CEI TREI FACTORI FUNDAMENTALI

1. EMOTIVITATEA

A fi emoţionat înseamnă a fi tulburat. Fiecare om este emoţionat, în anumite împrejurări,

dar fiecare în felul său.
Emoţiile diferă în primul rând după obiectul care le provoacă, după gradul lor de
intensitate şi după uşurinţa cu care se declanşează. Îl numim emotiv pe acela care este tulburat
atunci când majoritatea semenilor lui nu sunt, sau care în anumite împrejurări, este mai puternic
afectat decât ceilalţi.
Non-emotivul este, deopotrivă, acela care este greu de impresionat şi care este indiferent,
impasibil în general.
Cea mai bună metodă de a aprecia emotivitatea este de a situa subiectul în fapt sau în
imaginaţie, în împrejurări obişnuite în care interesele sale dominante nu sunt angajate.
Deşi emotivitatea nu poate fi măsurată, putem „repera” intensitatea ei comparând un
subiect cu mulţi alţii, care permit stabilirea unei medii.
Nu trebuie însă să credem că emotivitatea este o noţiune exterioară şi convenţională
creată doar în urma unei comparaţi sociale.
Emotivul îşi simte emoţia, crezând că şi ceilalţi sunt la fel ca el şi că sensibilitatea lui
este perfect normală. Uneori el îşi dă seama că reacţionează prea viu, dar numai pentru că suferă
din această cauză şi nu pentru că s-ar îndepărta de normal.
Diferenţele de emotivitate determină neînţelegeri între oameni. Emotivul care-şi reperă
propria sensibilitate, atunci când suferă, o cotează totuşi ca o preţioasă valoare.
Non-emotivului i se pare că este fie un ipocrit care îşi disimulează sentimentele fie o
fiinţă anormală şi îi dispreţuieşte pe cei care-i ignoră sensibilitatea şi îi vine foarte greu să-i
înţeleagă. Pentru el raţiunea este un factor secundar.
La rândul său, non-emotivul este totdeauna neplăcut surprins de cei dominaţi de
sentimente şi pasiuni pe care le dezaprobă; îi apar puţini nebuni sau, în orice caz, bolnavi ce
trebuie îngrijiţi.
Prin urmare fiecare îl concepe pe omul normal după propriul model, îi reconstruieşte pe
ceilalţi plecând de la propria sa imagine, înlăturându-i din rândul normalilor pe cei care nu
corespund acestui model.

Emotivitatea măsoară „sensibilitatea” la perturbare a unui psihic individual, a cărui

sursă de perturbare poate fi internă sau externă”. Astfel există o sensibilitate generală la emoţii
care variază de la o persoană la alta: „bunele şi relele care ni se întâmplă nu ne afectează după
mărimea lor, ci după sensibilitatea noastră”.
Emotivul este cel ale cărui emoţii sunt imense şi fercvente, non-emotivul este cel care,
dimpotrivă, este rareori şi puţin profund tulburat.
Individul emotiv este impresionabil. El vibrează foarte uşor, pare susceptibil şi
vulnerabil, dar nu este inadaptat. Într-adevăr, când nu este exagerată, emotivitatea este normală şi
utilă pentru că suscită un comportament adaptat situaţiei. Emotivitatea poate fi constituţională
sau dobândită. Emotivul ştie că este emotiv, în timp ce non-emotivul nu-şi dă întotdeauna seama
că este mai curând rece.
 2. ACTIVITATEA

