Contextul general și originile Războiului de Treizeci de Ani

Pacea de la Augsburg și cele 3 Dubia

autor Alexandru Cristian Enescu, februarie 2017

Istoricii care s-au aplecat asupra Războiului de Treizeci de Ani au constatat existența, din
secolul anterior, a unor surse de conflict „constituțional” din cadrul Sfântului Imperiu
Roman de Națiune Germană dintre împărat și principi, la care s-a adăugat sursa
religioasă, cea dintre împăratul catolic și principii protestanți ai Imperiului, cei care
aderaseră deja la Reformă. Necesitatea reglării jurisdicțiilor teritoriale din cadrul
Sfântului Imperiu, dată fiind geografia teritorială neregulată a acestuia, precum și
calibrarea mai precisă a raportului dintre împărat și Stările imperiale din cadrul Dietei au
fost două fenomene asupra cărora s-au depus eforturi în secolul al XVI-lea pentru a fi
rezolvate.

Caracteristica structurii politice a Imperiului a constituit marele paradox al acestuia și, în

același timp, unul dintre motivele nerealizării reglajului constituțional. Multiplele entități
provinciale și teritoriale ale Imperiului făceau dificilă ajungerea la un consens în rândul
Stărilor, dar, pe de altă parte, e adevărat, tocmai multiplele „straturi” instituționale de la
provincial spre central făceau ca traversarea întregului ansamblu instituțional în procesul
de negociere să constituie și modul în care chiar și cele mai înflăcărate opinii să fie
temporizate și stinse pe parcurs.

Pacea de la Augsburg - setul de legi și articole de lege discutate de Dieta imperială

convocată la Augsburg în 1555 - venea să clarifice sau ar fi trebuit să clarifice raporturile
politice și teritoriale dintre principii rămași catolici, cei care aderaseră la Reforma
protestantă și modul în care se vor raporta de-acum înainte, juridic vorbind, unii față de
ceilalți și față de puterea imperială. Jurisdicțiile erau împărțite, fără nicio posibilitate de
intervenție în fiefurile catolice din partea lorzilor luterani și viceversa, iar disputele dintre
cele două părți erau armonizate de Curtea Supremă a Imperiului - Reichskammergericht.

După Aranjamentul de la Augsburg din 1555 au apărut 3 mari confuzii de interpretare

derivate din articolele de legi adoptate. Cele trei mari direcții de „confuzie interpretativă”
au rămas cunoscute sub numele latinizat de „cele trei Dubia”. Prima dintre cele trei Dubia
era legată de statutul proprietăților ecleziastice din electoratele Imperiului, cea de-a doua
se referea la relația dintre jurisdicția imperială și cea a principilor din electoratele lor
asupra proprietăților Bisericii, mai precis, trasarea jurisdicției în această materie. A treia
dintre neînțelegerile - Dubia - rămase neclarificate în raporturile juridice dintre
establishmentul imperial din Sfântul Imperiu și statutul principilor-electori ce aderaseră la
Reforma protestantă, a fost legată de verticala socială: ce se întâmpla cu statutul
confesional al supușilor din propriile fiefuri?
Imaginea istoriografică a Războiului de Treizeci de Ani
Evenimentele grupate în conflictele „pe etape” și cunoscute sub numele de Războiul de
Treizeci de Ani au fost interpretate de cercetarea istorică și prezentate sub forma unor
diverse nuanțe. Deși majoritatea operațiunilor militare s-au desfășurat pe teritoriul
Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, extensiile lui îl transformă într-un
conflict cu intensitate și implicații europene. Nuanțele care se învârt în jurul interpretării
Războiului de Treizeci de Ani sunt cuprinse în dilema: a fost un conflict „omogen” care
s-a desfășurat pe durata a 3 decenii sau a fost o „colecție” de conflicte diferite izbucnite
în diferite părți ale continentului? Contemporanii însuși ai conflictului l-au denumit și
perceput drept un război „de 30 de ani”, iar „banda de legătură” a evenimentelor, care
dau senzația unui conflict unitar, este conținută în tentativa împăraților Habsburgi de a da
concretețe și formă politică imperiului. Opoziția și încercarea de balansare a puterii de
principii din imperiu, care aderaseră deja la protestantism, au dat un alt strat de amestec
al surselor conflictului. Ambele game de interpretare istorică ale conflictului sunt corecte.

Conflictul împământenit în istoriografie sub numele de Războiul de Treizeci de Ani a fost

interpretat de cercetători într-o grilă variată a înțelegerii, în accepțiunea unora dintre ei
nefiind vorba de niciun război „de 30 de ani”, ci încă o formă acută a conflictului dintre
cele două ramuri ale Habsburgilor pe de-o parte - spaniolă și austriacă - și Valonii și
Bourbonii francezi. Ceea ce este cert asupra interpretării unitare a Războiului de Treizeci
de Ani este faptul că acesta a debutat ca un război „intern” german - în teritoriile
Sfântului Imperiu - și a sfârșit prin a se „internaționaliza” în anii ulteriori.

Cu implicațiile politice pe termen lung, derivate din acest conflict, Războiul de Treizeci
de Ani a fost unul de respirație europeană, deși confruntările militare s-au petrecut, în
mare parte, pe teritoriul Sfântului Imperiu. Perspectiva contemporanilor asupra
evenimentelor, filtrate și prin opoziția catolicism-protestantism, a fost una ce trasa
orizontul existențial în tonuri întunecate. Un tratat german circula în Marea Britanie la 4
ani de la încheierea conflictului și, în urma dezastrului lăsat de război, anunța Judecata de
Apoi pentru anul 1655. Pentru autorul acestuia lupta era cea dintre întuneric și lumină,
dintre Rău și Bine, personificate în opoziția dintre tabăra catolică și cea protestantă.

Etapele în care s-au desfășurat operațiunile militare, stabilirea alianțelor militare, ieșirile
și intrările în conflicte ale regatelor și principatelor europene - de partea catolică sau
protestantă - au dus la segmentarea Războiului de 30 de Ani de istorici în 4 mari faze:
rebeliunea nobililor din Boemia, faza daneză, cea suedeză și apoi intervenția Franței.
„Internaționalizarea” conflictului s-a produs în 1629, până în acel moment, în linii mari,
fiind vorba de o problemă de reglaj politic, instituțional și religios în cadrul Sfântului
Imperiu Romano-German între împărat și principi.

Eticheta de „Război de Treizeci de Ani”, atașată conflictului care s-a desfășurat într-o
mare parte a continentului european între 1618-1648, a fost pusă de contemporani
evenimentului. În timpul discuțiilor pregătitoare pentru definirea condițiilor Tratatului de
la Westfalia delegații își puneau speranțele în încheierea conflictului care dura de „30 de
ani”. Mai mult, la un an de la încheierea Acordului de pace de la Westfalia, în Marea
Britanie au văzut lumina tiparului, în ziarul The Moderate Intelligencer, detalii despre
conflictul la care referirea englezilor era cea de război „de 30 de ani”. Un pamflet german
contemporan se referea la conflictul de-abia încheiat în aceeași manieră: O scurtă cronică
a Războiului de Treizeci de Ani.

Raportarea contemporanilor la motivele izbucnirii Războiului de Treizeci de Ani era pusă

pe seama orientării și partizanatului celor două tabere adversare. Adepții partidei
protestante au încercat să justifice rebeliunea nobililor cehi împotriva împăratului
Ferdinand al II-lea Habsburg, motivând - retrospectiv!- comportamentul ulterior al
împăratului. Din perspectiva catolicilor contemporani și ai istoricilor oficiali ai taberei
catolice conduse de Habsburgi - cazul lui Eberhard Wassenberg - conflictele din cadrul
Războiului de Treizeci de Ani au fost percepute drept lupta suveranului cu inamicii lui
„Commentary upon the wars between Ferdinand II and III and their enemies”.

Palierele de interpretare ale Războiului de Treizeci de Ani

Complexitatea interpretării de istoricii moderni a conflictului de 3 decenii din secolul al
XVII-lea european, cunoscut sub numele de Războiul de Treizeci de Ani, derivă din
însăși stratificația lui originară. A existat sursa de conflict „constituțional” din cadrul
Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană dintre împărat și principi, la care s-a
adăugat sursa religioasă, cea dintre împăratul catolic și principii protestanți ai Imperiului,
cei care aderaseră deja la Reformă.

Istoricii care s-au aplecat asupra studierii Războiului de Treizeci de Ani au sesizat
complexitatea acestuia și, mai ales, sursele multiple care au stat la originea conflictului.
În primul rând, problema reglajului „constituțional” dintre împăratul Sfântului Imperiu
Romano-German și principii din Imperiu era imperios și necesar a fi clarificată. Apoi,
ceea ce surprinde cercetătorul este faptul că războiul în sine nu a fost străin de o serie de
alte conflicte de anvergură mai mică de pe continentul european și, totuși, a avut propria
igniție și desfășurare, independentă de acestea. Cu excepția Rusiei, aproape toate regatele
importante ale Europei au fost implicate direct sau indirect în Războiul de Treizeci de
Ani. „Dintre statele importante, doar Rusia a rămas neimplicată. Polonia și Imperiul
Otoman au exercitat o influență semnificativă dar fără implicare directă. Olandezii au
reușit să își păstreze separat conflictul cu Spania, în timp ce încercau să modeleze
evenimentele din Imperiu prin implicare minimă și indirectă. Implicarea britanică a fost
mai substanțială fără ca statul să devină în vreun moment, formal, beligerant. Franța și
Spania au intervenit dar și-au păstrat participarea separată de propriile conflicte, care
aveau origini diferite și care au continuat încă 11 ani după 1648. Danemarca și Suedia au
fost țări beligerante depline, deși intervenția lor avea puțin de-a face cu originile
războiului. De asemenea, alte principate vecine precum Savoya și Lorena au fost atrase în
conflict, fără să-și piardă din vedere „agenda” cu propriile confruntări.
Depășind palierul instituțional și constituțional, ca sursă de izbucnire a Războiului de
Treizeci de Ani dintre împăratul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană și
principii din Imperiu se mai află și sursa de conflict religioasă dintre părțile combatante.
Conflict religios, dar îmbinat cu motive serioase politice și sociale, iar acest conflict
interconfesional - dintre ceea ce autorii denumesc „moderați” și „militanți” - a fost
complicat de poziția lor față de finalitatea conflictului. Moderații și-au închipuit o
posibilă reunificare în sânul Bisericii Romano-Catolice a creștinilor, după ravagiile
produse de Reformă, iar „militanții” nu concepeau nimic altceva decât „victoria”
completă asupra coreligionarilor moderați, pentru că lupta lor, din perspectiva lor, era una
pentru Dumnezeu și pentru înfrângerea Antichristului.

