Dificultăţi de învăţare

manifestate la nivelul limbajului scris–dislexo-disgrafia

Dislexia, este o tulburare de învățare care are la bază o disfuncție neurologică ce împiedică
dezvoltarea capacității de a citi si a scrie. Confundarea literelor, citirea lentă, citirea silabelor în sens
invers, dificultățiile în înțelegerea textului citit sunt doar câteva dintre manifestări.
Dificultăţile limbajului scris se situează la nivelul decodificării textului (dislexia) şi al
codificării acestuia (disgrafia). Aceste dificultăţi influenţează dezvoltarea psihică a copilului şi se
manifestă prin efecte evidente la nivelul performanţelor la învăţare. În literatura de specialitate cele
două manifestări sunt considerate împreună folosindu-se termenul global de dislexie, iar în literatura
română de specialitate (E. Verza, C. Păunescu, G. Burlea) sunt abordaţi împreună în sintagma
dislexo-disgrafie.
În acest sens poate fi introdusă precizarea autorului Gyarmathy (cf. Bartok, 2010) conform
căreia dislexo-disgrafia nu ar trebui abordată ca o tulburare a citirii sau scrierii, ci ca o tulburare a
procesului de învăţare a cititului sau scrisului întrucât citirea sau scrierea au loc, în cele din urmă,
însă procesul prin care are loc învăţarea acestora este perturbat. Aceşti copii „ajung să stăpânească
scris-cititul după eforturi mai intense şi mai îndelungate, menţinându-se unele caracteristici ale
disgrafiei pe tot parcursul şcolarizării, dacă nu se intervine cu metode logopedice adecvate corectării
lor şi, totodată, dacă nu se insistă asupra formării unei motivaţii corespunzătoare pentru învăţare”
(Verza, 2003, p.230). Problemele pe care le manifestă copiii dislexo-disgrafici au un caracter
complex al manifestării, pe lângă cele de scris-citit apărând şi manifestări sociale, afectiv relaţionale
şi cognitive. În esenţă, însă, problema dificultăţilor de învăţare a citit scrisului îi vizează pe acei copii
care nu reuşesc să înveţe să scrie şi să citească în acelaşi ritm cu colegii lor (decalajul faţă de copilul
normal este de 2 ani) şi care nu pot dobândi tehnicile de învăţare datorită afectării unor funcţii
instrumentale de natură cognitivă sau afectivă.
Există și metode speciale de terapie pentru dislexie (de ex. metoda Meixner, metoda Sindelar,
metoda Ayres, metoda Delacato, metoda Gosy, metoda Frostig etc.), cu ajutorul cărora simptomele
pot fi ameliorate şi se pot preveni tulburările în dezvoltarea personalităţii. Succesul terapiei este
influenţat, în mare măsură, de recunoaşterea timpurie a problemei şi începerea unei terapii adecvate
cât mai devreme.
Terapia Meixner:
Această metodă a fost experimentată de logoped-psihologul ungar Dr. Meixner Ildikó şi are drept
scop prevenirea dislexiei şi reeducarea citit-scrisului. Metoda Meixner este o metodă complexă
fonetico-analitico-sintetică-logopedică în care se pune accent pe emiterea, analiza şi sinteza
sunetelor. Această metoda vine în sprijinul copilului dislexic prin folosirea metodelor psihologice şi
prin faptul că se adaptează la ritmul şi nevoile lui, prevenind posibilitatea de a greşi. Principiile care
stau la baza metodei Meixner sunt:
1. În primul rând, se cere respectarea principiului pedagogic al gradaţiei, adică învăţarea se
face în paşi mici
2. Principiul asociaţiei triple în însuşirea citit – scrisului
Asociaţia formei acustice a sunetului (fonemul) cu forma vizuală a literei (grafemul) se leagă cu
engrama motrică a articulării sunetului, conştientizând poziţia buzelor, poziţia limbii, mişcarea
corzilor vocale.
