Caleb a trecut atât prin vremurile cele mai bune ale lui Israel, cât şi prin vremurile cele

mai
grele. El a ştiut cum era sclavia. El a fost martorcând Domnul Şi-a scos poporul cu braţ
puternic din Egipt. El a văzut marea despicându-se în faţa lui Israel şi apoi înghiţind carele şi
armata egipteană. El a fost la Muntele Sinai şi l-a văzut pe Moise aducând de pe munte Legea
lui Dumnezeu. El a fost unul dintre primii care au văzut ţaraCanaanului. Deşi nu din cauza
greşelilor lui, el a trebuit să-şi petreacă anii cei mai buni ai vieţii rătăcind prin pustie împreună
cu israeliţii. De asemenea, i-a văzut murind pe toţi cei din generaţia lui. În cele din urmă, la
bătrâneţe, a fost în stare să intre în ţara Canaanului. Chiar şi atunci, el a dovedit curaj şi
credinţă în Dumnezeu.

Caleb este un conducător care pare să acţioneze mai mult în spatele scenei, decât în faţă. În
săptămâna aceasta, vom învăţa câte ceva din stilul lui blând de conducere. Vom ajunge să
cunoaştem un mare conducător care a fost dispus să îşi asume riscuri şi să conducă prin
exemplu. Cineva care a fost generos şi i-a încurajat pe tinerii conducători. Totuşi, dincolo de
numeroasele trăsături de caracter pozitive ale lui Caleb, vom studia o istorie relevantă pentru
noi, cei care trăim la sfârşitul istoriei pământului, aşteptând să intrăm în Canaanul ceresc.

Faptele
 Israel plecase din Egipt de aproximativ cincisprezece luni. Corturileerau aşezate în pustia
Paran, aproape de graniţa Canaanului. Toţi eraunerăbdători să afle despre ţara care, în curând,
urma să fie căminul lor. La porunca lui Dumnezeu, sunt alese douăsprezece iscoade. Caleb
trebuia să reprezinte seminţia lui Iuda, fiind unul dintre cei doisprezece care aveau misiunea
de a explora Canaanul. Iscoadele au petrecut patruzeci de zilecercetând ţara, apoi s-au întors
şi s-au pregătit să prezinte un raport.

1. Ce lecţie putem învăţa din raportul iscoadelor despre ce înseamnă a trăi prin
credinţă, şi nu prin vedere? Numeri 13,26-33; 14,1.2

Iscoadele aduc cu ele ceva ce poate fi văzut, mirosit şi gustat. Deşi au prezentat aceleaşi fapte,
cele douăsprezece iscoade au ajuns la concluzii foarte diferite.

Zece au interpretat faptul că ţara este roditoare şi că oraşele sunt mari ca pe un argument că
israeliţii sunt sortiţi pierii, că nu este nicio posibilitate ca aceşti foşti sclavi rătăcitori să o
cucerească. Aceşti trimişi par să uite că nu ar fi stat la graniţa Ţării Făgăduite, dacă nu ar fi
fost minunea plăgilor din Egipt, cea a traversării Mării Roşii, a apei din stâncă, a manei pe
care o primeau zilnic de mai bine de un an. Dumnezeu a făcut pentru ei toate aceste lucruri,
iar acum, din anumite motive, ei nu s-au încrezut în El şi în ăgăduinţele Sale, luându-se după
lucrurile pe care le vedeau şi uitând ce le făgăduise. Cât de uşor ne este şi nouă să facem
acelaşi lucru.

Ceea ce vedem şi felul cum interpretăm ce vedem pot să aibă consecinţe directe asupra
noastră. Interpretările date unor „fapte” formează pietrele de temelie ale deciziilor noastre
zilnice, iar „faptele” acestea interac ţionează adesea cu emoţiile noastre. Este falsă ideea că
putem să credem ce vrem fără ca aceste convingeri să influenţeze ce suntem şi ce facem.

Dacă vom evalua „faptele” fără Cuvântul lui Dumnezeu, vom ajunge la interpretări care ne
duc departe de Dumnezeu, spre necredinţă. Dar, dacă Îl vom avea în vedere pe Dumnezeu,
vom găsi dovezi care ne vor ajuta să ne încredem în El şi ne vor întări credinţa.