Radicalizarea militanților creștini în combinație cu puterea politică a devenit un

„cocktail” fatal. Convingerea acestei tabere că singura formă de creștinism și de
guvernământ este cea dorită de Dumnezeu și cea corectă a dus la sentimentul oricărei
lipse de compasiune față de învins, de unde au rezultat și teribilele distrugeri pe care le-au
provocat continentului european cele 3 decenii ale Războiului de Treizeci de Ani.
Antagonizarea celor două tabere - catolică și protestantă -, până în punctul în care
discursul radical a preluat arena și a compromis orice mică formă de dialog, a dus la
forme de fanatism care au justificat rezistența militară în unele zone, chiar dacă totul era
pierdut.

Geografia generală a Sfântului Imperiu în debutul secolului al XVII-lea

Iregularitatea teritorială, structurală și instituțională a Sfântului Imperiu Roman de
Națiune Germană, anterior numit Sfântul Imperiu iar din 1512 sub titulatura de mai sus, i-
a determinat pe contemporanii germani ai secolului al XVII-lea să îl denumească drept o
„monstruozitate” - Samuel Pufendorf. În ciuda compoziției teritoriale diverse și care nu
se potrivea unui tipar, precum cele din regatele europene, imaginea „port-drapel” a
Sfântului Imperiu a fost conținută de viața și existența comunităților rurale. Larghețea și
fotografia confuză a relației instituționale dintre împărat și principii din Imperiu, asupra
cărora suveranul avea, de cele mai multe ori, o autoritate mai mult nominală decât
efectivă, au fost „limpezite” de ceea ce a reprezentat „cablul” de legătură de-a lungul
existenței imperiului: comunitățile rurale germane.

Continuator direct al Imperiului Ottonian, apoi al Sfântului Imperiu, din 1512 titulatura
completă a conglomeratului de principate și ducate din centrul Europei a fost Sfântul
Imperiu Roman de Națiune Germană. Însă în debutul secolului al XVII-lea iregularitatea
structurii lui teritoriale, precum și confuza relație dintre împărat și principii din Imperiu,
asupra cărora suveranul avea, de cele mai mult ori, o autoritate mai degrabă nominală a
fost perceput de contemporani - cazul lui Samuel Pufendorf - nici mai mult nici mai
puțin, decât o „monstruozitate”.
Dacă a existat o imagine „tipar” a Sfântului Imperiu Romano-German de-a lungul Evului
Mediu, având în vedere că teritorialitatea imperiului și relația suveran-principi era una
confuză, atunci „fotografia” comunităților germane rurale din imperiu a fost cea care a
reprezentat osatura acestuia. În debutul secolului al XVII-lea se estimează că în teritoriile
imperiale existau aproximativ 2.200 de orașe și 150.000 de sate. Comunitățile rurale,
satele, erau delimitate spațial de orașe și erau, de regulă, poziționate pe marginea
cursurilor de apă, din motive economice și de securitate. De asemenea, comunitățile
rurale erau înțelese ca primă linie „de apărare” în fața orașelor, în cazul unei invazii.

Imaginea comunităților urbane și rurale din Sfântul Imperiu de la începutul secolului al

XVII-lea ne prezintă o lume în care zidurile orașelor despărțeau orașul-propriu-zis, ce se
afla în interiorul zidurilor, de câmpurile agricole, micile zone manufacturiere și
stabilimentele monahale. Anumite palisade și ziduri de dimensiuni mici erau construite
chiar și în jurul satelor pentru a fi protejate de animalele sălbatice, de briganzi, marginali
sociali sau cei aflați în trecere. Pentru omul de rând din satul german medieval - și nu
numai - necunoscutul, străinul și ciudatul, de unde și felul „abrupt” de a-l privi, erau de la
sine înțelese. Trebuie să avem în vedere că senzația de comunitate apărată în fața
„intrușilor” - sosiți din alte zone ale Imperiului - era sporită și de faptul că mulți dintre cei
care poposeau în preajma acestor sate și orașe mici vorbeau un dialect complet străin față
de localnici. „Cei aflați în trecere erau întrebați despre scopul călătoriei și erau obligați
frecvent să plătească o taxă de drum pe bunurile lor”

Comunitățile din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, fie cele din zonele rurale
sau din orașe, erau angrenate în susținerea fiecăei parohii în parte, a bisericilor și a tuturor
dependențelor ei. Mănăstirile și bisericile din fiecare așezare, în funcție de mărimea și
puterea ei financiară, erau susținute, iar dacă forța financiară a așezării permitea, era
trimis ajutor și pentru bisericile mai mici din zonele înconjurătoare. Definitorie pentru
credința și mândria comunităților germane din Sfântul Imperiu al secolelor XVI-XVII-lea
a fost statutul financiar și estetic al bisericilor din comunitățile respective. Dimensiunea
lor, care adesea era vizibilă din depărtare pentru un străin depășind înălțimea zidurilor
orașelor cu mult, era imaginea reprezentativă a comunităților germane din Sfântul
Imperiu.

Reprezentative pentru înfățișarea așezărilor germane din Sfântul Imperiu Roman de

Națiune Germană erau, pe lângă biserici, și edificiile autorității locale: reședința balifului
și clădirile primăriilor. Sistemul orașelor și al comunităților rurale din Imperiu era bazat
pe o autonomie destul de largă, ce le oferea controlul complet asupra problemelor interne
iar liderii acestor așezări erau aleși de bărbații - capi ai familiilor - din localitățile
respective. Dreptul de guvernare locală le oferea acestor așezări posibilitatea de a decide
asupra lucrărilor și muncilor de efectuat, dreptul de a strânge anumite taxe locale precum
și poziția comunităților de a decide asupra dreptului de așezare a unor „străini” - sau nu -
pe teritoriul lor. De asemenea, tot lor le era oferită de împărat și jurisdicția asupra
pedepselor instituite asupra celor care se așezau ilegal în comunitatea respectivă, fără a
avea drept de ședere.

Conglomeratul de orașe și comunități rurale din Sfântul Imperiu, fiecare dintre ele având
un grad mai mic sau mai mare de autonomie față de autoritatea lorzilor din proximitate,
avea o caracteristică ce reprezenta, în fapt, soluția ce „ținea împreună” ducatele și
principatele imperiului: constituția imperială. Cadrul „constituțional” așeza și împărțea
jurisdicțiile, operând trecerile prin lanțurile de autoritate superioară fiecărei comunități și
așezare, peste un teritoriu imperial care se estimează că însuma aprox. 680.000 de km
pătrați în debutul secolului al XVII-lea. Autoritatea suveranului Sfântului Imperiu, oricât
de nominală era ea în într-un moment sau altul, se întindea și asupra nordului Italiei, într-
un spațiu de peste 60.000 de km pătrați. În linii generale, la această dată, Sfântul Imperiu
cuprindea teoretic Germania de astăzi, Austria, Luxemburg, Coroana Cehă, Ungaria
Habsburgică, părți din Polonia, Alsacia și Lorena - din Franța - și mare parte din Țările de
Jos.

Raportul dintre împărat și principi în Sfântul Imperiu

Urmând traseul Imperiului Carolingian, Ottonian, apoi cel al Sfântului Imperiu, suveranul
Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană - intitulat astfel din 1512 - conținea
vechea idee din momentul formării sale, de descendență directă pe linia vechiului
Imperiu Roman, dar pe fond creștin, împăratul portretizându-se în conducătorul suprem
laic al creștinătății. În practică, însă, autoritatea lui asupra teritoriilor din Sfântul Imperiu
nu se exprima direct ci, mai degrabă, era supusă unei tranziții jurisdicționale, prin linia
principilor vasali, către comunitățile din teritoriile Imperiului. Problema raporturilor de
vasalitate a apărut în momentul în care s-a introdus tot mai mult distincția între lorzii
vasali direcți ai suveranului și între cei care operau drept „curea de transmisie” între
împărat și comunități pe cuprinsul Sfântului Imperiu.

Urmând traseul Imperiului Carolingian, Ottonian, apoi al Sfântului Imperiu, Sfântul

Imperiu Roman de Națiune Germană, numit astfel din 1512, a continuat, la nivel
simbolic, să conțină în arhitectura politică a regatelor europene ideea universalității
imperiale în linie directă cu împărații romani, dar în fond creștin. Suveranul era
portretizat drept conducătorul suprem laic al Creștinătății, dar în termeni practici
autoritatea lui asupra teritoriile Sfântului Imperiu nu se exercita direct, ci prin lanțul de
vasalitate stabilit între el și principii imperiului, care acționau ca un releu între el și
comunitățile provinciale.
La granița secolelor XVI-XVII numărul familiilor nobile din teritoriile Sfântului Imperiu
însumau în jur de 60.000 de familii - nobili rurali - Landadel. Ei se aflau sub jurisdicția
lorzilor aflați în directă apropiere a împăratului, în număr de 180 de familii laice și 130 de
familii de „seniori ecleziastici”. Concentrația geografică a puterii fiefurilor imperiale era
plasată în sudul imperiului, în vreme ce nordul și estul, nu la fel de „încărcate”
demografic, au fost fiefuri ce au fost încadrate juridic în constituția imperială de-abia la
finalul secolului al XVI-lea.

Sistemul de vasalitate feudal era cel care funcționa în Sfântul Imperiu, iar în vârful
acestuia era plasat împăratul. Înspre finalul secolului al XV-lea au apărut probleme și
distincții tot mai mari între lorzii vasali și legați direct de persoana împăratului și cei
legați tot prin legături vasalice față de împărat, dar care acționau în transmisia autorității
imperiale în teritoriu. Lorzii aflați direct sub jurisdicția împăratului - Reichsunmittelbar -
erau încadrați juridic în normele și termenii vasalității medievale, fiind înzestrați cu
fiefuri de suveran, ei având față de împărat datoria de auxilium et consilium, ajutor și
sfat.

