Scoala Postliceala Sanitara Arad

Afectivitatea

Coordonator Elev
Hnas Vasilica Vesa Sorina

1
 Afectivitatea este o componenta fundamentala a psihicului uman, la fel de prezenta in
comportamentul si activitatea noastra cotidiana ca si cognitia. Nu intamplator, analiza
psihologica a fost centrata intotdeauna in jurul relatiei ratiune-emotie, cu exagerarile cunoscute –
in directia supraestimarii ratiunii si subestimarii afectivitatii sau in directia supraestimarii rolului
trairilor emotionale si subestimarii rolului ratiunii.
In mod firesc, opozitiile exclusiviste si absolutizarile unilaterale nu pot conduce decat la
solutii eronate. Relaitatea psihologica a omului este de asa natura ca nici una din cele doua
componente ale ei nu poate fi eliminate fara a-I provoca o mutilare grava. Dimpotriva modelul
ideal al omului ar fi acela in care ambele componente sa atinga niveluri de dezvoltare cat mai
inalte si sa se echilibreze reciproc: cata gandire, atata si sentiment, cat sentiment atata si gandire.
Filogenetic si ontogenetic, proprietatea si disponibilitatea vibrarii si trairii emotionale preced
disponibilitatea si capacitatea nu numai a gandirii ci si a perceptiei.
La subiectul adult, pragul raspunsului emotional la un stimul visual sau auditive este mai
scazut decat al perceptiei, astfel ca se poate trage concluzia generala ca raspunsul primordial al
organismului uman la stimularile din afara este unul emotiona. Activarea emotionala nespecifica
pregateste si mediaza activarea preceptiv-cognitiva specifica. Pe masura diferentierii si
identificarii stimulului, reactia emotionala primara, nespecifica, va fi inlocuita cu trairea
emotionala specifica, adecvata naturii si semnificatiei stimulului. Reactia primara intra in
componenta refluxului neconditionat de orientare, iar cea de-a doua intra in componenta actului
cognitive propriu-zis.
De aici decurge dubla conditionare si dublul rol al sferei afective. O prima conditionare
rezida in deficitul de informatie despre stimul, iar cea de-a doua in semnificatia stimulului,
stabilita in urma identificarii lui.
Corespunzator celor doua tipuri de conditionare, vom avea si cele doua roluri: unu de
alerta-activare energetica, prin care se accelereaza procesul perceptiei sau interpretarii, altul de
selectare si potentare a atitudinii si comportamentului in raport cu stimulul. Si intr-un caz si intr-
altul, la baza procedurii reactiei si trairii emotionale sta interactiunea dintre subiect si situatie.
Semnificatia care actioneaza ca factor determinative in aparitia emotiei rezulta din raportarea
proprietatilor obiective ale stimulului la asteptarile si starile de motivatie ale subiectului.
In lumina celor de mai sus, putem define afectivitatea ca fiind ansamblul proceselor
psihice care reflecta, sub forma unor trairi subiective specifice, raportul de concordanta,
respective, discordanta, dintre dinamica evenimentelor interne si dinamica evenimentelor
externe.
In viata psihica a omului distingem trei domenii: activitatea, inteligenta si afectivitatea.
Cele trei elemente sunt indisociabile.
Afectivitatea este partea absolut fundamentala a vietii mentale, nu numai pe baza careia
se construiesc relatiile umane, ci toate legaturile care il ataseaza pe individ de mediul sau.
Chiar si o functie abstracta ca gandirea, rationalul este sub-inteleasa prin modurile
noastre de a simtii, fiind afectata de emotiile noastre. Securitatea, bucuria, fericirea nu pot
favoriza dezvoltarea intelectuala, rationalitatea.

