BIOETICĂ ȘI DEONTOLOGIE

CURS 1
Noțiuni introductive
Etica este una din principalele ramuri ale filosofiei şi poate fi
numită ştiinţa realităţii morale.

Etica încearcă elucidarea problemelor morale printr-un

demers cognitiv.

Etica poate fi înţeleasă ca o filosofie asupra moralei, a

binelui şi a răului, a datoriei.

Etica este un demers care studiaza şi analizează condiţia

umană.

Morala se referă la ceea ce este bine sau rau.

Termenul bioetică uneşte două vaste domenii ale
cunoştinţelor ştiinţifice: etica şi biologia. De altfel, aici este
prezent şi al treilea compartiment: medicina (sănătatea).
Există două abordări în interpretarea bioeticii: în sens
restrâns şi în sens larg.
În sens restrâns, bioetica se identifică cu etica profesională
medicală, limitînd conţinutul ei doar la problemele raportului
(relaţiilor) „medic-pacient”, care astăzi apare în legătură cu
implicarea intensivă în practica medicală a tehnologiilor
biomedicale inovaționale.
Sarcina principală a bioeticii în acest context constă în
explicarea etico-filosofică a situaţiilor problematice de
vecinătate, cum ar fi eutanasia, esenţa morţii, ingineria
genetică, transplantologia, grefarea organelor artificiale,
experimentele clinice, inclusiv asupra embrionului uman,
clonarea, avortul şi altele.
În sens larg, bioetica se interpretează drept rezultatul
inevitabil al extinderii şi răspîndirii cunoştinţelor etice asupra
biosferei, drept o cerinţă necesară a revoluţiei tehnico-
ştiinţifice. Cu alte cuvinte, reprezentările filosofico-etice sunt
legate cu specificul biologiei.
Termenul de bioetică a apărut la începutul anilor ’70, fiind
legat de numele oncologului american Van Rensselaer
Potter de la Universitatea din Wisconsin.
Acesta a definit termenul bioetică ca fiind „o nouă disciplină
care combină cunoaşterea biologiei cu cea a sistemelor de
valori umane”.
Acest nou concept atestă, de fapt, nevoia socială de a
renova semnificaţia însăşi a câmpului responsabilităţii
medicale care se evidenţia la orizontul activităţii medicilor-
cercetători.
În anul 1978 prima ediţia a Enciclopediei de Bioetică
(Encyclopedia of Bioethics) definea bioetica ca fiind „studiul
sistematic al comportamentului uman în domeniul ştiinţelor
vieţii şi a sănătăţii, examinat în lumina valorilor şi a
principiilor morale” .
În a doua ediţie a aceleiaşi enciclopedii, din anul 1995, se
preciza că bioetica este „studiul sistematic al dimensiunilor
morale – cuprinzând viziune morală, decizii,
comportamente, politici – ale ştiinţelor vieţii şi ale sănătăţii,
prin intermediul unei varietăţi de metodologii etice într-un
context interdisciplinar”.
Bioetica principiilor sau „principialismul” este o abordare
specială a problemelor apărute în câmpul gândirii bioetice
care reţine ca fiind posibil să se găsească un acord practic
în tematizarea unor principii de referinţă (fără a se furniza o
justificare teoretică a fundamentelor) cu funcţiunea de a
elabora o schemă interpretativă, având drept scop analiza
problematicilor bioetice emergente.
Principiile bioetice:
principiul autonomiei, adică libertatea individului ca non-
interferenţă şi autodeterminare, când este vorba despre
acţiuni intenţionate, informate şi conştiente, fără
condiţionări externe;
principiul binefacerii, distinct de beneficienţa pozitivă sau
de datoria generală de a promova binele şi utilul, în sensul
de a alege acţiunea care produce cel mai bun rezultat;
principiul non-maleficienţei, hipocraticul a nu dăuna sau a
nu face rău, adică obligaţia de a nu pricinui în mod
intenţionat un prejudiciu;
principiul dreptății (justiţiei), sau criteriul echităţii
distributive.
Deontologia este un compartiment al eticii care se
ocupă cu studiul normelor si obligaţiilor specifice unei
activităţi profesionale.

Deontologia le impune cetatenilor indatoriri. Un cod

deontologic propune reguli stricte de urmat.

Denumirea de deontologie provine de la cuvintele

“deon”,”ontos” - ceea ce trebuie făcut si „logos” -
studiu, asadar “studiu despre ceea ce trebuie sa faci”.
Sinteza obligatiilor etice si deontologice ale farmacistului a
fost facuta de Hipocrate, vestitul medic grec, in secolul V
i.e.n. - in Juramantul ce-i poarta numele.