Jurisdicția lorzilor direct legați de împăratul Sfântului Imperiu Roman de Națiune

Germană asupra fiefurilor primite din partea suveranului - Reichslehen - însemna și
reversul medaliei, într-un sistem de legături de vasalitate complexe: datoria lorzilor de a
proteja și apăra autonomiile comunităților din fiefurile pe care le posedau. „Lorzii
apropiați posedau fiefuri pe deplin imperiale (Reichslehen) obținute direct de la împărat
în calitatea lui de suzeran feudal al acestora. Aceste fiefuri erau compuse, de regulă, din
alte fiefuri mai mici deținute de lorzi intermediari sau din cele ale altor jurisdicții
exercitate de comunitățile subordonate lor. Așadar, orașele, satele și alte așezări erau
ținute împreună într-un complex set de drepturi legale și politice, prerogative și
jurisdicții. Aceste drepturi îi dădeau oricui le poseda pretenția de a primi respect,
supunere și resurse din partea celor legați de el. Un lord care își exercita jurisdicția asupra
unui sat se aștepta la deferență din partea locuitorilor lui, la o porție din produsele lor cât
și la o „porție” din timpul și munca acestora pentru anumite lucrări. În schimb, din partea
lui sau a ei se aștepta protecția intereselor acestor locuitori în fața „intrușilor” răuvoitori,
menținerea particularității comunității în cadrul imperial mai larg și să intervină în
disputele treburilor interne pentru a rezolva problemele importante ivite”.

Dreptul comunităților din Sfântul Imperiu Romano-German era în directă legătură cu

jurisdicția asupra pământului, care era transferat asupra lorzilor ce erau chemați - prin
numirea imperială - să exercite jurisdicția asupra lor. Proprietățile ecleziastice erau
separate de jurisdicția laică a seniorilor din fiefurile respective, în timp, dezvoltându-se
„seniori ecleziastici” - dacă putem să-i numim așa -, iar anvergura puterii lor trecea peste
cea a seniorilor locali, ei legitimându-și titlul și apartenența de persoana împăratului:
Biserica era „imperială” - Reichskirche. Complexa jurisdicție din fiefurile lorzilor
Sfântului Imperiu însemna, spre exemplu, că asupra unui teritoriu își partiționau
autoritatea mai mulți lorzi, iar autoritatea ecleziastică se extindea spiritual asupra
bisericilor din fiefurile lorzilor laici. Biserica păstra pentru ea fiefuri pe care le administra
aidoma seniorilor laici.

Lorzii laici și spirituali ai Sfântului Imperiu

Organizarea seniorilor laici și spirituali din Sfântul Imperiu Romano-German a fost
structurată prin constituția imperială din 1521, încercând să se traseze distincțiile
necesare între grupul „vechi” al celor 7 principi-electori - cei care alegeau persoana
împăratului - și ceilalți membrii ai castei lorzilor direct legați de împărat sau legați vasalic
de cei din urmă pe o spirală a jurisdicției teritoriale.

Constituția imperială din 1521 a structurat casta lorzilor laici și spirituali din Sfântul
Imperiu Romano-German în 3 mari grupuri. Cel mai important și mai comprimat numeric
era grupul „vechi” al principilor-electori, în număr de 7, care alegeau persoana
împăratului. Nominalizați prin Bula de Aur a împăratului Carol al IV-lea de Luxemburg,
cei 7 principi electori au căpătat preeminență și statut social între lorzii din Sfântul
Imperiu, cuprinzând un grup exclusivist de familii nobiliare cărora le revenea onoarea de
a alege persoana împăratului. Cei 7 principi-electori erau 3 spirituali - arhiepiscopii de
Koln, Mainz și Trier - și 4 laici: regele Boemiei - primul dintre laici și singurul posesor al
unui titlu regal -, contele Palatinatului de Rin, ducele Saxoniei și margraful de
Brandenburg.

Având în vedere ideea universală romană imperială simbolizată de împăratul creștin al

Sfântului Imperiu, poziția și statutul clerului erau de preeminență asupra stării lorzilor, a
nobililor. Poziția de întâietate a celor 3 principi-electori, lorzi spirituali - de Mainz, Koln
și Mainz - în organigrama instituțională a stărilor Sfântului Imperiu, era consolidată și de
însăși menirea pe care o aveau aceștia în ochii contemporanilor: intercesori ai oamenilor
față de Dumnezeu în încercarea de salvare și mântuire.

Dintre fiefurile electorilor laici ai Sfântului Imperiu Boemia era de departe cel mai
însemnat teritoriu, care cuprindea aproximativ 1,5 milioane de locuitori și 50.000 de km
pătrați. Brandenburg era cel de-al doilea fief imperial ca mărime, dar mai slab populat.
Ducatul Saxoniei era mai mic ca mărime, dar dens populat - circa 1,2 milioane - iar
Palatinatul Rinului număra aproximativ circa 600.000 de suflete. Cei 7 principi-electori,
ce formau grupul lorzilor-seniori principali ai Sfântului Imperiu, direct legați de persoana
împăratului, dețineau împreună aproximativ ⅙ din populația imperiului, iar teritorial
însumau ⅕ din suprafața acestuia.
Alături de cei 7 principi-electori ai Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană,
imediat în proximitatea acestora - ca statut social și politic - se găsea un grup de lorzi
seculari și spirituali ale căror fiefuri puteau fi moștenite sau vândute, dar fiind vorba de
legături de vasalitate față de suveran, împăratul trebuie să își dea acordul pentru orice fel
de operațiune de acest tip. „50 de fiefuri spirituale și 33 laice erau deținute de lorzi cu
rang princiar, deși titlurile lor ocupau o gamă largă de la arhiepiscop la episcop, duce,
conte și marchiz. Toate fiefurile laice erau în mod formal obținute prin moștenire sau
cumpărare; în ambele cazuri transferul era subiect al aprobării imperiale. Conducătorii
spirituali, inclusiv cei trei electori, erau aleși de conventul catedralei sau al mănăstirii
principalei biserici din teritoriile lor, subiect al aprobării formale a împăratului și, în acest
caz, al acordului papei. Numărul principilor a fost întotdeauna mai mic decât totalul
fiefurilor, din moment ce era posibil pentru electori să obțină fiefuri princiare, în timp ce
principii deja existenți puteau să dețină mai mult de un fief, iar principii-episcopi puteau
să fie aleși și în alt scaun”.

În afara grupului de principi-electori ai Sfântului Imperiu, 7 la număr, urmat de cel al

celor mai importanți lorzi laici și spirituali ce aveau în posesie ereditară prin numire și cu
acordul suzeranului lor - împăratul - fiefuri locuite de circa 100.000 de supuși, cercul
stărilor nobiliare din Imperiu era închis de un segment de nobili mai mici. Lorzi cu un
statut care se bucura de protecția imperială în fața abuzurilor nobililor mai puternici, dar
neincluși în corpul lorzilor direct atașați de persoana împăratului, aceștia - conți, duci -
aveau în posesie fiefuri mai mici pe a căror întindere locuiau doar câteva mii de oameni.
Aceste fiefuri erau în număr de 220 pe întinsul Imperiului.

În grupul Stărilor nobiliare din Sfântul Imperiu - impropriu zis, nobiliare - se mai găseau
câteva sute de familii înnobilate ale căror fiefuri - circa 1500 - le erau înmânate prin
diplomă imperială, erau considerați ca făcând parte din corpul nobiliar atașat împăratului
- Reichsritter -, dar așezați pe un statut social și financiar, mult sub cel al principilor-
electori și al celorlalți mari lorzi spirituali și laici ai Sfântului Imperiu. În final, mai exista
și grupul nobililor locali, dar importanța lor în taxis-ul contemporan era minor, dat fiind
faptul că nu beneficiau de „atenția” împăratului și, prin urmare, prestigiul și influența lor
erau minore.

Posesiunile cele mai importante, juridic implicate în Sfântul Imperiu, au devenit cele ale
Casei de Habsburg, mai ales după preluarea teritoriilor vestice ale fostului Regat al
Ungariei în urma cuceririi acestuia de către turcii lui Soliman Magnificul, în 1526. Deși,
în mod practic, Habsburgii își aveau „baza” Confederației lor în Viena, iar teritoriile -
inclusiv cele ale Coroanei Cehe - erau sub autoritatea lor directă, în sens juridic mai larg,
Confederația central-europeană era parte a Sfântului Imperiu, dat fiind faptul că
Habsburgii austrieci își securizaseră poziția de împărat. După retragerea aripii spaniole a
Habsburgilor de la clamarea titlului imperial, prin înțelegerea dintre cele două părți,
poziția ramurii austriece a devenit una și mai puternică. De la finalul secolului al XV-lea
neîntrerupt până la desființarea Sfântului Imperiu de către Napoleon în 1806, Habsburgii
austrieci au deținut titlul de împărați ai Sfântului Imperiu. Autoritatea lor directă asupra a
mai bine de ⅖ din suprafața imperiului (aprox. 7 milioane din cele 17 milioane ale
Imperiului) le-a oferit prestigiul și forța financiară de a domina disputele cu principii
vasali din Imperiu.

Statutul general al orașelor din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană

În linii generale, teritorii mai mici sau mai mari din Sfântul Imperiu Roman de Națiunea
Germană se aflau sub jurisdicția unuia dintre membrii Stărilor nobiliare. Primite de la
împărat ca formă de legătură vasalică între suzeran - împăratul - și stările nobiliare,
comunitățile din aceste fiefuri erau plasate sub jurisdicția celui care deținea fieful.
Excepțiile însă erau reprezentate de orașele „libere imperiale”, în număr de proximativ
80, localizate în special în Franconia și Suabia - punctul primar de agregare al Sfântului
Imperiu - și a căror proprie jurisdicție era independentă de seniorul local care deținea
fieful din jurul orașului. La finalul secolului al XVI-lea cel mai mare oraș liber imperial
era Augsburg cu o populație de circa 48.000 de locuitori.

Pe lângă marile orașe libere imperiale mai exista și un grup de orașe de dimensiuni mai
mici care se bucurau de aceeași protecție a constituției imperiale în ceea ce privește
garantarea propriei jurisdicții interne. Heilbronn, Regensburg aveau undeva spre 10.000
de locuitori în debutul secolului al XVII-lea, la care se adăuga grupul orașelor libere
imperiale de dimensiuni mici: Schwabisch-Hall. Ultimul, spre exemplu, își exercita
autoritatea și asupra satelor din jurul său. Protecția de care se bucurau orașele libere
imperiale, chiar și cele de dimensiuni mici, era garantată prin constituția imperială, iar
reprezentanții acestor mici orașe libere făceau uz de lege și simbolistică pentru a bara,
dacă era necesar, orice interferență din partea seniorului local asupra jurisdicției acestora.
Legătura lor era în directă relație cu persoana împăratului. „Oricine ar fi făcut „afaceri”
cu baliful de Eriskirch de lângă lacul Konstanz în 1619 ar fi observat stema orașului
Buchhorn deasupra ușii - simbolurile orașului reprezentate dintr-un copac și un corn de
vânătoare, identificându-se drept lord de de Eriskirch, pe care l-a obținut în 1472, în timp
fidelitatea orașului față de împărat și Imperiu era demonstrată de stema imperială de
deasupra celor ale lordului. Vulturul negru bicefal simboliza fuziunea Imperiului cu
fostul regat al Germaniei. Înconjurând vulturul se afla plasat Ordinul Lânii de Aur,
emblema unui ordin cavaleresc fondat în 1429 pentru a apăra Biserica. Aceasta a fost cea
mai înaltă distincție acordată de Habsburgi, legând direct familia lor de rolul tradițional al
împăratului de protector al Creștinătății. Combinația de culori a Habsburgilor roșu-alb-
roșu erau reproduse pe partea centrală a vulturului, consolidând asocierea dinastiei locale
cu titlul imperial precum și apartenența orașului la Sfântul Imperiu sub autoritatea
acestuia”.
Cel mai mare oraș liber imperial din Sfântul Imperiu Romano-German de la finalul
secolului al XVI-lea era Augsburg cu o populație de circa 48.000 de locuitori. În linia a
doua se aflau Nurnberg, Strasbourg, Hamburg, Koln și Lubeck a căror populație se afla
undeva spre 40.000 de oameni. În cercul al treilea de orașe libere imperiale, ca mărime,
se situau Frankfurt, Bremen, Ulm și Aachen cu circa 20.000 de locuitori.

