DEONTOLOGIE

Cadrul organizatoric complex şi multitudinea activităţilor care solicită intervenţia

medicului veterinar în societatea contemporană, subliniază caracterul particular al profesiei.
Limitele legale, bine conturate sunt prevăzute în actele normative, implicând obligaţii,
drepturi şi responsabilităţi juridice.
Cu toate acestea, există unele caracteristici ale profesiei, acte, activităţi sau atitudini,
care la prima vedere par mai greu de încadrat.
Pentru a-şi putea desfăşura atât activitatea de practician cât şi pe cea de educator,
profesionistul veterinar trebuie avertizat asupra normelor scrise sau nescrise ale practicii
medicale veterinare.
Datorită sferei largi de activitate, medicul veterinar trebuie să cunoască atât obiectivele
generale cât şi circumstanţele speciale şi limitele exercitării profesiunii în condiţiile ambianţei
sociale, pentru a-i asigura eficienţa în cadrul legalităţii de stat.
Deontologia cuprinde obligaţiile ce revin medicului veterinar, iar diceologia, drepturile
aceleiaşi categorii, implicând responsabilităţi juridice în cadrul normelor scrise.
Etica profesională este cea care include normele nescrise, impunând medicului
veterinar responsabilităţi morale.
Deontologia (gr.deon-deontos=ceea ce trebuie făcut, logos=ştiinţă) este ştiinţa, studiul
sau înmănuncherea unor reguli privind îndeplinirea corectă a obligaţiilor.
Deontologia medicala veterinară corespunde studiului datoriilor medicului veterinar.
Obiectivul deontologiei nu trebuie confundat nici cu normele etice, morale, referitoare la
respectarea unor reguli nescrise de conduită socială impuse de obiceiuri sau tradiţii, prin
puterea opiniei publice nici cu prescripţiile legale, care reprezintă domeniul dreptului.
Sensul deontologiei este mult mai larg, indicând medicului veterinar regulile ce trebuie
respectate în calitate de profesionist şi cetăţean.
Diceologia (gr. dicio-dicionis=dreptul de a vorbi, logos=ştiinţă) este ştiinţa care se
ocupă cu studiul drepturilor profesionale, respectiv diceologia veterinară cumulează regulile
fundamentale privind drepturile medicului veterinar.
Datoriile, obligaţiile şi acţiunile medicului veterinar se modifică dependent de
ambianţa socială în contextul căreia sunt definite. Acest fapt este confirmat de evoluţia
deontologiei şi diceologiei în perspectiva istoriei.
 Cu toate însemnătatea tematicii pentru profesia veterinară, studiul deontologiei şi
diceologiei veterinare a fost abordat la noi doar de E. Paştea, H. Bârză şi C. Vişan.

Perioada antică

Datele de care dispunem cu privire la practicarea "vindecării animalelor" în perioada

comunei primitive sunt foarte puţin numeroase.
Practicile rituale cunoscute, dezvoltarea animismului ulterior, (ANIMÍSM- Formă
primitivă a religiei, când oamenii credeau în spirite și în existența unor duhuri ale obiectelor
(plante, ape etc.); spiritualizare, personificare a forțelor și a fenomenelor naturii) în diferite
sisteme religioase nu oferă indicii asupra particularităţilor moralei privind arta vindecării.
Departajarea între medicul uman şi medicul de animale nu este deosebit de clară nici
în orânduirea sclavagistă cu toate că existau la unele popoare denumiri diferite pentru cel
două categorii de "vindecători".
La vechii evrei, responsabilitatea medicului, intermediar între Dumnezeu şi pacient, se
reducea la respectarea ritualurilor.
Primul document care delimitează explicit responsabilităţi şi sancţiuni, dar şi
recompense pentru medicul terapeut, este codul lui Hamurabi (4.100 î.e.n).
În Grecia antică, poziţia diferită pe care medicul laic o are în societate îi conferă noi
drepturi şi obligaţii.
Responsabilitatea actului medical revine în totalitate tămăduitorului, boala fiind
acceptată ca un fenomen natural, iar intervenţia zeilor exclusă.
“El "trebuie să aibă:
-predispoziţie pentru aceasta,
-să studieze în loc prielnic,
-să dispună de timp,
-să se dedice învăţăturii din copilărie,
-să aibă dragoste de muncă,
- să aibă anumite calităţi, între care dragoste faţă de meşteşugul tămăduirii ocupă un loc
deosebit".

Prima formulă de legământ cu obligaţii etice, jurământul hipocratic, este datorat acestei
perioade.
În acest document sunt exprimate ideile de:
 -continuitate şi comunitate profesională,
-obligativitatea recunoştinţei învăţăcelului faţă de maestrul său,
-plasarea bolnavului în centrul aprecierii conduitei medicale,
-grija pentru conduita corectă şi păstrarea secretului medical.
Valoarea acestui document, departe de a fi doar emoţională, se bazează pe experienţa umană
şi profesională a numeroase generaţii, justificând păstrarea sa până azi.

Nedreptatea şi răutatea, lipsa de milă şi de înţelegere faţă de durerea suportată de

animalul bolnav sunt atât mai condamnabile cu cât posibilităţile acestor pacienţi de a riposta
sau de a-şi alege medicul sunt extrem de limitate.
Nu trebuie uitat că ştiinţa medicală este una singură, bazată pe aceleaşi principii, având
acelaşi scop - vindecarea bolnavului.
Schimbul de experienţă între medicul veterinar şi cel uman este permanent, nu rareori
rezultatele cercetării trecute prin filtrul medicini veterinare fiind împrumutate şi aplicate cu
succes în medicina umană.
Lumea medicală romană şi arabă sunt dominate de influenţa jurământului hipocratic.
Deoarece majoritatea medicilor pentru animale (care apar sub denumirea de veterinarius)
funcţionau ca angajaţi ai armatei este probabilă supunerea lor faţă de regulamentele militare,
neexistând informaţii privind principii deontologice speciale în această perioadă.

Perioada feudală

În epoca feudală, datorită intransigenţei religioase, îmbolnăvirea a fost privită ca

manifestare a bunăvoinţei divine, o posibilitate de ispăşire.
În aceste condiţii, chiar medicii au devenit neîncrezători în propria lor artă tămăduitoare.
Cu toate că marea majoritate a terapeuţilor erau călugări-tămăduitori, medicina laică
nu şi-a pierdut din însemnătate.
Contradicţiile dintre cele două categorii de medici au dus la încercări de adâncire a
sensurilor morale ale actului medical.
Afirmarea unora dintre ajutoarele laice ale călugărilor tămăduitori, în ale căror atribuţii
intrau intervenţiile sângeroase considerate degradante, determină înlocuirea vechii morale cu
cea de breaslă, generată de existenţa medicilor oficiali - academicieni şi a chirurgilor lipsiţi de
drepturi.
Perioada modernă

În epoca modernă, statutul de liber profesionist al medicului, diferit de acela al

