Traheobronşita acută este o boală a căilor aeriene, care se caracterizează printr-un sindrom

bronşitic acut, cu debut recent şi durată scurtă, de obicei neasociat cu modificări radiologice
pulmonare.
Tablou clinic
Sindromul bronşitic acut constă în tuse seacă sau expectoraţie mucoasă (bronşite virale) sau
mucopurulentă (bronşite bacteriene) şi raluri difuze, care se modifică cu respiraţia şi după tuse
(ronhusuri în traheită, raluri bronşice ronflante şi sibilante în bronşita bronhiilor mari şi raluri
sibilante fine şi/sau subcrepitante sau crepitante fine, uscate, localizate în prima parte a
inspirului, în bronşita căilor aeriene mici).
La tabloul clinic comun se pot asocia diferite sindroame care reflectă localizarea inflamaţiei şi la
nivelul căilor respiratorii superioare extratoracice. Aceste sindroame pot preceda cu puţin timp
(1-3 zile) sau se pot suprapune cu semnele de bronşită acută.
Crupul sindromul obstructiv de căi aeriene extratoracice, secundar edemului exsudativ al
laringelui) şi epiglotita acută sunt asocieri întâlnite mai frecvent la copii. Incidenţa crupului este
de 15-47 cazuri la 1000 copii/an, iar manifestările sale constau în stridor inspirator, răguşeală,
tuse lătrătoare.
Epiglotita acută apare mai rar peste vârsta de 5 ani, se datorează infecţiei zonei epiglotice cu
Haemophilus influenzae şi realizează un sindrom obstructiv de căi respiratorii superioare, febril.
Explorările paraclinice sunt utile mai ales pentru diagnosticul unei boli asociate sau al unei
complicaţii, decât pentru diagnosticul pozitiv al traheobronşitei acute.
Astfel, la un bolnav cu traheobronşită acută se pot indica următoarele explorări de laborator:
• Examenul radiologic pulmonar se efectuează mai ales la bolnavul febril. El este util
pentru excluderea unei pneumonii interstiţiale asociate;
• Examenul bacteriologic al sputei este necesar dacă traheobronşita acută apare în cursul
internării, dacă se suprapune pe o bronşită cronică sau se diagnostichează la un bolnav
tratat, cu o boală cronică gravă;
• Hemograma nu aduce date diagnostice importante. Bolnavul poate avea leucocitoză cu
neutrofilie;
• Probele functionale respiratorii (ventilatorii şi dozare de gaze sanguine) sunt indicate la
bolnavii cu obstrucţie de căi aeriene sau cei cu dispnee şi cianoză.
BRONŞITA CRONICĂBronşita cronică este o boală a bronşiilor mari şi mici care se caracterizează
clinic printr-un sindrom bronşitic cronic, cu o vechime de cel puţin 2-3 ani, ale cărui semne
clinice (tusea şi sputa) sunt prezente cel puţin 3 luni pe an. Hipersecreţia de mucus în bronşii
reprezintă un element definitoriu al bolii.
Afectarea căilor aeriene mici în cadrul bronşitelor cronice, se realizează progresiv, datorită
persistenţei factorilor cauzali; ea devine clinic manifestă, de obicei după vârsta de 40 de ani sub
forma unei dispnei progresive de efort şi repaus agravate în perioadele cu tuse şi expectoraţie.
Tablou clinic

Formele clinice ale BC se sistematizează după prezenţa şi asocierea la sindromul bronşitic cronic
a sindromului de obstucţie de căi aeriene. Se pot deosebi mai multe tipuri clinice de boală:
1. Bronşita cronică simplă. Bolnavii au vârsta medie de 40 ani. La început tusea este mai
frecventă dimineaţa (bolnavul îşi face toaleta bronşică) apoi este prezentă şi în cursul zilei şi
seara. Expectoraţia este mucoasă, dispneea absentă şi testele ventilatorii uzuale normale.
La examenul fizic se pot auzi raluri bronşice ronflante, sibilante sau subcrepitante.
2. Bronşita cronică recurent purulentă. Sindromul bronşitic cronic este mai prelungit, iar
expectoraţia este mucopurulentă şi purulentă în legătură, de cele mai multe ori, cu infecţii
respiratorii acute suprapuse.
Bronşita cronică obstructivă. Se caracterizează anatomic prin leziuni ale bronşiilor mari şi mici,
iar clinic, prin sindromul bronşitic cronic asociat cu un sindrom obstructiv de căi aeriene, cronic
şi progresiv.
Bronşita cronică astmatiformă este o formă particulară a bronşitei cronice obstructive; apare la
persoanele cu hiperreactivitate bronşică la stimuli iritanţi de natură diferită, dar mai ales la
infecţii acute respiratorii.
Tabloul clinic constă în semne de bronşită cronică recurent purulentă cu sindrom obstructiv
astmatiform în perioadele de recurenţă ale bronşitei şi cu dispnee de efort între aceste perioade,
expresia obsrucţiei cronice progresive a căilor aeriene mici.
EMFIZEMUL PULMONAR
Simptomul principal în emfizemul pulmonar este dispneea. Ea apare după ce o parte
importantă din ţesutul pulmonar este distrusă. Dispneea este progresivă în efort (g. I-III) şi în
final în repaus (gr. IV), corelându-se bine cu gradul de scădere al VEMS-ului. Tusea este absentă,
minimă sau episodică şi expectoraţia este nesemnificativă.
BRONHOPNEUMOPATIA CRONICĂ OBSTRUCTIVĂ
Diagnostic pozitiv. De cele mai multe ori tabloul clinic al BPCO debutează după 40 ani. Bolnavii
acuză tuse şi expectoraţie mucoasă sau mucopurulentă şi dispnee progresivă. Tusea şi
expectoraţia pot fi agravate de infecţii respiratorii superioare, expunere la iritanţi atmosferici sau
condiţii poluante. Dispneea, iniţial minimă sau numai de efort, tinde să crească progresiv.
PNEUMONIA PNEUMOCOCICĂ
Tablou clinic
Manifestările clinice ale pneumoniei pneumococice sunt relativ uniforme.
Debutul este de obicei brusc în plină sănătate, prin frison solemn, febră, junghi toracic şi tuse. La
aproape ½ din bolnavi se regăseşte o infecţie de căi respiratorii superioare, precedând cu 2-10
zile, manifestările pneumonice.
Frisonul “solemn” poate marca debutul bolii: este de obicei unic, durează 30-40 minute, se
poate însoţi de cefalee-vărsături şi este invariabil urmat de ascensiune termică
Febra este importantă, 39-40°C, adesea “în platou” sau neregulată.
Junghiul toracic apare imediat după frison; este de obicei intens, are sediul submamar şi se
accentuează cu respiraţia sau tusea, adică are caracterele durerii pleurale.
Tusea apare rapid după debutul bolii: este iniţial uscată, iritativă, dar devine productivă, cu
spută caracteristic ruginie şi aderentă de vas.
Dispneea este o manifestare comună; polipneea, de obicei moderată, se corelează cu întinderea
condensării pneumonice şi cu statusul pulmonar anterio
Starea generală a bolnavilor netrataţi este de obicei alterată şi este mai severă decât o
sugerează leziunea pneumonică. r bolii.
ASTMUL BRONŞIC
Este definit ca o boală a căilor respiratorii caracterizată prin creşterea reactivităţii
(responsivităţii) traheobronşice la diferiţi stimuli şi manifestată fiziopatologic prin îngustarea
difuză a căilor aeriene, care cedează spontan sau prin tratament.
Tablou clinic
Astmul bronşic se prezintă sub trei aspecte principale:
1. astmul cu accese intermitente;
2. astmul cronic;
3. starea de rău astmatic (sau astmul acut sever).
1. Astmul cu accese intermitente: este forma tipică de astm, cu dispnee paroxistică. El se
întâlneşte în special la copii, adolescenţi sau adulţi tineri, la care componenta alergică este
predominantă.
2. Astmul cronic este o formă de AB cu istoric vechi de accese astmatice şi la care s-a devzoltat
obstrucţie respiratorie severă şi progresivă de-a lungul anilor. Se întâlneşte rar la tineri şi este
mai frecvent peste vârsta de 40-50 ani sau la vârstnici. Bolnavii au dispnee de efort, uneori
dispnee minimă de repaus şi tuse neproductivă sau cu spută mucoasă sau mucopurulentă.
Puncția pleuralǎ
Toracocenteza sau puncţia pleurală reprezintă stabilirea unei legături între cavitatea pleurală şi
mediul exterior prin intermediul unui ac
.Indicaţii-Boli inflamatorii sau tumorale pulmonare