Jurisdicția asupra comunităților localizate pe fiefurile unuia dintre lorzii Sfântului

Imperiu era exercitată de aceștia, cu unele excepții. Aceasta excepție era reprezentată de
orașele libere imperiale. Practic, ele aveau o jurisdicție proprie asupra cărora seniorii ale
căror fiefuri înconjurau orașul respectiv nu aveau niciun fel de drept asupra modului de
conducere internă a acestor orașe libere imperiale. În număr de aproximativ 80 - la finalul
secolului al XVI-lea - ele erau localizate în principal în Franconia și Suabia, zonele
primare de constituire a Sfântului Imperiu, iar statutul lor de orașe libere beneficia deja
de vechimea câtorva secole.

Constituția imperială și raporturile dintre împărat și principii-electori

Conducerea Sfântului Imperiu Roman de Națiunea Germană era concentrată în persoana
împăratului care se baza prin legături de vasalitate pe cei mai importanți lorzi ai
imperiului, principii electori și cei aflați în imediata proximitate a suveranului, învestiți
cu fiefuri imperiale. Puterea imperială era, teoretic, nelimitată, de unde și lipsa unei
încadrări - pentru mult timp - a relației precise dintre împărat și principii imperiului. Cu
toate acestea, puterea împăratului nu deriva din forța financiară a fiefurilor sale, ci, mai
degrabă, din construcția instituțională de oferire și retragere a fiefurilor - în ultimul caz,
în condiții mai speciale - către lorzii imperiului, care deveneau din acel moment, potrivit
regulilor medievale, vasali ai suveranului.

Conducerea Sfântului Imperiu era reprezentată de împărat și de stările nobililor aflați în

imediata proximitate a suveranului, cu vârful de lance reprezentat de cei 7 principi-
electori. Puterea suveranului în calitate de suzeran al lorzilor care erau conectați de tronul
imperial prin legături de vasalitate deriva, nu neapărat din puterea financiară a acestuia -
împăratul nefiind posesorul unor întinse fiefuri - ci, mai degrabă, puterea lui deriva din
anvergura titlului imperial și din dreptul de a acorda și retrage fiefuri lorzilor din Imperiu.
Având în vedere teoria din spatele demnității imperiale - universalitatea ei - relația dintre
suveran și nobilii săi nu a fost reglată metodic, tocmai pentru că dimensiunea și
anvergura titlului imperial prin universalitatea lui însemna ab initio - de la început - lipsa
oricărei îngrădirii a clamărilor universale ale împăratului.

Universală și neîngrădită, în teorie, puterea împăratului Sfântului Imperiu - mai bine zis,
relația dintre el și lorzii Imperiului - din rațiuni de ordin practic a fost cuprinsă în secolul
al XVI-lea în Constituția imperială. Era nevoie de consemnarea juridică a nobililor și
cavalerilor de rangurile inferioare, care acționau în numele suveranului în teritoriile
Sfântului Imperiu, și între împărat și comunitățile din imperiu.

Deși din a doua jumătate a secolului al XV-lea, de facto, coroana imperială a devenit
apanajul Habsburgilor austrieci - cu un intermezzo al ramurii spaniole a Habsburgilor în
debutul secolului al XVI-lea - de jure, titlul imperial nu era moștenit. E adevărat,
împărații care se bucurau de prestigiu reușeau să-i convingă pe cei 7 principi-electori, în a
căror sarcină cădea alegerea împăratului, să își manifeste votul pentru moștenitorul
propus de împăratul aflat la capătul vieții. Însă această practică nu a funcționat
întotdeauna. Dacă negocierile între pretendentul la tronul imperial și colegiul principilor-
electori eșuau, atunci era declarat interregn-ul - vacantarea tronului. Bula de Aur emisă
de Carol al IV-lea de Luxemburg, în secolul al XIV-lea, plasa, în situația declarării
tronului vacant, conducerea temporară a Sfântului Imperiu în sarcina ducelui de Saxonia
și principelui Palatinatului de Rin. Cei doi, pe o linie de demarcație nord-sud a teritoriilor
imperiului își partajau temporar prerogativele imperiale.

Atunci când cei 7 principi-electori nu ajungeau la un consens în alegerea persoanei ce

urma să ocupe tronul Sfântului Imperiu și era declarat interregn-ul, vacantarea tronului,
prerogativele imperiale erau asumate cu titlul temporar de către principii electori de
Saxonia și al Palatinatului de Rin. Sub atenția episcopului de Mainz - arhicancelarul
imperial și considerat cel mai prestigios dintre toți electorii imperiului datorită primatului
ecleziastic onorific - ei trebuiau să convină o dată anume în care colegiul electorilor
trebuia să reia votul pentru alegerea siveranului. Așteptările colegiului față de candidații
la tronul imperial erau legate, în principiu, de statul acestuia, în sensul în care legăturile
de sânge regal ale candidaților erau de la sine înțelese.

Odată cu Habsburgii austrieci din secolul al XVI-lea, ocupantul tronului imperial al

Sfântului Imperiu Roman din Casa de Habsburg dispunea - spre deosebire de împărații
anteriori - de resurse financiare importante și nu doar de prestigiul titlului imperial. Acest
lucru s-a datorat faptului că sub autoritatea directă a Habsburgilor vienezi au intrat și
Coroana Cehă și părțile de vest ale fostului Regat al Ungariei, desființat prin cucerirea
otomană a lui Soliman Magnificul din 1526. Forța financiară a Habsburgilor, dată de
administrarea directă a teritoriilor central - europene, cunoscute convențional sub numele
de Imperiu Habsburgic și care erau parte, juridic vorbind, integrantă a Sfântului Imperiu,
le oferea Habsburgilor, simultan și împărați ai Sfântului Imperiu, mijloacele practice de
a-și impune voința în rândul nobililor din imperiu. Forța financiară a împăraților
Habsburgi ai Sfântului Imperiu, derivată din administrarea directă a fiefurilor central-
europene era dublată de prestigiul titlului imperial, iar această combinație era vizibilă în
momentul în care suveranul își convingea nobilii să se alăture unor campanii militare
împotriva turcilor otomani ce se instalaseră deja în fostul regat al Ungariei, la frontiera
estică a Imperiului.

Trebuie menționat faptul că lorzii fiefurilor desemnate de împăratului Sfântului Imperiu,

precum și comunitățile orașelor libere de pe cuprinsul imperiului, în relația cu suveranul,
trebuiau să asigure din fonduri proprii, în funcție de mărimea și puterea financiară a
fiecărui fief, până la 24.000 de soldați în solda imperială, timp de o lună pe an. Tradiția,
ce mergea înapoi în timp până în vremea lui Carol al IV-lea de Luxemburg în secolul al
XIV-lea, era denumită „luna Romană” și era legată de escorta militară desemnată să
efectueze călătoria lui Carol al IV-lea spre Roma pentru a fi încoronat împărat de către
Episcopul Romei. Costurile „lunii Romane” puteau fi plătite de către comunitățile și
lorzii vasali ai împăratului fie dintr-o singură plată, fie „în rate”, suma fiind dispusă pe
tronsonul a câtorva lui de-a lungul anului.

Împăratul și participarea nobililor la Dieta imperială: Reichstag

Dieta imperială, Reichstag, a Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, era
organismul care conferea și emitea legile valabile pe întinsul teritoriilor aparținătoare
imperiului și era subiectul participării, prin convocare imperială, a membrilor Stărilor
nobiliare imperiale - Reichsstand. Propunerile împăratului legislative erau dezbătute în
fiecare comunitate cu autonomie juridică, apoi concluziile acestora deveneau subiectul
dezbaterilor din cadrul Dietei imperiale, unde acestea deveneau legi efective. Cei care
participau efectiv la dezbaterile și adoptările Dietei conduse de împărat erau Stările
imperiale care aveau „drept de loc și de vot” în Dietă: Sitz und Stimme.

Organismul responsabil cu emiterea legilor valabile pe cuprinsul teritoriilor Sfântului

Imperiu era Dieta imperială, Reichstag. Convocată de împărat și compusă din „stările
nobiliare imperiale” -Reichsstande - Dieta imperială își construia practica pe consultarea
împăratului cu lorzii supuși asupra legilor pe care intenționa să le adopte. Propunerile
legislative ale împăratului erau dezbătute în fiecare comunitate cu autonomie juridică iar
concluziile lor erau prezentate în scris împăratului. El putea să țină sau nu cont de aceste
deliberări cu valoare de recomandare. Apoi, Reichstag-ul, Dieta imperială, era convocată,
iar participarea la lucrările și deciziile acesteia - măsuri ce deveneau legi - era legată de
înscrierea în registrul de taxe al Sfântului Imperiu, doar membrii „Stărilor imperiale” care
posedau „drept de loc și vot” - Sitz und Stimme - putând să fie parte efectivă din
deliberările Dietei imperiale.

Toate deciziile Curții Supreme a Sfântului Imperiu de la Speyer erau puse în practică prin
intermediul instanțelor și instituțiilor locale specifice fiecărui principat, ducat sau
margrafiat al Sfântului Imperiu. Kreises sau „cercuri imperiale”, ele reprezentau
partajarea geografică a teritoriilor Sfântului Imperiu în ceea ce privea apărarea acestuia.
Responsabilitatea celor 10 „cercuri imperiale” era de a desemna un candidat pentru
Curtea Supremă de la Speyer și de a se preocupa de colectarea sumelor necesare pentru
întreținerea armatei în vederea protejării Imperiului în cazul unui atac extern. Această
responsabilitate a crescut odată cu finalul secolului al XVI-lea când aceste organisme -
Kreises - au devenit instituții de dezbatere și vot la nivelul principatelor și al
comunităților locale ale Sfântului Imperiu.

