Propuneri privitoare la psalţi în anul dedicat

lor

Criteriile fundamentale de acreditare ale cântăreţului

bisericesc, atestate istoric, canonic şi scripturistic sunt (în
ordinea importanţei lor):

1. Apartenenţa la Ortodoxie. Fiind parte din cler, cântăreţul

bisericesc trebuie să fie o persoană botezată corect (prin
întreită afundare), integră psihic, de gen masculin (cf. 1
Paralipomena 6:31, 9:33, ş.a., Pidalion), integră d.p.d.v. al
cugetării ortodoxe, să nu afirme eresuri în nici un mod, să
mărturisească dogma ortodoxă în toată activitatea sa
personală şi profesională şi să fie văzut că participă la toate
slujbele preotului său, are duhovnic, se spovedeşte şi se
împărtăşeşte în mod regulat.

2. Viaţa morală. Ca şi preotul şi diaconul, cântăreţul

bisericesc trebuie să fie o persoană integră d.p.d.v. moral şi
să aibă un comportament evanghelic ireproşabil. Pentru
aceea, poate accede în această slujire doar prin Taina
Spovedaniei. El trebuie să nu săvârşească nici public
(inclusiv pe internet), nici în privat, păcate repudiate
scripturistic ca grele, precum păcatele trupeşti, ură
stăruitoare, trufie demonică, pizmă ucigătoare de cinstea
aproapelui, sabotaj, trafic de lucruri ilegale, crime, avorturi,
cruzime, dispreţ şi neascultare de Biserică, boli psihice,
nedreptate strigătoare la cer, iubire de faimă, iubire de bani.
Cel ce s-a pocăit şi oprit de la acestea şi a primit canon şi
dezlegare poate fi acceptat doar cu binecuvântarea
duhovnicului.

3. Vocea. Cântăreţul bisericesc trebuie să aibă un dezvoltat

simţ al auzului muzical (muzica bisericească fiind deosebit
de complexă din acest punct de vedere), muzicalitate, să nu
aibă o voce stridentă sau prea înceată (ca decibeli), şi să nu
aibă defecte de vorbire (consoanele R, Ş, L). Orice tip de
voce (tenor, bariton, bas) şi orice tip de timbru sunt
acceptate. El trebuie să poată executa corect toate genurile
muzicale bisericeşti: ecfonetic, irmologic, stihiraric şi
papadic, distingându-le corect ca stilistică, şi citind partiturile
în notaţie neumatică hrisantică. Profesionist – fie că a
învăţat autodidact, fie că a făcut o şcoală de cântăreţi – este
cel ce cunoaşte şi execută în mod tradiţional aceste
diferenţe, inclusiv la prima vedere.
4. Hirotesirea. Cântăreţul bisericesc trebuie să fie hirotesit,
conform poruncii lui Dumnezeu dată lui Moisi şi lui Solomon
– indicaţii precise ca muzica de cult să fie oferită de anumite
persoane, iar nu de către oricine sau de către toţi.
Hirotesirea se justifică dogmatic şi prin scrierile Sfântului
Dionisie Areopagitul şi ale tuturor sfinţilor exegeţi ai
mistagogiei liturgice (Sfântul Maxim Mărturisitorul mai cu
seamă), care arată clar cântăreţul chip al sfinţilor îngeri
slavoslovitori.

Cântăreţul bisericesc trebuie hirotesit şi fiindcă este

împreună-slujitor cu cei hirotesiţi – arhiereii şi cu preoţii.
Ignorarea, amânarea nejustificată sau minimalizarea acestei
realităţi implică o periculoasă impietare a mistagogiei
liturgice, prin relativizarea treptelor clericale. (Doar în
protestantism poporul face toate, nemaiexistând respectul
faţă de rânduiala ierarhică, ajungând să creadă că treptele
ierarhice nu sunt necesare).

Cântăreţul bisericesc, ca urmare a împlinirii consecvente a

punctelor de mai sus şi sprijinit de mărturia comunităţii şi a
preotului duhovnic, poate fi propus spre hirotesire de către
episcopul locului. Ca urmare a hirotesirii publice, el va avea
dreptul de a purta rasă de psalt şi a cânta la strană în
sfintele slujbe ale Bisericii Ortodoxe, şi va avea obligaţia de
a păzi canoanele vieţuirii şi slujirii clericale.

