Forma în desenul copiilor

1.Forma – definire , tipuri de forme

Forma este conturul unui corp, silueta, chipul unei făpturi; în general, ea
reprezintă aspectul exterior, înfăţişarea sub care se prezintă orice lucru din natură.

Formele create de natură sunt denumite forme naturale sau forme materiale.
Majoritatea au o structură internă care influentează forma exterioară.

Spre deosebire de formele naturale forma (lat forma = inveliş ), în sens plastic
reprezintă o , imagine elaborată şi concretizată pictural , sculptural etc. , cu
elemente de limbaj şi mijloace tehnice specifice pentru a deveni funcţională , adică
a face perceptibilă o idee plastică , fără ca aceasta să preexiste neapărat
„învelişului ei „ 1

Forma plastică prezintă mai multe unghiuri de vedere:

• al istoriei, teorie şi analizei operei de artă, ea reprezintă ansamblul

elementelor şi mijloacelor gramaticale şi tehnice care, într-o colaborare
voită de creator, se constituie în învelişul, în "coaja", în exteriorul
perceptibil al unei opere de artă, cu intenţia nemărturisită de a transmite
un mesaj;2

1
1 Şuşală , Ion ; Ovidiu , Bărbulescu ; Dicţionar de artă , Ed. Sigma , Bucureşti , 1993 , p.126 ;
2
Bădan , Traian , Curs de desen , Ed Polirom , 2009 , pag 8;
 • al procesului de creaţie, forma reprezintă rezultatul final al elaborării,
inclusiv al desăvârşirii ideii de formă gândită, imaginată, interioară, în
confruntare cu diferitele forme naturale3;

• în scop analitic reprezintă element de limbaj în două variante.

- formă = semn, formă = culoare

- formă totală = compoziţie

• sens general: imagine concretizată grafic, pictural, etc.prin elemente

şi mijloace specifice pentru a deveni funcţională

Clasificări şi criterii:

- după cele două proprietaţi, calitate şi caracter:

1. după calitate:

- proprietate a materiei de a fi lemn, marmură, etc, rezultă forme naturale,

spontane, accidentale;(bicontinue)

- aceeaşi proprietate, prelucrată rezultă forma artistică, elaborată, inventată;

(tridimensionale)

2. după caracterul: - structurii: - forme deschise (statice, dinamice)

- forme inchise (statice, dinamice)

3
Cristea , Maria , Metodica predării educaţiei plastice în învăţământul primar şi preşcolar ,Ed. Corint , 2009 p.28
 - conturului: forme rotunde, colţuroase, dantelate,
lanceolate.

- după origine: - forma spontană = forma naturală (întâmplătoare) sau

produsă accidental, în al cărui proces de apariţie şi selectare este implicată, fie
vointă de a căuta şi descoperi, fie de a provoca cu o anumită intenţie de a prelucra,
elabora ceea ce se obţine prin procedee precum: monotipie, suprapunere prin
îndoirea suportului, dirijarea culorii printr-un jet de aer - prin suflare liberă sau
printr-un tub, picurare sau stropire cu pensula a suportului umezit sau uscat, prin
"imprimare" cu diferite structuri naturale , textile, etc., prin scurgere aderentă s. a.4

- forma elaborată = forma creată, fie pe bază a numeroase sugestii naturale,

abstrasă prin observarea atentă a naturii şi confruntată cu alte forme: fie prin
prelucrarea unei forme spontane, în ambele variante transfigurarea făcându-se
pentru un anumit context spaţial, compoziţional.5 Dialogul cu natura este sine qua
non a fiecarui creator. Prin investigarea specifică omului, orice formă este inţeleasă
mai mult decât permite exteriorul, aparente ei, intervenind intuiţia, sinteza,
viziunea, ia naştere o formă nouă, forma creată.

- după diferitele ei ipostaze funcţionale

• forma -culoare(=cromorfema) : percepţie vizuală concomitentă a

formei şi culorii unui obiect sau a unei suprafeţe rezultată din
suprapunerea lor simultană (perceptiv).