 Insuficienţă cardiacă însoţită de colecţii lichidiene în cavitatea pleurală (hidrotorax)

 Când lichidul pleural depăşeşte 1500 ml şi exercită o presiune asupra inimii şi plămânului
 Evacuarea unor colecții intrapleurale mari: hematom masiv posttraumatic, pleurezie
serofibrinoasă abundentă nerezolvată medical, pleurezie purulentă

Accidente și incidenteHemoragii intrapleurale, rupturi pleuropulmonare;

 Lipotimie, colaps;
 Accese de tuse – prin iritaţie pleurală;
 Edem pulmonar acut – prin evacuarea prea rapidă a lichidului; cu dispnee, cianoza, tuse,
expectorație rozată spumoasă, raluri subcrepitante „în valuri”, semne de insuficiență
cardiacă;
 Pneumotorax – prin rănirea plămânului cu acul → se întrerupe puncţia;
 Sincopa vagală manifestată prin bradicardie – hipotensiune reflexe urmate de pierderea
cunoștintei;
 Hemototax secundar lezării vaselor intercostale;
 Hemoragii interne cu soc hemoragic secundare lezării ficatului sau splinei, cu
hemoperitoneu sau hemoragii intraparenchimatoase
 Infectare (transformare in pleurezie purulenta), din cauza nerespectării regulilor de
asepsie.
Recoltarea exsudatului faringian

Exsudatul faringian este un lichid rezultat in urma unui proces inflamator faringian.

Recoltarea sputei

Accidente / incidente

 Pacientul nu reușește să expectoreze. Instruiți pacientul cu răbdare, iar în cazul în care

acesta nu reușește anunțați medicul pentru o altă tehnică de recoltare (frotiu, spălătură
gastrică, spălătura bronșică).
 Sputa este amestecata cu saliva. In acest caz se va repeta recoltarea.

Sondajul traheo – bronşic

TULBURĂRI DE RITM
1.Fibrilaţia atrială

Definiţie. Fibrilaţia atrială se caracterizează printr-o depolarizare fragmentată, anarhică şi

permanentă a miocardului atrial, care generează contracţii vermiculare 400-600 / minut şi
pierderea funcţiei mecanice a atriilor. Activitatea ventriculară este complet neregulată,
corespunzând clinic aritmiei complete, de obicei cu o frecvenţă de 120-160/minut.
Tablou clinic:Fibrilaţia atrială recent instalată, cu ritm ventricular rapid este de obicei percepută
ca palpitaţii neregulate. Poate însă precipita crize de angină pectorală sau produce, foarte rar,
sincope.
Uneori, în decurs de ore sau zile, FA produce manifestări de insuficienţă cardiacă stângă şi apoi
globală, cu atât mai repede cu cât cardiopatia subiacentă este mai severă.
2.Flutterul atrial

Definiţie. Flutterul atrial este o aritmie caracterizată printr-o tahiaritmie atrială regulată cu
frecvenţă (ritm) de 220-320 pe minut dar cu ritm ventricular regulat sau neregulat, în raport cu
gradul şi variabilitatea blocului AV. Cel mai adesea frecvenţa venriculară este regulată,
aproximaiv 150/min, corespunzând unui bloc 2/1. Spre deosebire de FA, în flutterul atrial fiecare
undă de excitaţie cuprinde întreg atriul.
Etiologie. Apare foarte rar pe cord indemn, uneori în relaţie cu consum exagerat de alcool, cafea,
fumat sau stres psihic.
Cel mai adesea apare pe cord patologic: cardiopatie ischemică cronică, IM acut, valvulopatii
mitrale, cardiopatie hipertensivă, boli congenitale cardiace, cardiomiopatii, embolii pulmonare,
intervenţii chirurgicale pe cord, hipertiroidism, supradozare digitalică.
3Flutterul şi fibrilaţia ventriculară

Flutterul ventricular. Este p aritmie ventriculară foarte rapidă (>250 / min), monomorfă şi
regulată cu oscilaţii ample.
Fibrilaţia ventriculară (FV) este expresia unei depolarizări ventriculare anarhice. Miocadul este
funcţional fragmentat în zone în grade variate de depolarizare şi repolarizare. Acţiunea mecanică
a ventriculilor este pierdută, FV echivalând hemodinamic cu “oprirea” cardiacă.
Electrocardiograma arată un traseu ondulat cu unde de dimensiuni diferite, în care deflexiunile
obişnuite au dispărut.
Insuficienţa cardiacă este sindromul clinic determinat de incapacitatea inimii de a asigura
debitul circulator necesar acoperirii necesităţilor metabolice ale organismului sau asigurarea
acestui debit cu preţul unei creşteri simptomatice a presiunilor de umplere a cordului.
- insuficienţa cardiacă dreaptă, stângă, sau globală se referă la originea simptomelor şi
semnelor;
• în IC dreaptă defectul funcţional aparţine cordului drept şi deci există
stază sistemică (în sistemul cav “în spatele” atriului drept – presiune de
umplere crescută);
• în IC stângă defectul este al cordului stâng cu presiune de umplere
crescută şi deci presiune atrială stângă crescută şi stază pulmonară (“în
spatele” atriului stâng);
• insuficienţa cardiacă globală comportă presiuni de umplere crescute a
ambilor ventriculi şi deci stază şi sistemică şi pulmonară;
- insuficienţa ventriculară se referă strict la alterarea funcţiei unui ventricul, respectiv a
miocardului (situaţia clinică cea mai frecventă); există însă şi insuficienţă cardiacă fără
insuficienţă ventriculară, exemplul cel mai comun fiind stenoza mitrală în care există o cedare a
funcţiei cordului stâng
INSUFICIENŢA CARDIACĂ:Insuficienţa cardiacă stângă