5. Acreditarea. Întrucât, conform uzului patristic, nu orice

monodie bizantină este psaltică, ci numai acele melodii ce
constituie tezaurul de formule ritmico-melodice al
compoziţiilor Sfinţilor melozi ai Ortodoxiei bimilenare, psaltul
hirotesit care a demonstrat o profundă cunoaştere a
predaniei psaltice (istoria psalticii conform izvoarelor
concrete şi conform hermeneuticii ortodoxe, tradiţii
interpretative, compoziţiile pe autori, genuri şi perioade, tipic,
tehnică vocală şi dirijorală, analiza partiturii, psihopedagogie
patristică, exegetică tradiţională non-speculativă,
paleografie, ş.a.) poate fi un candidat la a preda altora arta
psaltică. Conform istoriei Bisericii, acreditarea ca protopsalt
şi dascăl se face numai de către un sobor de psalţi
experimentaţi liturgic şi duhovniceşte şi în abilitate
intelectual-artistică la nivel înalt, adică prin examen
meritocratic.

Acreditarea nu se face democratic sau autocratic, adică nu

propuşi de popor, nici de către demnitari de stat, nici de
către profesori de muzică exoterică, nici de către arhierei
(care au însă dreptul de veto). Profesorii de psaltică din
Seminar, Facultatea de Teologie, Conservator sau
freelance, care nu slujesc în mod permanent la vreo strană
şi cei care au o viaţă personală şi profesională neconformă
cu punctele de mai sus nu pot fi admişi în comisiile de
acreditare a dascălilor de psaltică, însă cei care slujesc ca
psalţi au întâietate.

6. Funcţii. Protopsalt este doar psaltul principal al Patriarhiei

sau cei ai mitropoliilor; restul se numesc psalţi. Rolul
psaltului în biserica sa implică şi a decide repertoriul abordat
în bună înţelegere cu clericii slujitori, decizie care nu
aparţine nici arhiereului, nici preotului slujitor, nici
eclesiarhului, nici poporului, deşi aceştia pot sugera liber,
neconstrângător. Protopsaltul are datoria de a supraveghea
şi determina etosul şi repertoriul abordat de întreaga
eparhie. Deoarece este cleric, adresarea tradiţională faţă de
unul ca acesta este „domnul protopsalt / psalt” sau „părintele
protopsalt / psalt” (în cazul în care aceştia sunt hirotoniţi
diaconi ori preoţi), nu mai mult (cu epitete interminabile ca în
epoca fanariotă), nici mai puţin (în mod ireverenţios, ca în
vremurile de pe urmă). Monahii şi monahiile, care prin
natura vieţuirii la modul general şi permanent cântă la strană
având deja hirotesirea monahală, primesc adresarea de
„cuvioşia / preacuvioşia sa”. Tonul şi substanţa adresării faţă
de psalt (sau faţă de monah) va fi reverenţios şi identic ca
faţă de celelalte trepte ierarhice.

Atâta vreme cât există Biserici naţionale, protopsaltul de

urmat este cel al Bisericii naţionale; acesta este dator să
păstreze legătura cu protopsalţii celorlalte Biserici în mod
egal şi cu deplin respect faţă de practica liturgică bimilenară.

Psalţii acreditaţi ca profesori bisericeşti conform punctului de

mai sus au dreptul de a primi rangul de consilier episcopal,
membru al forului decident în activitatea muzicală a
episcopiei. Practica curentă de a include drept consilieri
persoane cărora le lipseşte suma de calităţi obligatorii
(competenţa psaltică de elită, experienţa de strană şi
duhovnicească, devoţiunea altruistă, dragostea faţă de
Ortodoxie şi de canoane) constituie cauza principală a
multor dificultăţi şi sminteli din viaţa psaltică şi liturgică.