4
Bădan , Traian , Curs de desen , Ed Polirom , 2009 , pag 10;
5
Idem 4 ;
 • forma deschisă = forma care rezultă din ductul (trăsătura) care nu se
mai întoarce la punctul iniţial, sensul ei general fiind centrifugal;
excentrică;
• forma închisă = forma alcătuită din detalii liniare a căror dispunere
spaţială tinde spre centru, spre interiorul ei; centrică,
• forma semnificativă = forma care se poate lipsi de semnificaţia ce i-
o poate oferi elementul reprezentativ sau abstract în sine, devenind
ea singura întruparea unui alt sens decât cel iniţial, local, propriu
• forma simbolică, forma în care poate fi cuprinsă o idee picturală,
sculpturală, etc. Generalizatoare sau evocatoare, prin transfer de
semnificaţie de la mai multe forme similare la una mai potrivită, şi
de regulă, similară structural.
• Forma totală, forma rezultată din parţi organice, unitar şi echilibrat
articulate, care au cedat ceva din autonomia lor de semne potenţiale
pentru a se putea asocia, accepta reciproc, sau din contră, pentru a se
respinge expresiv, în ambele variante: ca detalii ale aceleiaşi
configuraţii; sinonima compoziţiei.

1.1 Forma plastică plană - metode de realizare

Forma plastică plană poate fi denumită forma spontană şi se poate realiza

prin: fuzionare, curgere liberă, stropire fortată, scurgere aderentă, dirijarea jetului
de aer, sfoara colorată, monotipia, etc.
 Fuzionarea este un amestec care se relizează între pete sau linii umede relativ
spontane, fără a folosi relativ pensula. Când se alătură pete sau linii umede care se
întrepătrund, fuzionarea are loc la margini. Dacă petele sau liniile umede se
suprapun prin atingere cu pensula, fără a le freca, se relizează fuzionarea în masă.
Termenul de fuzionare este greu pentru elevii mici şi de aceea se va înlocui cu cel
de împrăştiere , risipire a culorilor, fie la limita dintre ele , fie în toată masa lor.
Prin acest procedeu, delimitarea între culori este topită şi se obţine un aspect
catifelat.

"PORTRET"- FUZIONARE

Curgerea liberă se relizeză prin depunerea culorii bine fluidizate pe suportul

umed sau uscat, prin curgere dintr-un recipient la clasele mici făcându-se tot sub
formă de joc

HANS HOFFMANN "PRIMAVARA"- CURGERE LIBERA

 Stropirea forţată se poate face pe suport umed sau uscat, cu orice fel de
instrument: pensulă, tocul, periuţa de dinti etc.

Scurgerea aderentă se realizează prin dirijarea culorii fluidizate, depuse pe

suport, schimbând poziţia acestuia, în diferite sensuri. Operaţia se poate repeta de
mai multe ori, cu diverse culori, urmărindu-se chiar suprapunerea urmelor de
culoare.

"PERSONAJ ROŞU" - SCURGERE ADERENTĂ

 Dirijarea jetului de aer constă în suflarea culorii fluidizate depusă pe suport
în diferite sensuri, liber sau folosind unele obiecte aflate la indemână: un pai, un
tub de plastic sau cauciuc etc.

DIRIJAREA JETULUI DE AER "COMPOZITIE"

Sfoara colorată este un procedeu în care se foloseşte o bucată de sfoară,

îmbibată în culoare care se aşează pe o hartie, ce se va plia, având grijă să se lase
afară un capăt al sforii. În timp ce se presează hârtia cu o mână, cu cealaltă se trage
de capătul sforii rămas liber, până când acesta va ieşi dintre filele hârtiei.
Desfăcând foaia se va observa forma obţinută.

"DRESOR" - SFOARA COLORATĂ

 Monotipia se relizează pe hârtie albă sau colorată de preferinţa lucioasă, pe
care se aşează una sau mai multe pete de culoare, cât mai grupate. Se pliază hârtia
peste ele şi se preseză. După desfacerea foii va rezulta o imagine a carei formă şi
întindere depind de cantitatea de culoare folosită şi de sensul de apăsare.

(FORMA MONOTIP SIMETRICĂ)

1.2. Forma spaţială

 Nu putem vorbi de formă dacă nu ţinem cont şi de spaţial în care ea se
încadrează ( forma spaţială ) 6

Forma spaţială spre deosebire de cea plană, este forma care se încadrează
în spaţiu pentru că posedă volum şi are trei dimensiuni: lungime , lăţime şi
înălţime. Ea este folosită mai ales în artele spaţiale: sculptură, ceramică, sticlărie
etc. formele spaţiale se pot obţine şi prin plierea hârtiei sau cartonului rezultând
diverse forme. Unul dintre cele mai vechi şi des folosite sete tehnică"origami",
cuvânt de origine japoneză care înseamnă "arta plierii hârtiei".acest procedeu
evidenţiază forma spaţială şi pune accentul pe volum.dintre cele mai simple forme
de bază sunt:"cartea", "batista", "barca", "scara " etc.