Simptomatologia
Simptomul dominant al insuficienţei cardiace stângi este dispneea.
Astmul cardiac reprezintă o formă particulară de dispnee paroxistică în care apare şi spasm
bronşic, obiectivabil prin wheezing, caracterul expirator al dispneei şi prezenţa de raluri bronşice.
Apariţia obstrucţiei bronşice se explică prinr-o reactivitate exagerată a musculaturii şi edem
bronşic.
Edemul pulmonar acut reprezintă forma cea mai severă de dispnee de repaus, fiind datorat unei
creşteri brutale şi mari a presiunii capilare pulmonare, cu transudare de lichid în interstiţiu şi
alveolele pulmonare.
Alte simptome ale insuficienţei cardice stângi sunt: tusea, hemoptizia, astenia, respiraţia Cheyne-
Stokes.
Tusea apare în siuaţii similare (efort, nocturn) şi este echivalenta dispneei. Este caracteristic
nepoductivă, dar uneori poate fi însoţită de spută mucoasă (iritaţie bronşică), seroasă-spumoasă
(edem pulmonar acut) sau hemoptoică (efracţie vasculară bronşică). Tusea datorată strict
insuficienţei stângi nu trebuie confundatăcu tusea secundară unor complicaţii ale insuficienţei
cardiace (embolie pulmonară, infecţie bronşică).
Hemoptizia se datoreşte rupturii unor anastomoze între circulaţia venoasă bronşică (sistemică)
şi cea pulmonară datorate hipertensiunii pulmonare sau rupturii capilarelor pulmonare în
alveole, din aceeaşi cauză.
Astenia sau fatibagilitatea este expresia scăderii debitului cardiac cu perfuzie musculară
insuficientă. Ea apare iniţial la efort determinând oboseală precoce, iar apoi şi în repaus. Trebuie
deosebită de dispneea datorată stazei, deoarece astenia este accentuată de hipovolemie şi deci
de tratamentul diuretic.
Respiraţia Cheyne – Stokes este expresia coexistenţei unei suferinţe,de regulă ischemie, a
centrului respirator.
B. Insuficienţa cardiacă dreaptă

Simptomatologia
Simptomatic insuficienţa cardiacă dreaptă este mai săracă decât cea stângă, staza sistemică
repercutându-se subiectiv cel mai evident la nivel digestiv.
Dintre manifestările subiective ale stazei sistemice mai importante sunt:
- hepatalgia, manifestată ca durere epigastrică şi/sau în hipocondrul drept, iniţial la efort,
apoi şi în repaus;
- balonările, greaţa şi anorexia.
De asemenea se poate întâlni astenie, oligurie şi, în fazele terminale, dispnee.
. Insuficienţa cardiacă globală

Insuficienţa cardiacă globală reuneşte simptomele şi semnele ambelor forme anterioare descrise
(stângă şi dreaptă). De regulă, în evoluţia bolii apar iniţial manifestările insuficienţei stângi
(deoarece majoritatea leziunilor – valvulopatii, ateroscleroză, HTA – afectează cordul stâng), iar
apoi cedează şi ventriculul drept şi devine insuficienţă globală.
Edemul pulmonar acut hemodinamic sau cardiogen (EPA) este o formă paroxistică, uneori
fulminantă, de dispnee severă datorită acumulării excesive de lichid interstiţial şi pătrunderii sale
în alveole, printr-o afecţiune care produce o presiune capilară pulmonară excesivă.

Tablou clinic
Debutul EPA hemodinamic se produce cel mai des noaptea, în somn, relativ brusc, la o persoană
cu cardiopatie cunoscută, simptomatică sau asimptomatică, sau la o persoană fără istoric
cardiac. Uneori este precedat, pentru câteva zile, de accese de dispnee nocturnă de scurtă
durată sau de accentuarea unei dispnei de efort.
Adesea instalarea EPA se face la scurt timp după apariţia unor dureri toracice, cu aspect
coronarian sau /şi după palpitaţii cu ritm rapid, persistente.
Dispneea cu instalare aparent acută este simptomul dominant.
CARDIOPATIA ISCHEMICĂCardiopatia ischemică reuneşte un grup de afecţiuni care au în comun
o suferinţă cardiacă de origine ischemică, produse de un dezechilibru între aportul de oxigen la
miocard şi necesităţi. Termenul de cardiopatie ischemică este sinonim cu cel de boală cardiacă
ischemică (ischemic heart disease) sau cu cel de boală coronară. Clasificarea cea mai folosită:
- în cadrul CI dureroase sunt incluse:
- angina pectorală (AP) (de piept), cu diversele sale
variante clinice;
- infarctul miorcardic acut (IMA);
- angina instabilă;
- grupul CI nedureroase include:
- moartea subită coronariană;
- tulburările de ritm şi de conducere;
- insuficienţa cardiacă de origine ischemică.