7. Alte activităţi. Deşi, pentru pacea Bisericii, nu este

recomandabil, psaltul are libertatea să abordeze în afara
cadrului eclesiastic alte genuri muzicale (folclor, muzică
clasică, etc), dar niciodată încorporând muzica psaltică în
acele genuri sau manifestări (care lucru este uzurpare a
celor sfinte). De asemenea, cf. Pidalionului (Canonul 65
Apostolic), clericul care slujeşte cu arta sa psaltică în
locaşurile de închinare ale ateilor sau ereticilor trebuie oprit
de la slujirea la strană şi eventual afurisit, de nu se va opri.
Conform studierii Vieţilor Sfinţilor Melozi şi Melurgi din orice
veac şi din orice climat cultural, se observă că activitatea lor
psaltică nu a inclus niciodată concertele, oricât au fost aceia
de apologeţi şi de martiri ai muzicii bisericeşti (a se vedea
inclusiv viaţa şi activitatea protopsalţilor cu viaţă cuvioasă ai
ultimului veac şi contemporani, mireni sau monahi). Aceasta,
pentru că scoaterea din context a muzicii de cult prin
propunerea ascultării lor ca scop artistic în sine (concertele
şi promovarea mass-media), afară dacă nu sunt excepții
riguros argumentate (înregistrările didactice), nu are nici o
justificare duhovnicească benefică Bisericii, rostul cântării
fiind aceea de contextualizare a ierurgiilor. În înţelegerea
patristică, muzica psaltică se promovează prin executarea ei
de calitate în cadrul slujbelor, prin educaţia muzicală
sistematică şi prin sprijinirea tiparului psaltic. Promovarea
autentică a psalticii înseamnă slujirea la strană, suferind
prigonirile, ocările şi lipsurile aferente oricui vrea să
slujească lui Dumnezeu; în schimb adulaţia publică şi
pretenţia de bani căutate ca scop, sunt semnul incontestabil
neduhovnicesc pentru care se fac concerte în loc de slujbe.
Înlocuirea slujbelor cu concertele a însemnat o importantă
decădere a repertoriului bisericesc, de la cântările ierurgice
sobre compuse de Sfinţi la cântări atractive compuse de
neopatristici, iar tehnica vocală s-a modificat de la cea
caracteristic noetică la una senzaţionalistă.

Ca o statistică a activităţii concertistice, apărute în ultima

jumătate de secol, efectul concertelor psaltice asupra
audienţei neortodoxe nu a fost botezarea la Ortodoxie, ci fie
aproprierea culturală a esteticii bizantine de către non-
ortodocşi, fie căderea psalţilor în ereziile celor cărora le
cântă.
8. Girul oficial. Biserica, prin toate oficiile ei publice (amvon,
publicaţii scrise, mass-media), ca aceea care dă girul
purităţii ei şi supravegherea atentă a mântuirii credincioşilor,
oferind o maximă vizibilitate persoanei, trebuie să
promoveze exclusiv psalţii profesionişti şi profesorii
acreditaţi de Biserică (cf. 1Cor 12:28) care respectă toate
cele de mai sus şi, prin însăşi titulatura ei şi rostul ei, să
sprijine psalţii români. Cântăreţii de alte genuri (muzică
polifonică sau pricesne) precum şi cei de alt neam ortodox
sunt deja promovaţi de outlet-urile media şi de patriarhiile
aferente lor. Nevoia de sprijin naţional şi de unitate naţională
în faţa ispitei legendar excesivei xenofilii româneşti au
constituit obiectul suferinţelor şi scrierilor tuturor Sfinţilor
români melozi şi melurgi, ba chiar a tuturor oamenilor de
cultură români.

9. Reglementări punitive. În cazul căderii morale publice a

unui psalt (slujirea altor culte prin arta sa, slujirea vreunor
interese politico-economice anti-evanghelice sau păcatele
amintite la punctul 2), el se va judeca conform Canoanelor
din Pidalion de către Consistoriu, la fel ca orice alt membru
al clerului.

Cu ocazia anului dedicat de Patriarhia Română cântăreţilor

bisericeşti, Mănăstirea noastră aduce cu smerenie, fiască
supunere, înaltă consideraţie şi întru dragostea lui Hristos
Domnul înaintea Sfântului Sinod următoarele propuneri de
reglementare sinodală:

1. Cântarea bisericească de pe cuprinsul teritoriului ţării

noastre
2. Cântarea bisericească din parohiile diasporei
româneşti de peste hotare

3. Cântarea bisericească masculină

4. Cântarea bisericească feminină

5. Cântarea bisericească polifonică

6. Activitatea muzicală în locașul bisericilor

7. Activitatea muzicală generală a cântăreţilor bisericeşti

 Astfel:

1. Cântarea bisericească de pe cuprinsul teritoriului ţării

noastre

Conform realităţii istorice atestate de nenumărate mărturii,

muzica tradiţională bisericească pe întreg teritoriul României
de-a lungul întregii sale existenţe a fost muzica monodică
bizantină. Cea mai veche mărturie cunoscută este prezentă
în limba latină, în Viaţa Sf. Gerard de Morissena (+1046), cu
privire la slujbele românilor din Banat şi Transilvania.
Păstrarea acestei tradiţii s-a făcut cu preţul vieţii Mucenicilor
şi Mărturisitorilor, care nu s-au plecat presiunilor ocupanţilor
de alte credinţe şi confesiuni. Abia după 1860 au fost
introduse, forţat, curente artistice paralele. Biserica Ortodoxă
Română însă a reacţionat prompt şi firesc, la data de 6
Aprilie 1860 afurisind polifonia, afurisenie neridicată până
astăzi. Revolta clerului şi a poporului împotriva polifoniei şi
armonizării (apanaje ale credinţei romano-catolice) este
atestată ca generală în toate popoarele unde aceste măsuri
contra-bisericeşti au fost introduse de conducerile atee.
În timp ce continuitatea cântării psaltice în Muntenia şi
Moldova este o realitate arhi-cunoscută, trebuie ştiut că în
Transilvania s-a cântat muzică psaltică până la primul război
mondial; mărturiile despre aceasta provin atât din
manuscrise, cât şi din relatările martorilor oculari de toate
confesiunile.

Continuitatea liniei melodice tradiţionale psaltice a rezistat

chiar şi în perioada dictaturii comuniste, chiar dacă aceasta
a fost, în multe cazuri, în formă uniformizată
(depersonalizată). Aşadar, tradiţional = monodic bizantin. Ca
urmare firească şi obligatorie unei ţări apostolice ortodoxe,
conţinutul cântării bisericeşti trebuie să fie cel cuprins în
Sfânta Predanie psaltică, păstrătoare a melodiilor bimilenare
primite de la Duhul Sfânt de către Sfinţii Melozi şi Melurgi.

Miile de compoziţii psaltice autentic tradiţionale, scrise de

Sfinţii Părinţi, păstrate în manuscrise şi publicate în toate
ţările ortodoxe trebuie să aibă parte de rang normativ, mai
ales când Biserica Ortodoxă Română a dus psaltica pe cele
mai înalte culmi ale realizării componistice şi interpretative.
Compoziţiile psaltice româneşti sunt etalon al şcolilor
componistice din Constantinopol, Atena, Athos, Ierusalim, şi
fiind evident lucrări ale Duhului Sfânt sunt mijlocul cel mai
potrivit de a reliefa geniul poporului nostru şi identitatea sa
cultural-artistică în sânul Ortodoxiei. Este o muzică profund
duhovnicească, profund contemplativă, extraordinar de
complexă artistic, profund cunoscătoare şi teologhisitoare, al
cărei efect uluitor, mântuitor şi transfigurator l-a făcut pe
Sfântul Paisie de la Neamţ, ca şi pe marii protopsalţi ai lumii 
să dorească a vieţui în România, iar pe arhiereii ortodocşi de
toate naţiile i-a îndemnat a o promova. De aceea, pentru ce
să renunţăm la ceea ce este unul din marile daruri ale ţării
noastre, şi pentru ce să preferăm muzica altor culte?!

Psaltica recentă a permis puternice influenţe din muzica

folclorică (Balcani, Grecia), islamică (ţările arabe), vestică
(clasică) sau estică (maneaua), care sufocă psaltica
autentică duhovnicească prin melodii quasi-bizantine
dansante, obsesive sau neformulaice. Aceste compoziţii
trebuie analizate de o comisie specială însărcinată cu
repertoriul bisericesc, comisie formată din protopsalţi de
ireproşabilă cunoaştere a istoriei psaltice şi de o statură
duhovnicească aptă de o devoţiune mucenicească pentru
păzirea curăţiei artei liturgice psaltice.