DAN BANCILA "CORPURI SPATIALE"- STICLA

FORMA SPAŢIALĂ

6
Pavel , Victor , Educaţie plastică – Manual pentru clasele V – VIII , E.D.P. Bucureşti , 1997 .p.19 ;
ORIGAMI - FORME COMPLEXE
 Semnificatii:

- după caracterul liniar al conturului: în linii drepte = hotărâre, vointa

puternică, agresivitate, spirit închis, mărginit, "colţos", insensibil; în linii
curbe = voinţa, veselie, dinamism, spirit deschis, calmitate, sensibilitate;

- după dispunerea, ponderea, poziţia în spaţiul creat: progres, mişcare

avantată, cădere, dezechilibru, ordine, stabilitate, echilibru, etc.
 - forma -culoare: se amplifică, se completează sau voit se diminuează cu
semnificaţiile culorilor.

Deoarece activitatea de creaţie artistică se desfăşoară pe baza observarii lumii

înconjurătoare, trebuie să ne obişnuim de timpuriu să observăm natura, să studiem
formele naturale. Imaginea creată de artist cu ajutorul liniei şi culorii în pictură,
este forma plastică.
2. Metode şi procedee de însuşire şi folosire expresivă a formelor la
preşcolar şi şcolari mici

Psihologul J.Piaget a cărui autoritate în problemele de psihologia copilului

este recunoscută pe plan mondial, arată că desenul este o formă a funcţiei
semiotice care apare la copil în jurul vârstei de 2 ani, şi care, este o funcţie
fundamentală pentru evoluţia psihică a acestuia. Funcţia semiotică constă în
posibilitatea de a reprezenta un lucru cu ajutorul unui semnificant diferenţiat şi
este legată de apariţia reprezentării mintale pe baza urmelor lăsate de percepţiile
anterioare.

Desenul, după Piaget, ca limbaj grafic al copilului, este un mijloc de luare

în stăpânire, de către acesta, a lumii exterioare la care ei trebuie să se adapteze şi
totodată un mijloc de armonizare a acestuia cu lumea sa proprie.

Din acest punct de vedere, desenul infantil se aseamănă cu jocul simbolic,

care apare aproximativ în aceeaşi perioadă de exprimare grafică şi are ca funcţie
esenţială asimilarea realului la eul copilului. Aceasta trebuie să se realizeze fără
constrângeri sau interdictii din afară, în scopul lichidării conflictelor şi
compensării trebuinţelor proprii, trăirilor cognitive şi afective ale copilului.

Spre deosebire de joc, care-l eliberează pe copil de realitatea exterioară,

desenul este şi o formă de echilibru între lumea lui interioară şi solicitările lumii
exterioare. Prin desen copilul caută simultan să satisfacă atât cerinţele sale proprii,
cât şi să se adapteze formelor din afară. Astfel, desenul constituie când o cale de
pregătire a imaginii mintale, când o rezultantă a acesteia (ştiut fiind că între
imaginea grafică şi imaginea interioară -mintală-există nenumarate interactiuni).
Ceea ce este deosebit de important este faptul că la baza acestei imagini stau
mecanismele complexe de asimilare a realului la eul propriu al copilului şi de
acomodare a eului la real. Operaţiile prin care se realizează aceste procese se
realizează în scheme sau structuri operatorii mintale, care se dezvoltă, se
îmbogăţesc şi se diferenţiază treptat sub influenţa solicitărilor din ce în ce mai
complexe ale acţiunilor de asimilare a realului şi de acomodare la real. Echilibrul
spiritual dintre aceşti doi poli este, după cum spune Piaget, inteligenţa - cel mai
perfecţionat instrument al adaptării omului la mediu.