1. Angina pectorală
Angina pectorală (AP) este definită ca o durere (disconfort) retrosternală sau în regiunile
toracice adiacente şi care are caractere relativ specifice:
- apariţia în accese de scurtă durată (3-15 minute);
- producere (declanşare), cel mai adesea la efort sau emoţie;
- încetare promptă la repaus sau nitroglicerină.
Tablou clinic
- Durerea anginoasă survine în accese, la intervale variabile de timp, dar este similară ca
descriere de la un acces la altul.
- Sediul durerii anginoase este tipic retrosternal, în porţiune medie sau inferioară; mai rar
durerea este precordială sau predominent epigastrică, interscapulară sau numai într-o
zonă de iradiere.
- Localizarea epigastrică a durerii este adesea o sursă potenţială de confuzie pentru
diagnostic, atât pentru bolnav, cât şi pentru medic.
Angina este expresia unei ischemii miocardice şi reprezintă în acelaşi timp forma cea mai
frecventă de cardiopatie ischemică (CI).
Iradierea durerii anginoase este relativ variată, dar totuşi stereotipă; iradierile cele mai frecvente
sunt în umărul stâng şi pe faţa internă a braţului, antebraţului şi în ultimele două degete ale
mâinii stângi, sau la baza gâtului.
Senzaţia dureroasă anginoasă este tipic de constricţie sau presiune retrosternală sau/şi
precordială; o parte din bolnavi descriu durerea ca o senzaţie de arsură, strivire sau “disconfort”
greu de definit.
Percepţia durerii diferă însă de la un individ la altul, precum şi de capacitatea pacientului de a
descrie clar caracterele durerii.
Durata şi intensitatea durerii sunt de asemenea variabile.
Relativ tipic este accesul dureros de 3-5 minute, de intensitate medie; angina începe gradat,
după încetarea efortului sau nitroglicerină.
2. Infarctul miocardic acut:Infarctul miocardic acut este denumirea dată necrozei zonale a
muşchiului cardiac datorată ischemiei acute a teritoriului respectiv. În caz de supravieţuire a
episodului acut, necroza este înlocuită în următoarele câteva săptămâni de o cicatrice fibroasă.
MANIFESTĂRI CLINICE LA DEBUT
La majoritatea infarctelor simptomul cardinal este durerea.
Există şi forme atipice, cu durerea absentă sau la care domină alte simptome.
a) Durerea. În infarct este de obicei o durere de tip coronarian, dar foarte intensă, prelungită şi
fără răspuns la nitraţi;
Localizarea durerii este în majoritaea cazurilor retrosternală, adesea cu extensie precordială;
infarctele inferioare pot produce durere retroxifoidiană sau epigastrică; rareori sediul principal al
durerii este precordial, dar şi atunci se poate distinge o extensie anterioară; foarte rar, durerea
se percepe exclusiv la sediile de iradiere.
Iradierea poate avea loc către oricare din sediile uzuale pentru durerea coronariană: în umărul
sau pe membrul superior stâng, de elecţie pe latura cubitală; în ambii umeri, ambele braţe,
ambele coate, sau ambele încheieturi ale pumnului; la baza gâtului, în mandibulă,
interscapulovertebral, în epigastru, etc.
Caracterul durerii este de strivire, constricţie, apăsare; cu totul ocazional durerea poate fi
asemănată cu o rană sfredelitoare sau o arsură.
mai rar intensitatea este medie, iar în 5-10% din cazuri durerea poate fi absentă sau dominată de
alte simptome.
Durata durerii este de zeci de minute – ore; de regulă dispare după 12-24 ore, odată cu
definitivarea necrozei; persistenţa durerii peste acest interval sugerează fie prelungirea
ischemiei, cu necroză instalată în trepte, fie pericardită periinfarct, fie expansiunea infarctului cu
tendinţă la ruptură de cord (ambele ipoteze contraindică fibrinoliza), fie un alt diagnostic decât
infarct (anevrism disecant de aortă, pancreatită, ulter penetrant etc.); ocazional, infarctul se
poate manifesta cu dureri coronariene scurte, sub limita de 20 minute acceptată pentru angină,
dar repetate în cursul aceleiaşi zile.
b) Modificările TA sunt frecvente în IMA, cel mai des bolnavii având hipotensiune. Aceasta apare
în trei circumstanţe speciale:
 în infarctele inferioare, când este de natură reflexă, vagală (reflex Bezold-Jarisch, de
vasodilataţie coronariană şi arterială sistemică la stimularea chemoceptorilor coronarieni
prin ischemie);
 în infarctele inferioare cu prindere semnificativă de VD, a cărui afectare duce la lipsa de
umplere a VS;
 în infarctele întinse antero-laterale, ca urmare a disfuncţiei de pompă.
Hipotensiunea poate apărea însă şi prin alte mecanisme: iatrogen, prin exces de nitraţi, opiacee
sau furosemid; însoţind tahiaritmii cu răspuns ventricular rapid; ca urmare a unei depleţii
lichidiene semnificative prin vărsături, transpiraţii profuze, diaree.
) Fenomenele digestive apar la debutul infarctului în peste jumătate din cazuri. Vărsăturile
relativ frecvente, sunt însoţite de greaţă şi se întâlnesc mai ales în infarctele inferioare; sunt
produse prin reflexe vagale. Uneori vărsăturile însoţesc hipotensiunea semnificativă sau sunt
induse de opiacee. Diareea sau senzaţia acută de evacuare intestinală sunt prezente mai rar şi
sunt declanşate tot de reflexe vagale. Ocazional, în infarctele inferioare cu iritare frenică se
descrie un sughiţ persistent, rezistent la tratament.
d) Dispneea poate deveni manifestarea dominantă în caz de infarct complicat cu disfuncţie de
pompă. O polipnee moderată poate însă însoţi şi infarctul de debut, necomplicat, prin
hipercatecolaminemie cu anxietate consecutivă.
) Palpitaţiile sunt resimţite în mod evident atât în cazul tahiaritmiilor, cât şi al bradiaritmiilor,
datorită hiperreactivităţii psihice obişnuită în infarct.
) Manifestările neurologice mai rare la debutul infarctului, se pot prezenta ca sincopă, fie reflexă
vagală, fie prin instalarea unui bloc complet, situaţie în care poate fi prezent şi fenomenul
Adams-Stokes.
g) Alte manifestări, pot include o senzaţie inexplicabilă de fatigabilitate, sfârşeală, cu sau fără
durere, dispnee sau aritmii.
Astenia fizică accentuată poate fi adesea singurul simptom în infarctele indolore.
3. Moartea subită cardiacă:Moartea subită este definită ca moarte naturală, rapidă şi
neaşteptată, care apare în prima oră de la debutul simptomelor unei boli la persoane cu boli
cunoscute sau necunoscute.
Moartea subită cardiacă, de departe cea mai frecventă, este definită ca “moarte naturală,
rapidă şi neaşteptată, care apare în prima oră de la debutul simptomelor unei boli cardiace la
persoane cu boli cardiace cunoscute sau necunoscute”.
Puncţia venoasă
Definiţie: puncţia venoasă reprezintă crearea unei căi de acces într-o venă prin intermediul unui
ac de puncţie.
Locuri de elecție pentru puncția venoasă

 Venele de la plica cotului (bazilică şi cefalică).

 Venele antebraţului.
 Venele de pe faţa dorsală a mâinii.
 Venele subclaviculare.
 Venele femurale.
 Venele maleolare interne.
 Venele jugulare şi epicraniene la copil şi sugar.

Puncţia arterială
Definiţie: puncţia arterială reprezintă crearea unei căi de acces într-o arteră prin intermediul
unui ac de puncţie.
Indicaţii: arteriopatii, cu scop de diagnostic şi tratament.

Loc de elecție 

 artera femurală
 artera brahială
 artera radială (cea mai frecvent utilizată)
 artera cubitală

Puncţia pericardică

Definiţie: puncţia pericardică constă în pătrunderea cu un ac în cavitatea pericardică, care se

transformă din spaţiu virtual în cavitate reală, prin acumularea sângelui sau lichidului de
transsudaţie.
Indicaţii: puncţia se execută în cazurile în care se acumulează lichid între foiţele pericardului ca
urmare a inflamaţiei, transsudaţiei sau hemoragiei; pericardul fiind inextensibil, lichidul
tamponează inima şi îi îngreunează funcţia; apare, astfel, o dispnee accentuată, hipotensiune
arterială, puncţia având caracter de urgenţă.
Angiocardiografia este un examen radiologic al vaselor şi cavităţilor inimii cu substanţă de
contrast
indicaţii
- evaluarea unor defecte valvulare;
- monitorizarea presiunilor pulmonare şi a debitului cardiac intra şi post operator;
180
-administrarea unor medicamente trombolitice în artera obstrucţionată;
- angioplastie cu aterectomie sau montare de stend

- Aortografia – introducerea prin puncţie sau cateter a unei substanţe de contrast în aortă,

pentru studierea acesteia.