călugărilor tămăduitori, având existenţa asigurată din fondurile mănăstirilor şi acţionând
exclusiv caritabil, impune "vânzarea" respectiv "cumpărarea" medicinii.
Asupra preţurilor la care sunt oferite remediile şi vindecarea intervine influenţa
concurenţei.
Apare o departajare a calităţii serviciilor oferite dependent de bunăstarea bolnavului.
Chiar medicii vor fi diferenţiaţi în funcţie de clientelă şi venituri.
În secolul al XVIII-lea, odată cu înfiinţarea primei şcoli veterinare din lume la Lyon
(1762), medicina veterinară este oficializată, apărând primele legiferării privitoare la această
profesie, legiferări în cadrul cărora se conturează drepturile şi îndatoririle medicilor veterinari.
Prima lucrare de deontologie veterinară îi aparţine lui Emil Thiery şi a apărut de abia
la 114 ani după înfiinţarea şcolii veterinare de la Lyon ca un semn de protest faţă de excesele
concurenţei neloiale, a cărei victimă se pare că a fost.
Acest document reprezintă o ilustrare a faptului că în epoca modernă, pentru medicul
veterinar, ca şi pentru cel uman principiile de drept şi etică profesională se înscriau în cadrul
general.
Intensificarea concurenţei duce uneori la conflictul flagrant între principiile etice
enunţate şi corespondentul lor aplicat în practică, uneori la concesii deontologice.
Prin creşterea numărului de şcoli veterinare creşte implicit numărul de medici
veterinari practicieni, ale căror concepţii individuale influenţează viziunea globală asupra
drepturilor şi obligaţiilor acestei categorii profesionale.
Evoluţia medicinei veterinare şi în paralel cea a deontologiei medicale veterinare a fost
divizată, în Franţa, în trei etape care s-au succedat până în prezent, etape parţial identificate şi
în alte ţări.
Dacă la începuturi, medicina veterinară a fost practicată de vindecători ţărani sau
medici proveniţi din mediul rural, cunoscând ataşamentul faţă de animalele de muncă, relaţiile
fiind bazate pe o etică simplă, tradiţională,
într-o perioadă ulterioară, când numărul absolvenţilor de şcoli veterinare creşte, aceştia
dobândesc o poziţie privilegiată, ajungând să fie comparaţi, înainte de primul război mondial,
cu suveranii.
 Serviciul acordat printr-o înţelegere reciprocă se transformă după primul război
mondial, într-un serviciu acordat la cerere, contra unei remuneraţii şi dependent de substanţa
acesteia.
După al doilea război mondial este proclamată necesitatea liberei concurenţe, fără a se
omite necesitatea unor relaţii colegiale şi principiul onorării profesiunii de către fiecare medic
veterinar.
În perioada contemporană, principiile deontologice aplicate în medicina veterinară
din ţările dezvoltate sunt axate pe concepţia liber-profesionismului.
În limitele codurilor deontologice sunt vizate:
- reglementările onorariilor şi clientelei,
- limitele reclamei în cadrul concurenţei şi
- raporturile cu funcţionarii de stat.
Sunt de asemenea reglementate: relaţiile dintre practicieni, fiind prevăzut:
- respectul pentru profesiune,
- condamnarea înşelăciunii,
- respectul pentru adevărul informativ scris sau vorbit,
- interdicţia de a profesa activităţi incompatibile cu demnitatea profesională
- obligaţia de bună cofraternitate şi asistenţă mutuală,
- obligaţia de a răspunde solicitărilor în caz de urgenţă,
- evitarea empirismului şi colaborării cu empiricii.
Sarcina principală a medicului veterinar este:
- ocrotirea sănătăţii,
- îmbogăţirea cunoştinţelor şi
- împărtăşirea acestora colegilor,
- respectarea legilor,
- onorarea profesiunii şi
- păstrarea prestigiului acesteia,
- condamnarea celor care încalcă principiile deontologice,
- evitarea comiterii unor acte ce ar putea compromite meseria pe care o
practică,
- consultul intercolegial şi acordarea asistenţei la solicitare fiind obligatorii.
Evoluţia principiilor deontologice în România.
 Raporturile sociale ale medicului veterinar la începuturile activităţii sale au fost
deosebite de cele menţionate pentru alte ţări.
Numărul redus al medicilor veterinari, majoritatea absolvenţi ai unor şcoli străine şi
care activau în special în oraşe ca funcţionari de stat diminuează influenţa acestora în mediul
rural.
Cu toate că în această perioadă apar o serie de publicaţii pe teme veterinare
(vindecarea gălbezei, sfaturi pentru îngrijirea dobitoacelor, învăţături pentru combaterea
boalelor şi prăsirea animalelor domestice) ele nu cuprind principii deontologice, probabil
pentru că acestea erau cuprinse în diferite acte legislative şi obligatorii pentru toţi cei ce
practicau medicina.
Primul act care precizează obligaţiile doctorilor, chirurgilor şi moaşelor, cu putere de
lege, este hrisovul domnitorului Moldovei, Scarlat Calimachi, emis în 1813.
În acest hrisov este menţionată:
-obligativitatea de a răspunde la solicitarea unui bolnav,
-indiferent de situaţia acestuia şi de a-i acorda ajutor,
- în caz contrar urmând excluderea din rândul "doftorilor".
După înfiinţarea primei şcoli, veterinare româneşti (1861), absolvenţii întorşi în
mediul rural funcţionează în baza unor reguli etice cu substrat în primul rând moral,
axat pe obiceiuri transmise din generaţie în generaţie, mai mult decât juridic.
Timp îndelungat, normele de drept şi legislaţie veterinară au fost singurele norme de
conduită în cadrul practicii veterinare.
De-abia al doilea Congres veterinar, ţinut în 1913 şi la care se hotărăşte înfiinţarea
Asociaţiei medicilor veterinari din România, conturează:
-principiile deontologice ale cofraternităţii,
-cultivării spiritului de stimă reciprocă,
-susţinerea colegială.
Acestea au stat la baza dezvoltării ulterioare a conştiinţei profesionale, civice şi etice.
Datorită faptului că între cele două războaie mondiale, marea majoritate a medicilor
veterinari au fost funcţionari de stat, exercitarea practicii private se limita la timpul liber şi
acţiunilor omise de legea sanitară veterinară, destul de cuprinzătoare.
Principiile morale ale medicului veterinar, izvorâte din relaţiile cotidiene, transformate
în tradiţie, nu au impus în această etapă elaborarea unui cod deontologic scris.
 "Regulamentul Asociaţiei generale a medicilor veterinari din România", apărut atunci,
cuprindea mult mai puţine elemente de interdicţie sau de reglementare a clientelei, comparativ
cu coduri similare din alte ţări.
Majoritatea articolelor se referă la obligaţiile medicului veterinar şi drepturile sale comparativ
cu alte profesii
Schimbările sociale intervenite în România după 1944 au influenţat conţinutul
deontologic al profesiei de medic veterinar.
Compoziţia omogenă a corpului medical veterinar, atât prin:
-calitatea de funcţionari de stat
-cât şi prin originea rurală în majoritatea cazurilor, condiţionează influenţa redusă pe
care o are abolirea liberului profesionism asupra situaţiei economico-sociale a
medicului veterinar.
Cu toate acestea cadrul nou de activitate, incluzând:
-unităţile de dimensiuni mari (de stat) sau
-mai mici (cooperative agricole de producţie), influenţează substanţial principiile
deontologice ale etapei.
Dominantă în aceste condiţii devine latura economică a activităţii medical veterinare,
implicând desigur responsabilităţi noi:

- Aspectul medical al profesiunii, include perfecţionarea permanentă a cunoştinţelor

profesionale, atât de necesare precizării diagnosticului de certitudine şi intervenţiei prompte,
pentru evitarea extinderii pagubelor.
Acest aspect presupune:
- realizarea legăturii între medicii de teren şi instituţiile de specialitate,a
schimbului de experienţă, difuzarea rezultatelor muncii practice şi ştiinţifice,
- degrevarea medicului veterinar de atribuţii administrative străine profesiei.
Medicului veterinar îi revine obligaţia de a stabili, chiar şi în cadrul colectivităţilor mari de
animale, diagnosticul, oportunitatea şi eventual eficienţa terapiei, fără a renunţa din start
la încercările de tratament.

- Aspectul social al activităţii medicale veterinare.

Întrucât numărul afecţiunilor care se transmit de la animale la om este considerabil,
este absolut necesară cooperarea medic veterinar - medic uman.
 Apariţia unor boli noi impune o riguroasă documentare şi asimilarea permanentă a noi
mijloace de diagnostic.
Prepararea pe cale industrială a unor alimente din produse animale presupune
implicarea în controlul calităţii acestora în scopul prevenţiei îmbolnăvirilor la om.
Deontologia rămâne singurul criteriu în acţiune atunci când interesele medicale ajung în
contradicţie cu cele economice.

- Consecinţele economice ale muncii medical veterinare.