Cunoscând aceste probleme în evoluţia psihică a copilului , se înţelege că

desenul, prin modul specific de folosire a funcţiei semiotice este o formă
indispensabilă de construire a simbolurilor după dorintă. El oferă copilului
posibilitatea de a exprima tot ceea ce, în experienta lui trăită, nu poate fi formulat
şi asimilat numai prin mijloacele limbajului vorbit. Totodată în desen se poate
vedea şi efortul de acomodare al copilului prin racordarea simbolului, de el
construit, la consensurile obiectului real.

2.1. Premizele psihologice care stau la baza evoluţiei formelor în

desenul copiilor

Este un lucru constatat ca evoluţia desenului infantil exprimă, de asemenea,

şi progresele înregistrate în dezvoltarea psihică a copilului, modalităţile specifice
prin care acesta se întegrează în mediul social şi reacţionează la solicitările lui.

În celebrele sale studii asupra desenului infantil, G.H.Luquet a evidenţiat

anumite stadii în evoluţia acestuia, care au fost adaptate în literatura de
specialitate şi confirmate de cercetările ulterioare în acest domeniu.
 Pana la Luquet, în cercetările privitoare la desenul copilului au existat doua
puncte de vedere contradictorii şi anume: unii cercetători susţin că primele desene
ale copilului sunt în esenţa lor realiste intrucât au la bază modele exterioare, iar
contribuţiile imaginaţiei apar mai târziu. Alţii dimpotrivă consideră că primele
imagini grafice ale copilului oglindesc numai conţinutul psihic interior al acestuia,
fără să aibă nici o corespondenţă cu realitatea înconjurătoare.

Luquet formulează o nouă concepţie privind genezele experienţei grafice a

copilului, demonstrând că desenul este de la început realist ca intenţie, dar că

el exprimă ceea ce copilul ştie despre diferite obiecte din jurul lui.

În acest fel, copilul dă formă experientelor sale şi îşi cristalizează ideile

despre lumea în care trăieşte şi numai mai târziu, după 9-10 ani, el este preocupat
să redea imaginea grafică a ceea ce ştie el despre obiect.

Evolutia realismului desenului copilului trece prin următoarele faze7:

2.1.1. Faza realismului fortuit sau faza mâzgălelilor.

Primele mâzgăleli ale copilului sunt legate de desen (pictură) în acelaşi fel
în care primele gângureli ale lui sunt legate de vorbire.

Desenul copilului între 2-3 ani are un caracter involuntar. Interesul lui este
stimulat doar de urma pe care o lasă creionul sau pensula pe obiectele respective.

7
JEAN PIAGET et BÄRBEL INHELDER , Psihologia copilului, Presses Universitaires de France , 1966 p. 31
 Copilul nu are conştiintă că mişcările mâinii sunt legate de urmele pe cere
le lasă creionul (pensula). El desfăşoară prin mişcările ne controlate ale mâinii o
energie nedirecţionată, dar care îi dezvoltă abilitatea de a face urme.

2.1.2 .Faza realismului neizbutit sau faza de incapacitate sintetică.( 3 / 4

ani )

Este stadiul în care deşi nu anunţă şi nu îşi propune dinainte tema desenului ,
la încheierea lucrului copilul îi dă un nume în funcţie de reprezentările pe care
desenul rezultat i le evocă, sau de emoţiile pe care loe trăieşte

Este etapa în care copilul de 3-4 ani îşi controlează mâzgăliturile

desfăşurând o activitate imaginativă de tipul jocului. Este un pas foarte important,
întrucât copilul prin formele determinate ale mâzgăliturii sale în legătură cu
formele anumitor obiecte, încetează să gândească prin acţiune şi începe să
gândească prin imagini.Un alt pas înainte apare când copilul încearcă printr-un
model intern să descrie un anume eveniment

2.1.3. Faza realismului intelectual sau faza desenului ideo-plastic.

Apare aproximativ la vârsta de 4-6 ani şi ţine până la aproape 9-10 ani. Este
o etapă fluctuantă, cu regresuri şi cu dezvoltări rapide, fiind considerată ca cea
mai propice pentru dezvoltarea capacităţii de desenare a copilului. În această
etapă el îşi exprimă, prin desen, propriile trăiri şi foloseşte desenul ca mijloc de
comunicare cu cei din jur.
 Deşi tentativele de reprezentare a realităţii înconjurătoare sunt evidente în
acest stadiu el păstrează încă mult din înclinaţiile stadiului anterior în care trăirile
emoţionale erau la fel de importante ca şi reprezentările vizuale

Copilul nu urmăreşte cu necesitate transpunerea fidelă a realităţii ci mai

degrabă redarea împreună cu aceasta a impresiilor şi sentimentelor.

