PNEUMOPATIILE 

ACUTE

 Pneumopatiile acute sunt

afecţiuni inflamatorii pulmonare, provcate de diverşi agenţi patogeni (bacterii, virusuri,
rickettsii etc.), caracterizate din punct de vedere anatomic printr-un exsudat alveolar şi
mai rar interstitial, iar clinic, printr-un sindrom de condensare cu debut acut.

Clinic şi etiologic, se deosebesc: pneumopatii bacteriene, care cuprind pneumonia

pneumococică, bronhopneumonia şi alte pneumonii bacteriene; pneumonii atipice, care
sunt nebacteriene şi includ pneumopatii virotice şi pneumopatii de altă natură.

5.1 PNEUMONIA PNEUMOCOCICĂ (PNEUMONIA FRANCĂ LOBARĂ)

Definiție: pneumonia pneumococică sau pneumonia francă lobară este o

pneumopatie acută, provocată de penumococ, care afectează un lob, debutează acut şi are
evoluţie ciclică.

Etiopatogenie: boala este provocată de pneumococ, care poate fi găsit frecvent la

indivizi sănătoşi, ca saprofit, în cavitatea bucală şi în faringe. La bolnavi se găseşte la
nivelul plămânului şi în spută. Boala apare mai frecvent la bărbaţi, în special iarna.
 Cauzele favorizante sunt: frigul, umiditatea, alcoolismul, oboseala fizică sau
psihică, unele boli cronice ca insuficienţa cardiacă, ciroza, diabetul zaharat. Se pare că
mucoasa căilor aeriene
Cauzele favorizante sunt: frigul, umiditatea, alcoolismul, oboseala fizică sau
psihică, unele boli cronice ca insuficienţa cardiacă, ciroza, diabetul zaharat. Se pare că
mucoasa căilor aeriene
superioare, ar avea o imunitate naturală faţă de pneumococ. Probabil că unele infecţii
virotice ale căilor aeriene, micşorează această rezistenţă. De altfel, pneumonia este
aproape totdeauna secundară unei gripe, corize, laringite etc.

Anatomia patologică arată o localizare predilectă pentru lobii inferiori şi plămânul

drept. Boala debutează printr-un stadiu de congestie alveolară, urmat de stadiul aşa-
numitei "hepatizaţii roşii", regiunea afectată fiind asemănătoare ficatului, iar alveolele
fiind pline cu un exsudat format din fibrină, leucocite şi hematii. Dacă boala se vindecă,
exsudatul se resoarbe, iar dacă se agravează, poate apărea transformarea purulentă,
aspectul fiind denumit "hepatizaţie cenuşie" .

Simptomatologie: boala apare la individ în plină sănătate. în zilele premergătoare

există adeseori o discretă infecţie rinofaringiană, cu astenie şi cefalee, sensibilitate la frig.
Debutul este brutal, putând fi bine precizat de bolnav, datorită frisonului unic, intens,
generalizat, durând 1/2 - 2 ore, junghiului toracic submamelonar sau posterior, datorat
interesării pleurei parietale şi ascensiunii febrile bruşte până la 40°. în perioada de stare,

care se instalează la câteva ore după debut, faţa devine vultuoasă, adică roşie,
congestionată, mai intens pe partea bolnavă, cu buze uşor cianotice şi vezicule de herpes
în jurul buzelor şi uneori al nărilor. Tusea este chinuitoare şi uscată la început, apoi cu
expec-toraţie roşie-ruginie, vâscoasă şi aderentă. Apare dispneea (30 - 40 de
respiraţii/min.). Examenul fizic pune în evidenţă, începând din ziua a doua, un sindrom
de condensare pulmonară (vibraţii vocale exagerate, matitate, raluri crepitante şi suflu
tubar).