- Arteriografia periferică – introducerea prin injecţie intraarterială a substanţei de contrast

pe baza de iod într-o arteră periferică.

- Flebografia – introducerea pe cale i.v. a unei substanţe de contrast diluate pentru a studia

permeabilitatea venei şi modificările peretelui.

Sunt examene de compentenţa medicului, în cadrul cărora asistentul pregăteşte materialele,

însoţeşte pacientul şi îl observă după procedură

Esofagita
Refluxul gastro-esofagian (RGE) este un fenomen complex la realizarea căruia concură mai multe
verigi patogenetice. La baza refulării conţinutului gastric în esofag stau tulburările motilităţii
tubului digestiv superior (esofag, stomac, duoden). Boala de reflux este expresia RGE patologic,
şi se manifestă prin fenomene digestive şi respiratorii.
Refluarea conţinutului gastric în esofag are o serie de consecinţe locale şi la distanţă: esofagita
de reflux, cancerul esofagian, sindromul Barrett şi suferinţele respiratorii.
Esofagita de reflux se defineşte ca totalitatea manifestărilor subiective şi obiective cauzate de
inflamaţia mucoasei esofagiene ca urmare a contactului dintre conţinutul gastro-duodenal (sau
intestinal) cu mucoasa esofagului.
Această definiţie include esofagita peptică cauzată de acidul clorhidric şi pepsină şi non-peptică
indusă de acizii biliari şi enzimele pancreatice (esofagită alcalină, esofagită triptică).
Tabloul clinic reuneşte simptome digestive ce sugerează suferinţă esofagiană (arsură
retrosternală, durerea toracică, regurgitări şi disfagia), extradigestive (în special respiratorii).
Arsura retrosternală este expresia acţiunii factorilor de reflux asupra mucoasei esofagiene. Alare
mai frecvent după masă în poziţia culcată. Intensitatea arsurii nu se corelează totdeauna cu
severitatea leziunilor.
Durerea toracică constituie al doilea simptom major al esofagitei de reflux. Se manifestă ca:
presiune toracică, glob retrosternal migrant, alteori greu definită de bolnavi. Intensitatea este
variabilă, uneori poate sugera infarctul miocardic acut sau angina pectorală.
Regurgitările însoţesc mai frecvent arsura retrosternală. Dacă conţinutul refluat ajunge în
cavitatea bucală bolnavul poate aprecia caracterul acid (gust acru) sau alcalin (gust amar).
Disfagia este mai rară şi reflectă stenoza esofagiană (postesofagitică), tulburări motorii sau
neoplasmul esofagian.
Odinofagia este definită ca durere intensă în timpul deglutiţiei localizată retrosternal. Reflectă
esofagita severă cu ulceraţii.
Manifestările respiratorii se datoresc aspiraţiei bronşice a conţinutului refluat.

Neoplasmul esofagian este una dintre bolile maligne cu prognostic sumbru, fiind descoperit
tardiv din cauza latenţei clinice lungi, având complicaţii majore şi ducând rapid la deces.
Manifestări clinice
Disfagia – la început este intermitentă, minimă, predomină pentru alimentele solide, în această
fază fiind deseori neglijată de pacienţi, fapt ce întârzie mult diagnosticul.
Disfagia poate fi precedată de senzaţii dezagreabile, presiune retrosternală, disconfort la
înghiţire, senzaţie de plenitudine toracică. Pacientul începe să-şi modifice obiceiurile alimentare,
consumând mai multe lichide şi mestecând îndelung alimentele.
Regurgitările apar în 20% din cazuri, prezenţa lor având semnificaţia unei stenoze strânse.

Durerile pot avea sediu toracic, anterior sau posterior. Ele traduc uneori o invadare mediastială.
Durerea poate fi epigastrică, transfixiantă, prin invadare celiacă. În cazul metastazelor osoase,
apar dureri intense la acest nivel.
Slăbirea din greutate este marcată, până la caşezie.
Apare în 40% din cazuri şi este datorată disfagiei şi anorexiei.
Prezenţa ei are o semnificaţie prognostică nefavorabilă.
Disfonia este datorată unei paralizii a nervului recurent, mai ales a celui stâng.
Atingerea traheei şi a bronhiilor este relativ frecventă. O fistulă este suspectată în momentul în
care apare tusea la alimentaţie.
Tusea mai poate fi determinată şi de paralizia recurentului sa de regurgitările alimentare în caz
de stenoză a treimii superioare a esofagului.
Perforaţia esofagului duce la mediastinită, cu posibilitatea deschiderii unui abces în pleură sau a
rupturii marilor vase.