Desenele acestui stadiu conţin obiecte care par să plutească în spaţiul foii
iar fundalul este de multe ori absent.

2.1.4 Faza realismului vizual sau faza desenului fazio-plastic.

Aceasta este etapa în care copilul de 9-11 ani este preocupat să redea în
imaginea grafică aspectele vizuale ale obiectelor. Caracteristica principală a
acestei perioade o constituie faptul că în desen copilul se supune, mai mult sau
mai puţin îndemânatic, perspectivei vizuale sau relaţiilor active dintre imagini.
Aceasta ca urmare a sporiri posibilităţilor copilului de a observa şi percepe tot
mai adecvat realul. Exprimarea şi transpunerea în imagine plastică a ceea ce vede
şi ştie nu se mai realizează cu aceeaşi spontaneitate şi uşurinţă. Redarea realului
văzut întâmpină dificultăţi, care adeseori par greu de trecut, mai ales acelea
privitoare la stăpânirea mijloacelor tehnice de lucru adecvate şi a cunoaşterii
limbajului plastic necesar.

Un rol deosebit de important revine în acest scop educaţiei artistico-

plastice. Ea înarmează elevii cu mijloacele de expresie plastică şi le orientează
observaţia de la aspectele exterioare spre studiul structurilor interne din natură,
dezvoltându-le potenţialul creator. De asemenea, ea le valorifică, la dimensiuni
noi, evoluţia lui psihică precum şi valenţele formative ale activităţilor artistico-
plastice.

Cunoaşterea acestor stadii în evoluţia desenului prezintă un deosebit

interes. Ele ajută la înţelegerea cât mai profundă a problematicii psihopedagogice
a educaţiei artistico-plastice din şcoală. În înţelegerea acestor etape, esenţial nu
este vârsta cronologică, ci descifrarea vieţii sufleteşti a copilului şi
particularităţilor evolutive şi individuale ale acestuia.
 3. Forma in desenul copiilor

3.1 . Forma în desenul copilului antepreşcolar (1 -3 ANI)

Este stadiul în care deşi nu anunţă şi nu îşi propune dinainte tema desenului ,
la încheierea lucrului copilul îi dă un nume în funcţie de reprezentările pe care
desenul rezultat i le evocă, sau de emoţiile pe care loe trăieşte

3.1.1.Tipuri de forme utilizate de copilul antepreşcolar

SPIRALA

La 3 ani măsura copilului nu este încă aptă de a reda intenţiile. Copilul trage
linii la întâmplare, conferindu-le apoi valoare şi semnificaţie. După 4 ani desenul
copilului începe să capete organizarea liniară iar diferite obiecte încep să fie redate
prin contururi. Desenele copilului mic vădesc o stăpânire incompletă a activităţii
motorii. Liniile lor urmează uneori cursuri neregulate în zig-zag. Şi nu se întâlnesc
exact acolo unde ar trebui.l totuşi liniile sunt destul de precise pentru a indica ce
reprezintă dese4nul. La o vârstă destul de fragedă această imprecizie a trăsăturilor
face loc unei exactităţi mai mult decât suficiente pentru a arăta ce încearcă să
deseneze copilul.

Unii teoreticieni susţin că preşcolarii mici tind să traseze linii drepte, cercuri şi
o vale deoarece aceste forme simple sunt relativ uşor de desenat. Desenele copiilor
de 3 ani se dezvoltă din două forme de comportament: mişcarea expresivă şi
mişcarea descriptivă.

Primele mâzgăleli a unui copil nu sunt menite a fi reprezentări. Ele constituie

o formă plăcută de activitate motrică prin care copilul îşi exersează membrele, la
ea adăugându-se plăcerea de a vedea urme produse prin mişcarea riguroasă a
braţelor încoace şi încolo. Este o trăire stimulatoare să creezi ceva vizibil care n-a
existat înainte.

Copiii au mare nevoie de mişcare şi astfel desenul începe ca un fel de

zbenguială pe hârtie. Forma întinderea şi orientarea trăsăturilo9r sunt determinate
de construcţia mecanică a braţului şi a mâinii ca şi de temperamentul şi dispoziţia
copilului.