Convocarea regulată a Dietei imperiale a Sfântului Imperiu de către împărat pe durata

secolului al XVI-lea a avut la bază necesitatea de aprobare constantă din partea Stărilor
imperiale de noi taxe și impozite în vederea permanentului război cu turcii otomani ce se
aflau la frontiera estică a Imperiului. Elementul interesant de evoluție instituțională și de
reglaj al raportului dintre împărat și lorzii vasali a fost decizia Dietei din 1495 de a
declara crearea unei Curți Supremă de Arbitraj - Reichskammergericht - plasată în orașul
liber imperial, Speyer. Dacă până atunci animozitățile dintre principii din imperiu sau
dintre comunități mergeau până în punctul unui conflict militar - sau chiar între împărat și
lorzii lui vasali - de-acum înainte, Reichstag-ul, Dieta imperială, a forțat mutarea
disputelor juridice în „sala de judecată” înainte oricăror ciocniri militare. „Împăratul
putea să numească doar judecătoriul care prezida juriul și câțiva dintre asistenții lui.
Fiefurile propuneau apoi alți candidați care erau selectați de către judecătorii în exercițiu,
trebuind să depună un jurământ față de curte care depășea orice obligație avută față de
lorzii stăpâni din teritoriile de origine. Sistemul legal imperial a beneficiat de o imagine
negativă în rândul generațiilor viitoare, în cele din urmă pentru că a eșuat în rezolvarea
problemelor care au dus la Războiul de Treizeci de Ani. Chiar și așa, dezvoltarea
sistemului a permis Imperiului să facă tranziția de la violentele dispute personale către un
arbitraj pacifist în cadrul curții, unde scopul principal nu era atât stabilirea adevărului sau
a vinei, cât mai ales stabilirea unor soluții mutual acceptate între părți și, mai ales, care să
funcționeze”.

În debutul secolului al XVI-lea prerogativele Curții Supreme de Arbitraj a Sfântului

Imperiu de la Speyer, menită să rezolve juridic disputele dintre lorzii, comunități sau
împărat și Stările nobiliare, au fost extinse asupra întregului teritoriu al imperiului. Deși
principatele electorilor imperiali aveau propriile curți și jurisdicție, Curtea Supremă de
Arbitraj rămânea în picioare ca ultimă instanță de apel și recurs a Imperiului. În paralel cu
această Curte Supremă a Sfântului Imperiu - Reichskammergericht - împărații Habsburgi
au creat în reședința fiefurilor personale central-europene, Viena, o curte paralelă de
justiție - Reichshofrat - ale cărei atribuții erau legate, în mare parte, de prerogativele și
disputele în care era implicat personal împăratul. Suveranul a recunoscut în continuare
deciziile Curții Supreme a Sfântului Imperiu, dar a beneficiat, prin noua curte de la
Viena, de o dublă „linie de apel” cu ajutorul căreia își putea permite să pătrundă și peste
jurisdicția arondată, în mod normal, Curții Supreme de la Speyer.
Cuplarea unora dintre cele 10 „cercuri imperiale” - Reichskreises -, forma sub care era
partiționat teritoriul Sfântului Imperiu din secolul al XVI-lea din punct de vedere al
organizării apărării acestuia în cazul unui atac extern, a dus la crearea unor poli de putere
extrem de puternici, prin „alianța” dintre fiefurile principilor electori. „Posesiunile
Habsburgilor erau grupate în Cercurile separate ale Burgundiei și Austriei pe care le
stăpâneau deplin, în timp ce teritoriile Coroanei Cehe nu erau încadrate în această
structură. Cei 4 electori din zona Rinului s-au grupat formând un singur Cerc, în ciuda
faptului că teritorii de-ale lor erau dispersate și în alte regiuni. Teritoriile mai mici din
vest și sud erau grupate în mai compactele Cercuri ale Rinului de Jos (sau Westfalic),
Rinului de Sus, Suabiei, Franconiei și Bavariei. Ultimul erau condus de ducele de Bavaria
și care, cu 800.000 de locuitori, reprezenta cel mai mare dintre principate, fiind mai bogat
decât electoratele. Prezența altor 13 membri, dintre care cel mai cunoscut era
arhiepiscopul de Salzburg, îl împiedica pe duce să dețină controlul complet asupra
Cercului Bavariei. Posesiunile din nord erau împărțite în Cercul de Sus (în est) și Cercul
de Jos (în vest) ale Saxoniei. Primul era dominat de Brandenburg și Saxonia în timp ce al
doilea era condus în consens de mai multe episcopate și ducate”.

Sistemul politic din Sfântul Imperiu în secolul al XVI-lea

Reglajele constituționale dintre împăratul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană
și principii-electori, Stările nobiliare și comunitățile libere imperiale se desfășurau pe mai
multe paliere. În calitate de împărat și suzeran al principilor deținători de fiefuri din
Sfântul Imperiu el avea două posibilități de a se raporta la aceștia: o dată prin intermediul
Reichstag-ului, Dietei imperiale, și în al doilea rând - indirect - prin intermediul
adunărilor din cele 10 „cercuri imperiale” - Reichskreises - sub care era împărțit teritoriul
Imperiului din punct de vedere al apărării și defensivei. Lorzii laici și spirituali din Stările
imperiale nu depindea decât de împărat, iar influența lor a crescut de-a lungul timpului,
ajungând la limita dintre secolele XVI-XVII-lea să fie una care îi cerea împăratului să îi
implice în guvernarea imperiului.

Suveranul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană se raporta la Stările imperiale -

Reichsstande - fie în mod direct, atunci când era convocată Dieta imperială - Reichstag -,
fie indirect, prin grupul de nobili „de mediere” reprezentați în adunările celor 10 cercuri
imperiale - Reichskreises - sub care erau organizate, din punct de vedere al apărării,
teritoriile Sfântului Imperiu. În secolul al XVI-lea poziția Stărilor imperiale devenit una
care îi cerea împăratului să îi co-asocieze actului guvernării, iar grupul restrâns al
principilor-electori și membrilor Stărilor imperiale depindea doar de împărat. La rândul
lor, din fiefurile imperiale își obțineau și întrețineau prestigiul, statutul social și
economic, beneficiind de munca supușilor de pe aceste posesiuni. Asupra acestei
populații, chiar dacă împăratul nu exercita un control direct, exceptând fiefurile personale
ale suveranului - cazul posesiunilor Habsburgilor -, totuși, împăratul controla punerea în
posesie și deposedarea unei moșteniri a unui fief princiar prin acordarea sau nu a
semnăturii de intrare în posesie.
Trebuie menționată diferența dintre atitudinea aristocrației regatelor occidentale, care era
una de loialitate personală față de rege, și Stările imperiale din Sfântul Imperiu a căror
loialitate, deși era legată personal de împărat - prin legăturile clasice medievale -, totuși,
ea era poziționată întotdeauna și în cheia unei conștiințe de grup colective printr-un
atașament față de ideea universală de Imperiu. Obligația lor autoasumată era, la nivel
general, față de împărat, iar la nivel local față de supușii din fiefurile imperiale pe care le
conduceau de pe cuprinsul imperiului. Din aceste posesiuni și din bunăstarea acestora își
trăgeau și mențineau puterea și prestigiul acești principi-electori.

După cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, anumite modificări au apărut în
poziționarea membrilor importanți ai Stărilor imperiale din Sfântul Imperiu față de actul
apropierii de împărat și co-guvernare, distincția fiind dată de trecerea dinspre o viziune a
puterii, mai degrabă personale, spre cea a ideii actului puterii tranzitorii, ce depășește
persoana unui împărat sau altul. Acest fapt este consemnat de încoronarea lui Maximilian
al II-lea de Habsburg, eveniment la care este consemnată pentru ultima dată prezența
personală a tuturor principilor-electori ai Imperiului. Din acest moment, legătura
personală a acestora cu suveranul a început să fie înlocuită de ideea reprezentării în raport
cu puterea imperială: electorii își trimiteau delegați - de regulă avocați - să îi reprezinte în
Dieta imperială, Reichstag. Pentru mica nobilime, conți și baroni de mică însemnătate,
prezența personală la Dieta imperială rămânea pe mai departe de dorit, din propria
perspectivă: dorința de pătrundere și avansare în grupul Stărilor imperiale.

Cultura politică din Sfântul Imperiu, dacă nu e prea pretențios termenul, și modul de
raportare și relaționare dintre împărat și Stările imperiale și dintre acestea și întreaga
„orchestrație” socială de nobili de rang mai mici și supușii de rând a constituit una dintre
cheile existenței imperiului până în debutul secolului al XIX-lea. Văzută ca o anomalie,
la o primă vedere, acest modus vivendi al politicii din Sfântul Imperiu - dezbateri,
întâlniri, consultări - dintre diferitele adunări provinciale ale fiecărui fief imperial -, cu
toate că nu a dat o forță unitară imperiului, a oferit, în schimb, tocmai șansa de a
supraviețui unor vremuri tulburi prin disiparea pe cale legală a tensiunilor apărute. „Mai
degrabă decât să împingă rezolvarea unei dispute, cei mai mulți prefereau temporizarea,
așteptând calmarea spiritelor sau trecând negocierile la un alt nivel, în cel al constituției
imperiale, unde puteau exista mai mulți aliați sau șanse mai bune de succes. Procesul
lung al consultării oferea șansa evitării greutăților nedorite prin invocarea unor noi
circumstanțe apărute ulterior debutului discuțiilor sau prin amânarea încheierii acordului
prin invocarea necesității consultării și cu celelalte părți. Politica imperială era, astfel, o
serie de întâlniri formale ale liderilor și reprezentanților lor la intervale neregulate,
dublate de adunări menite să discute probleme specifice cum ar fi reglarea monedei sau
cotele de impozit. Contactele erau menținute cu ajutorul unor curieri sau prin întâlniri
personale. Numărul mare de elemente slabe făcea dificilă sarcina pentru oricine de a
acționa singur, fiind descurajat extremismul iar orice program era redus până în punctul
în care toți puteau ajunge la un acord”.
Procesul de legiferare din Sfântul Imperiu și cel de rezolvare a diferendelor a constituit în
sinea și practica lui unul dintre motivele pentru care Imperiul a rezistat, deși nu era
centralizat precum celelalte regate occidentale. Lansarea unui proiect de către împărat,
consultarea Stărilor imperiale, apoi în adunările locale și întoarcerea lui în Dieta
imperială pentru decizie, oferea tuturor senzația participării la actul guvernării. Chiar
dacă, în același timp, multiplele straturi locale de jurisdicție de pe teritoriul Sfântului
Imperiu făceau ca de mult ori consensul să fie greu de obținut și deciziile constant
amânate pentru o dată viitoare, acest modus operandi politic ținea în viață posibilitatea
încheierii unui compromis prin negociere oricând între părțile implicate în deciziile
Dietei imperiale. Până și disidenții unei opinii juridice generale exprimate față de o
decizie sau alta, față de o lege sau alta, nu își imaginea rezolvarea disputei decât în cadrul
Stărilor și a Dietei imperiale, necontestând niciodată arhitectura instituțională a
Imperiului, chiar dacă sistemul făcea dificilă ajungerea la un consens rapid.