Gastritele sunt inflamaţii acute sau cronice, difuze sau focale ale mucoasei stomacului.
Clasificarea gastritelor:
- acute:
- erozive – hemoragice;
- flegmonoasă;
- cronice:
- microbiană produsă de Helicobacter pylori (tip B);
- chimică (tip C): de reflux; antiinflamatoare; alcool;
- atrofică - autoimună (tip A);
- alte tipuri de gastrită:
- granulomatoase;
- hipertrofică (Menetrier);
- limfocitară.
Gastritele acute erozive se caracterizează prin ulceraţii superficiale fără a depăşi musculara
mucoasei.
Tablou clinic
Simptomele gastritei acute erozive constau în: durere epigastrică, greţuri şi vărsături. Există şi
bolnavi asimptomatici.
Bolnavii ce folosesc antiinflamatoare prezintă manifestări dispeptice care nu se corelează
totdeauna cu severitatea eroziunilor.
Hemoragia digestivă superioară este o manifestare comună a gastritelor acute, expresia aşa-zisei
gastrite hemoragice. La mahoritatea bolnavilor hemoragia este ocultă, evidenţierea sa
presupunând examene de laborator speciale.
Anemia feriprivă, în special la bolnavii reumatici ce folosesc antiinflamatoare, poate fi datorată şi
gastritei erozive.
Duodenitele complet asimptomatice sunt rare. Cel mai adesea se prezintă cu sindrom dispeptic
ulceros. Durerea are toate caracterele celei din ulcer, cu ritmicitate, localizare, condiţii de
apariţie, periodicitate, ameliorare la ingestie de alimente sau alcaline.
În duodenitele secundare simptomele sunt acelea ale bolii de bază (durere şi diaree în
parazitoze, diaree în boala celiacă şi boala Whipple etc.)
Definiţie: puncţia abdominală sau paracenteza constă în traversarea peretelui abdominal cu
ajutorul unui trocar în diferite scopuri. În cavitatea peritoneală, se poate acumula lichid (ascită)
care poate avea drept cauză:
• obstacole în circulaţia portală, ceea ce determină hipertensiune în ramurile venei porte
(în ciroza hepatică, insuficienţa cardiacă, tumorile peritoneale);
• inflamaţia (în peritonita tuberculoasă).
Indicaţii:
 ascitele masive care provoacă tulburări circulatorii şi respiratorii prin presiunea asupra
diafragmului, venei cave inferioare;
 ascitele care nu se resorb prin metodele obişnuite de tratament;
 traumatismele închise ale viscerelor abdominale, când se bănuieşte hemoperitoneu;
 pentru diagnosticul citologic, bacteriologic şi enzimatic al ascitei.
Contraindicaţii:
 chisturi ovariene mari, hidronefroză, sarcină;
 se execută cu prudenţă la pacienţii cu diateze hemoragice şi în precomă;
  colecţiile de lichid închistate se evacuează numai chirurgical.
Accidente:
 colaps vascular prin decomprimarea bruscă a cavităţii abdominale;
 hemoragie digestivă manifestată prin hematemeză, melenă;
 perforarea intestinului determină peritonită;
 persistenţa orificiului de puncţie prin care se scurge lichid.
 Vărsătura – conţinut gastric care se elimină spontan, de obicei în afecţiuni digestive, dar
întâlnit şi ca un simptom în alte afecţiuni (alcoolism, tensiune intra-craniană) sau în
sarcină.
Scaun – resturile alimentare supuse procesului de digestie, eliminate din organism prin acul
defecaţiei
• recoltarea materiilor fecale se realizează în vederea examinării lor macroscopice,
biochimice, bacteriologice şi parazitologice;
• examenul bacteriologic permite diagnosticarea bolilor infecţioase, gastrointestinale,
prin depistarea bacilului tific, dezinteric, tuberculos, vibrioni holerici şi enterobacteriile
toxiinfecţiilor alimentare; după stabilirea diagnosticului, recoltarea se efectuează pentru
supravegherea evoluţiei bolilor;
• examenele biochimice şi de digestie permit descoperirea unor tulburări în secreţia
fermenţilor digestivi, prezenţa microscopică a sângelui etc.;
• examenele parazitologice descoperă parazitozele intestinale prin evidenţierea ouălelor
de paraziţi.
• DE ŞTIUT:
• la copii, în afară de raclarea pielii din regiunea anală, se recomandă şi recoltarea
mucusului nazal şi a depozitului de sub unghii;
• depozitul de sub unghii se recoltează înmuind toată marginea unghiei cu o soluţie de
hidrat de Na sau K 0,5-1%, după care se curăţă capătul proximal al unghiei, marginile şi
spaţiul de sub unghie cu un tampon de vată şi o pensă;
• materialul recoltat se introduce într-un flacon cu soluţie de hidrat de Na 1%, se astupă,
se agită bine şi se trimite la laborator;
• pentru punerea în evidenţă a virusurilor se adaugă peste materiile fecale câteva picături
dintr-o soluţie de penicilină 200 000 ui/10 ml apă distilată şi aceeaşi cantitate dintr-o
soluţie de streptomicină 1g/10ml apă distilată (previne distrugerea virusului de către
flora microbiană);
• în acelaşi scop, în cazul recoltării cu tampon, în soluţia nutritivă (Hanks) se adaugă 100 ui
penicilină şi 25 mg streptomocină înainte de efectuarea recoltării;
 • pentru punerea în evidenţă a agenţilor patogeni intestinali se fac coproculturi timp de 3
zile consecutiv; dacă scaunul este lichid se recoltează 0,5-1 ml;
• probele se trimit fără întârziere la laborator (germenii sensibili mor repede).
• Sondajul sau tubajul duodenal constă din introducerea unei sonde Einhorn dincolo de
pilor, realizând o comunicare între duoden şi mediul exterior.
Accidente:
 înnodarea sondei datorită contracţiilor pereţilor stomacali în timpul senzaţiei de
vărsături;
 încolăcirea sondei în stomac;
 greţuri şi vărsături;
 imposibilitatea drenării bilei cauzată de un obstacol funcţional (spasmul sfincterului
Oddi) sau anatomic (coagularea bilei vâscoase).

Sondajul gastric sau tubajul gastric reprezintă introducerea unui tub de cauciuc (sonda Faucher
sau sonda Einhorn) prin faringe și esofag, în stomac.
Accidente/ incidente

–          Sonda poate pătrunde în laringe dacă pacientul nu înghite

–          Sonda se poate înfunda cu resturi alimentare

–          Se poate produce bronhopneumonie de aspirație prin pătrunderea de conținut gastric în

arborele bronsic, de aceea este important să pensăm sonda înainte de a o extrage.
Spălătura gastrică sau lavajul gastric presupune evacuarea continutului stomacului si curatarea
acestuia de substante straine. Aceasta tehnica trebuie sa fie facuta in primele 4 ore de la
ingerarea produsului.

Spălătura gastrică – Contraindicatii

 In ulcer gastric in perioada dureroasa

 Cancer gastric
 In intoxicatii cu substante caustice
 In hepatite cronice

Accidente / Incidente

 Când apare senzaţia de vomă şi greaţă se înlătură sonda indicând respiraţie profundă.
 Sonda poate pătrunde în laringe – apare tusea, faciesul bolnavului se cianozează – se
îndepărtează imediat sonda.
 Sonda se înfundă cu resturi alimentare – desfundarea se face prin insuflare de aer.
 Se pot produce bronhopneumonii de aspiraţii daca sonda nu se penseaza la extragere.

Colonoscopia este examenul endoscopic de vizualizare directă a colonului cu ajutorul unui

aparat numit colonoscop – cu ajutorul lui se vizualizează colonul sigmoid, descendent, transvers
şi ascendent, până la cec. În colonoscopie se poate vizualiza mucoasa intestinului gros în toată
lungimea lui;

Accidente și incidenteo Dureri abdominale violente.

o Perforaţii.
o Tahicardie.
o Stop cardiac reflex.

Contraindicaţiile colonoscopieio Operaţii abdominale recente.

o Diverticuluza acută.
o Boli ulceroase.
o Hernii ombilicale.
o Ascite masive.
o Persoane confuze, necooperante.