Temperatura se menţine "în platou", însoţită de transpiraţii abundente, cu

inapetenţă şi sete vie. Limba este albă, saburală, uscată şi arsă în formele grave; urinele
sunt rare, reduse şi închise la culoare. Examenul sângelui evidenţiază hiperfibrinemie (6-
7 g), leucocitoză cu polinucleoză şi

24
viteză de sedimentare mult accelerată. Examenul citobacteriologic al sputei pune în
evidenţă pneumococul. Examenul radiologic confirmă diagnosticul clinic, indicând o
opacitate cu topografie lobală sau segmentară, uneori triunghiulară, cu vârful în hil.

Evoluţie: înaintea descoperirii antibioticelor, care au modificat aspectul clinic şi

evoluţia, perioada de stare dura 7-9 zile, după care apărea criza, precedată de o agravare a
stării generale, cu delir şi creştere a temperaturii. Criza marca vindecarea bolnavului, se
instala în câteva ore şi cuprindea o criză termică (temperatura coborând chiar sub 37°),
sudorală (transpiraţie abundentă), urinară (poliurie) şi sanguină (revenire la normal a
leucocitozei). De la introducerea antibioticelor,

încă din ziua a doua, temperatura revine la 37°, fără influenţarea semnelor fizice şi
radiologice. Criza apare tot în ziua a noua, dar este numai urinară. După criză, semnele
fizice mai durează câteva zile, în timp ce semnele radiologice pot persista mult timp.

Complicaţii: pleurezie serofibrinoasă, care poate apărea fie în cursul evoluţiei

bolii (parapneumonică), fie după criză (metapneumonică); pleurezie purulentă, abces sau
gangrena pulmonară; complicaţii cardiovasculare (fibrilaţie atrială, colaps, edem
pulmonar, flebite); diverse (otite, meningite, peritonite, hepatite, nefrite, artrite).
Complicaţiile afectează în special bolnavii vârstnici, debilitaţi sau cu boli preexistente.

Prognosticul în general este bun, dar este influenţat totuşi de vârstă, teren,
complicaţii şi virulenţa germenului.

Diagnosticul este uşor de pus în formele tipice, după debutul brutal cu frison,
junghi toracic şi febră mare, sindromul de condensare şi imaginea radiologică. Examenul
sputei permite, uneori, diagnosticul de tuberculoză pulmonară sau de neoplasm, în
pneumoniile care se repetă, mai ales în acelaşi segment pulmonar, trebuie să se caute un
neoplasm bronşic sau o supuraţie pulmonară cronică.

Forme clinice. Pneumonia copilului se caracterizează adeseori prin junghi

abdominal şi vărsături, simulând o urgenţă abdominală.

Pneumonia bătrânului este gravă, semnele sunt discrete, febra redusă, dominând
apatia şi inapetenţă.

Pneumonia indivizilor taraţi, debilitaţi de boli preexistente, este de asemenea

gravă. Astfel, alcoolicii fac frecvente crize de delirium tremens, diabeticii comă, ciroticii
icter grav, nefriticii comă uremică.

Pneumonia mixtă, este o pneumonie virală suprainfectată bacterian.

Congestiile pulmonare sunt sindroame clinice asemănătoare pneumoniei

pneumococice şi reprezintă forme clinice, în care procesul inflamator este redus la primul
stadiu (de congestie alveolară). De aceea, se mai numesc şi "pneumonii abortive".
Congestiile pulmonare reprezintă astăzi, când frecvenţa pneumoniei în forma tipică a
scăzut mult, cele mai întâlnite peumonii acute bacteriene. Se cunosc mai multe forme:

Congestia pulmonară propriu-zisă, care este de fapt o "pneumonie abortivă",

provocată de pneumococ, cu debut mai puţin brutal decât al pneumoniei, cu temperatură
moderată, simptomatologie ştearsă şi sindrom de condensare uneori absent.

Congestia pleuro-pulmonară este o pneumonie uşoară, cu participare pleurală.

Corticopleuritele prezintă semne discrete de pneumonie şi pleurită.

Tratamentul este igieno-dietetic, etiologic şi simptomatic.