Întrucât evoluţia fulminantă a muzicii bisericeşti din România

în ultimii 30 de ani a ajuns la un nivel de elită şi este
practicată de un număr foarte mare de psalţi de toate
vârstele, se impune generalizarea practicii de cântare
psaltică, cu precădere în Duminici şi sărbători, la Patriarhie,
la mitropolii, la episcopii şi la parohii (din ţară şi din
diaspora), rămânând ca grupurile polifonico-armonice să
rămână excepţii. Dacă în vreme de prigoană polifonia a fost
tolerată ca pogorământ, ea nu are rost în cult în vreme de
libertate religioasă, putând fi audiată în sălile de concerte de
muzică clasică.

2. Cântarea bisericească din parohiile diasporei

româneşti de peste hotare

Întrucât o treime din poporul român se află în diaspora,

situaţia slujirii bisericeşti nu mai trebuie considerată
excepţie, ci ca o provincie românească autentică. Ciudăţenii
tipiconale, de pastoraţie şi de cult au ajuns apanajul unei
caste clericale care pe motiv că e în diaspora se absolvă de
orice responsabilitate de sobornicitate şi de respectare a
rânduielilor ortodoxe tradiţionale milenare, permiţând o serie
de practici de-a dreptul eretice. În cazul cântării bisericeşti,
ea trebuie să fie identică cu cea din ţară şi cu cea din toată
Ortodoxia. Nu este firesc şi nici acceptabil ca episcopii
eparhiilor diasporene să modifice rânduieli apostolice şi să
aibă mai mari prerogative decât Sinodul Bisericii Ortodoxe
Române.

3. Cântarea bisericească masculină

Acesteia i se aplică toate cele de mai sus, cu adaosul că

psaltul român modern trebuie pastorat asupra câtorva
aspecte delicate:

– Se cuvine ca un slujitor al Bisericii să fie răsplătit din bună

voinţă şi cinstit fără a pretinde el însuşi aceasta, la fel cum
bunăvoinţa iar nu pretenţia răsplăteşte de către popor
slujbele preotului.

– Este interzis psaltului să predea muzică psaltică non-

ortodocşilor.

– Se cuvine ca psaltul să folosească isonari, nu ison

electronic. Unde nu este ison este mai sincer şi mai plăcut
lui Dumnezeu să se cânte a cappella, aşa cum s-a cântat
până la apariţia mijloacelor electronice.

– Psaltica este o artă de grup. Cântarea în grup profesionist

s-a practicat încă din vremea Sfântului Proroc Moise iar în
Noul Testament o vedem la Sfinţii Apostoli. Cântarea
religioasă în grup mixt nu este atestată în slujbele din
Biserică, ci doar în afara ei, la activităţi sociale extra-
bisericeşti (de pildă mama cu copilul, în familie, la munca
câmpului, la petreceri). Atât de important este acest aspect
de cântare în grup, încât a determinat, începând cu a doua
jumătate a secolului al IV-lea, schimbarea arhitecturii
bisericeşti (delinierea spaţiului acustic al cântăreţilor fiind
preluată şi în cultul islamic). Din vremea Sfântului Pahomie
cel Mare (+346 d.Hr.) s-a introdus noţiunea de heptadă
(grup de şapte psalţi), lucru confirmat de iconografie.
Refuzul, în mod sistematic şi nejustificat canonic, al vreunui
psalt de a sluji liturgic în grup psaltic, ca un corolar al trufiei
acestuia de a voi să fie solist, să fie mustrat de preot, de
Consistoriul eparhial şi de pliroma Bisericii. Înşişi marii
protopsalţi slujesc cu bucurie împreună cu orice alt psalt
canonic, fără pretenţia de a cânta doar ei singuri.

– Psaltul care prezintă o execuţie efeminată (de pildă,

gregoriană), sau exoterică (de pildă cum fac unele corale
polifonice), sau ad libitum (adică nu ţine seama de partitură
ci relativizează mai ales tempo-ul şi atracţiile), sau îndărătnic
anti-patristic (de pildă, refuzând să execute anumite genuri
sau ornamentele scrise, etc) să fie îndreptat, iar de nu va voi
să se îndrepte, să fie scos de la slujirea la strană ca unul ce
sminteşte.

– Nu este permisă folosirea în biserică a instrumentelor

muzicale.