 3. Principiul prevenirii inhibiţiei omogene
Metoda Meixner în procesul învăţării alfabetului previne apariţia inhibiţiei omogene prin faptul
că literele, sunetele asemănătoare ca: m-n, b-d- se predau la o distanţă mare într-o ordine aparte.
Procesul psihic denumit „inhibiţie omogenă” a fost descoperit de Dr. Ranschburg.
4. Principiul prevenirii şi evitării rigidităţii gândirii
Din cauza disfuncţionalităţii cerebrale, sistemul nervos şi procesele psihice ale copilului dislexic
nu funcţionează flexibil. Pentru prevenirea acestui lucru trebuie să ştim că numai exersarea multiplă
în formă de joc didactic, cu multiple exerciţii, cu ilustraţii manevrabile şi corectarea imediată a
greşelilor asigură rezultatul dorit.
5. Principiul asigurării atmosferei agreabile, plăcute a activităţilor cu elevii dislexici
Orele şi toate activităţile elevilor dislexici trebuie în aşa fel organizate, încât să se asigure un
climat plăcut, în care copilul să se simtă bine. Motivaţia pozitivă continuă, recompensa imediată a
tuturor eforturilor îl fac pe copilul emotiv şi care oboseşte repede să depună efort în realizarea
rezultatelor dorite, învingând emoţia şi stresul inhibitor caracteristic copilului dislexic.
Prin intermediul metodei de prevenţie meixneriană se dezvoltă ariile care contribuie la evitarea
apariţiei şi tratarea adecvată a dislexiei şi a disgrafiei: vocabularul pasiv şi activ, percepţia vorbirii,
înţelegerea vorbirii, atenţia, memoria auditivă, memoria vizuală, diferenţierea auditivă fond-formă,
discriminarea auditivă, diferenţierea vizuală fond-formă.
Scrisul este o activitate foarte complexă, strâns legată de buna funcţionare a celor trei analizatori:
de limbajul oral, gândire, personalitate etc. de aceea şi metodele şi procedeele trebuie să fie foarte
diversificate, folosindu-se în acelaşi timp metode kinestezice, fonetice, fonomimice, de percepţie
vizuală, lingvistice etc.
În stabilirea programului terapeutic trebuie să se aibă în vedere simptomatologia, diagnosticul
diferenţial, dacă este cuplată cu altă tulburare şi raportul dintre acestea, nivelul dezvoltării fizice,
motrice, al limbajului, vârsta, etiologia, nivelul percepţiilor auditive şi vizual-kinestezice, orientarea
spaţio-temporală etc.
De la început trebuie văzut în sfera căruia din cei trei analizatori care participă la actul scrierii
(optic, auditiv, kinestezic) au apărut modificări. Dacă sunt modificări vizuale, copilul va fi îndrumat
către oftalmolog, dacă sunt tulburări auditive se vor folosi metode specifice muncii cu hipoacuzii.
Dacă sunt tulburări de pronunţie care determină fenomene disgrafice, se corectează pronunţia. Dacă
vorbirea este neclară, se va insista pe realizarea unei pronunţări şi diferenţieri articulatorii cât mai
corecte, prin însuşirea tuturor nuanţelor şi deosebirilor articulatorii a sunetelor care se confundă,
urmată de notarea lor în scris.
Vorbirea grăbită poate duce la omisiuni sau la schimbarea locului literelor, silabelor,
cuvintelor, la scrierea incompletă a cuvintelor şi propoziţiilor. Cu aceştia se va lucra în paralel asupra
scrierii, vorbirii orale şi ritmicităţii generale.
Dacă sunt tulburări motorii sau se observă o insuficientă dezvoltare a musculaturii degetelor
şi mâinii, care împiedică ţinerea corectă a creionului, alunecarea pe foaie, viteza scrierii,
corectitudinea grafică, ritmicitatea şi sincronizarea muşchilor antrenaţi în actul scrierii, se vor face
exerciţii pentru dezvoltarea musculaturii degetelor şi a mâinii, cu scopul formării mişcărilor fine ale
degetelor.