La venirea în grădiniţă copiii desenează în linii mari, spiralate, plasate într-un

colţ al foii de desen. La început folosesc o singură culoare apoi încet apar tot mai
multe culori. Copiii firavi, timizi, trasează abia vizibil aceste spirale, pe când cei
colerici, puternici, cu multă personalitate redau spirala în culori îndrăzneţe, vii,
apăsând creionul pe foaia de hârtie.

Apoi spirala se micşorează, parcă începe să capete o oarecare stabilitate, liniile

ample care vin din exterior încep să se închidă. Copilul devine mai stabil, se
concentrează mai mult este mai atent iar limbajul este mai coerent, mai fluent.

CERCUL PRIMORDIAL

Cercul este prima formă organizată ce apare din mâzgălelile mai mult sau mai
puţin întâmplătoare. Spirala se închide, transformarea liniei unidimensionale trase
cu creionul în conturul perceput al unui obiect solid. Copilul se inspiră în privinţa
primelor forme prin diferite obiecte rotunde, observate în mediul ambiant. Cercul
este forma cea mai simplă disponibilă căci el este simetric organizat pe toate
direcţiiloe în jurul unui centru. Următorul pas duce la dezvoltarea discului în două
direcţii:

 Una este combinarea mai multor cercuri într-o imagine mai complexă,
copilul plasează concentric mai multe cercfuri. Este prima relaţie spaţială
percepută de copil.
 Cealaltă dezvoltare a cercului8 duce la redarea razelor şi la crearea unor
imagini de tip „solar” în care linii sau benzi drepte radiază dintr-un cerc
central sau dintr-o combinaţie de cercuri concentrice. Imaginea solară poate
fi folosită ca motiv independent la diferite nivele de diferenţiere. Ea poate
apărea ca floare, copac sau frunză, un lac înconjurat de plante, soarele ca un
miez de foc.

3.2. Forma în desenul copilului preşcolar ( 3 – 6/7 ani )

Acest stadiu este caracterizat prin

 deşi tentativele de reprezentare a realităţii înconjurătoare sunt evidente în

acest stadiu el păstrează încă mult din înclinaţiile stadiului anterior în care
trăirile emoţionale erau la fel de importante ca şi reprezentările vizuale
 copilul nu urmăreşte cu necesitate transpunerea fidelă a realităţii ci mai
degrabă+ redarea împreună cu aceasta a impresiilor şi sentimentelor.
 Desenele acestui stadiu conţin obiecte care par să plutească în spaţiul foii
iar fundalul este de multe ori absent.
3.2.1.Tipuri de forme utilizate de copilul preşcolar

Crucea apare în jurul vârstei de 4 ½ ani. E semn că acest copil se menţine în

echilibru. În exterior percepe o mai vizibilă echili8brare fizică şi emoţională.
Reacţiile emoţionale se4 modofică. Râsul şi plânsul sunt mai evident determinate
de o cauză clară. Apare jocul cu ceilalţi.

Semnul solar – copilul reuşeşte să stabilească contacte cu lumea

înconjurătoare. Acum el îşi trimite „razele” spre lume. Se va observa o perioadă de
intensă creştere fizică. Apariţia soarelui atenţionează educatoarea asupra faptului
că procesul de socializare a copilului se declanşează. Acesta va căuta de acum tot
mai mult compania celorlalţi copii, nu va privi stând deoparte.

Linia oblică – mişcarea atât de importantă pentru copil încât acesta simte o
mare plăcere făcând lucrurile să se mişte vizibilo în desenele sale. Relaţiile oblice
sunt aplicate treptat tuturor obiectelor desenate de copil. Ele permit acestuia să-şi
facă reprezentări mai bogate, mai vii, mai veridice şi mai specifice. Liniile oblice
care apar în desen în jurul vârstei de 5 ani atenţionează educatoarea că strădania
copi8lului este dirijată spre câştigarea ritmicităţii şi stabilităţii propriului corp. În
mişcările copilului sunt mai precise, mai clare. Copilul preia cu uşurinţă gesturi şi
mişcări, exprimarea lui este mai cursivă, este capabil să reproducă întâmplări la
care a luat parte în propoziţii scurte, concise.

