va putea parcurge secvenţa
următoare.

          Alegerea, din varietatea metodelor de învăţământ, pe cele considerate cele mai eficiente pentru o anumită
activitate didactică, este în exclusivitate rezultatul deciziei profesorului. În luarea acestei decizii, cadrul didactic
ţine seama de următoarele considerente: obiectivele pedagogice urmărite; specificul conţinutului de învăţat;
particularităţile elevilor; condiţiile materiale locale (mijloace de învăţământ, spaţiu şcolar etc.); timpul
disponibil; propriile sale competenţe pedagogice şi metodice. Alternarea metodelor de învăţământ,
diversificarea procedeelor didactice pe care acestea le includ constituie o expresie a creativităţii cadrului
didactic. 

5. ÎNVĂŢAREA PRIN DESCOPERIRE

             Este o metodă care favorizează modalităţile de participare activă şi interactivă a elevilor în procesul
didactic şi care constă în efectuarea de activităţi şi investigaţii proprii, independente (individuale sau colective),
orientate în direcţia cercetării, reconstrucţiei şi redescoperirii adevărurilor ştiinţifice şi a metodelor de elaborare
a acestora. Termenul de ”redescoperire” se utilizează deoarece elementele de conţinut sunt noi pentru elev, dar
ele au fost descifrate şi analizate în prealabil de ştiinţă. Un elev învaţă prin descoperire atunci când se află în
faţa unei probleme (pentru a cărei rezolvare nu cunoaşte nici o metodă), percepute ca o structură, când o
studiază profund, când imaginează variante de rezolvare, când o găseşte pe cea optimă, o aplică şi descoperă
soluţia (care reprezintă o nouă cunoştinţă, o corelaţie, o condiţionare, o regulă, o legitate, o metodă de lucru, un
procedeu, o tehnică etc.), prin actul de descoperire. Metoda permite învăţarea prin întrebări, respectiv învăţare
prin interogare şi descoperire, demersuri relevante în viaţa şcolară şi în viaţa cotidiană.

            Descoperirile de tip didactic nu sunt ”descoperiri pure”. În instrucţia şcolară are un loc un proces
de învăţare prin descoperire dirijată, în care profesorul îndrumă procesul de descoperire efectuat de elevi,
conform unui program care include şi unele puncte de sprijin, precum şi întrebări de dirijare şi întrebări cu rol
ajutător.  Rezultă că în învăţământ descoperirea nu este autentică, ea reprezentând, de fapt, o semidescoperire
sau o pseudodescoperire, întrucât intervenţia profesorului nu este şi nici nu trebuie să fie neglijabilă sau nulă.
Descoperirile didactice reprezintă, de fapt, redescoperiri, întrucât rezultatele descoperirilor realizate de elevi,
adevărurile la care aceştia ajung sunt noi doar pentru ei, ele fiind, în prealabil, descoperite şi verificate de către
oamenii de ştiinţă.

            Este metoda care se bazează pe investigaţia proprie a elevului, cu scopul de a dobândi cunoştinţe noi,
a descoperi adeseori adevărul istoric, cauzele, evoluţiile şi consecinţele evenimentelor istorice. Această metodă
oferă posibilitatea elevilor de a achiziţiona abilităţi, deprinderi, priceperi, prin efort propriu. Învăţarea prin
descoperire se bazează pe teste din manual, izvoare istorice sau alte surse, fotografii, hărţi istorice etc. Sarcinile
didactice stabilite de profesor trebuie să pună elevul în faţa unei activităţi de cunoaştere. Munca elevilor, în
aparenţă independentă, este dirijată de profesor, pas cu pas, în clasele gimnaziale şi în cele de liceu (mai puţin).
Conform acestei metode, elevii investighează, rezolvă, desfăşoară acţiuni în urma cărora rezultă: cunoştinţe noi,
deprinderi, priceperi şi capacităţi noi, însuşirea de roluri sociale. Cercetarea documentelor istorice oferă
posibilitatea cunoaşterii trecutului istoric prin activitatea directă a elevilor de cercetare, de sistematizare, de
sesizare a unor cauze ale evenimentelor istorice. Investigaţiile directe din sursele istorice sunt esenţiale pentru
realizarea învăţării, dezvoltă activitatea independentă.

6. DIAGRAMA VENN 

            Diagrama propusă de John Venn reprezintă un silogism vizual. Este o tehnică didactică modernă,
preluată din matematică, ce constă în realizarea unui organizator cognitiv format din două cercuri (sau ovale),
parţial suprapuse, în care sunt prezentate schematic şi critic asemănările şi deosebirile dintre două aspecte,
noţiuni, concepte. Este o metodă grafică pentru a compara procese, evenimente, personalităţi, evidenţiind
contrastele dintre anumite seturi de informaţii. Metoda poate fi utilizată în activităţile de învăţare sau la fixarea
cunoştinţelor, ca temă pentru acasă.  Este eficientă în formarea capacităţilor elevilor de a compara două
evenimente, procese, noţiuni istorice şi de a selecta asemănările dintre acestea. Diagrama Venn este formată din
2 cercuri care se suprapun. Elevii pot lucra individual, în perechi sau în echipă (învaţă prin colaborare).

1.      Fiecare elev completează cercurile cu informaţiile referitoare la problemele de comparat. În zona

suprapusă, notează asemănările (în clasă – activitate de învăţare; acasă – activitate de fixare).

2.      În perechi- fiecare elev completează un cerc, cu câte una din problemele de comparat, apoi le „suprapun”
şi realizează diagrama perechii, competând asemănările.

3.      Dacă se lucrează pe grupe, se afişează produsele grupelor care se analizează.

Diagramele Venn sunt utile dacă sunt afişate şi create pe tablă sau flip-chart, sau cu post-ituri, cartonaşe, table
magnetice. Sau pot fi realizate casete de text pe computer sau afişaj interactiv pe white-board. Codarea pe culori
ajută foarte mult. Diagramele Venn mai pot fi folosite ca bază pentru un joc de învăţare. 

7. BLENDED LEARNING (învăţare amestecată)/ Mixed-mode learning (învăţare mixtă)

          Este un tip de instruire care integrează metodele de învăţare ale didacticii tradiţionale  şi desfăşurarea

activităţilor faţă în faţă, cu metodele e-didacticii, în care învăţarea este bazată pe tehnologie/instruire digitală.
Sintagma blended learning se referă la faptul că învăţarea are loc în (sau într-o combinaţie de) medii online,
mobile sau în sala de clasă, iar cei care învaţă pot beneficia de experienţe de învăţare în clasa de elevi
tradiţională, combinate cu experienţe de învăţare în clasa virtuală. În statele din Europa Occidentală şi în SUA,
deja în clasele gimnaziale şi de liceu este utilizată metoda blended learning.

8. ÎNVĂŢAREA PRIN COOPERARE

Învăţarea prin cooperare presupune  organizarea, în funcţie de obiective operaţionale bine stabilite, a unor
activităţi colective, în care elevii lucrează împreună, în mod convergent, pentru a atinge scopuri
comune.Activitatea colectivă este fondată pe complementaritate  (elevii învaţă  nu unii alături de ceilalţi, ci unii
în relaţie şi împreună cu alţii), vizând dezvoltarea deprinderilor de comunicare interpersonală, a
interacţiunilor, competenţelor şi comportamentelor sociale ale elevilor. Metoda învăţării prin cooperare
reprezintă o variantă modernă a muncii în grup şi pune accent pe următoarele elemente:

-          greutatea sarcinilor şi responsabilitatea faţă de sarcini sunt egal şi echitabil împărţite între membrii
grupului;

-          se urmăreşte dezvoltarea spiritului de cooperare, de echipă, de într-ajutorare etc.

Metodologia învăţării prin cooperare

Aplicarea acestei metode presupune dinamism, etapele ei intercondiţionându-se în permanenţă:

-          realizarea de destructurări cognitive, etapă în care are loc dezbaterea sarcinilor, a ideilor, confruntarea
lor;

-          reflecţia şi tatonarea, realizate în colectiv;

-          realizarea de interacţiuni şi schimburi verbale între membrii grupului şi între aceştia şi profesor, în cadrul
unei dezbateri colective;

-          structurarea/construcţia colectivă a noii cunoaşteri în cadrul unei dezbateri colective şi a unui bilanţ
colectiv.