– Se cuvine ca un slujitor al stranei să aibă un aspect decent

şi îngrijit, dar nu în exces. Coafura fistichie (mustrată de
Sfântul Proroc Ilie şi de Sfântul Apostol Pavel), pensarea
sprâncenelor, cosmetizarea nenaturală a bărbii, machiajul
masculin, purtarea de bijuterii (cercei, lanţuri, brăţări, inele,
piercinguri) şi costume excesiv de elegante sunt de
nepermis pentru un slujitor bisericesc.

– Se cuvine ca un psalt român să-şi respecte confraţii, şi

aceasta cel puţin pe cât îi respectă pe cei de alt neam.
Dispreţul şi idolatria sunt anti-creştine. Creştin este a cinsti
pe toţi şi a nu nedreptăţi pe nimeni.

4. Cântarea bisericească feminină

De la Moisi, cântarea bisericească s-a rânduit exclusiv

bărbaţilor hirotesiţi. Nu orice bărbat are voie să facă lucrările
clericale, şi nu oricine, doar pentru că are voce, are şi
dreptul să cânte în biserică.

Cea mai veche mărturie despre cântarea feminină în

biserică este legată de întemeierea Mănăstirii Văratec la
1785. Înainte de această dată nu există, nici în Ortodoxie,
nici din afara ei, nici o mărturie despre a se fi dat vreo
dispensă femeilor de a cânta în biserică, şi nu există icoană,
manuscris sau mărturie oculară care să ateste că femeile ar
fi cântat vreodată în biserică. Dimpotrivă, toate mărturiile
(icoane, canoane, manuscrise) ilustrează bărbaţi şi
rânduiesc cântarea psalţilor bărbaţi. Încă din practica de la
templu a Vechiului Testament şi pînă la acel moment iniţial
al Mănăstirii Văratec, psaltul a fost întotdeauna treaptă
ierarhică rezervată exclusiv bărbaţilor, ca toate treptele
ierarhice.

Motivul pentru care Sfântul Paisie a dat dezlegare

cuvioaselor monahii pentru a cânta în biserică a fost dublu.
Întîi, pentru că monahia este afierosită prin hirotesire lui
Dumnezeu şi de aceea scopul cântării ei nu va fi ca al femeii
fireşti („fecioara poartă de grijă de cele ale Domnului, ca să
fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul; iar cea care s-a măritat
poartă de grijă de cele ale lumii, cum să placă bărbatului” 1
Cor. 7:34), aşadar se poate face un pogorământ special
pentru monahii, cu conştiinţa că este un pogorământ, iar nu
un drept din fire. Al doilea motiv este pentru că monahiile
paisiene aveau o viaţă autentic isihastă, adânc
cunoscătoare a învăţăturilor patristice şi, fiind experimentate
duhovniceşte, aveau iscusinţa de a se discerne şi de a se
feri de ispitele inerente cântării la strană despre care psalţii
cunosc prea-bine. Din momentul în care monahiile paisiene
din Văratec au început să cânte la strană, obiceiul s-a extins
în mănăstirile ortodoxe din lume. Repertoriul monahiilor a
fost identic cu cel al psalţilor profesionişti.

Conducerile atee din ţările ortodoxe de după jum. sec. 19,

printre diferitele samavolnicii şi ingerinţe săvârşite împotriva
Bisericii, au introdus, odată cu corurile polifonice, şi vocile
feminine ale mirencelor în cadrul acestor cântări polifonice,
stârnind un val de consternare (documentat istoric) în rândul
tuturor credincioşilor.

Spre deosebire de alte neamuri ortodoxe care au permis mai

multe lucruri de neorânduială şi contrare Scripturii (de pildă,
ca femeia să nu poarte acoperământ pe cap sau să poarte
pantaloni sau să cânte în biserică), la presiunea ideologică
contemporană, dar şi din diverse motive de pastoraţie, se
poate permite un pogorământ pentru cântarea psaltică a
mirencelor până se va găsi un psalt canonic.

Dacă o femeie de mir, oricât ar fi ea de virtuoasă şi de

talentată, ar putea fi hirotesită într-o treaptă clericală alta
decât monahală, aceasta este, dincolo de aspectul evident
neevanghelic, unul de competenţa unei atitudini sinodale
serioase, în condiţiile în care secularismul mondial face mari
presiuni pentru acceptarea hirotesirii femeilor ca diaconi şi
preoţi şi pretenţia unor femei de a fi primite „din evlavie” în
Sfântul Munte Athos (!).