Deşi astăzi se vorbeste numai în medicină de “Juramantul

lui Hipocrate”, acest juramânt a aparţinut deopotrivă
medicinei şi farmaciei, profesiuni surori exercitate de una şi
aceeaşi persoană, timp îndelungat.
 JURAMÂNTUL FARMACISTULUI

“În intreaga mea activitate voi da dovada de o atitudine

profund umană faţă de om şi colectivitate.

Voi respecta demnitatea si personalitatea bolnavului,

exercitand profesiunea cu contiinciozitate, respectand
normele de etica si de deontologie farmaceutica.

Voi fi corect cu mine insumi si cu confratii mei,carora le voi

cere colaborarea , si nu voi refuza sa le acord sprijinul, cand
mi se va cere, in interesul bolnavului.

Nu voi accepta sub nici un motiv ca activitatea mea de

farmacist sa fie utilizata impotriva sanatatii si vietii omului.
Voi fi rabdator si intelegator fata de cel care, datorita boli,
nu-mi acorda respectul cuvenit.

Jur pe onoare, in mod solemn si liber!”

Juramantul reprezinta "...declaratia solemna a cuiva ce
afirma adevarul despre un lucru sau ca este sincer in
promisiunea pe care o face (invocand adesea ca martor
divinitatea)." (DEX, Ediția a III-a, 2016)

In general, cel care nu respecta principiile profesiei din

care face parte, atat timp cat principiile acesteia sunt
morale si in deplina concordanta cu legea, primeste o
sanctiune morala.
Prestigiul sau in cadrul categoriei din care face parte
are de suferit si, mai devreme sau mai tarziu, acest
aspect ii va influenta intreaga activitate.

Responsabilitatea celui ce exercita o profesiune ce

necesita pronuntarea unui juramant, este poate mai
mare, fiind accentuata de juramantul care il leaga.

In joc este pusa onoarea profesionistului, subiect

intotdeauna sensibil.
Cronologic, primele dispozitii juridice de interes
farmaceutic valabile intr-un oras au fost acelea din
Montpellier, datate din jurul anului 1180.

Juramantul pe care il fac farmacistii din Montpellier este

mai degraba enuntarea principiilor pe care trebuie sa le
respecte farmacistul in activitatea sa, in spiritul si litera
carora el este obligat sa depuna un juramant profesional
in fata autoritatilor publice.

Libera exercitare a profesiunii lor era conditionata de un

juramant profesional, in acelasi timp si de credinta, de
fidelitate fata de autoritatile orasenesti.
 Edictele lui Frederic II
(Constitutiones - 1231;
Nova Constitutio intre 1231 si 1240)

Paragraful De medicis il obliga pe medic ca despre acel

farmacist care prepara medicamente de calitate inferioara
sa instiinteze curtea.

Medicul nu are dreptul sa aiba farmacie proprie si nici relatii

de afaceri cu farmacisti.

Farmacistul trebuie sa prepare medicamentele, sub

supravegherea medicului, conform dispozitiilor legale si sa
nu i se permita conducerea farmaciei daca nu a depus
juramantul ca le va prepara conform dispozitiilor amintite,
fara inselatorie.
Capitularele farmacistilor din Venetia din anul 1258
au un pronuntat caracter de juramant profesional si
de fidelitate fata de autoritatile superioare ale
orasului republica.

Farmacistul jura sa anunte autoritatile daca va afla

că cineva practica farmacia fara sa fi depus juramant
sau ca nu respecta normele legale ale profesiunii.
Prima lucrare care a deschis sirul operelor farmaceutice a fost
Compendium aromatorium al medicului italian Saladino
D’Ascoli, tiparit la Bologna, in 1488, care cuprindea cunostinte
necesare activitatii unui farmacist.

El il povatuieste pe farmacist sa fie harnic si inclinat spre studii,

sa cunoasca limba latina, sa se fereasca de jocurile de noroc si
chefuri, sa nu fie afemeiat, ingamfat, fanfaron si vanitos, ci
dimpotriva studios, preocupat, bland, cinstit, temandu-se de
Dumnezeu si de propria-i constiinta, sa fie temeinic pregatit in
arta sa.
Valerius Cordus dedica, in Dispensatorium
Pharmacopolarum, doua capitole problemei falsificarilor si
inlocuirii medicamentelor (Quid pro quo) urmate de un
semnificativ capitol deontologic intitulat „Ce fel de barbat se
potriveste a fi farmacist?”.