„Geografia” religioasă a Sfântului Imperiu în secolul al XVI-lea

Teritoriile Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană din secolul al XVI-lea au
devenit câmpul existenței a 3 confesiuni religioase: catolicismul și cele două branșe
derivate din catolicism în urma mișcărilor anturate în ceea ce a devenit cunoscut sub
numele de Reforma religioasă, luteranism și calvinism. Împăratul nu putea rămâne, prin
însăși natura ideii imperiale, decât fidel catolicismului și Episcopului Romei, dar unii
dintre principii-electori și implicit fiefurile pe care le conduceau din cadrul Sfântului
Imperiu au devenit sensibile la „noul cântec de sirenă”.

Problemele de reglaj constituțional dintre împăratul Sfântului Imperiu Roman de Națiune

Germană Stările nobiliare și necesitatea codificării cât mai precise, resimțite și cerute de
cazurile concrete ale vieții sociale și politice din Sfântul Imperiu, au fost amestecate,
inflamate și intercalate peste schimbările confesionale petrecute în teritoriile Imperiului.
Catolicismul și Biserica Romană au pierdut teren în momentul în care Reforma religioasă
- luteranismul și calvinismul, în special - au fost adoptate de unii dintre principii-electori
și supușii din fiefurile imperiale pe care le conduceau. Iar împăratul, prin însăși natura
ideii imperiale, nu putea rămâne decât fidel catolicismului și Episcopului Romei.

Teritorializarea religioasă puternică în spațiul Sfântului Imperiu a fost consecința

răspândirii Reformei luterane și calvine. Reformei catolică a Bisericii Romane a încercat
să contrabalanseze avansul Reformei protestante prin măsurile gândite în cadrul
Conciliului de la Trento. Reforma catolică, dezvoltarea in extenso a cultului sfinților
drept „cap de pod” în vederea susținerii bisericilor locale, educarea clerului și punerea în
mâinile Companiei lui Isus - Ordinul Iezuiților - a învățământului și misionarismului
catolic, toate acestea au fost demarate concomitent cu primele forme artistice din finalul
secolului al XVI-lea ale noului val artistic - barocul. Aceste elemente au contribuit la
recuperarea unor teritorii de către Biserică. Dar „răul” fusese făcut și, din motive de
calcul politic și „monedă de schimb” în raport cu puterea imperială, unii dintre principii-
electori ai Sfântului Imperiu au aderat la Reformă.

Fenomenul care s-a petrecut de-a lungul secolului al XVI-lea în teritoriile Sfântului
Imperiu a fost o „competiție” între confesiuni: catolicismul și noile confesiuni desprinse
în urma Reformei protestante, luteranismul și calvinismul. Ascuțirea diferențelor dintre
ele au dus, inevitabil, la filtrarea evenimentelor existențiale ale societății prin prisma
confesionalizării excesive. „Multe dintre aspectele vieții de zi cu zi au devenit
confesionalizate, ridicând bariere invizibile între și chiar printre comunități. Confesiunea
unei persoane putea fi dedusă din numele lui sau al ei, cu Josif și Maria devenite
semnificativ populare în rândul catolicilor, în timp ce calviniștii respingeau numele de
sfinți, apelând în schimb la nume precum Avraam, Daniel, Zaharia, Rahela, Sara și altele
din Vechiul Testament. Traducerea Bibliei de către Luther a dus la răspândirea
dialectului său saxon în centrul și părți din nordul Germaniei ca formă corectă scrisă, în
timp ce standardizarea limbii germane înalte de către iezuiți s-a impus în sud”.

Disputele dintre cele trei confesiuni din teritoriile Sfântului Imperiu Roman de Națiune
Germană - catolică și cele două protestante, luterană și calvină - au dus spre finalul
secolului al XVI-lea la respingerea hilară a reformei gregoriene. Papa Grigore al XIII-lea
a decretat debutul anului calendaristic odată cu 1 ianuarie și nu cu 25 martie - punând în
acord calendarul cu cercetările științifice -, dar protestanții au refuzat să adopte „măsura
papală”, motivând că Episcopul Romei intenționează „să le fure 10 zile din viață”. Un
protestant precum fizicianul Johannes Kepler vedea echilibrul științei în decizia papală și
nu vreo dorință de a-i oprima pe protestanți. Dar această viziune era rezultatul
confesionalizării excesive a tuturor aspectelor sociale ale vieții.

Cu toată confesionalizarea ce tindea să acapareze toate aspectele vieții sociale din

teritoriile Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană până după Pacea de la Westfalia
- ce a consemnat încheierea Războiului de Treizeci de Ani - au existat destul de multe
căsătorii mixte. Clivajul dintre adepții Reformei protestante și cei rămași fideli
catolicismului a devenit radical după încheierea Războiului de Treizeci de Ani.
Segregarea a apărut în orașele Imperiului, aspect „ajutat” și de deciziile radicale luate de
judecătorii din teritoriile lui, care au legalizat în acest fel formele extrem de
biconfesionalism. „Poate cel mai important, fundamentaliștii de toate credințele să
străduiau să imprime diferite caracteristici de gândire și comportament unei societăți care
purta cu sine o moștenire bogată anterioară Reformei”.
Ceea ce au reușit Habsburgii de pe tronul Sfântului Imperiu Romano-German din a doua
jumătate a secolului al XVI-lea a fost să întrețină o atmosferă culturală și umanistă în
teritoriile Imperiului care să treacă peste diferențele confesionale dintre catolici și
protestanți, punând în centrul atenției existența Imperiului. În acest mod, suprinzător,
Habsburgii au reușit să evite pe teritoriul Sfântului Imperiu episoadele sângeroase
precum cele din Franța - masacrarea hughenoților din „Noaptea Sfântului Bartolomeu” -
împărații beneficiind de consilierea unor militari apropiați precum Lazarus von
Schwendi, care vedea existența Sfântului Imperiu dincolo de orice conflicte
interconfesionale, ca mod de a rezista tentativelor de înaintare ale turcilor spre centrul
Europei.

Opiniile din jurul împăraților Habsburgi ai Sfântului Imperiu din a doua jumătate a
secolului al XVI-lea, opinii care se plasau de partea menținerii distanței față de disputele
interconfesionale din partea suveranului, aveau în vedere faptul că energia acestuia era
necesară în apărarea imperiului de turcii otomani aflați la frontierele estice ale monarhiei.
La sugestia unor consilieri apropiați, împăratul a încercat să instituie în rândul Stărilor
imperiale o politică de fidelitate față de coroană, care să fie întotdeauna mai presus de
disputele dintre confesiuni, dar opoziția față de această „intervenție” a suveranului a venit
chiar din interiorul establishmentului imperial. „Trezorierul imperial, Zacharias
Geizkofler, identificabil ușor drept protestant după prenume, a susținut că autoritatea
seculară nu are niciun drept să dicteze în chestiuni de conștiință și că toleranța ar trebui să
se dezvolte din înțelegerea reciprocă, nu din impunere politică”.

Pacea de la Augsburg și încercările de reglaje politice și confesionale din Sfântul Imperiu

În general, în istoriografie, Pacea de la Augsburg din 1555 a rămas cunoscută sub
sintagma de „pace religioasă”, însă, în fapt, Dieta imperială a confirmat atunci nu doar
existența unui status-quo teritorial și confesional în Sfântul Imperiu după anii de război,
dar a reglat și aspecte de natură juridică, fiscală și economică, iar proiectele adoptate au
fost transmise împăratului care a fost nevoit să le accepte. De fapt, încercările
establihsmentului imperial, la această dată, era de a încorpora sub aceeași legalitate
aderenții catolicismului precum și pe cei ai celei noii confesiuni protestante: luteranismul.

Cu toate că istoriografia a insistat asupra denumirii Aranjamentului din 1555 de la

Augsburg în termenii unei „păci religioase”, în fapt, la Dieta imperială din orașul amintit
al Sfântului Imperiu s-au pus în ordine și o serie de factori de ordine juridică și
economică. În urma negocierilor din anii anteriori împăratul a consimțit să treacă în
legislația imperială încadrarea și acoperirea legală a noii confesiuni luterane. Practic, un
singur articol - 29 - din corpul asumat de Dieta imperială de la Augsburg din 1555 era
relevant din perspectiva relației împăratului catolic și a principilor și supușilor din Sfântul
Imperiu care aderaseră deja la Reforma protestantă, în sensul în care recunoașterea
luteranismului devenea formală sub semnătura împăratului.
Trebuie menționat faptul că anii de război intern din Sfântul Imperiu - 1546-1552 - și
dificultățile negocierilor ulterioare până la ajungerea unui compromis prin Pacea de la
Augsburg a ținut de natura interioară a relației putere-religie din Evul Mediu. În practica
medievală, unitatea Bisericii era imaginată drept unitatea legii, a adevărului și a
„statului”. Indivizibilitatea lor - legea întemeindu-se pe Adevărul revelat și exprimat prin
Biserica creștină - ne face să înțelegem de unde venea dilema contemporană de a păstra
indivizibilitatea unității credinței și a legii, atâta timp cât, pe lângă Adevărul Bisericii,
mai apăruse un segment care clama că deține Adevărul revelat: luteranismul. Pentru a
încerca setarea unui compromis care să rezolve dilema, la Augsburg în 1555, Dieta
imperială a trecut „cu cerneală” peste definiții, emițând sensuri vagi asupra drepturilor
luteranilor. În timp ce catolicii au considerat că unitatea Bisericii și a legii a rămas pe mai
departe intactă, luteranii au interpretat prevederile Păcii de la Augsburg drept o deplină
recunoaștere - ceea ce nu a fost adevărat în acest moment al istoriei - din partea
establishmentului imperial.