Tratamentul igieno-dietetic: repaus la pat în perioada febrilă şi încă 6-l0 zile după
defervescenţă, într-o cameră luminoasă, bine aerisită, la o temperatură potrivită (20°);
regim hidro-zaharat, bogat în vitamine, sucuri de fructe, siropuri, ceai, lapte. Progresiv, se
va trece la regimul lacto-făinos-zaharat şi apoi la o alimentaţie mai substanţială. În timpul
perioadei febrile, se va asigura hidratarea suficientă a bolnavului. O atenţie deosebită se
va acorda igienei bucale, prin

25
îndepărtarea reziduurilor, gargarisme, ungerea mucoaselor cu glicerina boraxată - şi
igienei tegumentelor - prin spălare cu apă caldă şi fricţiuni cu alcool mentolat.

Tratamentul etiologic se adresează agentului cauzal, în speţă penumococului, care

este sensibil la Penicilină, Ampicilina, Tetraciclină, Eritromicină şi Seprtrin (Biseptol).
Tratamentul trebuie individualizat în funcţie de forma clinică şi sensibilitatea la
antibiotice. Când nu există date pentru stabilirea diagnosticului etiologic, se începe
tratamentul cu Tetraciclină (2,5 - 4 g/zi, oral, în 4 prize, timp de 6 - 8 zile), care este
activă faţă de majoritatea agenţilor patogeni. în aceste cazuri, se poate utiliza şi
Ampicilina (oral, 2-4 g/zi, timp de 8 - 10 zile) sau Septrin (Biseptol) - amestec de
trimetoprim şi sulfametoxazol (4 comprimate/zi, oral, în 2 prize, timp de 4 - 8 zile).
Penicilina G este antibioticul de elecţie, deoarece nu există tulpini de pneumococ
rezistente la Penicilină (1

600 000 - 6 000 000 u.i./zi, i.m. la 4 - 6 ore, timp de 4 - 8 zile, continuându-se
administrarea încă 72 de ore după defervescenţă; la bătrâni şi bolnavi taraţi, se mai
continuă câteva zile). Bolnavilor alergici la Penicilină, li se administrează Eritromicină
(2-3 g/zi, în 4 prize, timp de 4 - 8 zile),Tetraciclină, Doxicilină sau Septrin. Sulfamidele,
deşi active, sunt mai puţin utilizate. în cazuri severe se pot asocia două antibiotice
sinergice. Nu se administrează Streptomicina, fiind mai puţin activă şi putând selecţiona
mutante rezistente şi masca o tuberculoză.

Tratamentul simptomatic. Febra se combate numai în caz de hipertermie, cu

comprese umede alcoolizate. De obicei febra cedează uşor la tratamentul etiologic.
Junghiul toracic se combate cu antinevralgice, Algocalmin. Agitaţia, delirul şi insomnia
se corectează cu barbiturice, Cloralhidrat (2-3 g/24 de ore) şi Bromoval. În caz de cianoză
şi dispnee se administrează oxigen. Tusea se combate cu Calmotusin, Tusomag şi
Codenal. La vârstnici şi taraţi se administrează cardiotonice sau analeptice
cardiorespiratorii.

5.2 BRONHOPNEUMONIA

Definiţie: bronhopneumonia este o afecţiune pulmonară acută, frecventă la bătrâni,

indivizi taraţi şi copii şi cu mai multe focare diseminate în ambii plămâni.

Etiopatogenia este variată, agentul patogen fiind reprezentat de germenii saprofiţi ai

căilor respiratorii - pneumococ, stafilococ, hemofil, streptococ, bacilul Friedlănder -, care
acţionează separat sau asociaţi. Apare de obicei la copii, bătrâni, bolnavi cronici, cu
insuficienţă cardiacă, hepatite cronice, diabet zaharat, nefrită cronică, supuraţii cronice,
neoplazii diverse etc. De cele mai mutle ori, un germene iniţial - cel mai adesea un virus
(gripal, adenovirus, virusul rujeolei, al tusei convulsive etc.) - declanşează boala pe care
se grefează bacterii de suprainfecţie (pneumococ, streptococ etc.), care-i conferă
caracterul specific. Boala, iniţial virotică, scade forţele de apărare ale organismului şi
exacerbează flora saprofită. Infecţia este favorizată de frig, umiditate, denutriţie,
alcoolism, deformări toracice, boli cronice etc.