Tendinţa spre tehnicizare şi limitarea activităţii medicale la una economică au creat
pericolul, nu întotdeauna evitat, de a transforma specialistul într-un om al rutinei.
Totuşi, nu dezideratul economic este cel care decide oportunitatea intervenţiei
medicale veterinare ci cel social.
Deontologia include în această perioadă două principale categorii de obligaţii: unele din
domeniul dreptului, altele din domeniul moralei.

Actele normative care au guvernat în această perioadă activitatea medical veterinară au fost
Decretul 167/1955 care a înlocuit Legea sanitar-veterinară 840/1942, devenită
necorespunzătoare situaţiei social economice şi Legea sanitar-veterinară 60/1974 care este în
vigoare până în prezent ca lege 75/1991.
Atribuţiile şi răspunderile medicilor veterinari sunt prevăzute în articolele 5-8 din această
lege.

Perioada de după 1989

Perioada de tranziţie spre economia de piaţă, cu perspectiva privatizării serviciilor

medicale veterinare, ridică o serie întreagă de probleme complexe în domeniul deontologiei
veterinare.
Sesizarea caracterului dinamic al profesiei veterinare şi totodată a deontologiei
veterinare în perioada de tranziţie, facilitează înţelegerea importanţei iniţiativei personale,
intervenţiile exterioare putând avea doar rol auxiliar.
Modificarea formei de proprietate, prin trecerea masivă a terenului în proprietatea
privată determină restructurarea zootehniei şi consecutiv transformarea sferei de acţiune a
medicului veterinar.
 Lărgirea concomitentă a câmpului de acţiune prin apariţia unor profile noi
(acvacultura, protecţia mediului, etc.) justifică necesitatea stringentă a permanentei
perfecţionări ulterioare studiilor, autodidacticismului, realizându-se astfel formarea şi
reprofilarea în conformitate cu noile cerinţe.
Intervenţia concurenţei pentru ocuparea diferitelor posturi nu face decât să sublinieze
însemnătatea acestei pregătiri.
În condiţiile economice actuale, când impedimentele legate de inflaţie şi blocajul
financiar al multor întreprinderi zootehnice sau agricole, reprezintă tot atâţia factori restrictivi
ai activităţii medicale veterinare, reprofilarea respectiv adaptarea profesionistului întâmpină
dificultăţi deosebite.
De aceea, în mod particular participarea deontologică, liber consimţită, presupunând
iniţiativa proprie şi o etică exemplară, dobândeşte o însemnătate aparte.
Calităţile personale se referă în acest context la:
- o atitudine de înaltă etică profesională,
- corectitudinea prestaţiei medicale veterinare directe,
- evidenţa strictă a întregii activităţi,
- respectarea condiţiei de pregătire continuă şi
- angajarea politică, înţelegând prin aceasta asumarea calităţii de membru al
unor organizaţii profesionale, dar şi a unor asociaţii culturale, administrative
locale sau partide politice.
Organizarea statutară a Colegiului Medicilor Veterinari şi a Congresului Naţional al
Medicilor Veterinari ca şi elaborarea codului de etică şi deontologie medicală veterinară au
definitivat şi circumscris cu exactitate limitele deontologice ale profesiei medicale veterinare
actuale în ţara noastră.

Conduita profesională

Cadrul larg al acestui tip de obligaţii nu permite limitarea la domeniul medicinii

veterinare.
Este vorba în acest context de obligaţiile morale ce revin oricărui profesionist care se respectă
şi doreşte să fie respectat
a) Simţul datoriei decurge:
- pe de-o parte din respectul pentru munca depusă în asimilarea cunoştinţelor
necesare devenirii profesionale,
 - iar pe de altă parte din respectul pentru pacient ale cărui suferinţe este menit să le
aline
- şi proprietarul acestuia, pentru care intervenţia medicului este hotărâtoare.
b) Spiritul de sacrificiu este un alt atribut a profesiei de medic veterinar.
- Munca cu animale ale căror boli se pot transmite la om,
- în condiţii grele de teren sau în adăposturi improvizate,
- în săli de sacrificare din abatoare,
- în condiţii de climă deseori defavorabile,
dovedesc din plin această trăsătură.
c) Probitatea semnifică cinstea scrupuloasă în respectarea obligaţiilor morale şi de drept.
- Situaţiile critice, adeseori numeroase, în care instrucţiunile sau legile nu oferă soluţii,
pot fi rezolvate datorită suportului oferit de probitate şi conştiinţa profesională.
- Medicul veterinar trebuie să acţioneze corect şi să trăiască demn, să fie modest şi
echitabil.
- Prin probitate se câştigă autoritatea şi consideraţia necesare practicării meseriei.
d) Demnitatea medicului veterinar este păstrată printr-o activitate consecventă, corectă,
principială.
Prin:
- aprecierea corectă a muncii proprii şi a celei depuse de subalterni, fără ca ea să fie
minimalizată,
- prin repartizarea judicioasă a responsabilităţilor,
este îndeplinită obligaţia decisivă pentru aprecierea profilului moral al oricărui medic
veterinar, indiferent de poziţia ierarhică pe care o ocupă.
e) Onestitatea, cinstea reprezintă indicatorul responsabilităţii morale a medicului veterinar.
- Onestitatea este cea care va permite analiza şi ajustarea permanentă a acţiunilor
proprii de o manieră în care ele să fie:
- eficiente,
- lipsite de ostentaţie şi
- să nu contravină legalităţii,
plasând întotdeauna interesele societăţii înaintea intereselor personale.

Decizia de a deveni medic veterinar trebuie să fie luată:

- în deplină cunoştinţă de cauză a tot ceea ce înseamnă medicină veterinară,
- cu greutăţile inerente, imprimate de caracterul profesional particular
 - dar şi de satisfacţiile inegalabile care se oferă pe parcursul practicării ei.

Onorarea profesiunii, transmisă din perioada hipocratică, este valabilă şi azi.

- Ea reprezintă elementul principal al activităţii medicale veterinare, presupunând:
- probitate ştiinţifică şi profesională,
- exactitate,
- dragoste şi respect faţă de semeni,
- devotament,
- spirit de sacrificiu,
- consideraţie pentru alte profesii,
- indulgenţă şi înţelegere faţă de alţii,
- spirit autocritic, etc.
Onorarea profesiei poate avea la origine doar cunoaşterea temeinică a meseriei,
înţelegerea importanţei practicării ei pe toate planurile, gândirea creatoare dirijată în sensul
dezvoltării acesteia.
În orice orânduire socială, indiferent de baza sa de sprijin există relaţii de producţie, relaţii
sociale, relaţii profesionale, etc.
A privi relaţiile dintre:
-medicul veterinar şi clientul său,
-dintre medicul veterinar şi colegi sau colaboratori
prin prisma unor contracte "de vânzare - cumpărare" ar reprezenta un punct de vedere
simplist.
Obligaţiile profesionale ale medicului veterinar le depăşesc pe cele ale unui simplu
vânzător, cu atât mai mult cu cât "marfa" este reprezentată de un bagaj considerabil de
cunoştinţe, experienţă şi de ce nu, dragoste de meserie.
Aceste obligaţii vor fi întotdeauna influenţate de ideologia dominantă, reflectând concepţia
partenerilor.

Facultăţii îi revine un rol major în formarea studentului şi viitorului specialist, înzestrat cu:
-un bagaj însemnat de cunoştinţe profesionale teoretice şi practice dar şi
-o largă şi temeinică cultură generală,
-o solida concepţie medicală ştiinţifică,
-capacitatea de a avea o viziune corectă de ansamblu, servind interesul pacientului.
Considerentul material este poate mai puţin important, semnificând practicarea meseriei
doar ca pe un mijloc de obţinere a unor venituri, din respect şi nu ca pe o adevărată artă a
vindecării, din pasiune!
Entuziasmul conştientizat şi idealul profesional reprezintă condiţii esenţiale în
formarea unui bun profesionist.
Aspectele idilice ale meseriei trebuie just plasate în contextul ei, în aşa fel încât
perioadele dificile să nu diminueze interesul pentru profesie.
Comportamentul consecvent, demn gravitând în jurul misiunii nobile a actului medical
veterinar, constituie garanţia onorării profesiei.

