Șatra

Zaharia Stancu
Zaharia Stancu a fost un scriitor român, poet, romancier, prozator, director
de teatru, jurnalist și publicist, academician, laureat al Premiului Herder.
Zaharia Stancu și-a început cariera literară ca gazetar și poet liric, a devenit un
militant activ de stânga, romancier angajat după război, în primii ani ai puterii
populare. Ulterior a scris proză realistă, naturalistă, marcată însă de un lirism
specific. A reînceput să scrie poezie în ultimii ani ai vieții.
Romanul Desculț (1948) a fost masiv promovat în perioada comunistă, fiind
cel mai tradus roman al unui autor de limba română și parcurgând globul „în
sandale de aur”, după cum îi plăcea autorului să spună. A fost tradus în 24 de
limbi până în 1988, existând, printre altele, o traducere și în limba japoneză.
Cu toate acestea, în opinia mai multor critici, cele mai importante cărți ale
lui sunt romanele Șatra, Jocul cu moartea și Pădurea nebună.
Proza lui Zaharia Stancu se caracterizează prin prezența laitmotivului trecerii
timpului care creează impresia de unitate, impunând o lectură continuă a
cărților care par să nu aibă final.
Șatra constituie un element distinctiv în cadrul prozei postbelice a lui Zaharia
Stancu, fiind singurul roman care nu face parte din ciclul autobiografic ce îl are
ca narator și protagonist pe Darie. Criticul Eugen Simion îl considera drept
„singura operă de ficțiune pură a lui Zaharia Stancu”. Acest roman a fost scris
după ce ciclul autobiografic al lui Darie era încheiat și era deja depus la
tipografie atunci când prozatorul, afectat de moartea recentă a mamei lui, a
elaborat într-un interval de optsprezece zile un nou roman intitulat Ce mult te-
am iubit, care-l avea din nou ca protagonist pe Darie; cele două romane au
apărut concomitent la începutul iernii anului 1968. Autorul mărturisea ulterior
într-un interviu publicat în decembrie 1973 că Șatra „n-are nici o legătură cu
biografia mea, este un roman pentru care a trebuit să stau de vorbă cu oameni,
să văd locuri, să caut pînă și numele personajelor din această carte”.
Deși este o creație literară singulară, romanul Șatra valorifică totuși cele două
motive literare mari care au stat la baza prozei postbelice a lui Zaharia Stancu:
călătoria fără țintă prin lume și războiul.
Stil literar
 Chiar dacă nu face parte din ciclul autobiografic al lui Darie, romanul Șatra
poate fi încadrat în mod firesc în ansamblul creației epice a lui Zaharia Stancu
deoarece este o povestire întinsă, scrisă într-un stil narativ oral și având un
sfârșit deschis; această încadrare este confirmată prin epigraful scris la
persoana I: „Alimut mi-a povestit întâmplările, Kera a stăruit să le scriu.”, care
evidențiază implicarea subiectivă a autorului. Șatra are, la fel ca majoritatea
romanelor din ciclul „Desculț”, un fir narativ continuu întrerupt periodic de
interludii lirice asemănătoare psalmilor. Temperamentul lui Zaharia Stancu este
marcat de o predispoziție reflexivă, ceea ce face ca lirismul să devină o
componentă dominantă a operei sale literare, aspect recunoscut chiar de autor
atunci când a afirmat: „sînt doar atîtea pagini de poezie în romanele mele”.
Spre deosebire însă de scrierile sale anterioare în proză, Zaharia Stancu
renunță în Șatra la procedeul rememorării și nu mai narează întâmplările la
persoana I,ci la persoana a III-a. Narațiunea urmează o ordine cronologică,
având o tensiune ce crește gradual de la liniștea amenințată de presentimente
și amenințări vagi până la destrămarea tragică a șatrei ca o consecință brutală a
războiului. Evenimentele sunt relatate cu febrilitate, fără pauze de contemplare
sau meditație, uneori cu o naturalețe brutală tipică unei populații cu un nivel
elementar de trai. Tonul autorului este aproape mereu grav, adesea elegiac, în
concordanță cu evenimentele dramatice prezentate, contrabalansat uneori de
elanul vitalist al personajelor. Există adesea în text sentințe filozofice pline de
înțelepciune, pe care criticul Nicolae Balotă le-a asemănat cu strofele cântate
sau recitate de cor în tragediile grecești.
Romanul Șatra este epurat, în opinia criticului Ion Simuț, de prezența în exces
a unor elemente stilistice (precum lirismul sau repetițiile retorice) și narative
(precum momentele specifice romanului picaresc) existente în celelalte cărți
ale sale.
Romanul, scris pe un ton grav, prezintă exodul forțat în vreme de război a
unei șatre de țigani către Răsărit, într-un ținut sălbatic aflat dincolo de un
fluviu, în scopul exterminării.Membrii șatrei suferă de foame și de frig pe
parcursul drumului istovitor și al iernii cumplite petrecută în stepă, iar numărul
lor se reduce dramatic.Apropierea morții îi determină pe țigani să nu mai
respecte rânduielile străvechi, iar șatra se destramă în cele din urmă.