Stenoza hipertrofică de pilor este o hipertrofie obstructivă a fibrelor circulare ale

pilorului.
Sunt fundamentale 4 semne clinice, iar asocierea lor permite cel mai adesea punerea
diagnosticului clinic:
Vărsăturile:
Apar brutal, după un interval liber de la 15 zile la 6 să ptă mâ ni, în intervalul liber copilul
hră nindu-se normal.
Vă rsă turile se produc uşor, sunt în jet, cu conţinut alimentar (lapte), niciodată nu sunt
bilioase.
Ele survin fă ră un orar particular, dar adesea tardiv în raport cu
mesele.
Curba ponderală este în scădere: copilul care începuse să crească după scă derea fiziologică
neonatală , stagnează , apoi pierde în greutate şi apar semne de deshidratare.
Păstrarea apetitului care, contrastează cu vă rsă turile şi scă derea în greutate.
Constipaţia completează simptomatologia .
Rectocolita hemoragică (RCH) şi boala Crohn (BC) reprezintă “bolile inflamatorii
intestinale”, zise şi nespecifice, deoarece sunt net distincte de celelalte boli entero-colonice
cu cauză precizată (specifice).
este dominată de diaree, mai accentuată în formele extinse, mai rară în cele distale.
Tenesmele preced adesea emisia scaunelor, care se produce şi noaptea, mai ales câ nd
leziunile rectale sunt exprimate. În formele exclusiv rectale (rectită hemoragică ) bolnavul
este frecvent constipat.
Rectoragia apare ca prim simptom la fel de des ca diareea.
Durerile abdominale sunt obişnuite în RCH severă , dar pot lipsi la bolnavii cu debut
.
insidios şi evoluţie uşoară
BC este o afecţiune cronică , cu debut şi evoluţie lentă , progresivă , jalonată de pusee.
Deseori diagnosticul se întâ rzie luni şi ani, pentru că simptomele iniţiale nu sunt suficient
de revelatoare.
Simptomele pot fi grupate în trei tipuri de manifestă ri:
 digestive: (primul fiind cel mai frecvent simptom iniţial, ultimul cel mai rar)
 diaree,
 dureri abdominale,
 leziuni anale,
 vă rsă turi,
 rectoragie pasageră .
 generale: în ordinea frecvenţei la debut:
 slă bire din greutate,
 astenie,
 anemie,
 febră prelungită ;
extraintestinale: îndeosebi articulare, care se asociază la simptomele precedente după o
perioadă variabilă de timp.
Infecţia tractului urinar reprezintă prezenţa a cel puţin 10⁵ germeni/ml urină , din jetul
urinar mijlociu (bacteriurie semnificativă ).
Bacteriuria asimptomatică reprezintă colonizarea bacteriană a tractului urinar fă ră
simptome.
Infecţiile tractului urinar pot fi simptomatice sau asimptomatice.
Disuria, senzaţia de micţiune imperioasă şi
polakiure, fă ră
bacteriurie semnificativă definesc sindromul uretral acut.
Diagnosticul de suspiciune, clinic, se stabileşte pe baza prezenţei
simptomelor:
• disurie (ce apare la debutul micţiunii);
• polakiurie;
• micţiuni imperioase;
• durere suprapubiana;
• urină tulbure.
Uretrita se caracterizează prin disurie, polakiurie, dar fă ră bacteriurie semnificativă .
Cistita se caracterizează prin disurie, polakiurie, durere suprapubiană . Urina este tulbure,
urât mirositoare şi în 30% dintre cazuri sunt prezente hematiile.
Litiaza urinară reprezintă formarea în interiorul că ilor excretorii urinare a unor calculi,
rezultaţi din precipitarea unor substanţe care se gă sesc în mod normal în urină .
Calculii urinari sunt agregate policristaline, formate dintr-o matrice organică şi să ruri
(exalat de calciu, fosfat de calciu, urat, cistină sau struvit). Cei mai frecvenţi (75-85%) sunt
calculii cu să ruri de calciu, urmaţi de să ruri de struvit (10-15%) şi apoi de litiaza urică (7-
8%).
HBP reprezintă hipertrofia nemalignă adenomatoasă a prostatei periuretrale (mai probabil
cu origine în glandele periuretrale decâ t în prostata fibromusculară ).
semne iritative, datorate hipertrofiei detrusorului vezical:
 polakiurie,
 nicturie, în a doua jumă tate a nopţii,
 senzaţie de micţiune imperioasă ,
 pseudoincontinenţă .
Semen obstructive, cauzate de blocarea scurgerii urinii de că treadenomul de
prostată :
 scă derea forţei calibrului jetului urinar,
 jet urinar intermitent,
 ezitarea micţională ,
 disurie,
 pacientul urinează cu contracţia musculaturii abdominale,
 senzaţia de urinare incompletă (câ nd apare reziduu vezical),
 incontinenţa vezicală şi urinară prin preaplin (în fazele mai avansate),
 pierderi postmicţionale.
 Se efectuează explorări de laborator: sumar de urină, urocultură, creatinină, uree, acid
uric, hemoleucogramă, glicemie, probe hepatice.

Cancerul de prostată este al doilea cancer ca frecvenţă la bărbaţi, incidenţa sa crescâ nd cu

vârsta, astfel încâ t la bă rbaţii cu vârste de 60-69 ani incidenţa bolii este 30%, în timp ce la
80-89 ani incidenţa creşte la 67%.
Clinic
Frecvent este asimptomatic (se dezvoltă din porţiunea periferică a prostatei).

Prostatitele DefiniţieAfecţiuni inflamatorii ale prostatei

BCR este definită prin prezenţa leziunilor renale sau RFG < 60 ml/min/1,73 m² timp de ≥ 3
luni, indiferent de cauză .
Puncția vezicii urinare se realizează prin introducerea unui ac pe cale transabdominală în vezica
urinară  (în urgenţă) când există pericol de rupere la o vezică supraextinsă.

Indicaţii

 Stricturi uretrale, hipertrofie de prostată când încercările de pătrundere cu sondă în vezică

urinară rămân fără rezultat.
 Traumatisme uretrale sau vaginale, stenoze, infecții uretrale când sondajul vezical este
contraindicat.

Contraindicații

 intervenţii chirurgicale în antecedente la nivelul pelvisului

 infecţii, arsuri, leziuni traumatice la nivelul regiunii suprapubiene
 obezitate
 tumorile vezicale
 toate stările fiziologice sau patologice care micşorează sau deplasează segmentul
extraperitoneal al vezicii urinare (ascita, sarcina, tumori pelvine, ocluzia intestinală,
peritonita)

Accidente – Incidente

 Puncţie negativă – în cazul în care peretele abdominal prezintă un strat gros de grăsime şi acul
nu pătrunde profund în vezica urinară.
 Puncţionarea fundului de sac peritoneal prevezical
 Hemoragie vezicală.
 Astuparea acului cu flocoane de fibrină sau ţesuturi.
 Infecţii postpuncţionale tardive.
 Lezarea vaselor parietale cu apariţia unui hematom.

Recoltarea probelor de urină:Urina este un lichid secretat de rinichi, depozitat în vezica

urinară și eliminat prin micțiune.

Accidente / incidente

 Contaminarea urinei cu bacterii prezente în regiunea periuretrală din cauza lipsei de

dezinfectare a zonei. Se va relua procedura, explicând normele de igiena.
 Netrimiterea în timp util a eșantionului la laborator poate altera rezultatele prin
multiplicarea germenilor la cald sau precipitarea la rece.