Cordus scoate in relief legaturile dintre medicina si farmacie

si insemnatatea fiecareia dintre ele pentru bolnavi, pentru
arta vindecarii.

Din laudele care i se aduc medicului, Cordus observa ca „nu

o parte neinsemnata” ii revine farmacistului, „mana dreapta a
medicului”.
Cunoasterea limbii latine este o cerinta indispensabila si
Cordus formuleaza la adresa farmacistului mai multe
recomandari deontologice privind aspectele tehnice ale
activitatii sale, calitatile medicamentelor preparate.

Incheierea capitolului deontologic este un adevarat juramant

profesional al farmacistului scris la persoana intai.

Ideile cuprinse in viziunea deontologica a lui Cordus au avut

o mare raspandire in Europa, ele fiind primite cu aprobare de
medici, farmacisti, cat si de opinia publica.
 Universitas medicorum
invatamantul medical-farmaceutic

Interzicerea tuturor relatiilor de afaceri dintre medici si farmacisti

asigura probitatea profesionala a fiecaruia si in acelasi timp
eficiența controlul farmacistilor incredintat medicilor.

Numai farmacistului i se recunoaste dreptul de a avea o

farmacie.

Pregatirea profesionala a farmacistului se facea conform uzantei

si pe baza unor dispozitii.

Viitorul farmacist era obligat sa faca un stagiu lung, de mai multi

ani, langa un farmacist cu reputatie si sa se prezinte apoi in fata
unei comisii, compuse din farmacisti si un medic, spre a fi
examinat din punct de vedere profesional.
Depunerea juramantului se cerea de la fiecare farmacist.

In Franta, juramantul se facea in prezenta magistrilor Facultatii de

Medicina, care mai toti erau medici clerici.

Ordonanta din 1322 a Facultatii de Medicina din Paris obliga

farmacistii la depunerea anuala a juramantului, impus personalului
din farmacie si herboristilor (culegatori si vanzatori de plante
medicinale).
Deoarece nu exista un invatamant farmaceutic universitar, in
perioada Renasterii, formarea celor dedicati profesiunii de
farmacisti se desfasura langa un maestru farmacist cu reputatie.

Aceasta forma de pregatire statea sub supravegherea

corporatiei farmacistilor, iar durata instructiei era de 4-6 ani,
uneori si mai mult, dupa care candidatul era supus unui examen
teoretic si practic, sustinut in fata cancelarului sau decanului
Facultatii de Medicina, consemnat intr-un document diploma,
atestat, care ii dadea posesorului dreptul sa-si exercite
profesiunea.
Un inceput de invatamant farmaceutic se schiteaza in Franta
catre sfarsitul sec. al XVI-lea din initiativa farmacistului Nicolas
Houel (1520-1584).

El a infiintat o Gradina botanica farmaceutica (Jardin des

simples) la 1578, o farmacie si o Casa a farmacistilor (Maison
des Apothicaires), din care a rasarit mai tarziu invatamantul
farmaceutic propriu-zis.
Cu ocazia deschiderii unei farmacii proprii sau a investiturii
unui farmacist, acesta era obligat sa depuna un juramant
profesional si de fidelitate, dupa o formula traditionala sau
impusa de imprejurarile date.

Juramantul reflecta in general principiile legale sau stabilite

prin ordonanta autoritatilor locale. Sub aspectul cerintelor
deontologice, juramintele concordau in acelasi timp cu
normele deontologice enuntate in lucrarile cu caracter
farmacopeic ale epocii.
Un juramant al farmacistului pe teritoriul tarii noastre
dateaza din anul 1580, cand farmacistul Wilhelmus
Balkus face o declaratie de fidelitate in fata autoritatilor
din Sibiu, la preluarea conducerii farmaciei.

Un asemenea juramant au depus si farmacistii din

Transilvania.

Prima si cea mai veche marturie a juramantului

farmacistului la noi, atestat documentar, este Juramantul
farmacistului Gaspar Cramer din Sibiu, 1652.
Aceste juraminte reprezinta urmarile schimbarilor
care au survenit in Europa Occidentala datorita
aparitiei farmacistilor si farmaciilor.

Noua disciplina (farmacia) si reprezentantii ei

autorizati sunt obligati sa-si exercite profesiunea
respectand anumite norme menite sa consolideze
increderea in farmacisti si sa puna bolnavii la adapost
fata de orice crima (otravire), frauda sau greseala
posibila.