Vocaţia pentru meseria de medic veterinar:

-nu se decide doar pe baza afinităţilor din copilărie faţă de puii de animale,
-ea presupune acceptarea de riscuri şi de eventuale sacrificii, devotament nelimitat
-eforturi permanente pentru atingerea ţelului - vindecarea animalului bolnav.
Ataşamentul faţă de profesiune, izvorât din conştiinţa socială şi o irezistibilă chemare
ştiinţifică constituie suport pentru privaţiunile pe care un medic veterinar nu rareori trebuie să
le îndure din dorinţa de a uşura suferinţele pacienţilor.

Calităţile fizice nu constituie un factor hotărâtor în practicarea eficientă a profesiei de

medic veterinar.
-Flexibilitatea şi agilitatea spirituală,
-adaptabilitatea,
-curajul în acţiune,
-meticulozitatea şi sângele rece,
-răbdarea, perseverenţa, abnegaţia,
-curiozitatea ştiinţifică,
-conştiinciozitatea şi simţul răspunderii
sunt însă trăsături indispensabile.
Interdicţia de a practica activităţi incompatibile cu demnitatea de medic veterinar este
generală, indiferent de natura şi scopul acestor activităţi.
Cu toate că uneori prescripţiile legale lipsesc, asemenea activităţi coboară demnitatea
medicului veterinar şi a profesiei în general.

Sunt considerate incompatibile cu demnitatea de medic veterinar:

 -intervenţionismul,
-traficul de influenţă,
-abaterile de la regulile morale,
-nerespectarea legilor,
- atitudinile lipsite de responsabilitate, etc.

Obligaţia de a-şi completa permanent cunoştinţele.

Medicina este una din cele mai dinamice profesii, apărând într-un ritm extrem de alert
noi ramuri interdisciplinare.
Cu toate că nu îi este dat fiecărui medic practician să cunoască cele mai moderne
tehnici de diagnostic sau terapeutice, rutina şi conservatorismul, comoditatea, pot costa viaţa
pacientului.
Îndeplinirea misiunii medicale necesită o permanentă reactualizare a cunoştinţelor,
într-o măsură care să permită medicului terapeut interpretarea justă a fenomenului morbid,
evaluând corect terapia ce trebuie instituită şi şansele de vindecare ale pacientului.
Informarea nu este condiţionată de literatura accesibilă ci în primul rând de
consultarea acesteia.
Posesia uneia sau a mai multor limbi de largă circulaţie se dovedeşte extrem de utilă.
Organizarea de simpozioane sau conferinţe, schimburi de experienţă sau cursuri de
informare, la care medicul veterinar trebuie să participe în măsura posibilităţilor, răspunde
aceluiaşi deziderat.

Corectitudinea în redactarea materialului scriptic şi păstrarea la zi a acestuia.

Redactarea reţetelor este obligaţia medicului veterinar fiind interzisă atât tehnicienilor
cât şi altor ajutoare.
Prin aspectul lor şi modul de întocmire ele trebuie să dovedească redactarea de către
un medic.
Orice fel de acte sau documente (foaia de observaţie, registrul de consultaţii, registrul
de control, de procese verbale de constatare, acte de autopsie) trebuie redactate la zi, pentru a
reprezenta, în caz de litigii, activitatea medicului veterinar.
Neglijenţele în acest domeniu pot isca complicaţii, chiar neplăceri inclusiv
responsabilizare judiciară.
 Certificatele de profil reprezintă acte oficiale, pe care numai medicul veterinar are
competenţa de a le elibera, ele denotând responsabilitatea de expert şi completa sa
independenţă în acţiune.
Medicul veterinar este singur răspunzător de datele consemnate, prin competenţă şi
atribuţiile lui.
Din punct de vedere juridic este obligatorie consemnarea "eliberare a unui certificat
fals", pedepsit prin închisoare şi amendă.
Interesul medicului se îndreaptă nu numai spre întocmirea corectă a documentelor dar
şi către păstrarea tuturor acelora care, în caz de litigiu, pot proba nevinovăţia sa (foi de
observaţie, buletine de analiză, condica de consultaţii, copii ale actelor încheiate, înregistrarea
documentelor, etc.)
Imprudenţa de a nu verifica personal datele în baza cărora se întocmeşte un document
scris implică responsabilităţi sau chiar sancţiuni pe care medicul veterinar trebuie să le suporte
singur.
Folosirea de medicaţii neautorizate este interzisă ca şi furnizarea acestora.
Orice încercări terapeutice sau experimente efectuate cu substanţe sau biopreparate
(materii virulente) în afara cadrului legal angajează direct responsabilitatea medicului
veterinar.
Utilizarea titlului pentru acoperirea practicării medicinii veterinare de către persoane
neautorizate este interzisă.
Din punct de vedere deontologic, medicul veterinar este obligat să-şi efectueze singur
atribuţiile fiind condamnabilă tendinţa de a se degreva de acestea prin "pasarea" lor în sarcina
unor ajutoare.
Eventualele greşeli datorită lipsei de calificare, activităţilor empirice sau culpabile care
pot avea consecinţe grave implică răspunderea profesionistului.
Reclama exagerată, tendenţioasă este condamnabilă. Ea apare ca o metodă uneori
jignitoare de limitare a concurenţei.
Atribuirea unor pretinse succese sau a unor pretinse calităţi ştiinţifice sunt condamnate
de codul deontologic.
Medicul veterinar este obligat de a nu practica ilicit medicina veterinară.
Profesionistul angajat de stat sau medicul veterinar privat care încasează pentru
consultaţii sume nedecontate pe bază de chitanţă, acţionează în afara limitelor legii este
pasibil de sancţiuni şi de condamnat din punct de vedere deontologic.
 Caracterul educativ al acţiunilor medicului veterinar indiferent de scopul acestora
trebuie să fie evident nu numai în cazul cadrelor didactice din licee de specialitate sau
facultăţi veterinare, ci al tuturor profesioniştilor veterinari.

Puterea exemplului, prin cunoştinţe, abnegaţie, cinste, probitate, onestitate, pricepere şi

moralitate, este ridicată la rang de principiu, în deosebi în cazul cadrelor didactice şi medicilor
veterinari care îndeplinesc funcţii de răspundere.
Simţul răspunderii, al echităţii, probitatea, conştiinciozitatea, înţelegerea se reflectă
nu numai în activitatea proprie ci şi în aceea a întregului colectiv.
Autoritatea nu se menţine prin măsuri administrative punitive, ci prin calităţi morale şi
profesionale.

Atitudinea faţă de colegi şi relaţiile cu colegii

Semnificaţia relaţiilor de cofraternitate trebuie relevată studenţilor încă din facultate de