Avantajele învăţării prin cooperare

-          ambianţa este constructivă, de încredere şi întrajutorare reciprocă;

-          elevii se simt respectaţi, valorizaţi şi utili şi dobândesc încredere în forţele proprii pentru că toţi participă
la luarea deciziilor.
9. STUDIUL DE CAZ
                Metoda studiului de caz este metoda care valorifică în învăţare „cazul”, adică o situaţie reală,
semnificativă pentru un anumit domeniu şi care se cere a fi analizată şi rezolvată. „Cazul” ales trebuie să fie
autentic, reprezentativ, accesibil, să conţină o problemă de rezolvat prin adunare de informaţii şi luarea unei
decizii. În utilizarea metodei se conturează următoarele etape: alegerea cazului de către cadrul didactic;
prezentarea lui elevilor; obţinerea informaţiilor necesare (cu ajutorul cadrului didactic sau în mod independent);
prelucrarea informaţiilor; elaborarea variantelor de rezolvare; alegerea variantei optime; verificarea deciziei
adoptate. Valoarea metodei rezidă în faptul că favorizează investigarea unor situaţii reale, dezvoltând capacităţi
de analiză, interpretare, anticipare, luare de decizii ş.a.  De cele mai multe ori metoda se bazează pe activităţi de
grup, putând fi îmbinată şi cu jocul cu roluri.
Ca metodă activă de instruire şi educare, studiul de caz presupune desfăşurarea activităţii didactice pe baza
analizării şi dezbaterii unor situaţii reale, a unor „cazuri”, ca premisă pentru formularea unor concluzii, reguli,
legităţi, principii etc. Studiul de caz poate fi utilizat atât în scopul dobândirii de elevi a unor informaţii cu
caracter teoretic, cât şi în studierea unor situaţii concrete, luate din practica vieţii, din trecutul umanităţii,
reprezentând o modalitate eficientă de apropiere a procesului de învăţare a istoriei de contextul extraşcolar. Deşi
studiul de caz reprezintă o metodă cu caracter activizator, rolul profesorului nu este diminuat, constând în
următoarele:
-          selectarea unei varietăţi de cazuri, adaptate disciplinei şi particularităţilor de vârstă ale elevilor;
-          evidenţierea regulilor de analiză şi interpretare a mai multor cazuri similare;
-          prezentarea cazului, organizarea şi conducerea întregului proces de analiză a acestuia, dirijarea
dezbaterilor, sugerarea mai multor variante de interpretare.
Valenţele psihopedagogice ale studiului de caz sunt multiple:
-          creează premisele realizării unui învăţământ activ, întrucât elevii sunt puşi în situaţia de a-şi argumenta
ipotezele şi explicaţiile proprii şi de a participa activ la interpretarea cazului prin aflarea opiniilor colegilor, prin
evaluarea lor, prin realizarea sintezei acestora cu ale sale, conturându-se în acest fel varianta optimă;
-          contribuie la formarea şi dezvoltarea spiritului critic la elevi, a criticii istorice;
-          favorizează capacitatea de a anticipa evoluţia evenimentelor.
10. JOCUL DE ROL
          Este o formă de aplicare şi utilizare în învăţământ a psihodramei, metodă psihoterapeutică creată de J.B.
Moreno în anul 1921, intrând în circulaţie după 1934. Jocul de rol se bazează pe simularea unor personalităţi,
funcţii, relaţii, fenomene, evenimente istorice etc. Prin aplicarea acestei metode, elevii devin actori ai vieţii
sociale, jucând rolul unor personalităţi istorice sau grupuri etnice (de exemplu  în cucerirea Americii unii elevi
vor interpreta rolul conchistadorilor, alţii pe cel al băştinaşilor etc.). Profesorul este cel care care proiectează,
organizează şi conduce modul de desfăşurare a jocului de rol. Profesorul urmăreşte, cu atenţie, la fiecare elev,
modul în care îşi asumă şi interpretează rolul, măsura în care se identifică cu el. Elevii participanţi trebuie
ajutaţi să nu se abată de la rolul primit.
MIJLOACE DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISCIPLINA ISTORIE  (RESURSE EDUCAŢIONALE)
Termenul de mijloc de învăţământ desemnează resursele materiale concepute, elaborate pentru activitatea de
predare-învăţare –evaluare, pe care profesorul le utilizează pentru a facilita perceperea, înţelegerea fixarea şi
consolidarea cunoştinţelor  şi abilităţilor practice.  Mijloacele de învăţământ pentru studiul istoriei reprezintă
un ansamblu de resurse şi instrumente materiale şi tehnice folosite de profesori în predarea lecţiilor şi de elevi
pentru învăţare, în vederea realizării obiectivelor stabilite în programele şcolare la acest obiect de învăţământ.
Funcţiile mijloacelor de învăţământ
1. Funcţia de comunicare a informaţiilor istorice

Mijloacele de învăţământ utilizate de profesori în predarea-învăţarea conţinuturilor istorice transmit informaţii

despre fapte, evenimente, procese şi fenomene istorice, evoluţii, concepte, noţiuni etc. Cu ajutorul lor, elevii
asimilează mai uşor cunoştinţele istorice şi îşi consolidează sistemul de noţiuni, concepte, judecăţi despre
cauzele şi consecinţele evenimentelor istorice, evoluţia lor etc.
1. Funcţia de substituire constă în faptul că mijloacele de învăţământ substituie realitatea istorică într-o
manieră proprie. Prin imagini, modele, etc. se asigură observarea în grup, oferind posibilitatea elevilor
să exploreze realitatea substituită,  de a investiga spaţiul istoric, cauzele unor evenimente

Exemple: televiziunea, computerele, reţelele de calculatoare, internetul etc.

1. Funcţia de motivare a învăţării (stimulatoare) constă în capacitatea mijloacelor de învăţământ dirijate
de profesor de a provoca, dezvolta şi stimula motivaţia învăţării. Cu ajutorul lor, profesorul de istorie
prezintă în mod atractiv, captivant, pentru trezirea curiozităţii elevilor, tema avută în dezbatere în
procesul de predare a lecţiilor.
2. Funcţia formativă este valorificată în predarea-învăţarea istoriei prin capacitatea mijloacelor de
învăţământ de a  stimula analiza, sinteza, comparaţia.
3. Funcţia informativă este datorată faptului că mijloacele de învăţământ oferă în mod direct, comunică,
un volum de informaţii despre diferite obiecte şi artefacte istorice, despre evenimente, fenomene,
procese etc.
4. Funcţia estetică constă în faptul că, prin mijloace de învăţământ specifice, se dezvoltă capacitatea
elevilor de a aprecia, înţelege şi evalua esteticul realităţii obiective din societatea antică, medievală,
modernă şi contemporană.
5. Funcţia ergonomică (funcţia de realizare a efortului în activitatea de predare – învăţare) este
capacitatea mijloacelor de învăţământ de a transmite un volum mare de informaţii într-un timp relativ
scurt. Utilizarea unor mijloace de învăţământ cât mai diversificate în activitatea la clasă oferă
profesorului de istorie cadrul necesar unei activităţi eficiente, cu valenţe educative deosebite.
6. Funcţia de evaluare a randamentului şcolar oferă posibilitatea profesorului de istorie de a obţine
informaţii relevante referitoare la rezultatele instruirii, cunoştinţe stocate (de ex. pe calculator),
capacităţi, abilităţi şi deprinderi dobândite de elevi.