Cerinţele pentru acceptare la slujirea în biserică (fără

hirotesire, desigur!) a unei femei-psalt sunt identice cu cele
ale ucenicilor-psalţi, cu câteva sublinieri (reamintiri):

– Comportamentul evanghelic şi moral ireproşabil în viaţa

privată şi publică (inclusiv în mediul online) şi împărtăşirea
regulată cu sfintele Taine (Spovedanie, Împărtăşanie).

– Aptitudinea de a cânta corect repertoriul psaltic (fie învăţat

pe de rost, fie citit pe note psaltice)

– Aspectul poruncit de Noul Testament: capul acoperit (cf. 1

Cor. 11:6), corpul acoperit, fără bijuterii şi fără machiaj.

– Modelul psaltic trebuie să fie Psaltul acreditat – oricare din

ai patriarhiilor ortodoxe, actuali sau din înregistrări. Un
model nu poate fi decât omul afierosit lui Dumnezeu în
cântarea bisericească, om de impecabilă statură
duhovnicească, morală şi artistică, în arta şi viaţa căruia
Biserica poate gira că apără mântuirea aproapelui. Un artist
vocal nehirotesit care cântă bine şi repertoriul psaltic nu
poate constitui un model psaltic deoarece nu împlineşte
criteriile necesare: experienţa duhovnicească, experienţa de
strană, abnegaţia şi dedicaţia necesare oricărui psalt.

– Comportamentul în timpul cântării psaltice trebuie să fie

sobru, identic cu al slujirii preotului şi a diaconului. Sunt
interzise gesturile hedoniste şi la psalţi, şi la dirijorii psalţi
care exagerează cu baletul şi cu mimica feţei, dar cu atât
mai mult trebuie mustrate la femei, cu cât arsenalul de
seducţie e în firea căzută a unora din ele. De asemenea
trebuie mustrate orice exemple negative de femei-dirijor stau
la sfintele slujbe fără batic, machiate, îmbrăcate în pantaloni,
sau femei-pseudopsalt îmbrăcate provocator, cu decolteu,
machiate strident, privind lasciv sau pe sub gene, asemenea
celei din Babylon. Vestimentaţia femeii-psalt este rasa de
culoare neagră, dacă i s-a rânduit astfel de către preot, iar
dacă nu, este datoare să dea o pildă de cuviinţă creştină –
fustă lungă, simplă, bluză cu mîneci lungi fără decolteu, din
materiale simple, cu croială care să ascundă formele
trupului.

– Isonul în cântarea feminină se ţine de către femei, nu de

ison electronic, nici de către bărbaţi (este necanonic
melanjul de voci). Când nu există isonare, să se cânte a
cappella. Cât despre treptele superioare (diacon, preot) care
vor să ţină isonul femeilor, aceasta ţine de lipsa de respect a
vredniciei treptei superioare (şi din partea femeilor ce
acceptă, şi din partea celor ce isonează), ca şi cum preotul
ar săruta mâna diaconului; anumite gesturi nu ţin de evlavie
sau de smerenie, ci de impietare a propriei vrednicii harice.

– Femeia psalt care trăieşte evanghelic respectă toate

rânduielile Bisericii şi care cântă corect partiturile psaltice
trebuie respectată, iar nu tratată cu cele două extreme
necreştine – misoginismul este ură, iar feminismul este
idolatrie. Misoginism nu înseamnă a exprima cuviincios o
critică raţională şi întemeiată la adresa vieţuirii sau artei
cuiva; aceasta este doar o exprimare liberă şi dreptul
oricărei fiinţe. Misoginism este de pildă a marginaliza o
profesionistă doar pentru că este femeie, sau a pretinde ca
vocea unei femei psalt să satisfacă o cerinţă estetică
personală masculină (este forma de misoginism cea mai
răspândită în România, şi care nu există în alte ţări
ortodoxe). A profera ireverenţios o ameninţare sau o
defăimare este nu misogin, ci necreştin. Feminism este a
promova femei-psalt în detrimentul bărbaţilor-psalţi sau a
cinsti în mod nejustificat mai mult părerea profesională a
unei femei decât cea a unui bărbat, atunci când acesta are
mai multă dreptate decât ea, sau a efemina execuţia vocal-
psaltică (psalţii care cântă imitând idiosincrasiile de genul
opus, confundând moliciunea şi apatia cu smerenia şi
blândeţea, şamd.