către cadrele didactice, prin exemplul personal al conlucrării sincere, înţelegerii, purtarii şi
cunoştinţelor lor.
Relaţiile de confraternitate, manifestate în toate împrejurările, trebuie să se bazeze pe
probitate(cinste integritate), respect şi consideraţie mutuală îndeosebi faţă de calitatea muncii
depuse.
Aplicarea lor trebuie realizată într-un mod care să nu favorizeze spiritul exclusivist
faţă de alte profesii , dar nici acoperirea greşelilor sub pretextul colegialităţii.
Numai imparţialitatea, corectitudinea şi buna pregătire profesională, corectitudinea în
aprecierea muncii studenţilor sunt în măsură să asigure cadrului didactic consideraţia din
partea studenţilor.
La rândul lor, studenţii pot câştiga aprecierea cadrelor didactice prin seriozitate şi
perseverenţă în muncă, dovedindu-şi pasiunea pentru profesiunea aleasă şi dorinţa de a
acumula permanent noi cunoştinţe.
Medicii veterinari tineri sunt datori:
-să-şi arate consideraţia pentru colegii mai vârstnici,
-să accepte şi să aprecieze faptul că activităţile predecesorilor au creat premisele
propriei lor activităţi.
Respectul şi consideraţia reciprocă asigură evitarea neplăcerilor cauzate de critica
subiectivă şi interesată.
 Sprijinul corect înţeles, acordat unui coleg nu constă în acoperirea unor fapte
reprobabile, "din colegialitate", ci căutarea în comun a unor soluţii care să rezolve problemele
create.
Orgoliul ostentativ estompează calităţile veritabile, dizlocă spiritul de coeziune şi
anulează sentimentul de colegialitate.
Fiecare medic veterinar are calităţi, dar în aceeaşi măsură cu toţi ceilalţi, şi defecte.
Este o trăsătură omenească a vedea mai uşor greşelile altora decât pe cele proprii, dar
nu trebuie uitat că alţii vor vedea mai uşor greşelile noastre.
Analiza permanentă şi critică a propriilor acţiuni în spiritul principialităţii, demnităţii
şi onorării profesiei, elimină efectele dăunătoare ale orgoliului nejustificat, hipertrofiat,
dăunător nu numai pentru colegi ci şi pentru sine.
Apartenenţa la profesia de medic veterinar este un motiv de justificată mândrie.
Echivocul în afişarea profesiunii, în afara cadrului său, diminuează valoarea morală a
celui ce recurge la asemenea procedee, apărând ca o abatere gravă de la principiile
deontologice.
Ajutorul acordat confratelui atunci când volumul lucrărilor depăşeşte ritmul obişnuit
sau în caz de boală, temporar şi în măsura în care efectuarea activităţii proprii o permite, face
dovada colegialităţii.
Nu este permisă specularea greşelilor comise de un coleg; valorificarea lor în interes
propriu reprezintă o flagrantă abatere etică.
Unul dintre principiile de fond ale deontologiei profesionale este obligativitatea
apărării confratelui în faţa unor acuzaţii neîntemeiate.
Este condamnabilă neadoptarea unei asemenea conduite din partea unui medic
veterinar.
Colegii, în astfel de situaţii, îşi vor dovedi solidaritatea cu medicul nevinovat.
Medicul veterinar nu poate fi făcut responsabil de rezultatele obţinute, ci de mijloacele
întrebuinţate.
Dacă acestea (medicaţia, tehnica, intervenţia, măsurile, etc.) au fost corecte, medicul
veterinar este absolvit de răspundere, indiferent de rezultatele obţinute.
Nu este mai puţin adevărat că situaţia clinică trebuie bine cântărită, iar mijloacele
medicale de intervenţie just selectate, exclusiv pe un fundament ştiinţific.
Medicii veterinari participanţi la un consult trebuie să dovedească respect mutual şi
consideraţie reciprocă.
Este inadmisibil, în caz de incertitudine, refuzul unui consult.
 Medicul curant este obligat să prezinte consultanţilor toate datele de care dispune,
anamnetice, clinice, diagnostice şi terapeutice pentru a facilita consultul.
Dacă consideră că problema pentru care a fost solicitat drept consultant îi depăşeşte
competenţa, medicul veterinar îşi poate declina răspunderea, erijarea într-un specialist
improvizat reprezentând o gravă greşeală deontologică.

Corectitudinea, probitatea şi competenţa reprezintă fundamentul activităţii personalului

medical veterinar implicat în expertiza legală, indiferent dacă rezultatele acesteia sunt
conforme sau contrare aşteptărilor autorităţilor investitoare.
Acceptarea sarcinii de expert fără a avea competenţa necesară dovedeşte inconştienţă.
În cazul constituirii unei comisii de expertiză, membrii specialişti trebuie:
-pe lângă calităţile profesionale să nu fie interesaţi în expertiză (să nu aibă obligaţii
faţă de nici una din părţi),
-să fie complet independenţi şi obiectivi, indiferent de poziţia ierarhică, organizatorică
administrativă pe care o au în activitatea lor,
-să fie subordonaţi adevărului, realităţii ştiinţifice, eticii profesionale şi prudenţei în
emiterea opiniilor.

Expertiza stabileşte nu culpabilitatea ci împrejurările care au provocat cazul, de aceea:

-mecanismul expertizei trebuie să fie simplu şi concis;
-experţii trebuie să fie investiţi cu o calitate legală;
-părerile contradictorii ale experţilor vor fi reţinute şi consemnate;
-refuzul unuia dintre experţi de a semna raportul anulează expertiza;
-în cazuri deosebite, cadrul de procedură civilă prevede contraexpertiza.
Expertiza sanitar veterinară a produselor de origine animală constituie obiectul unor
reglementări speciale.
Caracteristicile dependente de obiectul activităţii şi locul de desfăşurare al acesteia
demarchează net medicina veterinară de agricultură.
Necesitatea producţiei furajere şi a rentabilizării sectorului zootehnic impune relaţii de
colaborare cu specialiştii în zootehnie şi inginerii agronomi.
Cu toate că pe parcursul pregătirii, inginerii zootehnişti dobândesc cunoştinţe de
patologie veterinară şi profilaxie, menirea lor nu este de a trata, ei trebuie să respecte
indicaţiile medicului veterinar în privinţa sănătăţii animalelor.
 Inginerul zootehnist poate fi tras la răspundere pentru efectele negative ale
nerespectării acestor indicaţii în timp ce medicului veterinar răspunde pentru aplicarea nejustă
a măsurilor propuse.
Inginerul zootehnist, chiar în calitatea de şef de unitate, nu poate impune medicului
veterinar conduita medicală pe care acesta trebuie s-o adopte într-o anumită împrejurare.
În alegerea acestei conduite, chiar dacă ea poate părea mai aspră (în caz de
tuberculoză, leucoză bovină, etc.) trebuie să primeze latura socială a activităţii medicale
veterinare.
Nerespectarea măsurilor sugerate creează obligativitatea raportării către forurile
ierarhice superioare
Imixtiunea medicului veterinar în activitatea agronomului sau invers nu se poate face
decât cu incompetenţă. Elementele vagi, dobândite în timpul studiului, relativ la profesiunea
celuilalt nu justifică o astfel de imixtiune.
Între medicul veterinar şi inginerul agronom trebuie să existe relaţii de cooperare prin
care să se asigure selectarea furajelor optime pentru menţinerea sănătăţii animalelor.
Medicul veterinar este obligat să dirijeze activitatea subalternilor (tehnicienilor
veterinari) stimulând perfecţionarea profesională a acestora.
El trebuie să evite supraîncărcarea tehnicienilor veterinari cu sarcini care depăşesc
capacitatea lor de muncă, sancţionarea făcându-se în caz de nevoie, cu justeţe.
Tehnicianul veterinar reprezintă un ajutor şi nu un substitut al medicului veterinar.
Faţă de îngrijitorii de animale, medicul veterinar trebuie să se comporte demn, în aşa
fel încât, dobândind încrederea lor, să-i poată instrui în privinţa igienei animale şi alimentaţiei
raţionale, acordării primului ajutor, măsurilor ce trebuie luate în caz de îmbolnăvire, fără a
avea rol de inspector punitiv.
Lupta comună împotriva bolilor infecto-contagioase, combaterea unor parazitoze,
asigurarea salubrităţii alimentelor şi produselor de origine animală şi asigurarea progresului
medical constituie tot atâtea puncte comune în activitatea medicului veterinar şi a medicului
uman.
În toate acţiunile de cooperare, medicul veterinar trebuie să manifeste o atitudine de
consideraţie şi apreciere similară cu aceea exprimată în raport cu colegii de meserie.
Apreciind spiritul de colegialitate şi cofraternitate al medicilor umani, este lipsit de
temei complexul de inferioritate pe care unii medici veterinari l-ar putea avea.
 Prestigiul profesiunii (şi al persoanei) fiind conferite de calitatea muncii, dificultăţile
întâmpinate de către medicul veterinar în exercitarea meseriei nu fac decât să o înnobileze şi
mai mult.

Atitudinea faţă de pacienţi şi proprietari

Aceste obligaţii decurg din specificul activităţii veterinare.