CLASIFICAREA MIJLOACELOR DE ÎNVĂŢĂMÂNT:

            Cea mai importantă clasificare a mijloacelor de învăţământ utilizate în predarea –învăţarea istoriei se
referă la:
1. Mijloace clasice, tradiţionale de învăţare a istoriei
Exemple: tabla tradiţională,  cretă, obiecte de muzeu,  manuale, hărţi, diapozitive, diafilme, atlase, mape cu
documente istorice, benzi magnetice, modele, portrete, fotografii, hărţi murale şi de contur, culegeri de izvoare
istorice etc.
1. Mijloace moderne de predare-învăţare-evaluare a istoriei
Mijloace tehnice audio: radioul, înregistrări sonore pick-upul, magnetofonul, casetofonul, reportofonul,
playerul CD etc.
            Mijloace tehnice audio-vizuale: TV, filme didactice, filme documentare, calculatorul, CD,
videoproeictor, linkuri, biblioteci virtuale (online), resurse electronice (e-learning), manuale digitale, proiector
multimedia, prezentări în power-point, tablă inteligentă etc.  
                  Din perspectiva funcţionalitatii pedagogice (dupa I.Cerghit) mijloacele de învăţământ au fost
clasificate in:
                  a - mijloace informativ - demonstrative (ierbare, insectare, obiecte, aparate, ilustratii, fotografii,
planse,tabele etc);
                  b - mijloace de exersare si formare (aparate, instrumente, instalatii);
                  c - mijloace de rationalizare a timpului (harti, sabloane, masini de multiplicat);
                  d - mijloace de evaluare a rezultatelor invăţării (teste, masini de testare, calculatoare).
                  Unii autori clasifica mijloacele de învăţamant dupa criteriul prezentei sau absentei mesajului
didactic se disting astfel:
A.     mijloace de invatamant care includ mesajul didactic.          Aceasta categorie include mijloace de
invatamant cu mesaje didactice si se concretizeaza in toate mijloacele care reproduc anumite trasaturi
caracteristice obiectelor:
                 a - mijloace de invatamant care redau in forma naturala obiectele si fenomenele realitatii: plante, roci,
substante;
                 b - mijloace de invatamant sub forma de materiale grafice: harti, diagrame, tablouri, planse;
                 c - mijloace de invatamant sub forma de modele substantiale, functionale si acţionale: machete,
mulaje, modele;
                 d - tehnici audio vizuale; discuri, benzi magnetice.
B. mijloace de invatamant care faciliteaza transmiterea mesajelor sau informatiilor didactice: tabla
magnetica, diapozitive.
                 După rolul pe care îl au în activitatea didactică, se împart în:
-          mijloace de învăţământ pentru comunicare;
-          mijloace de învăţământ pentru investigaţie;
-          mijloace de învăţământ pentru exersare şi formare a deprinderilor profesionale;
-          mijloace de învăţământ pentru raţionalizarea timpului orei de istorie;
-          mijloace de învăţământ pentru evaluare.
                  Este foarte important ca profesorul de istorie să cunoască potenţialul didactic al mijloacelor de
învăţământ şi tehnicile de acţionare ale mijloacelor audio-vizuale. Valoarea pedagogică este dată de eficienţa lor
în realizarea obiectivelor pedagogice. Graţie exercitării funcţiei de instruire, fiecare categorie de mijloace de
învăţământ poate fi considerată o modalitate de transmitere a cunoştinţelor. Se impune ca în alegerea
mijloacelor de învăţământ profesorul să ţină cont de eficienţa lor în transmiterea unor informaţii noi, precum şi
în formarea unor priceperi şi deprinderi intelectuale, care se vor transforma în instrumente utile în asimilarea de
noi informaţii. Softurile şi alte mijloace educaţionale  îşi îndeplinesc funcţia didactică numai dacă sunt
utilizate efectiv de elevi.  Utilizarea unui singur mijloc de învăţământ, indiferent din ce categorie face parte şi
indiferent cât de bine ar fi realizat el, nu poate da maximul de eficienţă. Mijloacele de învăţământ trebuie
selectate, îmbinate şi utilizate în funcţie de contextul pedagogic concret, respectiv de celelalte elemente
constitutive ale strategiilor didactice: metodele de predare-învăţare, formele de organizare ale activităţii
didactice etc.
ABORDĂRI SPECIFICE ÎN DIDACTICA ISTORIEI
1.Modalităţi specifice de integrare a surselor istorice în activităţile didactice 
Izvoarele istorice pot fi definite ca urme şi produse ale activităţii umane realizate de autorii lor pentru a
comunica informaţii despre faptele, condiţiile istorice sau despre natura lor. Ele reprezintă principalul
instrument de lucru pentru istorici şi ar trebui să posede aceeaşi importanţă pentru profesorii de Istorie şi pentru
elevii lor. Accesul elevilor la surse este considerat de specialişti drept calea principală de dezvoltare a
competenţelor din domeniul Istoriei. Cunoaşterea obţinută prin cercetarea surselor este una subiectivă, deoarece
interpretările realizate de diferiţi cercetători sunt diverse. Izvoarele utilizate de istorici pentru scrierea istoriei
sunt deosebit de numeroase şi diferite, fiind clasificate în surse primare şi secundare.  
Sursele istorice primare reprezintă materialul originar, care nu a fost interpretat de o altă persoană. Exemple:
obiecte de artă, pietre funerare, documente oficiale, scrisori, memorii, editoriale, interviuri etc. Artefactele
(uneltele, armele, olăritul, articole de îmbrăcăminte, încălţăminte), imaginile (picturile, fotografiile, casetele
video/filmele), sunetele (folclorul, muzica, povestirile) pot fi considerate de asemenea surse primare, la fel ca şi
obiectivele istorice sau locurile în care s-au derulat evenimente importante (bătălii, revoluţii, etc.).
Sursele istorice secundare sunt alcătuite din informaţii colectate din surse primare, interpretate de colector,
cercetător. Oferă informaţii mai analitice şi mai cuprinzătoare decât cele existente într-o sursă primară.
Exemple: analize critice, articole  din reviste de specialitate etc.
Diferenţa dintre cele două tipuri de surse depinde de: cât de aproape a fost autorul de evenimentul descris, dacă
documentul a fost produs în timpul evenimentului sau mai târziu şi motivele care l-au determinat pe autor să
întocmească documentul. Marea diversitate a surselor istorice, a metodelor şi instrumentelor folosite în analiza
şi interpretarea acestora determină dificultăţi în utilizarea lor la clasă. Dificultăţile vizează selectarea tipului de
sursă, alegerea celor mai potrivite seturi de întrebări şi a celor mai adecvate metode pentru a valorifica întregul
potenţial didactic pe care îl oferă izvoarele istorice.
Criterii de selectare a surselor istorice:
            Profesorii care selectează sursele istorice pe care le vor supune analizei efectuate de elevi în cadrul
lecţiilor, trebuie să ia în considerare următoarele elemente:
a)         categoria formală de sursă (primară/secundară; scrisă/orală; document oficial/memorii/jurnal;
imagine/fotografie/tablou/hartă; interviu.
b) utilizarea sursei în atingerea obiectivelor de predare a lecţiei respective;
c) accesibilitatea sursei, ţinând cont de vârsta elevilor şi de dezvoltarea capacităţilor lor intelectuale;
d) corespondenţa între conţinutul sursei şi conţinuturile abordate în lecţie;
e) timpul de care dispune pentru analiza surselor;
f) complementaritatea şi/sau caracterul contradictoriu al surselor selectate.  
Cercetătorii din domeniul ştiinţelor educaţiei evidenţiază avantajele şi limitele utilizării surselor istorice în
activităţile de învăţare organizate cu elevii. Avantajele integrării surselor în lecţia de istorie sunt
numeroase: dinamizarea procesului de predare-învăţare, sporirea motivaţiei elevilor pentru învăţarea Istoriei,
facilitarea unei abordări multiculturale a faptelor istorice şi sociale, încurajarea tratării evenimentelor din
perspective multiple, facilitând comparaţia cu alte surse; formarea abilităţilor şi deprinderilor intelectuale
necesare gândirii istorice şi gândirii critice; facilitează studierea informaţiilor din document; îi determină pe
elevi să-şi reactualizeze cunoştinţele despre tema respectivă şi să le completeze, favorizând transferul şi
diversificarea cunoştinţelor; îi determină pe elevi să examineze valorile unei comunităţi, prejudecăţile şi
stereotipurile pe care societatea le împărtăşeşte la un anumit moment; determină o analiză a argumentelor
logice folosite de autor în document, a corectitudinii premiselor, concluziilor şi a credibilităţii sursei
istorice şi îi determină pe elevi să-şi exprime punctul de vedere asupra unei teme.
Dezavantajele utilizării surselor istorice la clasă sunt mult mai puţine: consumul sporit de timp; dificultatea
sporită în procesul de evaluare (sub aspectul formulării itemilor, ala duratei, al utilităţii în raport cu evaluările
naţionale) şi riscul perpetuării unor clişee sau/şi stereotipuri în perceperea sau interpretarea istoriei.
2. Principiul multiperspectivităţii în predarea istoriei
Robert Stradling consideră că principiul multiperspectivităţii reprezintă o modalitate şi o predispoziţie  de a
vedea evenimentele istorice, personalităţile, culturile şi societăţile din perspective multiple,  utilizând proceduri
şi procese fundamentale pentru ştiinţa istorică. Multiperspectivitatea ar putea fi definită şi ca modalitate de a
gândi, selecta, examina şi utiliza dovezi provenind din surse diferite, pentru a lămuri complexitatea unei
situaţii. Perspectiva unui istoric asupra unui eveniment poate fi restricţionată de nivelul de stăpânire al
diferitelor limbi străine relevante, de familiarizarea lui cu modalitatea de scriere folosită de cei care au scris
documentele analizate, de volumul de informaţii şi dovezi disponibile, de tipurile de surse pe care le poate
folosi şi de accesibilitatea acestora. Demersurile istoricului depind de selectarea surselor din masa potenţială de
informaţii care ar putea fi relevantă. Există 3 dimensiuni relevante pentru principiul perspectivelor multiple:
a) Abordarea evenimentelor istorice dintr-o mulţime de puncte de observaţie avantajoase: pentru aceasta
trebuie să ştim cum a fost auzit, văzut sau simţit evenimentul. Trebuie să ştim cât de credibilă este sursa dar
şi evaluând informaţia contextuală despre fiecare sursă: cine a fost autorul sursei, ce rol a jucat, unde a fost, ce
a făcut în timpul evenimentului, cum a obţinut informaţia. Trebuie luate în considerare şi condiţiile care au
putut să impună constrângeri asupra a ceea ce a văzut, a auzit sau a simţit fiecare sursă.
b) Evenimentele istorice pot fi văzute din puncte de vedere multiple. Mai întâi, trebuie să înţelegem motivele
care au determinat aceste puncte de vedere diferite, dacă sunt perspectivele autorilor diferitelor surse sau ale
persoanei, persoanelor la care se referă sursele. E important să înţelegem logica din spatele punctelor de vedere
exprimate. De ce ar gândi aceasta? Pe ce se bazează acest punct de vedere? De ce ar crede  anumite informaţii şi
nu altele?
În al doilea rând, trebuie de-construit limbajul textului (diferenţiind de exemplu între fapte verificabile, opinii
experte, opinii nesusţinute, notând ce este omis dar şi utilizarea unui limbaj emotiv, folosirea unor analogii false
sau a unor stereotipuri). Procesul de deconstrucţie trebuie aplicat şi celorlalte surse: mărturii orale, fotografii,
filme, postere etc.
În al treilea rând, trebuie să corelăm şi să analizăm informaţia contextuală despre fiecare sursă dacă
aceasta ne ajută să înţelegem mai bine de unde vine persoana care a formulat acest punct de vedere, formaţia sa,
asociaţii săi, credinţele şi afiliaţiile sale.
c) Evenimentele pot fi văzute şi printr-o multitudine de explicaţii şi interpretări istorice (incluzând explicaţii
produse în epoci diferite pentru scopuri şi audienţe diferite).
Aspecte didactico-metodice
Perspectivele multiple trebuie să devină o parte integrantă a procesului de predare a istoriei în
învăţământul preuniversitar. Multiperspectivitatea trebuie să-i ajute pe elevi să înţeleagă că:
-          nu există neapărat o singură variantă corectă a unui eveniment istoric;
-          acelaşi eveniment istoric poate fi descris şi explicat în moduri diferite, în funcţie de punctul de vedere al
istoricului, omului politic, jurnalistului, martorului, iar fiecare punct de vedere poate fi valabil, chiar dacă nu
complet;
-          acelaşi izvor istoric poate fi interpretat în moduri diferite de istorici diferiţi, din ţări diverse, în funcţie de
perspectiva proprie fiecăruia, de perioada în care scriu şi de alte dovezi la care se raportează;
-          sursele istorice sunt rareori imparţiale, reflectând punctul de vedere al persoanei care oferă informaţia;
-          indivizii dispun de identităţi multiple, în concordanţă cu vârsta, sexul, ocupaţia, religia, limba vorbită,
relaţiile din cadrul familiei iar acestea pot să domine comportamentul lor la un moment dat, mai mult decât
identitatea lor naţională sau etnică.
Din punct de vedere didactic, utilizarea unei perspective multiple în predarea istoriei, nu reprezintă doar un mod
atractiv şi interesant de a prezenta elevilor o cantitate mai mare de informaţii, ci şi o modalitate de a le forma
gândirea istorică, prin intermediul unor abilităţi intelectuale, analitice. Pentru a-şi dovedi eficienţa, aceste
abilităţi ar trebui să fie exersate în mod sistematic, atât pentru studierea istoriei universale sau europene cât şi
pentru studierea istoriei naţionale.
LECŢIA DE ISTORIE- TIPURI ŞI CATEGORII 