Anatomia patologică arată leziuni lobulare multiple, având în centru o bronhie,

răspândite în ambii plămâni, separate de plaje de parenchim pulmonar normal. Leziunile
confluează uneori (se unesc), ocupând aproape un lob, ca în pneumonie.

Simptomatologie: debutul bolii este uneori brutal, dar de obicei insidios, fiind
caracterizat prin febră (care creşte progresiv), frisoane repetate (adeseori pot lipsi),
dispnee cu caracter polipneic, tuse uscată chinuitoare, astenie şi adinamie pronunţată. În
perioada de stare, care apare de obicei
încă din ziua a doua, starea generală se alterează, astenia şi adinamia sunt extreme, uneori
apar agitaţie şi delir. Febra se menţine ridicată, dar neregulată, oscilantă.
 Dispneea este fenomenul dominant. Este polipneică, uneori ducând la asfixie. Tusea
se însoţeşte de expectorație mucopurulentă, uneori striată de sânge. Apare cianoza feţei şi
a extremităţilor, iar pulsul este mic şi tahicardic. Două elemente frapează în evoluţia

26
bronhopneumoniei: variabilitatea simptomelor prezentate - care se schimbă de la o zi la
alta, în raport cu resorbţia unui infiltrat şi apariţia altuia - şi discordanţa dintre starea
generală gravă a bolnavului şi absenţa sau discreţia semnelor fizice, constând de obicei în
raluri bronşice sau suberepitate diseminate în ambii plămâni. Examenul sputei şi al
sângelui arată modificări similare cu cele din pneumonie. Examenul radiologic indică
umbre multiple, cu contururi difuze de dimensiuni reduse, în cele două câmpuri
pulmonare.

Evoluţia este variabilă, dar mai îndelungată şi mai gravă decât a pneumoniei, putând dura
mai multe săptămâni. Sub influenţa tratamentului, febra scade progresiv.

Formele clinice sunt numeroase, citând ca mai importante:

Forma supraacută, cu stare generală foarte alterată, dispnee cu asfixie, cianoză

intensă, febră mare şi frecvent fenomene de encefalită. Evoluţia duce deseori la moarte.

Bronhopneumonia bătrânilor, cu aspect subacut, creştere moderată a temperaturii

şi expectorație mucopurulentă sau hemoptoică. Boala continuă să fie una dintre cele mai
frecvente cauze de deces la persoanele în vârstă.

Diagnosticul este sugerat de debutul mai puţin brusc, afectarea severă a stării
generale şi de semnele fizice reduse.