Medicul veterinar, respectând în primul rând condiţia sa umană, trebuie să trateze cu
blândeţe animalele ale căror suferinţe este menit să le aline, oprind cu stricteţe orice
manifestări de brutalitate din partea colaboratorilor sau ajutoarelor.
Specificul activităţii medicale veterinare creează o situaţie specială în cadrul căreia
categoriile "client" şi "pacient" nu se identifică.
Imposibilitatea acestora din urmă de a-şi comunica suferinţele, obligă medicul
veterinar la chestionarea amănunţită a proprietarului sau a îngrijitorului de animale.
Cu toate că anamnezei trebuie să i se acorde o atenţie deosebită, medicul veterinar are
datoria să discearnă informaţiile utile, deoarece proprietarul, privind nu rareori animalul
prezentat la consultaţie ca pe un membru al familiei, are tendinţa de a exagera suferinţele
acestuia, trecute prin propriul său filtru afectiv.
Medicului veterinar îi revine misiunea de a examina cu deosebită atenţie, în detaliu,
animalul bolnav.
Recepţionarea într-o măsură cât mai completă a tuturor elementelor tabloului
simptomatic al fiecărui caz este utilă nu numai în scopul stabilirii diagnosticului şi instituirii
conduitei terapeutice optime ci şi pentru consolidarea pregătirii profesionale.
Modalitatea aceasta practică de învăţare este cea mai eficientă, completând
cunoştinţele teoretice dobândite în facultate.
Atunci când există posibilitatea de a fi inculpat pentru starea în care se află animalul,
proprietate de stat, îngrijitorul are tendinţa de a ascunde sau denatura adevărul.
La fel se întâmplă în cazul în care animalul bolnav a reprezentat obiectul unei
tranzacţii.
Medicul veterinar chemat să rezolve aceste situaţii are obligaţia de a fi circumspect,
efectuând examenul clinic şi testele paraclinice care se impun cu deosebită meticulozitate.
Medicul veterinar are de asemenea obligaţia de a comunica proprietarului, cu
menajamente, dacă este cazul, dar corect, pericolul real pe care îl reprezintă boala pentru
pacient, fără exagerări şi fără prescrierea unor tratamente inutile menite doar să impresioneze.
 Nu este permisă atitudinea de persiflare sau ironiile la adresa pacientului, ele
impresionând neplăcut proprietarul şi degradându-l pe medic în ochii acestuia.
Este interzisă chinuirea pacientului sub orice formă sau examinarea superficială a
acestuia din motivul lipsei de rentabilitate.
În cazul intervenţiilor dureroase sau însoţite de hemoragii abundente nu este permisă
prezenţa proprietarilor în sala de operaţii.
Obligaţia de a utiliza forma optimă de anestezie solicitată de interesul pacientului
supus unei intervenţii chirurgicale evită provocarea suferinţelor inutile.
Medicul veterinar trebuie să manifeste multă răbdare, tact şi înţelegere faţă de
neliniştea clientului, care va fi informat în privinţa diagnosticului şi a tratamentului aplicat
pacientului, fiind interzisă garantarea vindecării acestuia, indiferent de condiţii.
Medicul veterinar solicitat pentru diagnostic sau aplicarea unui tratament la un caz
aflat în observaţia unui confrate, nu va face sub nici o formă aprecieri negative şi nefondate la
adresa colegului.
Remunerarea asistenţei acordate se face, atunci când este cazul, pe bază de chitanţă
eliberată de medicul veterinar.
Specialiştii din domeniul medical veterinar încadraţi, unor unităţi de stat, trebuie să
activeze pe baze principiale, de consideraţie şi apreciere reciprocă, fără a-şi exagera rolul dar
şi fără a face concesii contrarea principiilor deontologice sau indicaţiilor ştiinţifice.
Medicul veterinar nu trebuie să se erijeze într-un specialist infailibil, cu pretenţii de
controlor, dar are datoria de a preveni conducerea unităţii asupra urmărilor pe care le poate
avea ignorarea indicaţiilor sale.
Responsabilitatea pentru pagubele rezultate în urma nerespectării indicaţiilor medicale
revine nu medicului veterinar, ci conducerii unităţii care nu a dispus aplicarea acestora în
practică.
Medicul veterinar nu poate fi făcut răspunzător nici de starea sanitară a animalelor
(procent de mortalitate, morbiditate) nici de reducerea producţiei, atunci când a semnalat că
această stare se datorează alimentaţiei defectuoase sau unor condiţii igienice improprii,
sugerând totodată conducerii unităţii măsurile ce trebuie luate.
În funcţie de gravitatea situaţiei, recomandările se pot face verbal, sau în scris, acestea
din urmă trebuind oficializate (consemnate într-un registru paginat şi sigilat).
Actele de importanţă deosebită se fac în dublu exemplar copia (înregistrată,
contrasemnată), fiind păstrată la dosarul veterinar.
 În condiţii de imposibilitate a oficializării actelor întocmite, medicul veterinar va
raporta în scris situaţia superiorului ierarhic.

Jurii, comitete şi reguli deontologice

Asociaţia Mondială a Medicilor Veterinari organizează un Comitet de Etică care are

misiunea de a interpreta codul de bune practici.
La nivel naţional, fiecare asociaţie îşi elaborează regulile şi îşi constituie comitetele
formate din membrii ce îndeplinesc standarde morale şi etice înalte..
Fără a face abstracţie de aceste reguli, medicul veterinar reprezintă obiectul
standardelor exprimate în codurile profesionale, legi şi reglementări în uz în ţările din care
provin şi îşi exercită activitatea profesională, până în momentul când aceste prevederi vor fi
fost adaptate la prevederile codului Asociaţiei Mondiale a Medicilor Veterinari.

Codul de conduită profesională pentru veterinarii din Europa

Acest cod a fost elaborat pentru a imprima o conduită etică şi pentru a se respecta
principiile de comportament onorabil de către toţi medicii veterinari din Europa.
Codul urmareşte îmbunăţirea serviciilor în conformitate cu legislatia in vigoare, cu
Codul profesional de etică în vigoare, în raport de cererea clienţilor şi de principiile etice în
legatura cu serviciile prestate.
În plus, Codul de conduită profesională pentru veterinarii din Europa demonstreaza
abilitatea practicienilor de-a oferi servicii conforme cu etica dar şi cu cerintele clienţiilor.
Acest cod a fost creat, impunându-se revizurea lui la cel puţin 5 ani.