          Lecţia este forma principală în care se desfăşoară activitatea de predare-învăţare-evaluare. Lecţia nu

reprezintă o activitate didactică rigidă, ci una complexă, un model flexibil proiectat, pornindu-se de la obiectivul
fundamental, în funcţie de care este numită fiecare categorie de lecţie. Variabilele ce intervin în alegerea
variantei de lecţie sunt: conţinutul instruirii, gama obiectivelor operaţionale, analiza diagnostică preliminară a
resurselor umane şi materiale, strategiile şi metodologiile didactice proiectate, locul de desfăşurare şi stilul de
predare.

            Secvenţele lecţiei sunt: captarea atenţiei, enunţarea obiectivelor operaţionale, transmiterea noului

conţinut, dirijarea învăţării, obţinerea performanţelor, formarea competenţelor specifice, realizarea conexiunilor
inverse (feedback), evaluarea performanţei, utilizarea conceptelor însuşite în situaţii variate, transferul
cunoştinţelor: aplicaţii, legături intra/interdisciplinare.

            După sarcina didactică, tipurile de lecţii sunt:

-          lecţii de comunicare-dobândire de cunoştinţe;

-          lecţii de formare a priceperilor şi deprinderilor;

-          lecţii de consolidare-sistematizare a cunoştinţelor şi deprinderilor formate;

-          lecţii de recapitulare;

-          lecţii de evaluare;

-          lecţii mixte.  
Literatura pedagogică prezintă şi alte tipuri şi variante de lecţii, necesare activităţii de predare-învăţare-
evaluare a conţinuturilor disciplinei istorie:

1. Lecţia de comunicare a noilor cunoştinţe la Istorie cunoaşte mai multe variante cum sunt: -lecţia
introductivă;

- lecţie prin activităţi practice;

- lecţie de analiză a observaţiilor în urma vizitelor la muzeu sau la diverse obiective istorice;

- lecţie bazată pe material demonstrativ: documente istorice, hărţi, diapozitive, filme documentare;

- lecţie-experiment;

- lecţie pe grupe de elevi, care abordează diferenţiat activitatea de predare-învăţare şi evaluare;

- lecţie bazată pe munca independentă.

2. Lecţia de formare a priceperilor şi deprinderilor cunoaşte următoarele variante:

- lecţia în cabinetul de istorie;

- lecţia prin analiza de caz;

- lecţia dezbatere;

- lecţia bazată pe munca independentă.

3. Lecţia de consolidare şi sistematizare a cunoştinţelor şi deprinderilor formate cunoaşte variante cum

sunt:

- lecţii bazate pe exerciţii individuale şi de grup;

- lecţii de fixare prin activităţi practice;

- lecţii de confecţionare de materiale didactice.

4. Lecţia de evaluare a performanţelor şcolare cunoaşte mai multe variante:

- lecţia de evaluare orală;

- lucrări scrise;

- lecţie de îmbinare a verificării orale  cu verificări scrise;

- verificare prin teste grilă;

- lecţia de analiză a lucrărilor practice şi a lucrărilor mixte.

Lecţia mixtă sau combinată realizează mai multe sarcini didactice:  

-          organizarea clasei pentru lecţie şi captarea atenţiei;

-          actualizarea elementelor de conţinut;

-          pregătirea elevilor pentru asimilarea noilor cunoştinţe;

-          asimilarea cunoştinţelor prin activităţi activ-participative;

-          sistematizarea cunoştinţelor;

-          fixarea cunoştinţelor noi;

-          conexiunea inversă, prin evaluarea continuă.  