Tratamentul (igienodietetic şi simptomatic) este asemănător aceluia din

pneumonie. Tratamentul etiologic, antiinfecţios, variază după agentul patogen. În
infecţiile cu penumococ şi streptococ (β-hemolitic - Penicilina G, Ampicilina,
Tetraciclină, Eritromicină, Septrin, Cefaloridină. În infecţiile cu Str. viridans, pe lângă
antibioticele enumerate, este activă şi Streptomicina (1 g/zi, în 2 prize, la 6 ore). În
infecţiile cu stafilococ, antibiograma este obligatorie, evoluţia este gravă, neprevizibilă,
cu abcese şi empieme. Se începe tratamentul cu Penicilină (12 - 24 milioane u.i./24 de
ore) şi se continuă după sosirea antibiogramei cu antibioticele la care germenul este
sensibil: Penicilină, Ampicilina, Eritromicină sau mai ales, Oxacilină (3-6 g/zi, oral timp
de 10 - 30 de zile), Meticilină (4 -l2 g i.m., 10 - 30 de zile), Kanamicină sulfat (1 g/zi, în
2 prize la 6 ore, timp de 10 - 15 zile), Rifampicină sau Novobiocină. în cazurile deosebit
de grave se foloseşte tripla asociere: Penicilină G + Meticilină (sau Oxacilină) +
Kanamicină sulfat. În infecţiile cu Haemophilus, se administrează, timp de 8 - 10 zile, pe
cale orală, Ampicilina (antibiotic de elecţie), Cloramfenicol, Eritromicină sau
Tetraciclină. În infecţiile cu bacili Friedlănder, antibiograma este obligatorie, iar evoluţia
gravă, prelungită, frecvent cu apariţia de abcese pulmonare. Se administrează timp de 10
- 20 de zile Streptomicina (1 g/zi), Kanamicină sulfat (1 g/zi) sau Gentamycin (120 - 240
mg/zi), uneori Septrin, Colistină, Cefaloridină. Alteori, se asociază Streptomicină cu
Tetraciclină. În practică, frecvent nu se poate izola germenul. De aceea tratamentul se
începe cu Penicilină G (1 600 000 - 3 200 000 u./zi) sau cu Ampicilina (3 g/zi). În
formele severe se prescrie asocierea Penicilină + Kanamicină sulfat (1 g/zi). Dacă
ameliorarea nu survine în 3 - 4 zile, tratamentul va fi schimbat. După ce se elimină
posibilitatea unei tuberculoze, a unui neoplasm bronşic sau empiem toracic, se
administrează asocierea Oxacilină (4 g/zi) + Gentamycin (240 mg/zi). Se mai poate folosi
asocierea Meticilină (6 g/zi) sau Cloxacilină (4 g/zi) + Kanamicină sulfat (1 g/zi) sau
Colistină (8 000 000 u./zi.). În lipsa acestora se asociază Solvocilin sau Reverin (1,2 g/zi)
+ Kanamicină sulfat, sau Streptomicină (1 g/zi) sau Cloramfenicol (3 g/zi) + Kanamicină
sulfat sau Streptomicină (1 g/zi). La bătrâni se administrează de la început aceste asocieri:
Penicilină G + Kanamicină sulfat (sau streptomicină), Ampicilina sau Tetraciclină
injectabilă (Reverin, Solvocilin). Dacă nu se obţin rezultate în 4 - 5 zile, se administrează
asocierea: Oxacilină + Genamycin; în cazuri uşoare - Eritromicină (3 g/zi) sau Septrin (2
g/zi). În toate situaţiile durata tratamentului va fi de cel puţin 7 zile (10 - 14 zile).
Bronhopneumoniile de suprainfecţie cu piocianic - formă foarte gravă - se tratează cu
asocierea
Carbenicilină (12 g/zi) + Gentamycin (24 mg/zi, timp de 7 - 14 zile, sau Colistină +
Polimixină B.

5.3 ALTE PNEUMONII BACTERIENE

Pe lângă penumopatiile penumococice, se întâlnesc şi penumonii bacteriene cu

sta-fîlococ, streptococ, bacii Friedlănder. Aceste pneumonii au câteva caractere comune:
sunt secundare, apărând ca o complicaţie a unei prime boli; bacteriile ajung la plămâni
adeseori pe cale hematogenă, pornind de la alte focare de infecţie; forma pneumopatiei
este de obicei de tip bronhopneumonie.

Pneumonia streptococică este o bronhopneumonie, secundară unei boli virotice

(gripă, rujeolă) sau unei infecţii streptococice (amigdalită, erizipel, scarlatina). Debutul
este insidios, febra remitentă, semnele fizice discrete. Caracteristică este apariţia precoce
a unui revărsat pleural, deseori hemoragic, care are tendinţa să se transforme în pleurezie
purulentă.

Tratamentul este cel prezentat la "Bronhopneumonie".

Pneumonia stafilococică este o bronhopneumonie care complică uneori gripa sau

rujeola. Alteori, apare secundar unei stafîlococii cutanate, osoase sau septicemiilor cu
stafilococ. Există forme uşoare, dar şi forme foarte severe. În general domină dispneea,
cia-noza, sputele mucopurulente galbene-verzui. Pot apărea în evoluţia bolii infecţii
metastatice, abcese sau pleurezii purulente. Gravitatea constă şi în posibilitate unei
infecţii cu stafilococ de spital, rezistent la majoritate antibioticelor.