De partea dreptății
Nu este întotdeauna uşor să ieşi în faţă şi să rămâi pe poziţie pentru o cauză. Presiunea de
grup este o forţă teribilă. Puterea miilor de oameni care aclamă într-un stadion echipa gazdă
transmite o energie care îi intimidează pe adversari. Nu mulţi dintre noi vor fi suficient de
nesăbuiţi să aclame echipa adversă sau să fluture steagul ei în mijlocul opoziţiei. Acesta este
motivul pentru care, în fotbal, suporterii echipelor adverse sunt ţinuţi adesea separat în timpul
jocurilor. Când cele două tabere se întâlnesc, raţiunea se dă la o parte şi, adesea, rezultă
violenţă. Totuşi, pentru israeliţi, acesta nu era un joc. Viitorul şi supravieţuirea lor păreau a fi
ameninţate şi toţi au plâns. Trebuie să fi fost foarte mişcător să vezi mii de oameni plângând
împreună. Aici, Caleb, care de obicei pare să stea în umbră, face un pas înainte.

 2. Ce putem să învăţăm din cuvintele lui Caleb despre el şi despre încrederea  lui în
făgăduinţele lui Dumnezeu? Numeri 13,30

O informaţie poate să fie comunicată în multe feluri. Felul cum spunem ceva este la fel de
important ca lucrul pe care îl spunem. Caleb dă  dovadă de un caracter deosebit prin faptul că
nu se ceartă şi nu insultă cele zece iscoade lipsite de credinţă, nici nu mustră poporul pentru
lipsa lui de credinţă. El vorbeşte plin de curaj şi cheamă la încredere şi acţiune. Cu toate
acestea, oamenii nu vor să audă. Ei şi-au format o opinie şi au încercat să-i omoare cu pietre
pe Moise, Iosua şi Caleb.

3. Ce se întâmplă când Cuvântul lui Dumnezeu este respins şi se ajunge la o interpretare
greşită a „faptelor”? Numeri 14,1-10.20-24

Caleb trebuie să fi fost foarte dezamăgit. El văzuse ţara cea bună.El a fost credincios şi
pregătit să intre în ea. Totuşi, acum este nevoit să rătăcească patruzeci de ani prin pustie, din
vina celorlalţi. Cu toate acestea, Caleb are un simţ puternic al apartenenţei şi îşi dă seama ce
înseamnă să fii o parte dintr-un întreg. El conduce prin exemplu şi încurajează. Caleb nu se
desparte de popor pentru a începe o mişcare nouă. Spiritul care îl determină pe un om să plece
pur şi simplu când apare un necaz sau o lipsă de credinţă ar putea să fie un fenomen actual,
dar nu este biblic. În Caleb, noi vedem un om care rămâne implicat, chiar şi în timpul anilor
de pedeapsă, fără să manifeste un spirit de „V-am zis eu!”

În ce fel ai suferit din cauza alegerilor greşite ale altor oameni? Cum te-ai purtat în situaţiile
acestea?

Încrederea în făgăduinţele lui Dumnezeu

Au trecut patruzeci de ani. Israeliţii au traversat Iordanul şi au ajuns în Ţara Făgăduită. Ei se
uitau la Ţara Făgăduită ca nişte oameni flămânzi care se uită la o masă încărcată. În jurul
focurilor de tabără, se discută despre părţile cele mai bune din ţară şi cine urmează să le
obţină. Cu multă vreme înainte de intrarea în Ţara Făgăduită, Moise recunoscuse deja
posibilitatea luptelor interne şi lăsase îndrumări pentru împărţirea ţării. Împărţirea ţării este
menţionată în Iosua 14.

4. Care a fost cererea lui Caleb şi de ce crezi că a formulat-o? Ce ne spune aceasta

despre el şi credinţa lui? Iosua 14

În timp ce ţara este împărţită, Caleb face un pas în faţă şi, surprinzător,cere un teritoriu. Şi nu
un teritoriu pentru seminţia lui, ci pentru el însuşi. La prima vedere, întâlnirea aceasta dintre
Iosua şi Caleb, cei mai bătrâni oameni din Israel, pare a fi o dovadă de lipsă de caracter. Chiar
dacă insistă cu privire la faptul că este puternic şi pregătit pentru război, Caleb vrea de fapt să
ceară împlinirea unei făgăduinţe care i-a fost făcută de Dumnezeu.
Evident, lui Caleb nu-i este teamă să ceară împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu. Cererea lui
Caleb nu este motivată de ambiţia egoistă. Principiul „a lua pentru a da” este întipărit adânc în
gândirea lui. Caleb un cere zonele cele mai frumoase şi mai roditoare, ci alege teritoriul locuit
de fiii lui Anac, de uriaşi. Adică cere un teritoriu care nu este cucerit încă. Tocmai uriaşii
aceştia îi făcuseră pe israeliţi să se teamă cu patruzeci de ani înainte (Numeri 13,33).