EVALUAREA LA DISCIPLINA ISTORIE 

            Evaluarea este un act psihopedagogic complex de stabilire a relevanţei şi valorii unor procese,

performanţe, comportamente etc., prin raportarea acestora la un sistem de indicatori de performanţă, respectiv
criterii şi standarde prestabilite. Evaluarea nu reprezintă doar o activitate fundamentală, ci chiar premisa
realizării unor activităţi educaţionale eficiente, a funcţionalităţii instituţiilor educative şi a sistemului de
învăţământ.

          Evaluarea este definită printr-un proces de măsurare şi apreciere a rezultatelor sistemului de învăţământ, a
eficienţei resurselor didactice în procesul educaţiei, pentru a lua decizii de îmbunătăţire şi perfecţionare.
Evaluarea presupune raportarea rezultatelor obţinute la un ansamblu de criterii specifice domeniului, la cerinţele
programei de învăţământ la disciplina Istorie,  pentru ciclul gimnazial şi cel liceal, pentru luarea unor decizii
optime. Evaluarea este o activitate continuă, desfăşurate pe etape şi în timp (semestre şi ani şcolari), cuprinde
domenii şi probleme complexe, presupune un şir de măsuri pentru optimizarea activităţilor şi domeniilor supuse
testării. Evaluarea la disciplina Istorie poate fi orientată pe următoarele direcţii:

-          evaluarea programelor şi a manualelor de istorie;

-          evaluarea mijloacelor de învăţământ;

-          evaluarea  cunoştinţelor şi competenţelor elevilor.

Operaţiile evaluării sunt: examinarea (verificarea), aprecierea şi notarea. Verificarea constată volumul şi

calitatea cunoştinţelor, competenţelor şi abilităţilor elevilor. Aprecierea este valoarea pe care o reprezintă
nivelul, performanţele, cunoştinţele şi capacităţile elevilor la o temă de istorie românească şi
universală. Notarea validează rezultatele elevilor obţinute prin verificare şi apreciere(note, calificative etc.).
Profesorul consultă programa şcolară, pe baza obiectivelor de referinţă şi a activităţilor de învăţare din
domeniile urmărite în activitatea didactică, transformă obiectivele operaţionale în itemi (întrebări), precizând cu
ajutorul testului, performanţele şi stadiul de atins: minimal sau maximal. Formularea standardelor diferenţiate 
(minimal şi maximal) se poate realiza pentru fiecare lecţie. Alegerea itemilor, numărul şi tipul lor depind de
profesori. Este importantă respectarea câtorva reguli privind construirea itemilor:

-          itemii trebuie să fie variaţi ca tip şi grad de dificultate;

-          itemii trebuie să solicite gândirea, imaginaţia şi creativitatea;

-          numărul lor trebuie stabilit pe baza unei matrici de specificaţii pentru o lecţie, un capitol, sau pentru
examene.

Funcţiile evaluării au o semnificaţie în plan social dar şi în plan individual:

1. Obţinerea feedbak-ului, a conexiunii inverse în procesul de instruire;  

2. Măsurarea progresului realizat de elevi;

3.Funcţia de constatare, de control, de apreciere a activităţilor şi rezultatelor procesului de învăţământ,

depistează factorii negativi sau pozitivi, cu rol de feedback;

4.Funcţia de diagnoză, se referă la rezultate verificate şi interpretate la diferite intervale de timp;

5.Funcţia de prognoză permite, prin evaluare, stabilirea nivelului de pregătire şi performanţele în sistem;

6.Funcţia de reglare are scopul autoevaluării rezultatelor, optimizării acestora prin demersuri comune ale
profesorului şi elevilor;

7.Funcţia motivaţională are menirea să îi conştientizeze pe elevi şi să motiveze învăţarea. Dorinţa de succes,

respectiv teama de eşec sunt imbolduri importante în învăţarea elevilor.

TIPURI DE EVALUARE DUPĂ MOMENTUL CÂND SE EFECTUEAZĂ

1.      Evaluarea iniţială a cunoştinţelor la disciplina Istorie se realizează la începutul unei etape de instruire, an
şcolar, ciclu de învăţământ, la începutul unui capitol, al unei teme sau lecţii ce urmează a fi predată. Este
absolut necesară, pentru a cunoaşte dacă elevii au cunoştinţele necesare învăţării, pentru a stabili capacităţile lor
intelectuale şi motivaţia pentru conţinuturile predate. Testele de evaluare iniţială la obiectul Istorie conţin itemi
formaţi din noţiuni, concepte şi conţinuturi din materia parcursă până la acea dată. Sunt recomandate cerinţele
de tip eseu şi rezolvări de probleme.

2.      Evaluarea formativă, de progres – evaluare continuă sau curentă. Evaluarea pe parcursul predării –

învăţării istoriei reprezintă un barometru pentru profesori şi elevi. Profesorul remarcă cantitatea şi calitatea
noţiunilor însuşite în actul predării – învăţării şi observă dacă elevii cunosc cauzele, conceptele istorice
specifice, etapele, evoluţiile proceselor şi fenomenelor istorice, datele semnificative şi elementele de
referinţă. Evaluarea periodică se face după un capitol şi se referă la cunoştinţele predate şi însuşite prin
parcurgerea capitolului respectiv din manual şi programă.

3.      Evaluarea finală sau sumativă este complexă, se realizează la finele unui semestru, an şcolar sau ciclu
de învăţământ (ex. examenul de bacalaureat la Istorie), deoarece reflectă cantitatea şi calitatea cunoştinţelor şi
competenţelor la sfârşitul unei etape. Se eferă la noţiuni şi concepte specifice acestor etape. Evaluarea sumativă
se realizaează în timpul orelor de recapitulare – consolidare – evaluare, prevăsute pentru fiecare semstru sau la
sfârşitul anului şcolar prin teze (lucrări scrise). Fiecare evaluare finală are un specific determinat de perioada
evaluată (semestru, an, ciclu de învăţământ).

ERORI DE EVALUARE LA DISCIPLINA ISTORIE

            Obiectivitatea scăzută a profesorului este determinată de mai multe erori în ceea ce priveşte evaluarea
cunoştinţelor, abilităţilor şi competenţelor elevilor la această disciplină:

a)      subaprecierea sau supraaprecierea, sub impresia notelor de la alte discipline (efectul de halo);

b)      indulgenţa, nejustificată în raport de cerinţele programei;

c)      generozitate excesivă, manifestată prin note mari în comparaţie cu nivelul de cunoştinţe, de pregătire;

d)      efectul Pygmalion, sau oedipian, când profesorul prezice nota sau se află sub o anumită impresie  despre
elev, bună sau rea;

e)      efectul de contaminare, prin acordarea unor asemănătoare cu notele obţinute de elevi la alte discipline de
studiu;

f)       efectul de contrast, adică tendinţa profesorului de acorda note mari şi foarte mici, existând mari diferenţe
privind notarea, la acelaşi elev. Un elev slab este stimulat cu o notă mai mare sau i se acordă o notă mai maică,
pornindu-se de la comparaţia cu răspunsurile unor elevi foarte buni;

g)      efectul de nivel, când notarea este influenţată în primul rând de nivelul clasei, al şcolii şi nu se iau ca
punct de referinţă standardele de performanţă ale Ministerului;

h)      evaluare pe bază de pile, relaţii politice sau de altă natură, care nu are în vedere cunoştinţele şi
competenţele reale ale elevilor. 

Profesorii indiferenţi faţă de note demonstrează neimplicarea lor în procesul de predare-învăţare, sub aspect
activ. Profesorii autoritari îi îndepărtează pe elevi de disciplina Istorie. Examinatorii optimişti îi înţeleg pe elevi
şi îi ajută să depăşească momentele dificile din activitatea lor de învăţare.

TIPURI DE EVALUARE TRADIŢONALE

             După modul de efectuare a evaluării, distingem mai multe metode de evaluare tradiţionale:

-          metode de evaluare orală;

-          metode de evaluare scrisă;

-          metode de evaluare practică.