Casa – reprezentarea casei începe mai întâi ca o sferă, nu are uşi, ferestre,
horn. Casa este copilul însuşi. Copilul intră acum într-o altă relaţie faţă de lume.
Încet, încet spre 5 ani când are loc apariţia reprezentării pe plan mintal, casa sferică
va fi înlocuită printr-o formă ce este aşezată la marginea inferioară a paginii.
Spaţiul interior începe să umple întreaga pagină, apoi casa se modifică. E
momentul când copilul intră într-un nou proces în care percepe şi realizează
distanţa dintre el şi mediu.aceasta are ca urmare faptul că acum se realizează o
formă de casă în care pătratul sau dreptunghiul sunt preponderente. Această casă
are forma de cutie, pereţi laterali se închid foarte aproape de forme care dau
impresia unei îngustări apăsătoare. Copilul se retrage din adăpostul cosmic rotunjit
în casa pământească a cubului.

„Îngustarea în realizarea domeniului cosmic prin găsirea sinelui- procesul

devenirii eului se aseamănă unei izolări sufleteşti”(Arnheim R.- 1979)

Forma de casă ce rezultă de aici stă la baza unghiului drept.

Privind jocul celor de 4-5 ani care părinte nu cunoaşte acţiunea dragă copilului de
a-şi construi din scaune, masă şi pânze o casă în care să se poată ascunde? Un joc
în care construieşte în jurul său lumea pe care o palpează.

În măsura în care copilul percepe mai exact mediul de viaţă începe în acelaşi
timp să înregistreze distanţa dintre el însuşi şi mediul înconjurător. Întrebările sale
devin realiste:

„- Mamă, cât de mari sunt copiii când Dumnezeu îi face în burtica mamei lor?”
(Cristina, 4 ani)

„-Mamă, simte şi copilul din burtică gustul atunci când mama mănâncă griş?”

Casa copiilor de 4-5 ani este aşadar sărăcăcioasă. În exterior se observă acum
o mai mare claritate, vorbirea copilului, fantezia verbală este debordantă, memoria
mai bună.
3.3. Forma în desenul copilului scolar mic ( 6/7 ani – 10 -11 ani )

Din punct de vdere al desenului stadiul este caracterizat prin:

 Conceptul de formă şi structură este mult mai evident în acest stadiu.

 Desenul devine mai complex şi complet, copilul adăugând elemente de
peisaj şi detalii
 Personajele umane sunt corect reprezentate cu toate părţile mari ale corpului
redate în volum, cu haine şi accesorii
 Desenul familiei redă acum mai corect, raporturile de mărime dintre
membrii acesteia

 Se îmbogăţesc temele desenate: apar dinozauri, diferite animale, personaje

din desenele animate, obiecte noi, în funcţie de experienţele copiilor şi de
modelele prezentate de către ceilalţi.
 Copiii vor repeta temele lor preferate de desen sau pe cele pe care ştiu să le
execute cel mai corect.
 Copiii imită cu stricteţe modelele oferite de ceilalţi: floarea trebuie să fie
roşie, are 5 petale şi 2 frunze, ochii se desenează într-o anumită manieră, etc.
 Apare grija de a se respecta cât mai bine proporţiile reale ale obiectelor și
personajelor.
 Cu cât copilul desenează detalii mai numeroase şi mai complexe, cu atât este
mai dezvoltat cognitiv.
 Foaia de hârtie este ca o scenă, în care obiectele şi personajele desenate au
legătură între ele, şi formează un tot unitar.
 De obicei copiii încep să deseneze din partea de jos a foii (iarbă, flori,
pământ).
  Se diminuează diferenţele între desenele copiilor, copiii renunţă la stilul
personal în favoarea unui model exterior.
 Apogeul schematismului şi dorinţei de a desena convenţional este în jurul
vârstei de 7-8 ani.

3.3.1.Tipuri de forme utilizate de copilul scolar mic

Litera, cifra – introducerea de către copil în desenele sale a cifrelor sau literelor
este semn că acel copil este timpuriu intelectualizat.

Fuzionarea părţilor – copilul porneşte de la primele reprezentări ale figurii

umane, ca un simplu cerc adăugând apoi linii drepte, dreptunghiuri sau alte unităţi.
Fiecare din aceste unităţi este o formă geometrică simplă, bine definită. Ele sunt
legate prin raporturi direcţionate la fel de simple, mai întâi pe verticală şi
orizontală, ulterior oblic. Construcţia unor imagini întregi relativ complexe devine
posibilă prin combinarea mai multor unităţi simple.