De Pacea de la Augsburg din 1555 a fost legat binecunoscutul principiu „cuius regio eius
religio - religia celui care domnește este și religia supușilor” -, numai că aspectul este un
fapt ușor inexact istoric. De-abia peste 3 decenii acest dicton a fost trecut oficial din
cultura politică în practica legală din teritoriile Sfântului Imperiu. Până în acel moment,
ceea ce a încercat Dieta imperială prin corpusul de prevederi de la Augsburg, negociate
de Carol Quintul și înaintate împăratului Ferdinand I de Habsburg în 1558 spre semnare
în contextul încoronării lui, a fost păstrarea unui echilibru de compromis acceptabil. De
fapt, ce s-a încercat în anii anteriori Păcii de la Augsburg - în 1552 -, după ce a devenit
evident pentru ambele părți implicate în conflictul intern care dura de câțiva ani că nu va
exista un unic câștigător, a fost să se traseze legal teritorializarea confesională a fiefurilor
care compuneau Sfântul Imperiu, fără să fie afectată existența lui.

Aranjamentul de la Passau din 1552 stipula dreptul de „reformare”- de trecere spre

Reforma luterană a principilor din Sfântul Imperiu care doreau să facă acest lucru - jus
reformandi - dar, în aceeași înțelegere semnată, împăratul punea condiții destul de stricte
asupra principilor protestanți. Aici suveranul a încercat să ofere nuanțe protestanților,
instituind ca anul 1552 să devină un fel de „an zero”, oferind protestanților luterani
dreptul de a păstra toate proprietățile ecleziastice pe care le confiscaseră până atunci de la
Biserica catolică de pe fiefurile lor în anii anii anteriori de conflict. Peste 3 ani, la
Augsburg, el a oferit satisfacție taberei catolice și, în ciuda protestelor Stărilor nobiliare
care aderaseră la protestantism, împăratul le-a cerut nobililor protestanți de pe fiefurile
rămase catolice ce aderaseră la protestantism, ulterior înțelegerii semnate la Passau, să se
retragă din establishmentul politic provincial. „În mod similar, cavalerilor imperiali le era
negat dreptul de a adera la Reformă, din moment ce ei nu erau membrii cu drept deplin ai
Stărilor, în timp ce credința orașelor imperiale a fost fixată cu caracter permanent,
incluzând 8 dintre ele care rămâneau biconfesionale”.
Pacea de la Augsburg - setul de legi și articole de lege discutate de Dieta imperială
convocată la Augsburg în 1555 - venea să clarifice sau ar fi trebuit să clarifice raporturile
politice și teritoriale dintre principii rămași catolici, cei care aderaseră la Reforma
protestantă și modul în care se vor raporta de-acum înainte, juridic vorbind, unii față de
ceilalți și față de puterea imperială.

Suveranul Sfântului Imperiu, Carol al V-lea (Quintul), a fost de acord cu măsurile

juridice discutate, negociate în prealabil și consemnate prin Aranjamentul de la Augsburg
din 1555, prin care - din perspectiva lui - împăratul încerca să ofere recunoaștere juridică
temporară luteranilor în raport cu confesiunea catolică. Concesia lui făcută principilor din
fiefurile imperiale care aderaseră la Reforma protestantă s-a vrut imaginată din
perspectiva împăratului a avea un caracter temporar, dar, în realitate, luteranii nu mai
erau dispuși să renunțe la calea deschisă a recunoașterii lor juridice pe lângă Biserica
Romei. În același timp, la Augsburg, s-a decis adoptarea unor măsuri care să limiteze cât
de mult șicanele dintre cele două părți. Jurisdicțiile erau împărțite, fără nicio posibilitate
de intervenție în fiefurile catolice din partea lorzilor luterani și viceversa, iar disputele
dintre cele două părți erau armonizate de Curtea Supremă a Imperiului -
Reichskammergericht.

Poate unul dintre cele mai importante articole sau cele mai importante măsuri cuprinse în
Aranjamentul de la Ausgburg din 1555 era dreptul de a „emigra” - jus emigrandi. Practic,
orie catolic sau protestant din teritoriile catolice sau protestante era liber să părăsească
fieful în care nu se mai regăsea din punct de vedere spiritual, iar orice formă de blocaj din
partea principilor care dețineau fiefurile respective imperiale era ridicată prin sancțiune
imperială. Disidenților le era asigurat salvoconductul, iar lorzii care stăpâneau fiefurile
imperiale nu le puteau confisca proprietățile respectivilor. Măsura a deschis calea unei
coagulări incipiente a unei conștiințe personale, a individului, care a început să iasă din
tiparul colectivității de până atunci.

Viața internă în Sfântul Imperiu după Aranjamentul de la Augsburg. Cele trei Dubia
După Aranjamentul de la Augsburg din 1555 au apărut 3 mari confuzii de interpretare
derivate din articolele de legi adoptate cu ocazia Dietei imperiale din orașul amintit. Cele
trei mari direcții de „confuzie interpretativă” au rămas cunoscute sub numele latinizat de
„cele trei Dubia”. Acum știm că luteranii au interpretat aranjamentul drept punctul
recunoașterii lor oficiale în Sfântul Imperiu alături de catolicism, dar din perspectiva
imperială „Pacea” de la Augsburg era mai mult o reglare cu caracter temporar a situației
confuze existente în fiefurile imperiale după anii anteriori de conflict militar.
Prima dintre cele „trei Dubia” - neînțelegeri, confuzii - legate de aranjamentul de la
Augsburg în raport cu statul juridic al luteranilor, în schema juridică a Sfântului Imperiu,
a fost legată de proprietățile ecleziastice imperiale ale Bisericii din fiefurile Sfântului
Imperiu. Apetența principilor-electori de a confisca aceste proprietăți aparținând
episcopilor și arhiepiscopilor Bisericii, semnalată anterior înțelegerii de la Passau, a fost
blocată de intervenția împăratului Carol al V-lea. După o perioadă de confuzie, Ferdinand
I de Habsburg a reglementat existența pe mai departe a celor 3 principate-electorate
ecleziastice „clasice”, rămase pe mai departe catolice, iar nobililor din aceste electorate
care aderaseră la Reforma luterană li s-a garantat libertatea confesională.

Pătrunderea luteranilor în biserici și capele a adus discuția în punctul în care aceștia au

cerut din partea împăratului Sfântului Imperiu să le fie acordat dreptul de a fi aleși
episcopi, dar suveranul a insistat, la jumătatea secolului al XVI-lea, că le este recunoscut
dreptul de administrare a bisericilor, fără implicarea momentană în treapta clericală. Cele
trei electorate-arhiepiscopate ale Sfântului Imperiu au rămas în continuare sub protecție
imperială, dar conducătorii lor, arhiepiscopii și episcopii, au început să se poziționeze în
raport cu puterea imperială mai mult din postura de prinți ai imperiului, având în vedere
faptul că protestanții își făcuseră intrarea în administrarea teritoriilor ecleziastice catolice.
Fenomenul a atins cote „fierbinți” în momentul în care, în 1582, fiefurile ecleziastice
administrate de protestanți și reprezentate în Dieta imperială - Reichstag - începeau să
devină o amenințare pentru tabăra catolică din establishmentul imperial.

A doua dintre cele „trei Dubia” - neclarități- era relația dintre electorii protestanți ai
Sfântului Imperiu și proprietățile ecleziastice de pe teritoriile lor - aflate sub jurisdicție
imperială - pe care nu le încorporaseră la proprietățile bisericilor din fieful administrat de
ei până la înțelegerea de la Passau. Trasarea limitelor jurisdicției între cea imperială și cea
provincială din electorate nu a fost un fenomen ușor de realizat, de unde și neînțelegerile
apărute, unele dintre ele cu o istorie anterioară izbucnirii Reformei protestante. „Al doilea
câmp al incertitudinilor a fost reprezentat de proprietățile ecleziastice mediate care se
aflau în cadrul jurisdicției unui conducător luteran, dar care nu fuseseră încorporate în
posesiunile bisericilor din teritoriu până în anul 1552. Statutul acestor fiefuri era adesea
disputat și înainte de Reformă, din cauza faptului că seniorii laici pretindeau dreptul de a
proteja anumite construcții religioase, drepturi în comun sau venituri cu acestea. Era
câteodată neclar dacă o anumită mănăstire era mediată sau era de fapt o proprietate
imperială, un statut pe care unii abați din sudul Germaniei îl pretindeau atunci când erau
amenințați cu încorporarea în Wurtemberg sau alte teritorii luterane. Conducătorii care s-
au convertit după 1555 au întâmpinat dificultăți chiar mai mari, dar se puteau raporta încă
la termenii Acordului, suspendând jurisdicția episcopilor catolici peste teritoriile luterane
ca legitimare de supraveghere a proprietăților ecleziastice din posesiunile lor”.
A treia dintre neînțelegerile - Dubia - rămase neclarificate în raporturile juridice dintre
establishmentul imperial din Sfântul Imperiu și statutul principilor-electori ce aderaseră la
Reforma protestantă, a fost legată de verticala socială: ce se întâmpla cu statutul
confesional al supușilor din propriile fiefuri? Demografic vorbind, după Aranjamentul de
la Augsburg teritoriile catolice care aveau pe întinsul lor minorități luterane erau mai
numeroase decât reversul situației, iar interpretarea liderilor catolici a fost de a-i expulza
pe minoritarii luterani. În schimb, lorzii protestanți insistau pe libera voință a celor care
își manifestau confesiunea luterană, dându-le dreptul să se manifeste liber sau să
emigreze.

Cele trei Dubia - neînțelegeri - asupra statutului protestanților în raport cu catolicii din
Sfântul Imperiu au crescut în intensitate după jumătate secolului al XVI-lea. Discuțiile au
prins un și mai mare avânt și o necesitate crescândă de a rezolva situația juridică după ce
s-a remarcat tendința administrațiilor din fiefurile catolice ale Imperiului de a pune
semnul egal între fidelitatea față de principele-elector al fiefului și uniformitatea
religioasă cerută în teritoriul respectiv. Problema a devenit stringentă și urgent
rezolvabilă juridic deoarece confuzia legală genera probleme și de ordin financiar și
material. Curtea Supremă de la Speyer se vedea „invadată” de cereri din partea ambelor
tabere - catolică și luterană - privind dispute, iar incapacitatea ei de a oferi soluții legale
satisfăcătoare a continuat rostogolirea problemei constituționale pe care Aranjamentul de
la Augsburg din 1555 - contrar așteptărilor contemporanilor - deși încercase să o rezolve,
nu reușise.