Evaluarea orală (numită frecvent ascultarea elevilor) este o formă particulară a conversaţiei, prin chestionare,
examinare, ascultare. Profesorul verifică, cantitativ şi calitativ, gradul de însuşire a conţinuturilor, noţiunilor,
datelor istorice. Profesorul alternează în chestionarea orală întrebări de bază cu întrebări ajutătoare,
subordonate celor dintâi. Orice completare sau corectare urmează să se facă cu contribuţia clasei, chiar şi
sesizarea abaterii de la subiect ori a greşelii înseşi. Un loc important trebuie rezervat întrebărilor care
solicită efort de gândire din partea elevilor. Chestionarea orală cere mult tact, un climat de încredere şi de
echitate.

Evaluarea orală este limitată, după unii cercetători, deoarece vizează secvenţe din lecţie şi numai o parte din
elevi iar volumul de cunoştinţe ce putea fi testat este redus. Formularea întrebărilor orale, a problemelor de către
profesor presupune delimitarea conţinuturilor, timp de gândire. Arta examinării orale depinde de calităţile
didactice ale profesorului de istorie. Evaluarea orală prezintă subiectivitate, deoarece nu există baremuri
controlabile. După numărul elevilor evaluaţi, există evaluare individuală, frontală, cu implicarea majorităţii
elevilor sau evaluarea unui grup de elevi.

Evaluarea scrisă vizează extemporalele. Extemporalul este o lucrare scrisă care verifică conţinuturile, noţiunile
din lecţia de zi. Lucrarea de control este un procedeu de evaluare a unui capitol din manual. Subiectele au în
vedere capacitatea de analiză şi sinteză, comparaţii, interpretări, utilizarea cunoştinţelor înr-un context nou.
Lucarea de control poate cuprinde un eseu, itemi etc.

Testul docimologic este format dintr-un grupaj de întrebări sau teme – numite itemi- care acoperă o temă, un
capitol ori o parte mai întinsă din programă şi asigură condiţiile unei notări mai obiective, independente de
evaluator.

            Notarea este o etichetă sau un simbol, un produs al învăţării după o judecată de valoare, în urma unui
proces de evaluare. O notare este obiectivă atunci când sunt îndeplinite următoarele condiţii:

-          evaluarea cunoştinţelor dobândite de elevi este realizată în concordanţă cu cantitatea de cunoştinţe

prevăzută de programă: noţiuni, concepte, probleme de atins, conţinuturi, obiective operaţionale, în funcţie de
manual, bibliografia recomandată;

-          evaluarea calităţii cunoştinţelor în funcţie de interpretarea fenomenelor istorice, de sintetizarea

conţinuturilor, de capacitatea de a face comparaţii şi raţionamente între evenimente şi conţinuturi. Însuşirea
logică, temeinică, presupune din partea elevului o expunere sistematică, precisă, clară, la întrebările adresate de
profesorul de istorie;

-          creativitatea, imaginaţia spiritul de observaţie şi spiritul critic sunt sesizate de profesor în activitatea de
evaluare, atunci când elevii răspund la evaluările orale, realizează hărţi istorice, interpretează documente,
grafice, realizează studii de caz;

-          evaluarea deprinderilor practice de a utiliza materiale cartografice, materiale istorice, de a face eseuri pe
o temă dată de profesor;

-          evaluarea greşelilor de conţinut, noţiuni şi timp istoric, în lucrările scrise şi modul de exprimare;

-          evaluarea originalităţii, prin eseuri, studii de caz, interpretarea de documente istorice. Poate fi remarcată
originalitatea răspunsului, gradul de participare (spontan sau lent)

Pentru a reduce subiectivitatea, s-a introdus baremul în notarea elevilor, la testele scrise. Baremul este o grilă
de evaluare şi notare unitară, care descompune tema în subteme şi prevede un anumit punctaj- prin consensul
profesorilor- pentru aceste subteme sau itemi.

METODE ALTERNATIVE DE EVALUARE (COMPLEMENTARE) 

1.      Observarea sistematică a elevilor;

2.      Investigaţia;

3.      Proiectul;

4.      Portofoliul, inclusiv portofoliul digital;

5.      Tema pentru acasă;

6.      Tema de lucru în clasă;

7.      Autoevaluarea.

Proiectul este un o lucrare amplă, cu caracter aplicativ, întocmită pe baza unei teme sugerate de profesor sau
elev; cuprinde analiza cauzală, cronologică a unui eveniment istoric, noţiuni specifice. Implică o cercetare a
unor materiale bibliografice şi de arhivă, cercetare de teren,  etc. Proiectele pe teme istorice vizează: culturi
arheologice zonale, evenimente din istoria locală, prezentarea unor personalităţi sau monumente istorice etc.

Portofoliul reprezintă o colecţie formată din produse ale activităţii de învăţare a elevilor. Portofoliul cuprinde

materiale elaborate de elevi pe teme de istorie, într-un an şcolar, pe parcursul unui ciclu de învăţământ.
Produsele incluse sunt selectate de elevul însuşi şi sunt însoţite de reflecţiile sale personale asupra lor.

Portofoliul cuprinde:

-          documente istorice;

-          referate pe teme de istorie;

-          eseuri, rezumate, recenzii ale unor cărţi istorice;

-          postere, hărţi, diagrame, fotografii etc.

Portofoliile permit evaluarea de către profesor a capacităţilor de documentare şi informare, capacitatea de a

duce la bun sfârşit studiul unei probleme indicate de profesor. Există mai multe modalităţi de evaluare a
portofoliilor. Putem evalua:

-          fiecare element în parte, utilizând metodele obişnuite de evaluare;

-          nivelul de competenţă al elevului, prin raportarea produselor sale la scopul propus;

-          progresul realizat pe parcursul colectării produselor.

ACTIVITĂŢI EXTRACURRICULARE LA DISCIPLINA ISTORIE

În afara celei mai însemnate activităţi pe care o desfăşoară profesorul în clasă – lecţia,  procesul de predare-
învăţare a istoriei se poate eficient derula şi în afara clasei (prin cercul de istorie, olimpiade şcolare) şi chiar în
afara şcolii (prin vizite şi excursii de studiu). Toate aceste activităţi trebuie să ţină seama de particularităţile de
vârstă  şi de interesele elevilor,  pentru a nu le expune la formalism şi ineficacitate în procesul formativ-educativ
realizat prin şcoală.

Activitatea educativă extracurriculară reprezintă un ansamblu de activităţi şcolare, artistice, sportive etc. care
se organizează la nivelul instituţiilor de învăţământ sau în afara acestora (dar sub tutela lor sau prin colaborarea
cu alte instituţii), realizate suplimentar faţă de curriculumul obligatoriu şi de curriculumul la decizia şcolii.
Activităţile extracurriculare sunt mai puţin riguroase decât cele formale, sunt mai flexibile, le oferă elevilor o
libertate de expresie mai mare şi se derulează în afara incidenţei programelor şcolare. Activităţile
extracurriculare sunt proiectate, organizate şi coordonate de cadre de specialitate (cadre didactice), în vederea
generării unor influenţe educaţionale complementare  celor asigurate de educaţia formală. Prin aceste activităţi
se oferă posibilitatea educabililor de a-şi lărgi orizontul de cunoaştere, de a dobândi informaţii prin observarea
directă a realităţii, de a-şi forma priceperi şi deprinderi personale, de a-şi forma şi de a manifesta o conduită
corespunzătoare în relaţie cu ceilalţi membri ai grupului. Activităţile extracurriculare au caracter opţional,
caracter social, sunt flexibile şi dinamice, transdisciplinare şi teleologice. Astfel de activităţi pot fi realizate şi în
cadrul unor proiecte de parteneriat naţionale, judeţene sau locale, inclusive prin finanţare europeană (diverse
tipuri de proiecte).