5. Cântarea bisericească polifonică

Din cauza confuziei generate de lipsa de educaţie muzicală,

o mică precizare de termeni este necesară: Muzica
polifonico-armonică se mai numeşte, în mod greşit, „corală”
sau „liniară”. Corală este şi psaltica deoarece se cântă în
cor. Cuvântul corect pentru grupul vocal psaltic sau de orice
fel de muzică ar cânta este „cor” (grecismul „horodie” nu
există în istoria psalticii româneşti). Liniară este toată
muzica, întrucât în sensul prim toată muzica se desfăşoară
liniar în timp, şi în sensul secund toată muzica poate fi
notată pe portativ, şi nu numim psaltica „muzică neumatică”
doar pentru că e scrisă cu neume. A se şti că după
introducerea forţată a studierii polifoniei în popoarele
ortodoxe, denumirea pe care a primit-o aceasta de la popor
a fost de „muzică armonică”, iar psaltica a fost numită
„muzică bisericească”.
Nici o compoziţie polifonico-armonică nu se justifică
duhovniceşte a fi utilizată în cultul ortodox, toate fiind
compuse pe tiparul, pe ideea, cu scopul şi în stilistica
cultelor neortodoxe. Întrucât practica armonico-polifonică
persistă, trebuie o deosebită atenţie la faptul că există în
unele parohii, mai ales prin oraşe, cântăreţi bisericeşti de
muzică polifonică ce profesează în mod deschis (public
recunoscut) yoga, reiki, francmasonerie, jocuri de noroc,
cântă şi la catolici, se laudă că practică diferite păcate
trupeşti, au profesii contra Bisericii, etc. Este inacceptabil a
primi la strană aceste persoane doar pentru că pot cânta pe
portativ.

6. Activitatea muzicală în locaşul bisericilor

Acest punct a fost reglementat deja de Sfântul Sinod, el

trebuie doar reamintit.

7. Activitatea muzicală generală a cântăreţilor bisericeşti

În afara slujirii la strană, în ultimele câteva secole Sfintele

Sinoade ale ţărilor ortodoxe nu au mai apucat să pună
restricţii psalţilor faţă de a aborda alte genuri, afară de
interdicţia, de la sine înţeleasă, de a cânta lucruri cu totul
vulgare (cuvinte sau gesturi). Un creştin ortodox care
înţelege valoarea duhovnicească şi sfântă a psalticii nu
poate avea aceeaşi evlavie faţă muzica exoterică (ex.
populară, pricesne), cea creată prin pogorăminte (ex.
armonizarea melosurilor bizantine), sau cea creată în afara
Bisericii (ex. cea clasică), căci Harul şi Adevărul şi plinătatea
lor se află numai în cele ale Predaniei.
În afară de cântarea la strană propriu zisă, activitatea
muzicală bisericească cuprinde şi publicarea de carte
psaltică, compunerea melurgică, partea didactică,
cercetarea muzicală, şamd. Toate acestea sunt de o egală
importanţă cu execuţia vocală liturgică, şi constituie
subiectul unui alt text [al Mănăstirii], ce vizează integrarea şi
reglementarea activităţii generale a muzicologiei psaltice
româneşti, incluzând metodologia patristică asupra artei
muzicale din toate domeniile ei, de la semiotică la pedagogie
tehnică. Aceste aspecte, în condiţiile în care muzicologi
neortodocşi au început să se ocupe de ele şi să fie preluaţi
fără discernământ duhovnicesc în instituţiile de învăţământ
ortodox, trebuie lămurite cu nor de mărturii patristice (vom
reveni asupra lor într-un material ulterior).

Arhimandrit Hariton Negrea

Stareţul Mănăstirii Petru Vodă

Notă: Textul redactează în formă sintetică texte publicate în

anii 2008-2010 cu binecuvântarea şi la rugămintea părintelui
Justin Pârvu de maica Neonila (compozitor şi director
conceptual). Informaţii adiţionale de Filotheu Monahul
(paleograf, hartofilax şi profesor). A se vedea şi: Canoanele
Sfintei Biserici Ortodoxe privitoare la psalţi