2
 Preocuparile anxioase si insecuritatea, in schimb, franeaza si inhiba dezvoltarea
individului, fiind responsabile de numeroase inadaptari sociale. Ele se regasesc in esecurile
scolare, nevroze, psihoze. De exemplu, un baiat indragostit de profesoara lui ii fura acesteia o
batista. Intrebat mai apoi de ce a facut asta, el spune ca a avut nevoie de ea si ca nu a indraznit sa
o ceara.
Afectivitatea este o stare a sentimentelor, caracterizata, pe de o parte printr-o
considerabila inervatie corporala si pe de alta parte, printr-o perturbare specifica a derularii
reprezentarilor.
Afectul poate fi considerat ca o emotie a individului, dar nu poate fi considerat un
sentiment. Orice sentiment, daca atinge o anumita intensitate declanseaza interventii corporale,
devenind astfel un affect. Pe de alta parte sentimental poate fi o functie supusa vointei, afectul in
schimb, nu.

Afectivitatea – In functie de temperament

Introvertul – are un comportament nevativ fata de “obiect”, cauta sa se sustraga lui, se

pazeste de o eventuala dominatie a acestuia, este in cautarea unei imagini de negasit in realitate,
obiectele nu sunt niciodata pe masura telurilor sale. Intensitatea interioara pe care o cauta si si-o
doreste n-o primeste niciodata de la “obiecte” si el este convins de asta, afiseaza o uluitoare
indiferenta.
Extrovertul – are o atitudine pozitiva fata de “obiect” isi raporteaza tot timpul atitudinea
la acesta. Un lucru este “frumos” sau “bun” pentru ca asa se cuvine, nu pentru ca asa simte el
neaparat sau pentru ca o judecata contrara ar jigni pe altii. Acesta este un act de integrare si nu de
simulare, minciuna, se pierde caracterul personal al sentimentului. Sentimentele devin in acest
caz reci, lucide, ne-convingatoare.

3
 Afectivitatea – In functie de temperament

Femeile – isi conduc viata dupa sentimente, iar gandirea este o anexa a sentimentului.
Femeile sunt, majoritatea, extravertite, deci caracteristicile extravertitului, din punct de vedere al
sentimentelor, predomina la ele. “Apele linistite sunt adanci” se potriveste perfect in cazul
femeilor: indiferenta si raceala lor afisata de multe ori, ascunde, de fapt, timiditatea, melancholia,
profunzime sufleteasca, cee ace le face sa para introvertite.
Barbatii – sunt stapani pe sentimentele lor; isi conduc sentimentele rational.

Afectivitatea – In functie de mediul social

Un anumit anturaj cere o anumita atitudine, de aceea ne comportam diferit de la un

anturaj la altul. Cu cat mai des este ceruta aceasta atitudine, cu atat aceasta devine mai obisnuita.
Foarte multe persoane din clasa cultivata trebuie sa se comporte diferit, in doua anturaje diferite:
in familie si in viata profesionala. Ea trebuie sa adopte atitudini diferite, precum si dedublarea
caracterului. Astfel, caracterul poate fi in acest sens individual si colectiv. Caracterul social
(colectiv) se orienteaza dupa asteptarile si cerintele mediului profesional, iar cel individual se
orienteaza dupa intentiile si ambitiile subiectului.
Ruperea copilului de mama la varsta mica genereaza o criza afectiva, respectiv un
comportament specific (isi va suge degetul, se leagana etc.) - acest fenomen sau comportament
specific fiind , de fapt, un fenomen de compensare, echilibrare. Compensarea vietii afective nu
face altceva decat sa suplineasca ceea ce lipseste afectului pentru o echilibrare generala,
functionala, pentru autoreglarea aparatului psihic.
Nevoia de comunicare afectiva creste o data cu varsta, maturizarea psihologica.
Manifestarile comportamentale externe constau in mimica, pantomimica, inrosirea obrajilor,
oftatul, tremurul, grimasele, contractarea muschilor faciali, tipatul, rasul, tremurul vocal etc.
Starile afective prezinta valoare motivationala. Orice stare afectiva poseda o tensiune gata
de descarcare. Exista, deci un camp afectiv, in care ne plasam permanent. Polaritatea vietii
afective este data de existenta unor cupluri contrare in viata noastra afectiva ( de exemplu,
iubirea se poate usor transforma in ura cand intervine o ruptura).

4
Bibliografie:
1. Wikipedia – https://ro.wikipedia.org/wiki/Afectivitate
2. Elefantul din creier – Kevin Simler si Robin Hanson
3. https://www.qreferat.com/referate/pedagogie/Afectivitatea214.php