Tratamentul este cel prezentat la "Bronhopneumonie".

Pneumonia cu bacili Friedlănder este mai rar întâlnită, prezentându-se fie ca o

pneumonie, fie ca o bronhopneumonie. Apare de obicei la bătrâni, alcoolici şi bolnavi
taraţi. Uneori se observă penumonii migrante, trecând de la un lob la altul. Sputele sunt
adesea hemoptoice, cianoza şi dispneea intense, leucopenia obişnuită. Tendinţa la
cronicizare, apariţia frecventă a complicaţiilor supurative (abcese, bronşiectazie, empiem
plural) şi evoluţia severă conferă bolii un prognostic rezervat.

Tratamentul a fost prezentat la "Bronhopneumonie".

5.4 PNEUMOPATII ATIPICE

Definiţie: pneumopatiile atipice sau virotice sunt infiltrate pulmonare

inflamatoare, datorite unor virusuri.
Etiopatogenie: cele mai cunoscute virusuri sunt: virusul gripal (pneumopatia
gripală), virusul ornitozei (pneumopatia din ornitoză, a cărei sursă de infecţie este
reprezentată de diferite păsări, porumbei, găini, papagali), adenovirusurile (pneumopatiile
cu adenovirusuri), virusul care dă pneumonia atipică virotică primară (virus necunoscut);
agenul Eaton febra "Q" (pneumopatia din febra "Q", provocată de Rickettsia burnettii).
Anatomia patologică arată o inflamaţie alveolară, dar în special leziuni interstiţiale. 
Simptomatologie: debutul este excepţional brutal, de obicei insidios, cu tuse
uscată,
chinuitoare, însoţită mai târziu de expectoraţie mucoasă, uneori striată cu sânge, febră (3
8 - 39°) , cefalee frecventă şi astenie. În perioada de stare apar tusea, supărătoare şi
tenace, însoţită de expectoraţie mucoasă şi uneori de vagi dureri toracice, febră neregulată
cu frisoane şi transpiraţii, astenie şi cefalee pronunţate, facies palid. Semnele fizice sunt
absente sau foarte discrete. Semnele radiologice sunt nete, în vădit contrast cu tabloul
clinic discret. Cea mai caracteristică imagine este umbra hilară, care se întinde ca un
evantai cu margini difuze, neomogene, spre baze sau clavicule.
Semnele biologice constau în leucopenie, uneori cu mononucleoză (adeseori
leucocitele prezintă valori normale sau chiar uşor crescute), viteza de sedimentare uneori
crescută, reacţii specifice virozelor (gripa, febra "Q" etc.).
Evoluţia este benignă, dar convalescenţa lentă: temperatura coboară la normal în 10
-l5 zile, semnele radiologice persistând câteva săptămâni, iar astenia un timp îndelungat.
Complicaţiile se datoresc virusului (meningite, encefalite, anemii hemolitice) şi
suprainfecţii bacteriene, realizând o pneumonie mixtă.
 Diagnosticul se bazează pe debutul insidios, cu febră şi tuse iritativă persistentă,
semne fizice discrete şi imagine radiologică particulară.
Tratamentul igienodietetic şi simptomatic este similar celui din celelalte
pneumopatii. Antibioterapia se recomandă în suprainfecţii bacteriene. (Tetraciclină sau
Septrin). Pneumonia gripală răspunde la tratamentul cu chinină, Acid acetilsalicilic şi Vit.
C. Administrarea Polidinului (Omnadin) este controversată. În pneumoniile din ornitoză
(gravitate variată, uneori cazuri mortale), sunt eficiente tetracilinele, Streptomicina şi
Septrinul; în febra "Q" (deseori se vindecă spontan) - tetracilinele şi Cloramfenicolul; în
micoplasme (agentul Eaton) care adeseori se vindecă spontan - Eritromicina şi
Tetraciclină. Tetraciclină sau Septrinul influenţează nu numai suprainfecţia, dar şi
procesul interstitial (micoplasme, rickettsii).