Sondajul uretro-vezical reprezintă introducerea unei sonde prin uretră, până în

vezica urinară, realizându-se astfel o comunicare între vezica urinară și mediul
extern.
Indicațiile sondajului vezical

 În retenții de urină
 În intervenții chirurgicale, în pregătirea preoperatorie
 În explorări endoscopice ale uretrei, vezicii urinare, ureterelor.
 La pacienții comatoși

Contraindicații

 În infecții acute ale uretrei

 În ruptura traumatică a uretrei
 În hemoragii
 În afecțiuni prostatice
 Tumori

Accidente/incidente

 lipsa de progresie a sondei – crearea de cale falsă; se previne prin efectuarea sondajului cu
blândețe și răbdare fără să se forțeze înaintarea sondei;
 lezarea traumatică a mucoasei uretrale – apare hemoragie; se impune întreruperea imediată a
tehnicii;
 absența scurgerii urinare după intrarea în vezică (se poate datora unor cheaguri care au astupat
orificiile sondei); se destupa prin insuflarea cu aer sau injectarea a câțiva ml soluție
dezinfectantă;
 sângerare uretrală;
 probleme tardive: introducerea germenilor patogeni prin manevre și instrumente nesterile.

Spălătura vezicii urinare se face în scop terapeutic și constă în introducerea de soluții

medicamentoase în vezica urinară.

Accidente

•     accidentele sondajului vezical

•     supraumplerea vezicii urinare.

REUMATISMUL ARTICULAR ACUT

Streptococul este agentul etiologic al bolii.
Structura complexă a capsulei acestuia permite clasificarea germenului în mai multe grupe
desemnate cu litere de la A la N, în funcţie de polizaharidul capsular.

Grupa A are posibilitatea să sintetizeze o varietate de produşi antigenici care pot hemoliza
eritrocitele (streptolizina A şi S), pot dizolva fibrina şi acidul hialuronic din ţesutul
conjunctiv (streptochinaza, hialuronidaza) şi pot denatura proteinele
(nicotinamidnucleotidaza şi deoxiribonucleaza
Tabloul clinic al bolii survine după o perioadă de latenţă de 1-5 să ptă mâ ni de la infecţia
streptococică faringoamigdaliană .
Debutul bolii poate fi brutal dacă prima manifestare este artrita acută sau insidios dacă
manifestarea iniţială este cardită .
ARTRITA
Se întâ lneşte la aproximativ 75% dintre bolnavi.
Incidenţa manifestă rilor articulare creşte cu vâ rsta, astfel încâ t la adult boala se manifestă
în special prin artrită .
Atingerea articulară poate fi mono- sau poliarticulară , caracteristic fiind faptul că este
migratorie, fugace şi prinde articulaţiile mari (glezne, genunchi, coate, pumni) într-o
succesiune rapidă . Fiecare articulaţie este afectată timp de 3-5 zile.
CARDITA
Apare la 40-50% dintre pacienţi şi este mult mai frecventă la copii decâ t la adulţi, şi mai
mult la fete decâ t la bă ieţi.
Simptomele şi semnele clinice ale carditei reflectă prezenţa leziunilor inflamatoare la
nivelul endocardului, miocardului si pericardului
b.1. Endocardita se manifestă clinic prin modificarea zgomotelor cardiace, apariţia de sufluri
noi şi modificarea celor preexistente. Cel mai frecvent apar trei tipuri de sufluri:
b.2. Miocardita se manifesta prin diverse tulbură ri de ritm (tahicardie sinusală sau
paroxistică , extrasistolie, fibrilaţie atrială ), tulbură ri de conducere atrioventriculară (bloc de
gradul I şi mai rar de gradul II şi III), cardiomegalie, galop protodiastolic şi presistolic,
fenomene de insuficienţă cardiacă .
b.3. Pericardita se manifestă prin durere pericardică specifică , frecă tură pericardică sau mai
rar revă rsat pericardic.
Afectarea celor trei straturi cardiace menţionate realizează pancardita acută reumatică.
COREA SYDENHAM
Este o manifestare relativ rară , survenind la 15% dintre bolnavi, în special copii între 9 şi 12
ani. Apare tardiv, la aproximativ 2 luni de la infecţia streptococică .
Se asociază frecvent cu cardita, apariţia coreei survenind câ nd semnele carditei încep să se
şteargă .
NODULII SUBCUTANAŢI
Apar frecvent pe suprafeţele de extensie ale antebraţelor (genunchi, coate, umeri, occiput) şi
coexistă cu semnele clinice ale carditei. Sunt duri, nedureroşi, neaderenţi la planurile
profunde şi au dimensiuni diferite ce variază de la câ ţiva mm la 5 cm.
e) ERITEMUL MARGINAT
Se manifestă ca o erupţie cutanată localizată pe trunchi, faţă sau coapse, nedureroasă ,
nepruriginoasă , fugace, formată din macule eritematoase neregulate şi inegale, uneori cu
centrul palid şi periferia mai roşie.
Semnele generale de inflamaţie acută cuprind creşterea VSH (depă şind adesea 90 mm/h),
leucocitoza (12.000-20.000 leucocite/mm³), apariţia şi creşterea nivelului seric al proteinei
C reactive, creşterea alfa-2 globulinei şi a fibrinogenului . Aceste investigaţii sunt utile şi
pentru monitorizarea evoluţiei procesului inflamator.
Artrita reumatoidă, întâ lnită în literatură şi sub numele de poliatrită cronică evolutivă ,
este o suferinţă caracterizată de o inflamaţie cronică infiltrativ-proliferativă a sinovialei
articulare.
Manifestări clinice
La o anamneză amă nunţită , la mulţi bolnavi se poate gă si un eveniment care să fie
interpretat ca elementul declanşator al suferinţei. Cel mai des se întâ lnesc stresul emoţional,
expuneri la frig, traumatisme, traumatisme variate, în special cu produse biologice.
De obicei suferinţa începe la o articulaţie, dar la scurt interval se extinde şi la altele. Ea este
expresia inflamaţiei sinovialei.
Printre simptomele de debut, cel mai frecvent întâlnite sunt următoarele:
• redoare articulară matinală prelungită;
• poliartralgii episodice;
• tumefieri articulare;
• mialgii, slăbiciune musculară în special la umeri;
• oboseală;
• pierdere ponderală;
• stare de disconfort.

Artrocenteza sau puncţia articulară reprezintă stabilirea legăturii între cavitatea

articulară şi med

Indicaţii

 Artrite acute sau cronice, traumatisme articulare cu hemartroză.

Contraindicaţii

 Procese inflamatorii tegumentare în zona puncţiei.

iul exterior prin intermediul unui ac.

Accidente și incidente

 Lezarea pachetului vasculo-nervos.

 Infecţii datorate nerespectării normelor de asepsie și antisepsie