CODUL EUROPEAN DE CONDUITĂ ŞI ETICĂ

A. Medicii veterinari şi animalele

 Medicii veterinari vor asigura sănătatea şi bunăstarea animalelor pe care le tratează
indiferent de ramura medicinei veterinare pe care o deservesc,.
 Dacă se încalcă bunăstarea sau integritataea sănătăţii unui animal medicii veterinari
sunt obligaţi să anunţe propietarul şi să facă tot posibilul pentru a rezolva problema.
B. Medicii veterinari şi clienţii
  Între medicii veterinari şi clienţi trebuie să se stabilească o relatie buna, amicala, prin
comunicare şi asigurarea informării corecte a acestora; se va respecta opinia şi
confidenţialitatea clientului.
 Medicul veterinar va raspude promt şi politicos la critici şi plîngeri din partea
clienţilor, avînd în vedere nevoile fiecărui client.
C. Medicii veterinari şi profesia
 Medicii veterinari:
- se vor familiariza cu codul de etica in viguare,
- nu va injosi profesia, şi
- va avea o buna relaţionare cu colegii de breaslă,
- va urmări o permanentă perfecţionare dacă este implicat ca şi consultant sau ca parte
terţă,
- nu va redirecţiona clientela colegului şi
- nu va lua decizii fără sa-l consulte pe acesta.
D. Medicii veterinari şi produsele medicale
 Se va respecta utilizarea precum si modul de reciclare al produselor medicale.
 Se va respecta legislaţia în ceea ce priveste utilizarea anumitor produse
medicamentoase şi se va menţine o înregistrare a cantităţii de produse utilizate.
 Orice problema legata de adminstarea unor produse medicala va fi solutionata prin
anuntarea unui forum superior de competent cum este o autoritate competent dar nu
mai tarziu de 15 zile de la sesizarea problemei
E. Medicii veterinari şi angajatii
 Va respecta legislatia in ceea ce-I priveste pe acestia ,
 vor fii asigurati pentru malpraxis,
 vor contribuii activ la perfectionarea angajatiilor
F. Medicii veterinari şi siguranta si sanatate ala locul de munca
 Medicii veterinari vor asigura siguranta sanatatea si bunastarea personalului
animalelor si proprietarilor si anume:
- in manipularea animalelor (alunecare , caderi , asigurare impotriva focului)
- va asigura echipamentul de lucru adecvat
- ii va priteja de subst cu regim special si potential vatamator,
- ii va proteja imporiva zoonozelor.
  Medicii veterinari vor proteja proprietarul si personalul angajat in ceea ce priveste
siguranta fizica , personalul are protectia muncii implementata (primul ajutor,
evacuarea in caz de urgent, echipament de protectie, si asigurarea informarii cu privire
la riscurile la care se expun )
G. Medicii veterinari şi sanatatea publica
 Medicii veterinari va informa clienţii in ceea ce priveste riscurile zoonotice si va
minimaliza riscurile respective si va informa clientii in ceea ce priveste
responsabilitatea proprietarilor de animale fata de publicul larg.
H. Medicii veterinari şi mediul inconjurator
 Medicii veterinari vor contribui la reducerea poluarii prin:
- buna administarea a deseurilor, desinfectantelor, produselor medicale si alte produse,
- vor folosii resuresele epuizabile ca apa si energia electrica cu masura,
- deseurile vor fi selectate pe categorii si vor fii trimise la reciclat
- ii vor instruii in acelasi mod pe clienti
I. Medicii veterinari şi autoritatea competent superioara
 Medicii veterinari:
- vor intreţine o relaţie adecvată cu autoritaea superioara,
- va răspunde prompt si in concordant cu instuctiuniile primate ori de cate ori
autoritatea ii va solicita serviciile
- cand va indepliini sarcini date de aceasta le va rezolva fara sa intre in conflict de
interese cu propriile activitati

Codul Asociaţiei Mondiale veterinare

Medicul vet trebuie să-şi apere onoarea demnitatea printr-un comportament exemplar
in viaţa profesională, în vederea obţinerii recunoaşterii adecvate in societate
O obligaţie primordiala a unui Membrul al Asociatiei Mondiale a medicilor veterinari
este de-a se comporta in concordanta cu Codul acesteia
Codul va constituii:
-un ghid în ceea ce priveşte atitudinea profesională a veterinarului,
-o traiectorie de drepturi şi indatoriri ce uneşte standardele de etică prezente şi care
-oferă reguli de bază medicinei veterinare de pe întreaga planeta.
-este o garanţie a calitatii serviciilor prestate de veterinari, către societate şi
permite o corectă evaluare a locului pe care il ocupă animalele în societatea umană, atât în
ceea ce priveşte utilitatea cât şi în ceea ce priveşte sportul dar şi ca animal de companie, cu
scopul de-a obţine cele mai bune condiţii pentru animal şi pentru om.

Cele ce urmează sunt de asemenea îndatoriri de bază ale medicului veterinar:

- Să acţioneze cu cea mai mare sensibilitate socială (umanitate) când îşi practică
meseria;
- Să contribuie la creşterea producţiilor animale in toate aspectele, în limite care nu
prejudiciaza bunăstarea acestora;
- Să protejeze sănătatea oamenilor impotriva zoonozelor, prin produse alimentare de
origina animală de cea mai buna calitate;
- Să promoveze bunăstarea animalelor asigurîndu-se că acestea beneficiază de cele
mai bune condiţii, prevenind şi tratând bolile, evitând suferinţa inutilă si îmbunatăţind
conditiile de mediu;
- Să ia parte de progresul stiintific atat in medicina veterinara cat si in domenii inrudite
- Sa divulge fară restricţie cunostintele pe care le detine făcând utile cunostintele si
informatile pe care le detine in general, aplicând in munca sa abilitatile de care
dispune
- Sa sustina orice masura aptă sa contribuie la imbunătăţirea calitătii servicilor
profesionale prestate
- Să aparţină la şi sa sustina profesional asociaţii nationale si international si sa
participle activ la intruniri stiintifice , tehnice si profesionale
- Sa promoveze iniţiative in favoarea intereselor morale si materiale luând in
considerare binele social general
- Să contribuie la legile nationale ce guverneaza activitatea medicului veterinary

Regulile acestiu cod sunt menite celor care urmăresc cele ce urmeaza:
Detine un titlu adecvat cu desemnarea profesioanala de medic veterinar, in
conformitate cu standadele stabilite de asociatia mondiala a medicilor veterinari
Sa participle in oricare dintre domeniile profesionale ale meserie de veterinary sau
care sunt impartasite si de alte profesii
Sa fie un memdru al unei asociaţii nationale sau international afiliată Asociatia
Mondiala a Medicilor Veterinari
Codul Asociaţiei Mondiale veterinare
CONDUITA PROFESIONALA

 Medical veterinar va fi mereu la curent cu ultimele decoperiri ale stiintei dar si in ce

priveste meseria sa, imbunatătindu-si continuu educatia si cunostintele, aceste obligaţii le
revin medicilor veterinari implicaţi in asociaţii nationale dar şi internaţionale, asociaţii
care trebuie să asigure membriilor săi oportunitatea de a-si practica meseria competent,
responsabil si cu cunostinte de ultima ora;
 Specialistul veterinar poate sa se foloseasca de anumite titluri numai daca acestea sunt
recunoscute de asociatiaa nationala a tarii in care practica;
 Medicul veterinar nu trebuie sa sustina sau sa fie implicat in activitati ilegale sau care sunt
contrare conduitei etice si stiintifice ce implica bunastarea animalelor, produse animale
alterata, echlibrul ecologic sau care urmaresc alte scopuri diferite de cele ale nobilei
profesii de medic veterinar;
 In vederea obtinerii beneficilor de pe urma meserie sale medicul veterinar trebuie să aplice
in munca sa toate cunostintele pe care le detine, cele mai avansate tehnici si medicatia
adecvata.
 Medicul veterinar nu va reliza activitati care-i pun in pericol integritatea fizica, sau care îi
denigreaza serviciile, nici nu se va implica in activitati ilegale .
 În toate circumstantele mentionate va evalua corect relatia dintre actiunile sale si
posibilele consecinte ale acestora;
 Activitatea medicului veterinar va fi personala si directa, pe baza standardelor stiintifice si
tehnice
 Medicul veterinar va ingrijii cu atentia necesara animalele lasate in custodia sa, fie ele de
productie sau reproducţie sau chiar destinate cercetarii, pe care le va folosii numai in
scopurile precise destinatie adecvate
 Medicul veterinar va prescrie numai medicamente inregistrate oficial, in dozajul pe care
el il considera corespunzator;
 medicul veterinar va lua in considerare riscul sanatatii animalului si implicit al omului
daca greseste doza
 Medicul veterinar este obligat sa informeze proprietarul animalului in ceea ce priveste rata
de success, pericolul sau alte circumstante care pot sa modifice rezultatul final.
 Exista o responsabilitate etica in ceea ce priveste erorile profesionale , dar nu atât in ceea
ce priveste rezultatele operatiei in cauza
 Medicul veterinar trebuie sa recunoasac dreptul clientului sau la o a doua opinie
profesionala, în orice moment al tratarii animalului
 Documentele trebuie sa fie autentificate sau semnate intr-o anumita ordine si trebuie
relatate intr-o maniera justa, concreta, serioasa si impartială.
 Secretul profesional este un drept cât si o datorie de bază a profesiei de medic veterinar.
 Secretul profesional, atata timp cat nu afecteaza sanatatea publica, nu incalca nici un
regulament in vigoare si nici nu afecteaza direct o a terta parte, este o onoare si o
responsabilitate a medicului veterinar;
 secretele legate de anumite tehnologii sunt de asemenea incluse in secretul profesional
 Publicarea sau prezentarea de lucrari stiintifice merita un respect considerabil si e la
latitudinea autorului sa sublinieze ce parte este originala si care nu, plagiatul fiind o
violare grava a codului de etica;
 Medicul veterinar are dreptul sa perceapa o taxa pentru serviciile sale care trebuie sa fie
cinstită si rezonabila si in concordant cu importanta sa profesionala.
 Nu este etic sa oferi preturi competitive in vederea obtinerii clientele;
 Promovarea serviciilor este permisa cu moderaţie şi sinceritate; principiul care guvernează
aceasta activitate terbuie sa fie respectul, mai ales in ceeea ce-i priveste pe ceilalti colegi;
 In relatia sa cu alti indivizi si alte profesii, medicul veterinar se va arata respectuos, si va
astepta in schimb acelasi tratament din partea altor profesionisti din diferite arii de
activitate.
Codul Asociaţiei Mondiale veterinare
CONDUITA INTRE COLEGII DE BREASLĂ