Cu siguranţă, Caleb este nerăbdător să vadă că generaţia actuală un face greşelile părinţilor ei.
El îşi demonstrează credinţa în Dumnezeu, alegând teritoriul cel mai greu de cucerit, nu pe cel
mai uşor.

Încă o dată, Caleb conduce prin exemplu. El este o parabolă vie. De fapt, Caleb spune: „Dacă
Dumnezeu poate să folosească unul dintre oamenii cei mai bătrâni pentru a-i alunga pe uriaşi,
atunci voi, ceilalţi, nu trebuie să vă temeţi. Dumnezeu poate să vă dea şi vă va da biruinţă”.
Iosua 15,13.14 raportează biruinţa lui Caleb asupra lui Şeşai, Ahiman şi Talmai, urmaşii lui
Anac. Cei care îngroziseră o naţiune întreagă au fost învinşi de un bătrân care s-a încrezut în
puterea lui Dumnezeu.

Citeşte Iosua 14,14. Ce înseamnă a-I sluji Domnului cu toată inima? Ce fel de lucruri din
viaţa noastră ne fac să ne fie dificil, uneori, să-I slujim Domnului cu toată inima.

Moștenirea
În anumite culturi, vârsta înaintată este respectată, şi bătrânii sunt bine integraţi în societate şi
căutaţi pentru sfat şi înţelepciune. În altele sunt consideraţi neproductivi şi sunt ignoraţi şi
marginalizaţi. Cea de-a doua concepţie pare să se extindă. Caleb oferă un exemplu minunat de
felul în care este tratat cineva aflat la o vârstă înaintată.

 Caleb evită extremele specifice bătrâneţii. El nu-şi permite să fie intimidat din cauza vârstei
şi nu renunţă la viaţă. El nu îşi foloseşte vârsta ca scuză pentru a nu se implica în societate, nu
se agaţă de poziţia lui şi nici nu consideră orice încercare a celor mai tineri de a conduce drept
o ameninţare personală.

5. Ce spune Psalmul 92,12-15 despre vârsta înaintată?

S-a spus că Dumnezeu nu are nepoţi. Cât timp rămâne doar „Dumnezeul părinţilor mei”, El
nu are nimic de-a face cu mine, personal. Caleb ştie că fiecare generaţie trebuie să aibă o
experienţă proprie cu Dumnezeu. Isra eliţii nu puteau să trăiască de pe urma minunilor din
Egipt şi nici din expe rien ţa părinţilor lor în pustie. Caleb consideră că este datoria lui să
creeze un mediu în care generaţia mai tânără să facă primii ei paşi în credinţă.

6. Ce fel de experienţă favorizează Caleb şi acum? Judecători 1,12.13

Seminţia lui Iuda îşi ia în stăpânire teritoriul. Iuda şi Simeon cooperează în credinţă în scopul
de a face binele, pe baza făgăduinţelor lui Dumnezeu. Totuşi, când ajung în faţa unei cetăţi
întărite, Chiriat-Sefer (vers. 12), se confruntă cu o dificultate teribilă. Ştim din arheologie că
sistemele de fortificaţie din Epoca târzie a Bronzului din Palestina erau sofisticate. Dar Caleb
nu se gândeşte la ziduri, ci vede o ocazie de creştere. Aici, se poate cere împlinirea
făgăduinţelor lui Dumnezeu şi se poate câştiga biruinţa. Caleb adresează o încurajare
minunată. Cine va cuceri cetatea va ajunge ginerele lui. Otniel, nepotul lui Caleb (Judecători
1,13), acceptă provocarea, iar Dumnezeu îi dă biruinţa. Prin grija lui Caleb, se naşte un nou
erou. Investiţia lui Caleb va aduce dividende bogate în anii de mai târziu. Dumnezeu urma să-
l folosească pe acest tânăr, făcând din el primul judecător şi eliberator al lui Israel (Judecători
3,7-11).

S-au schimbat atitudinile tale pe măsură ce te-ai maturizat? Ce ai învăţat din simplul fapt de
a avea mai mulţi ani de experienţă? Cum poţi evita să laşi anii să te adâncească şi mai mult
în obiceiurile şi atitudinile tale greşite?

Bunăvoinţa de a da

Moştenirea era foarte importantă pentru israeliţi. A fi proprietarul unui teritoriu pe care să-l
laşi moştenire era considerat un mod de a te asigura că neamul tău nu va pieri. De fapt, acest
lucru a fost aşa de important, încât au fost date legi detaliate pentru găsirea unui moştenitor,
dacă un om murea fără copii, aşa încât cineva să preia numele celui decedat şi să continue
perpetuarea neamului lui (vezi legile leviratului din Deuteronom 25,5-10).