Dacă se observă tulburări ale auzului fonematic, atenţiei auditive, vizuale, verbale, a analizei
auditive, tulburări care se întâlnesc la majoritatea dislexo-disgraficilor, se vor face exerciţii pentru
educarea acestora, deoarece ele împiedică identificarea şi diferenţierea sunetelor şi reprezentarea lor
grafică.
Dacă sunt tulburări de orientare şi structurare spaţială (nerespectarea succesiunii literelor în
cuvinte, a cuvintelor în frază, a succesiunii rândurilor, păstrării spaţiilor dintre rânduri, inversarea
literelor, dificultăţi de legare a grafemelor în scris) se vor face exerciţii pentru dezvoltarea procesului
de orientare, organizare şi structurare spaţială. Se va lua apoi fiecare literă în parte (de mână şi tipar),
va fi prezentată, descompusă în elementele ei componente, precizându-se şi direcţia de scriere,
antrenând toţi analizatorii. Se cere executarea literei (la nevoie i se poartă mâna) verbalizând mereu
pentru a-i atrage atenţia asupra succesiunii elementelor componente ale literei respective, poziţia
ocupată în raport cu altele, sensul de trasare şi reprezentarea în spaţiul paginii, respectarea distanţelor
dintre grafeme etc. Acum se urmăreşte şi formarea deprinderii de percepere corectă a legăturii dintre
litere, dintre sunete şi literă. Dacă întâmpină greutăţi în fixarea legăturii dintre sunete şi literă se vor
folosi cuvinte care să-l ajute la reamintirea şi diferenţierea lor.
După ce scrierea corectă a literei a fost realizată, se fac asocieri din două litere, apoi trei. Se
face analiza şi sinteza lor, indicând locul fiecărei litere, după care se scriu pe caiet, apoi se citesc.
Scrierea silabelor formate din trei litere le ridică de obicei greutăţi, de aceea se insistă pe
analiza fonetică. Se trece apoi la scrierea cuvintelor bisilabice, cu analiză prealabilă (silabe mobile),
apoi tri- şi polisilabice. Pentru sesizarea ordinii în succesiunea sunetelor, respectiv a literelor şi
silabelor, se folosesc procedee variate. Se va exersa şi scrierea cuvintelor care conţin diftongi, grupe
de consoane, sunete sau silabe ce se repetă, grup de litere (ce-ci, ge-gi, che-chi). Pentru înlăturarea
disortografiilor, copiii trebuie să fie învăţaţi să prindă sensurile şi să deosebească bine cuvintele care
se aseamănă din punct de vedere acustic dar nu şi optic. Este indicat procedeul asocierii imaginilor
cu regulile gramaticale.
După ce scrierea cuvintelor nu mai ridică probleme deosebite, se trece la scrierea şi citirea
propoziţiilor, la început simple, apoi mai dezvoltate, crescânde în dificultate.
În ultima etapă se urmăreşte automatizarea achiziţiilor. Şi acum se pot şi trebuie folosite
procedee foarte variate pentru perfecţionarea abilităţilor de scris, evitarea oboselii şi plictiselii,
dezvoltarea gustului pentru scris-citit, stimularea motivaţiei, dezinhibare, stimularea activităţii
psihice etc.
Succesul intervenţiei depinde în foarte mare măsură nu numai de numărul de tehnici folosite sau
de abilitatea persoanei care intervine de a le utiliza, ci şi de calitatea relaţiei care se stabileşte între
copil şi persoana care intervine.

Bibliografie:

1. Păunescu, C., Muşu, I., (1997), Psihopedagogie specială integrată, Editura Pro Humanitate,
Bucureşti;
2. Verza, F. E. (2003), Tratat de logopedie, Editura Fundaţiei" Humanitas";
3. Vîgotski, L. S., (1972), Opere psihologice alese, vol I-II, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti;
4. Vrăşmaş, E. (2007). Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare. Proiectul Pentru
Invăţământul rural.