 Relaţiile profesionale se vor baza pe demnitate, loialitate, si respect si vor fi strict etice şi
stintifiice.
 In acest context colegii isi vor exprima stima si consideratia dorinţa de a coopera
profesional şi de-a oferi suport moral la nevoie.
 Orice document care poartă semnătura unui coleg va fi tratat cu respect;
 Orice formă de asociere între colegi, incluzând asistenta de specialitate consultanţă,
înlocuire şi intovarăşire va fi realizată in litera legii şi în spiritul infrăţirii.
Codul Asociaţiei Mondiale veterinare
JURII COMITETE SI REGULI DEONTOLOGICE

 Organizaţia Mondiala a Medicilor Veterinari va asigura alcătuirea unei comisii de etica

care va actiona ca o autoritate in ce priveste aplicarea codului.
 La nivel national, fiecare asociatie va elabora propriile ei reguli si va avea o comisie din
randul celor mai competenţi din punct de vedere profesional si moral;
 Neaplicarea regulilor prezentate anterior in anumite ţări il obligă totusi pe medicul
veterinar sa se supună regulilor si legilor din tara in care practica , pana in momentul in
care aceste standarde vor fi stipulate în legislaţia ţării de origine.

Codul Asociaţiei Mondiale veterinare

Deontologia aplicată în diferite domenii ale activităţii medical veterinare

Învăţământul medical veterinar

 Medicii veterinari care îşi asumă responsabilităţile misiunii de cadru didactic trebuie să fie
conştienţi de importanţa rolului lor în orientarea, pregătirea, definitivarea generaţiilor care
asigură nu numai permanenţa profesională ci şi pe cea socială.
 Aceste persoane trebuie să aibă convingerea fermă că nici un motiv (dificultate, interes
personal) nu justifică renunţarea la îndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a
obligaţiilor ce derivă din poziţia cadrului didactic.
 Activitatea didactică este incompatibilă cu lipsa vocaţiei şi a simţului pedagogic.
 Entuziasmul şi capacitatea de a rezista unor eşecuri temporare, răbdarea şi seriozitatea,
devotamentul şi abnegaţia în realizarea personalităţii viitorului profesionist trebuie să se
adauge satisfacţiei de a desfăşura munca didactică.
 Aceste trăsături înlătură acţiunile bazate pe simpla rutină, conferind personalitate şi
particularitate modului de lucru.
 Drepturile cadrelor didactice sunt cele comune oricărui salariat, conform legislaţiei
muncii.
 Medicii veterinari cadre didactice trebuie să-şi exercite obligaţiile profesionale conform
prevederilor Codului de deontologie şi etică a Colegiului Medicilor veterinari din
România.
 Studenţii au obligaţia să manifeste consideraţie şi respect faţă de profesori (care în
medicină au vechi tradiţii, pornind de la formularea jurământului hipocratic), să aibă
încredere în aceştia, în baza competenţei lor, să-şi îndeplinească obligaţiile profesionale şi
etice, să fie corecţi faţă de colegi.
Regulamentul privind activitatea profesională a studenţilor defineşte în detaliu drepturile de
care se bucură studenţii în timpul frecventării facultăţii şi prevede următoarele obligaţii:
 frecventarea corespunzătoare a tuturor formelor de învăţământ;
 îndeplinirea tuturor sarcinilor presupuse de o cât mai temeinică pregătire profesională;
 respect faţă de personalul didactic atât în cadrul facultăţii cât şi în afara acesteia, grijă
deosebită pentru bunurile materiale din laboratoare, cămine, cantine, etc;
 respectarea normelor de convieţuire; prezentarea la examene în limitele regulamentare.
 Respectarea acestor obligaţii de bază nu trebuie să semnifice doar o îndeplinire a
reglementărilor ci înţelegerea deontologică şi liber consimţită a procesului formării
viitorului profesionist.

Practica de teren medical veterinară

 Deontologia medicului veterinar practician se conduce după aceleaşi reguli ca şi cea a

medicului veterinar din învăţământ, cercetare, etc. dobândind trăsături particulare datorită
cadrului de desfăşurare a activităţii practice.
 După încheierea studiilor universitare şi începerea activităţii de specialitate medicul
veterinar trebuie să acorde în continuare atenţie pregătirii profesionale teoretice şi
practice.
 Cu toate că uneori necesită eforturi suplimentare, activitatea medicală nu trebuie
abandonată în favoarea unor activităţi organizatorico-administrative, nici când acestea
asigură poziţii sociale favorizante.
 Activitatea practică nu reprezintă doar o obligaţie, ci asigură întreţinerea pregătirii şi a
îndemânării.
 În cadrul acesteia, descoperirea la timp a animalelor bolnave, instruirea personalului în
acest sens, efectuarea unui interogatoriu corect privind antecedentele animalului bolnav,
aplicarea a cât mai multe tehnici de examinare, interpretarea corectă a datelor în vederea
fixării certe a diagnosticului, instituirea tratamentului şi urmărirea animalului bolnav,
 stabilirea prognosticului, efectuarea de necropsii, instituirea profilaxiei şi măsurilor de
combatere, ocupă un loc important.
 Alegerea conduitei terapeutice va fi făcută exclusiv de către medicul veterinar, luându-se
în considerare şi mijloacele clasice atunci când ele pot fi eficiente.
 Efectuarea intervenţiilor chirurgicale impune medicului veterinar diagnosticarea corectă şi
cât mai completă a afecţiunii, documentarea în privinţa tehnicilor de intervenţie, selectarea
metodei optime, pregătirea preoperatorie corespunzătoare, respectarea tehnicii de lucru şi
urmărirea postoperatorie a cazului.
 Medicul veterinar trebuie să evite intervenţiile chirurgicale inutile, dar nu trebuie să refuze
efectuarea unor operaţii indispensabile sănătăţii sau chiar salvării vieţii pacientului.
 Medicul veterinar trebuie uneori să se angajeze în efectuarea unor lucrări administrative
cum ar fi: efectuarea situaţiilor privind acţiunile sanitar-veterinare, a situaţiilor privind
morbiditatea şi mortalitatea, evidenţe ale gestiunii şi încasării pe chitanţiere, efectuarea
planurilor de producţie pentru sectoarele lucrative aflate în subordine, etc., desigur
evitând formalismul justificativ sau birocratismul în diversele sale forme.
 Specialiştii care îşi desfăşoară activitatea ca igienişti au obligaţii morale sau legiferate,
corespunzătoare locului de muncă : urmărirea tuturor fazelor tehnologice din punct de
vedere sanitar veterinar; controlul sanitar-veterinar efectiv, eliberarea certificatelor nefiind
o simplă muncă de birou; evidenţierea strictă a acţiunilor realizate.
 Medicul veterinar practician are obligaţia de a utiliza un vocabular ales, chiar când cultura
interlocutorilor este relativ redusă, intervenţia lămuritoare fiind conformă poziţiei proprii
şi nu a interlocutorilor. Comportamentul medicului veterinar trebuie să fie apropiat faţă de
public, personalul tehnic sau personalul angajat în zootehnie, fără a se ajunge la o
familiaritate prost înţeleasă, de natură să submineze prestigiul profesionistului.