Aceasta nu înseamnă că în stadiul iniţial copilul nu are un concept integrat al

întregului obiect.

Sinteza şi unitatea ansamblului, planificarea proporţiilor arată că între anumite

limite copilul conturează părţile gândindu-se la locul lor final în imaginea lor
completă. Metoda analitică îi permite însă să traseze în diferite momente câte o
formă sau direcţie simplă.

Unii copii extind acest procedeu la combinaţii foarte complicate, clădind

întregul pe o ierarhie de detalii ceea ce dezvăluie o observaţie atentă. Cu timpul
totuşi copilul începe să îmbine mai multe unităţi cu ajutorul unui contur comun,
mai diferenţiat. La această evoluţie contribuie atât ochiul cât şi mâna. Ochiul se
familiarizează cu forma complexă ce rezultă din combinarea elementelor până
când devine capabil să conceapă întregul complex ca o unitate. Fuziunea
contururilor se acordă cu actul motor al desenării. În faza mâzgălelilor mâna
copilului pendulează ritmic contra timp fără să ridice creionul de pe hârtie. Din
dorinţa de a umple coala de hârtie şi din năzuinţa de a exprima cât mai complex
impresiile sale cu privire la cele ce-l înconjoară, copilulo manifestă în desenul său
tendinţa de a cuprinde în ansamblu obiectele şi fenomenele realităţii. Această
tendinţă peisagistică este strâns legat de descoperirea posibilităţii de a reprezenta
un spaţiu.

Mărimea - din punct de vedere evolutiv recunoaştem că în general este

posibil ca dimensiunile obiectelor desenate să fie egale înainte de a se diferenţia.
Presupunem că mărimile nu se diferenţiază decât dacă există întemeiate pentru
acestea.

De ce nu corespund realităţii relaţiile dimensionale? Ce îi determină pe copii

să dea mărimi diferite obiectelor din desenele lor?

Ierarhia bazată pe importanţă joacă un rol. Specialiştii în psihologia copilului

afirmă că preşcolarul desenează în dimensiuni mari lucrurile pe care le consideră
importante.

Perspectiva – în jurul vârstei de 6 ani se poate surprinde în desenul copilului

încercări de a reprezenta perspectiva. Apar de multe ori copaci într-o proiecţie
spaţială, case amplasate spaţial. Perspectiva poate fi reprezentată în planul mintal
dar ea există într-o formă latentă trecând direct din planul observaţiei în cel al
acţiunii.

Copilul se interesează de problemele plasării obiectelor în spaţiu. De pildă el

întreabă: „De ce turla bisericii devine tot mai mare când ne apropiem de ea?” Nu
încape îndoială, copilul de 5-6 ani obsewrvă perspectiva, dar nu înţelege şi mai ales
nu posedă mi8jloacele reprezentării corecte în desen.

Casa este redată adesea „radiografic” ca un suport transparent al unor scene

de familie. Acestea reflectă faptul că micul desenator introduce în producţiile sale
grafice puncte de vedere reconciliabile: el reprezintă grafic, în acelaşi timp ceea ce
este în exterior vizibil şi ceea ce este în interior invizibil. Copilul ştie foarte bine că
el nu poate să vadă din exterior cu ochii interiorul casei, dar ceea ce este important
pentru el este redarea a ceea ce ştie, a ceea ce sesizează în plan mintal. Această
atitudine se manifestă şi în desenele în care sunt redate toate elementele vizibile şi
invizibile ale unor obiecte.

Mişcarea este redată prin alterarea reprezentărilor grafice iar pe de altă parte
prin desenarea profilului personajelor, pentru a figura o deplasare.

Interesul faţă de viaţă transformat al copilului se dezvoltă acum determinat spre

desen. Se ntrezeşte atenţia pentru funcţional. Casa are acum uşi cu clanţă, uşa „se
deschide şi se închide” . până acum însuşi copilul a trăit într-o permanentă acţiune,
fiind unul şi acelaşi cu acţiunea. Acum este iar în măsură să perceapă activităţile
din cadrul vecinătăţii sale. În reprezentarea casei apar pe lângă uşă şi ferestrele. E
semn că privirea copilului se îndreaptă acum înspre afară. În interior totul prinde
viaţă, casa are coş care fumegă, semn că în interior este o căldură confortabilă.