Activităţile extracurriculare pot avea o dimensiune transdisciplinară şi interdisciplinară şi pot stimula

colaborarea mai multor profesori din aria curriculară Om şi societate în realizarea efectivă a acestora. Elevii pot
asimila cunoştinţe de istorie, geografie, filosofie, religie etc. în  contextul unor activităţi extracurriculare
derulate fie în săptămâna Şcoala altfel, fie cu alte ocazii, inclusiv în tabere speciale (de studii), în vacanţa de
vară. Mulţi profesori din şcolile europene folosesc deja cu succes diverse activităţi extraşcolare astfel că există
multe metode ce pot fi evidenţiate în acest sens dar este important ca patrimoniul cultural local să îl ajute pe
elev să înţeleagă mai bine istoria Europei, dimensiunea europeană a mentalităţilor, credinţelor religioase
etc. Recomandarea nr. 15 /2001 privind predarea istoriei în Europa în sec. XXI  a Consiliului Europei
evidenţiază importanţa cunoaşterii istoriei pentru societatea civilă, necesitatea predării istoriei locale,
organizarea activităţilor extracurriculare (proiecte educaţionale, vizite la muzee, turism cultural etc.),
încurajarea colaborării dintre profesori şi istorici, stimularea abordărilor multidisciplinare, interdisciplinare şi a
acţiunilor extraşcolare în care se regăsesc alături de istorie şi alte discipline (literatura, religia, ştiinţele sociale
etc.). Interculturalitatea cu toate valenţele ei devine o prioritate pentru educaţia viitorului. Este necesar ca
predarea – învăţarea istoriei să se realizeze, tot mai mult, şi în afara şcolii prin diferite activităţi (vizite la muzee,
proiecte ce vizează strângerea de mărturii orale, studii de caz despre personalităţi locale, excursii de studii etc.)
deoarece şcoala şi orele de curs nu mai pot fi singura sursă în ceea ce priveşte informaţia şi atitudinea faţă de
istorie.

În cadrul unităţilor de învăţământ preuniversitar din România există, din 2014, un coordonator pentru
proiecte şi programe educative şcolare şi extraşcolare, un cadru didactic, de regulă titular, responsabil cu
proiectele şi programele educative şcolare şi extraşcolare, ales de consiliul profesoral şi aprobat de consiliul de
administraţie. El coordonează activitatea educativă din şcoală, iniţiază, organizează şi desfăşoară activităţi
extraşcolare şi extracurriculare la nivelul unităţii de învăţământ, în colaborare cu şeful comisiei diriginţilor, cu
consiliul reprezentativ al părinţilor pe şcoală/asociaţia de părinţi, cu reprezentanţi ai consiliului elevilor, cu
parteneri guvernamentali şi ONG-uri (Regulamentul de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ
preuniversitar, titlul V, cap. 2, secţiunea 1 – Anexă la OMEN nr. 5115 din 15.12.2014).

Cercul de istorie reprezintă o formă de activitate organizată în şcoală, dar în afara clasei, desfăşurată cu scopul
stimulării elevilor pentru cunoaşterea faptelor, evenimentelor şi  proceselor istorice, consolidării şi îmbogăţirii
cunoştinţelor lor asupra istoriei naţionale şi universale. Se desfăşoară pe parcursul unui semestru sau al unui an
şcolar. Cercul de istorie sau arheologie este organizat de profesorul (profesorii)   din şcoala respectivă, fiind
integrat în proiectul de activitate al şcolii. Tematica este propusă de profesori sau de elevi. Interesul acestora
pentru anumite teme sau activităţi este important, decisiv în stabilirea tematicii cercului de istorie. Elevii, în
colaborare cu profesorul de specialitate, stabilesc denumirea cercului, elaborează statutul acestuia, stabilesc
programul şi locul de desfăşurare. Statutul cercului precizează activităţile, obligaţiile şi calitatea de participant,
organele de conducere (preşedinte, secretar etc.). Activitatea cercului de istorie este organizată pe baza unui
program de activitate, fiind consemnată în jurnalul cercului.

Activitatea cercului de istorie conduce la dezvoltarea interesului elevilor pentru cunoaştere, a spiritului de
investigaţie şi de cercetare a fenomenelor istorice, însuşirea tehnicilor de cercetare istorică, formarea spiritului
de echipă, educarea simţului de responsabilitate şi a celui critic. În mod deosebit, cercurile de istorie care îşi
axează activitatea pe cercetarea şi valorificarea istoriei locale (istoria oraşului sau a judeţului natal), a istoriei
naţionale sau pe activitatea din cadrul  şantierelor arheologice ori muzeelor de istorie, reuşesc să desf ăşoare o
activitate deosebită, de multe ori concretizată în comunicări, referate ştiinţifice ori chiar monografii ale
localităţii respective.

Acţiunile organizate în cadrul cercului de istorie vizează următoarele tipuri de activităţi extracurriculare:
organizarea de întâlniri cu istorici; organizarea de sesiuni, simpozioane cu referate şi comunicări pe diverse
teme de istorie locală, naţională sau europeană; organizarea unor expoziţii pe teme de istorie şi arheologie;
organizarea unor vizite la muzee şi obiective istorice; elaborarea unor materiale didactice, hărţi istorice, colecţii
de documente şi materiale arheologice de interes local sau regional; întocmirea unor monografii ale şcolii,
localităţii sau ale unor personalităţi istorice sau chiar elaborarea şi publicarea unor reviste de specialitate.
Activităţile de cerc stimulează curiozitatea, activităţile creative, cercetarea, toate având un rol formativ deosebit.

Consultaţiile didactice reprezintă activităţi extracurriculare prin care profesorul de istorie şi elevii interesaţi
urmăresc anumite obiective: aprofundarea unor conţinuturi pentru examene, olimpiade, diverse concursuri
şcolare, recuperarea unor conţinuturi. Consultaţiile sunt organizate în afara orelor de curs printr-o consultare
profesor – elev, elev-profesor. Tematica consultaţiilor este stabilită în prealabil, de asemenea durata şi modul de
desfăşurare. Consultaţiile au în vedere atât elevi cu dificultăţi la învăţătură, cât şi elevii la nivel de excelenţă.
Consultaţiile se focalizează asupra aprofundării unor conţinuturi legate de bibliografia pentru olimpiada de
istorie, sau înţelegerii unor concepte, termeni de către elevii cu probleme de învăţare.

Vizitele şi excursiile de studiu sunt activităţi didactice care au ca obiectiv instructive/ cognitive principal
lărgirea şi aprofundarea cunoştinţelor de istorie, legarea lor de viaţă, de practică, de realitatea înconjurătoare.
Au un rol formative –educativ evident, contribuind la accentuarea spiritului de investigaţie, imaginaţie şi
gândirii creative a elevilor, a patriotismului autentic. Pe parcursul activităţii, elevul îndeplineşte rolul de turist,
iar profesorul de istorie pe cel de ghid. Pluridisciplinaritatea acestor vizite şi excursii de studii se reflectă în
modul direct, activ şi conştient prin care elevii dobândesc noi cunoştinţe. Turismul şcolar dezvoltă gândirea
creativă, respectul faţă de obiectivele vizate (unele fiind monumente aparţinând patrimoniului UNESCO),
patriotismul şi formarea spiritului de echipă.

Vizita reprezintă o deplasare de studiu de câteva ore, cel mult o zi, la un obiectiv istoric apropiat – cetate,
biserică veche, şantier arheologic, mănăstire, castel etc. Excursia reprezintă o deplasare de studiu, efectuată, de
obicei, pe parcursul mai multor zile (uneori chiar săptămâni), la obiective istorice mai îndepărtate ori chiar în
străinătate. Astfel de excursii se pot organiza la mănăstirile din nordul Moldovei, înscrise în patrimoniul
UNESCO, la cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, la cetăţile medievale din judeţul Arad, din Banat, alte
monumente de cultură şi artă etc.