În caracteriologie acestă noţiune semnifică comportamentul aceluia care întreprinde

multe acţiuni dar mai ales dispoziţia celui care trece repede şi uşor la acţiune. Activitatea nu
corespunde unei mari cantităţi de acţiuni efectuate, ci uşurinţei de a acţiona, de a trece de la o
idee la acţiune. Termenul de activitate desemnează dispoziţia de a acţiona. Cel care acţionează
doar sub presiunea evenimentelor nu va fi numit activ.
Inactivul acţionaează împotriva voinţei sale cu greu şi are o atitudine de apărare,
plângându-se şi bombănind.
În cazul emotivului nu trebuie confundată activitatea cu reacţia sau impulsul către un
anumit fapt sau eveniment care-i solicită interesul pe moment.
Activul poate dormi liniştit în timp ce lângă el inactivul, mai sensibil şi conştiincios se
agită şi se consumă. Nu activitatea îi tulbură somnul ci emotivitatea. Dacă trebuie să vorbească
pentru a duce la bun sfârşit ceea ce a hotărât, activul o va face cu mai mare uşurinţă decât
ceilalţi.
Există condiţii care determină aceste trăsături. Una dintre principalele însuşiri ale
activului este uşurinţa cu care îşi recapătăt forţele după acţiuni epuizante. Nu are nevoie de
pauză, câteva ore de somn neîntrerupt sunt suficiente pentru a-şi recăpăta obişnuia lui putere de
muncă. Pentru inactiv toată viaţa este grea. Lumea îi apare ca o rezistenţă care trebuie înfrântă
fără încetare, o greutate care trebuie ridicată şi care cade mereu.
Inactivul este dărâmat după o acţiune intensă şi emoţionantă. Îi trebuie mult timp să-şi
recupereze forţele. Dacă mobilitatea l-a ajutat să-şi mobilizeze rezervele de energie, acestea sunt
în schimb greu de refăcut.
Activul duce o existenţă dinamică. Va fi angrenat într-o reţea socială complexă, va
desfăşura o bogată activitate profesională.

3. SECONDARITATEA SAU REZONANŢA

Acest factor necesită câteva comentarii. Toate impresiile şi reprezentările primite din
exterior exercită asupra noastră, în timpul acţiunii lor afective, o reacţie imediată pe care o
putem numi „funcţia lor primară”.
După dispariţia lor în timpul conştiinţei, ele continuă să răsune în noi şi să se influenţeze
modul de a acţiona şi de a agândi. Această acţiune prelungită poate fi numită „funcţie
secundară”.
Prin extindere vor fi numiţi „primari” subiecţii influenţaţi mai ales de funcţia primară a
impresiilor şi, respectiv, „secundari”, aceila la care impresiile au un puternic răsunet şi exercită
o funcţie secundară importantă.
Prin urmare conform secundarităţii (ca factor al chestionarului), viaţa unui primar
depinde direct de evenimentele prezente.
Nu trebuie dedus că acesta n-ar dispune de memorie. Aptitudinea de a fixa impresiile mai
uşor sau mai greu şi de a le reda mai mult sau mai puţin fidel este cu totul altceva decât
dispoziţia caracterială – temperamentală pe care o avem aici în vedere.
La primar, excitaţia imediată solicită memoria şi determină informaţii utile. La
secundar, trecutul nu serveşte numai pentru a fundamenta prezentul, ci îl predetermină, îl
orientează, îl prefigurează în viitor. Primarul se supune mementului, secundarul trecutului.
 Activitatea unui primar are întotdeauna ceva discontinuu, iar cea a unui secundar este
coerentă. Personalitatea primului este schimbătoare, multiplă. Ceea ce a celui de al doilea este
profund integrată. Unul trăieşte prin structură, altul prin sistem. Prezentul înseamnă lumea
exterioară, trecutul lumea interioară.
Primarul va fi,de aceea, capabil de adaptări rapide, va avea reacţii vii dar superficiale.
Secundarul se va angaja profund în tot ceea ce face. Va fi mai puternic dar mai greoi şi
mai lent. Va înlocui spontaneitatea prin reflecţie. Se va întoarce către sine. Se va adapta greu la
lucrurile noi pe care le dispreţuieşte, dar are surprizele prin prevedere.
Se va spune despre cineva că este mai mult „primar” sau mai mult „secundar” după
modul în care tratează, integrează evenimentele vieţii curente.