La vârsta sa, Caleb ar fi trebuit să se gândească serios la moştenitori. În rapoartele

genealogice ulterioare, Caleb este arătat ca având fii. El ar fi trebuit să fie dornic să le lase cât
mai mult cu putinţă. Deoarece Acsa era fiica lui, orice teritoriu care i-ar fi fost dat ei ar fi ieşit
efectiv din proprietatea familiei lui Caleb şi ar fi ajuns o parte din proprietatea soţului ei. Nu
ştim exact ce a determinat-o pe Acsa să ceară un teren, dar ştim că refuzul ar fi fost de înţeles
şi conform cu normele sociale de protejare a moştenirii.

Surprinzător, Caleb îi dă nu numai un teren, ci şi izvoare. Şi nu doar un izvor, ci atât izvoarele

de sus, cât şi izvoarele de jos.

Generozitatea are efect în ambele direcţii. În Proverbe 11,25, se spune că „Sufletul

binefăcător va fi săturat, şi cel ce udă pe alţii va fi udat şi el”. Faptul că nu suntem gata să
dăruim cu generozitate este un semn, probabil, că încă nu am primit.

8. Ce implicaţii are istoria aceasta pentru viaţa noastră spirituală în domeniul iertării,

de exemplu? Matei 6,15 şi 18,21-35

Putem să dăm numai ce avem. Dacă nu suntem în stare să iertăm, atunci este un semn sigur că
nu am cerut iertarea lui Dumnezeu pentru noi înşine. Caleb primise binecuvântări de la
Dumnezeu şi era fericit să le împărtăşească. El a arătat o modalitate de a fi generos care a
trecut dincolo de normele sociale din timpul lui.

Cât de generos eşti cu ce ai? Pe măsură ce ai mai mult, eşti mai doritor să împarţi cu alţii sau
tinzi să aduni pentru tine? Cum poţi să înveţi să fii mai doritor să dăruieşti din ce ai pentru a
le face bine altora?

Studiu suplimentar
„El [Caleb] şi Iosua fuseseră singurii dintre iscoade care aduseseră un raport bun [despre
Canaan] şi îmbărbătaseră poporul să meargă să-l cucerească… Îndurase împreună cu poporul
său îndelungata călătorie prin pustie şi avusese, în felul acesta, parte de dezamăgirile şi
durerile celor vinovaţi. Cu toate acestea, nu se plângea, ci preamărea îndurarea lui Dumnezeu
care îl ocrotise prin pustie, în timp ce fraţii lui mureau. Prin toate oboselile, primejdiile şi
molimele din timpul călătoriei prin pustie şi anii de lupte, de când intrase în Canaan, Domnul
îl păstrase în viaţă. Acum, când era în vârstă de peste optzeci de ani, puterea nu îi slăbise. El
n-a cerut pentru sine un ţinut gata cucerit, ci pe acela despre care iscoadele spuseseră, în mod
deosebit, că nu poate fi cucerit. Cu ajutorul lui Dumnezeu avea să smulgă cetăţile acelea chiar
din mâna uriaşilor în faţa cărora credinţa lui Israel se clătinase. Nu dorinţa după onoare sau
mărire a inspirat cucerirea lui Caleb. Bătrânul şi viteazul luptător dorea să dea poporului o
pildă care să-L onoreze pe Dumnezeu şi să încurajeze seminţiile să supună pe deplin pământul
pe care părinţii lor îl consideraseră de necucerit.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 512,
513

1. Şi noi suntem bombardaţi continuu de „fapte” care sunt interpretate contrar credinţei
noastre. Observaţi că termenul-cheie este „interpretate”. Cum putem să înfruntăm aceste
interpretări, fără să ne facem de ruşine şi, în acelaşi timp, să ne păstrăm integritatea?

2. Felul în care „interpretăm faptele” nu este întotdeauna corect. De exem plu, noi ne uităm la
materie şi o vedem ca fiind solidă, şi totuşi, în realitate, ea este aproape în totalitate un spaţiu
gol. Ni se pare că pământul este nemişcat, chiar dacă el se mişcă foarte repede prin spaţiu.
Există unde sonore care poartă tot felul de sunete pe care nu putem să le auzim. Ce putem
învăţa de aici despre „a trăi prin credinţă, nu prin vedere”?

3. Cum putem, folosind exemplul vieţii lui Caleb, să-i ajutăm pe noii credincioşi, pe tineri şi
pe copii să crească pentru a ocupa poziţii de conducere şi responsabilitate în biserica noastră?

4. Caleb a rămas cu poporul său, chiar şi când acesta s-a făcut vinovat de păcate grele şi
greşeli mari. Ce lecţii învăţăm de aici noi, ca adventişti?