Vizitele şi excursiile sunt organizate ca forme de completare şi consolidare a cunoştinţelor istorice dobândite de
elevi la clasă şi au un rol instructiv, demonstrativ şi aplicativ. Ele pot fi:

a) preliminare – se organizează înaintea predării unei anumite teme de către profesor, reprezentând o iniţiere a
elevilor în perspective predării temei respective;

b)  curente – se organizează concomitent cu parcurgerea unor lecţii, având rol ilustrativ, aplicativ şi
demonstrative;

c) finale – se organizează la sfârşit de semestru şi an şcolar, având rol aplicativ şi ilustrativ;

d) documentare – au ca scop pregătirea elevilor pentru elaborarea unor referate în cadrul cercurilor de istorie.
Aceste activităţi (numite şi călătorii de studiu) sunt investite de către profesor cu  obiective instructive-
educative specifice, rezultatele obţinute de elevi în urma desfăşurrării lor, trebuind să fie valorificate în cadrul
cercului de istorie, prin comunicări şi referate, note de călătorie. De asemenea, activităţi desfăşurate în afara
clasei, de real interes pentru elevi, le constituie următoarele:

a) organizarea muzeului de istorie al şcolii – profesor şi elevi colaborează pentru adunarea patrimoniului,

selectarea materialelor, stabilirea tematicii în funcţie de care acestea să fie expuse. Muzeul şcolii valorifică mai
ales istoria locală şi regională. Studiul temelor locale conduce la o varietate de perspective, reprezentând
adesea o cale precisă spre conexiunile naţionale, europene sau internaţionale. În felul acesta, elevul înţelege mai
profund şi îşi fixează mai temeinic cunoştinţele. Izvoarele istoriei locale, păstrate la muzeul şcolii, devin şi mai
preţioase atunci când fac referiri şi situează faptele locale în contextul evenimentelor naţionale şi internaţionale,
pentru o anumită epocă istorică.

 b) realizarea de materiale didactice de către profesor împreună cu elevii – trebuie să constituie o

preocupare permanentă, deoarece ea dezvoltă la elevi interesul pentru studiul istoriei şi le ofer ă satisfacţia de a
fi contribuit la înzestrarea şcolii lor cu materiale de mare utilitate didactică;

c) întâlniri cu personalităţi ale ştiinţei istorice, cu autori de lucrări cunoscute ori de manuale, cu veterani
de război etc. – au efect educativ deosebit asupra elevilor, prin puterea exemplului pe care aceste persoane îl
oferă;

d) lectura istorică – urmărită şi îndrumată de către profesor, care trebuie să recomande mereu elevilor noi
lucrări de istorie utile consolidării culturii lor generale, dar şi aprofundării cunoaşterii lecţiilor predate la clasă;

 e) vizionarea unor spectacole cu conţinut istoric sau filme istorice – elevilor li se solicită urmărirea anumitor
probleme de conţinut, care trebuie dezbătute apoi la clasă, împreună cu profesorul, stimulându-se, astfel, spiritul
critic şi educaţia estetică a elevilor. Aşadar, şcoala dispune astăzi de posibilităţi deosebite pentru organizarea
unei game largi de activităţi extraşcolare, prin care istoria poate sta în centrul atenţiei elevilor şi depinde numai
de profesorul de istorie modul în care reuşeşte să pună în valoare această diversitate de activităţi, având ca
obiectiv fundamental instruirea şi educarea elevilor.

Taberele de vară cu tematică istorică sunt activităţi extracurriculară ce presupun reunirea mai multor elevi, ce
fac parte din diverse instituţii de învăţământ preuniversitar, pe o anumită perioadă de timp (o săptămână, maxim
două săptămâni), de regulă în perioada vacanţelor şcolare. Competenţele dezvoltate prin aceste activităţi, pot fi
de comunicare şi interrelaţionare, dar şi de perfecţionare în domeniul istoriei, arheologiei etc., în cadrul unui
program de activităţi organizat, dar flexibil şi adaptat nevoilor educabililor vizaţi.

Date istorice care pot constitui un reper pentru activităţi extracurriculare:

Semestrul I
9 octombrie: Ziua Naţională a Holocaustului (9 octombrie 1941)
14 noiembrie: Unirea Dobrogei la România (Ziua Dobrogei – 14 noiembrie 1848)
1 Decembrie: Ziua Naţională a României (1 Decembrie 1918)
24 ianuarie: Aniversarea Micii Uniri (Unirea Principatelor Române sub domnia Al. I. Cuza

Semestrul al II-lea
27 martie: aniversarea unirii Basarabiei cu România (27 martie 1918)
9 mai:  Ziua Independenţei României (9 mai 1877); Ziua Victoriei împotriva fascismului (9 mai 1945); Ziua
Europei (9 mai 1950)
Iunie: Ziua Eroilor (dată fluctuantă în funcție de Sfintele Paşti, la 50 de zile de la Învierea Domnului)
Referitor la comemorarea a 100 de ani de la debutul Primului Război Mondial am remarcat iniţiativa la nivel
european materializată într-un site: http://www.europeana1914-1918.eu/ro. Această iniţiativă şi-a propus să
colecteze și să publice pe internet amintiri de familie și povești personale de război, pentru a ajuta generațiile
viitoare să înțeleagă mai bine impactul acestui eveniment asupra oamenilor obișnuiți de pe continentul nostru.
Astfel, proiectul intitulat Europeana 1914-1918 a adunat peste 56.000 de fotografii reprezentând obiecte,
scrisori și jurnale scanate din perioada Primului Război Mondial.

Tabăra naţionala de istorie şi civilizaţie dacică

Proiect de activitate extracurriculară şi extraşcolară

Scopul  -Dezvoltarea in rândul elevilor a sentimentelor de identitate nationala şi apartenenţă la valorile locale

prin activităţi extraşcolare

Obiective

 Dezvoltarea de abilităţlori în studiul istoriei si studiul unor obiective istorice;

 Dezvoltarea competenţelor de cercetare a unor aspecte legate de istorie, etnografie şi mentalităti;
 Creşterea gradului de implicare a  elevilor în activităţile extraşcolare
 Dezvoltarea spiritului organizatoric şi antreprenorial în rândul elevilor
 Dezvoltarea ataşamentului pentru acţiuni cu caracter cultural, istoric şi de cunoaştere a mediului;
 Organizarea unei tabere de istorie pe parcursul a şase serii pentru a populariza în rândul elevilor
obiectivele turistice cu valoare istorică din judeţul Hunedoara şi pentru a dezvolta în rândul elevilor
interesul pentru studiul istoriei.
 Cunoasterea principalelor monumente istorice si naturale din zona Hunedoara si valorizarea
potentialului turistic al judetului.
 Desfasurarea unor excursii pentru a vizita site-urile istorice din Muntii Orastiei si din zona Hateg.
 Prezentarea de imagini referitoare la civilizatia dacică si romană unde elevii vor cunoaste elemente de
arhitectura dacică si romană precum şi importanţa lor strategicăă şi militară.
 Prezentarea traseelor posibile urmate de armata romană în campanile împotriva dacilor.
 Prezentarea unor aspecte legate de vânătorii de comori din zona Munţilor Orăştiei şi ameninţarea din
partea acestora asupra patrimoniului naţional şi universal.
 Cunoasterea principalelor modalitati de luptă şi a armelor folosite de daci şi de romani.
 Realizarea de portofolii care să cuprindă note, imagini impresii în urma acţiunilor şi excursiilor
efectuate;
 Cunoaşterea şi identificarea unor stiluri arhitectonice antice si medievale;
 Cunoaşterea obiectivelor turistice din aceasta zonă;

Grup ţintă

Se preconizează ca numarul de elevi care ar urma să beneficieze de activitaţile desfăşurate in cadrul proiectului
sa fie de aproximativ 8o pe parcursul unei serii. Grupul poate fi gândit si ca un cerc de istorie care funcţionează
în cadrul şcolii. Poate fi specificată clasa căreia se adresează (inclusiv a IV-a).

Activităţi

Ziua 1.        Cazarea şi prelucrarea regulilor de comportament pe durata taberei. Prezentarea

principalelor obiective de interes istoric şi cultural din judeţul Hunedoara

Ziua 2.      Vizite de documentare istorică la cetatea Blidaru. Confectionarea de arcuri, săgeți și sulițe
Ziua 3.   Ateliere de lucru. Confectionarea unor obiecte din ceramica în cadrul atelierului și cunoașterea tehnicii
de țesut la războiul vertical.

Ziua 4.   Vizită de documentare istorică la Sarmisegetuza Regia.. Modelarea unor obiecte din metal în cadrul
atelierului de fierărie

Ziua 5.     Excursie  pe traseul: Costeşti – Deva – Hunedoara  – Ulpia Traiana Sarmisegetuza – Băile Romane
Călan .

Ziua 6.   Competiţii teoretice şi practice între elevii participanti la proiect.

Ziua 7.    Evaluare.

Forme de activitate extraşcolară organizate de cadrele didactice/profesorul diriginte:

 excursii, expediţii, marşuri turistice, întruniri, expoziţii, concursuri, festivaluri, competiţii.

 Activităţi extraşcolare organizate în timpul vacanţei de vară: Taberele de vara