Încercând să-și clarifice statul legal în ordinea Sfântului Imperiu, luteranii, și raportul lor
față de catolici, s-au adresat Reichstag-ului printr-o serie de întâmpinări - Gravamina - la
care au recurs și catolicii. Ambele părți interpretau în mod distinct prevederile
Aranjamentului de la Augsburg din 1555. „[...]Pacea a oferit luteranilor egalitate în fața
legii, dar i-a lăsat pe catolici cu majoritatea politică. Acest fapt era esențial, deoarece
sistemul juridic imperial nu putea fi depanat de structura politică dar nici nu era în
măsură să împlinească așteptările din 1555 și să rezolve toate disputele religioase.
Incapacitatea Curții Supreme de a face aceste lucruri a ridicat problema constituțională
legată de locul autorității laice”.

Dincolo de pozițiile moderate de negociere dintre catolicii și protestanții din Sfântul

Imperiu după Aranjamentul de la Augsburg din 1555 - care ar fi trebuit să rezolve
legalitatea raporturilor dintre catolicii și nou-apăruții luterani -, opiniile care s-au
cristalizat mai puternic între intervalul conceperii Păcii de la Augsburg și momentul
izbucnirii Războiului de Treizeci de Ani din 1618 au fost cele radicalizate. Eforturile
împăraților Ferdinand I de Habsburg și Maximilian al II-lea de a găsi un teren de
compromis între cele două tabere au fost subminate spre finalul secolului de pasivitatea
lui Rudolf al II-lea.

Cele trei Dubia prin „filtrul” catolic și cel luteran

Aranjamentul de la Augsburg din 1555 prin care era confirmată juridic existența nou-
apărutei confesiuni luterane pe teritoriile Sfântului Imperiu, a fost interpretată drept o
„necesitate” temporară de către papa Pius al V-lea, având în vedere că Imperiul nu-și
putea permite un război religios dat fiind faptul că turcii otomani se aflau la frontierele
orientale ale acestuia. Perspectiva luterană asupra celor trei Dubia - neînțelegeri - și a
confuziilor derivate din neclarificarea completă a statutului luteranilor, era aceea a
„rezistenței” politice în fața a ceea ce ei vedeau drept „oprimarea celor minoritari” de
către împărat și Biserica Catolică. Dar, în linii generale, luteranii protestanți din Sfântul
Imperiu au rezistat încercărilor calvinilor de a-i atrage într-o mișcare împotriva autorității
imperiale.

Poziționarea catolică față de cele trei Dubia derivate din Aranjamentul de la Augsburg
din 1555 a fost consemnată un deceniu mai târziu de către papa Pius al V-lea care accepta
compromisul și toleranța față de noua confesiune luterană de pe teritoriul Sfântului
Imperiu drept „un rău mai mic”. Episcopul Romei vedea acest lucru ca o variantă mult
mai puțin dăunătoare decât riscurile unui război civil în condițiile în care oricum Imperiul
trebuia să „fie în gardă”, având în vedere că Imperiul Otoman, după 1526, se afla la
frontierele estice ale monarhiei.

Poziția papa Pius al V-lea față de noua confesiune luterană din Sfântul Imperiu,
consemnată la un deceniu după Aranjamentul de la Augsburg, era una care a oferit
„material de interpretare” și viziunii militante și celei moderate din tabăra catolică cu
privire la problemă. Catolicii moderați vedeau cu titlu temporar recunoașterea și toleranța
arătat luteranilor pe care îi „așteptau” să se întoarcă în sânul Bisericii; acceptare dar nu
egalitate completă în drepturi. În schimb, aripa militantă - în special, iezuiții -, se raportau
la protestanții luterani și la Aranjamentul de la Augsburg, nu ca la un acord care le-ar fi
acordat legalitate și recunoaștere juridică în Sfântul Imperiu, ci, mai degrabă, ca la o
măsură a Dietei imperiale din amintitul oraș de a suspenda efectele excomunicării
„autorului ereziei”, Martin Luther, din urmă cu două 3 decenii.

Poziția catolicilor militanți - iezuiții - cu privire la cele trei Dubia din Aranjamentul de la
Augsburg din 1555 - se baza pe interpretarea unuia dintre articolele Păcii care stipula că
în problema conținutului preceptelor noii confesiuni luterane, teologi înzestrați urmează
să se exprime pentru a aproba sau respinge valabilitatea acestora. În acest fel, catolicii
militanți vedeau acceptarea și tolerarea luteranilor cu titlu temporar „până la clarificarea
situației”. Conciliul Bisericii de la Trento a pus, ulterior, între paranteze, deciziile de la
Augsburg privind recunoașterea juridică a luteranilor, ceea ce a conferit consolidarea
poziției militante a catolicilor. Ei susțineau, atunci când îl interpelau pe împărat, că nu fac
decât să prezinte „scrisoarea clară” a Dietei imperiale de la Augsburg - klare Buchstabe.

Poziția protestanților luterani asupra prevederilor Aranjamentului de la Augsburg mergea

în direcția dorinței lor ca, ulterior, o parte a catolicilor din Sfântul Imperiu să îmbrățișeze
tot mai mult noua confesiune luterană. Calvinii - noua confesiune protestantă - s-a
insinuat în rândul adepților la vârf înalt ai luteranismului, încercând să obțină un loc la
masa doritelor negocieri dintre catolici și protestanți. La un deceniu după încheierea Păcii
de la Augsburg și a Conciliului Bisericii de la Trento, aripa militantă a luteranilor vedea
în poziția catolicilor drept tentative de eliminare a drepturilor - și așa, oarecum fragile -
ale luteranilor obținute prin intermediul Dietei imperiale de la Augsburg. În acest fel,
luteranii militanți au preluat din catolicism ideea „rezistenței”, dar au revalorizat-o și i-au
dat o simbolistică nouă, ei portretizându-se drept luptători minoritari oprimați ai
rezistenței în fața majorității catolice a Bisericii, sprijinite de împărat.

Până în preajma domniei lui Rudolf al II-lea de Habsburg, opinia radicală a promovării
confesiunii proprii în termenii legalității din Sfântului Imperiu operată de calvini, nu a
găsit mulți aderenți în tabăra luteranilor. În general, luteranii s-au distanțat de linia
radicală și chiar au urmat o linie a fidelității față de împărat, mai ales atunci când acesta a
refuzat să intre în război alături de Spania în rebeliunea din Țările de Jos olandeze și să
sprijine Biserica în teritoriile respective. Mai mult, împăratul nu a intervenit nici în
Războiul civil din Franța, iar pe partea lor, luteranii din Sfântul Imperiu le-au respins
cererea calvinilor de a condamna masacrul hughenoților parizieni de către tabăra
catolicilor în Noaptea Sfântului Bartolomeu. Luteranii din Sfântul Imperiu au opinat că
hughenoții calvini au fost „pedepsiți” din cauza faptului că s-au făcut vinovați de
rebeliune împotriva regelui francez.

Ideea rezistenței, preluată de luterani din catolicism, a fost revalorizată de aceștia pentru a
contracara orice tentativă de negare a drepturilor - pe care ei și le imaginaseră definitiv
statuate juridic - în Aranjamentul de la Augsburg. Dar în contemporaneitate ea ridica
probleme juridice și filosofice: răzvrătirea și rebeliunea putea fi doar împotriva Bisericii -
în probleme religioase - sau se putea extinde și la brațul secular care sprijină Biserica?
Aluzia mergea în direcția împăratului Sfântului Imperiu. Deși ideea consacrată de până
atunci era cea a supunerii față de conducător - Jean Calvin recomanda și creștinilor din
Imperiul Otoman supunerea față de sultan -, teologii protestanți au operat modificări în
interpretarea raportului dintre puterea imperială și „datoria față de Dumnezeu”. Întreaga
schemă interpretativă le-a oferit acestora argument pentru posibilitatea evitării autorității
imperiale. „[...]unii protestanți au împrumutat modelul clasic al magistraților inferiori,
precum cel al eforilor spartani și al tribunilor romani care protejau libertățile supușilor
împotriva unui potențial suveran tiran[...]Aceasta a fost în mod special binevenită pentru
fondatorii Ligii, conștienți că asumpția teologică potrivit căreia datoria față de Dumnezeu
depășește loialitatea seculară, era periculos de apropiată de argumentele avansate de
țăranii rebeli pe care i-au zdrobit în 1524-26. Din moment ce prinții erau conducători
ereditari, Luther i-a acceptat ca rânduiți de Dumnezeu, în timp ce împăratul era ales de
aceștia. Oamenii trebuiau să se supună principilor, dar principii se puteau opune
împăratului, dacă el nesocotea adevărata credință”.

Spre finalul secolului al XVI-lea catolicismul militant din Sfântul Imperiu a dus la
radicalizarea treptată a luteranilor. Depășirea liniei „roșii” și drumul spre un război cu
implicații politice, constituționale și religioase au fost urmate în momentul în care ideea
rezistenței față de suveranul - tiran, asumată de o parte a liderilor luterani, a fost însușită
de luteranii din teritoriile Sfântului Imperiu, replicată la scară provincială și „aplicată”
nobililor și orășenilor. „Adevărata radicalizarea a urmat doar pentru că opoziția
Habsburgilor față de Protestantismul dintre proprii supuși i-a convins pe unii dintre ei că
dreptul de a rezista se poate extinde, de asemenea, și nobililor și chiar orășenilor care
aveau de-a face cu persecuția”.

Învață mai mult

 Posesiunile Habsburgilor din cadrul Sfântului Imperiu
 Rudolf al II-lea de Habsburg și Războiul cel Lung cu Imperiul Otoman.
Scrisoarea imperială de toleranță religioasă

Bibliografie
 Asbach,Olaf; Schroder, Peter (editori), The Ashgate research companion to The
Thirty Years’ War, Ashgate Publishing, Farnham, 2014
 Asch, Ronald G., The Thirty Years’ War. The Holy Roman Empire and Europe,
1618-1648, MacMillan Education, New York, 1997
 Bonney, Richard, The Thirty Years’ War 1618-1648, Osprey Publishing, Oxford,
2002
 Evans, Richard J.W; Wilson, Peter H., The Holy Roman Empire 1495-1806. A
European perspective, Brill, Leiden, 2012
 Mortimer, Geoff, The origins of the Thirty Years War and the revolt in Bohemia,
1618, Palgrave MacMillan, 2015
 Parker, Geoffrey (edit.), The Thirty Years War, 2 edition, Routledge, London,
1997
 Walzer, Michael, Revoluția sfinților. Un studiu despre originea politicii radicale,
Tact, Cluj-Napoca, 2013
 Wilson, Peter H., Europe’s Tragedy. A history of the Thirty Years War, Penguin
Books, London, 2009