Deși s-a inspirat dintr-un eveniment istoric real (deportarea romilor în

Transnistria în timpul regimului antonescian din România), autorul nu a
transformat spațiul și timpul acțiunii în elemente identificabile, evitând
tendința interpretării tendențioase a istoriei.Romanul dobândește astfel
aspectul unei parabole istorice necircumscrise precis unui timp și unui spațiu.
Șatra este considerat drept una dintre cele mai reușite scrieri ale lui
Zaharia Stancu, fiind perceput de criticii literari ca „o lamentație lungă [...] de o
aspră poezie”despre încercarea unei comunități de a-și păstra identitatea într-
un secol caracterizat prin intoleranță,dar și ca o pledoarie fierbinte pentru
viață.În decursul timpului a fost tradus în mai multe limbi străine și publicat în
numeroase țări.
Tema principală a romanului Șatra o reprezintă descrierea vieții unei mici
comunități care trăiește departe de civilizație după rânduieli arhaice diferite de
legile societății moderne.
Poposită într-o zi de vară la marginea unui sat, în plină perioadă de război,
șatra de țigani condusă de bulibașa Him este somată în aceeași seară de
autorități să se îndrepte către cel mai învecinat oraș, fără a i se comunica
motivul acestui ordin sau destinația drumului. Călătoria începe sub auspicii
rele: nomazii sunt surprinși în prima noapte de un bombardament aerian, iar o
femeie tânără pe nume Zara moare dând naștere unui copil mort.Odată ajunsă
în oraș, șatra lui Him bașa primește ordinul să se îndrepte către Răsărit până la
un fluviu, fiind avertizată să nu se abată de la drum deoarece va fi
supravegheată permanent, iar cei care vor încerca să fugă sau să se ascundă
vor fi împușcați pe loc.Drumul caravanei se desfășoară anevoios, pe o arșiță
cumplită, timp în care membrii șatrei își continuă îndeletnicirile zilnice potrivit
obiceiurilor străvechi. Astfel, lupta bărbaților Goșu și Ariston pentru frumoasa
Lisandra se desfășoară după legile ritualice ale șatrei, la fel ca și căsătoria lui
Alimut, fiul cel mic al bulibașei, cu Kera. Mai multe semne rele apar pe
parcursul drumului, iar bulibașei Him i se pare permanent că toți indivizii pe
care-i întâlnește se uită la el și la „oamenii oacheși” ai șatrei ca la niște morți.
Ajunși la fluviu, după ce câinii șatrei încercaseră zadarnic să-i întoarcă din
drum,„oamenii oacheși” poposesc pentru două nopți pe malul apei, unde are
loc nunta lui Alimut cu Kera.În noaptea nunții patru inși îi atacă pe miri și, după
ce-l bat pe Alimut, o violează pe Kera.Șatra este trecută apoi pe malul celălalt al
fluviului și își continuă drumul către Răsărit sub supravegherea jandarmilor.În
cele din urmă, drumul istovitor se încheie, iar țiganii ajung într-un ținut
îndepărtat și își întind corturile pe un teren nisipos izolat aflat între un lac cu
apă sărată și o râpă pietroasă, fiind avertizați să rămână acolo sub amenințarea
pedepsei cu moartea.Rămași fără apărare, membrii șatrei sunt terorizați de cei
care trec pe acolo: dezertorii înarmați le fură caii, iar jandarmii îi constrâng să-și
dea ultimii bani de aur pe alimente.
Vremea se înrăutățește, iar „oamenii oacheși” se adăpostesc în trei
hrube săpate în povârnișul pietros, unde suferă de frig și de foame.Încetul cu
încetul se produce o abrutizare a membrilor șatrei din cauza izolării într-un
mediu ostil, a lipsurilor și a dezertorilor înarmați care le calcă periodic sălașul
mizer și a conflictelor interne.Caii, măgarii și catârii mor de frig și de foame, iar
urșii sunt tăiați și mâncați.Numărul membrilor șatrei scade pe parcursul iernii
lungi, conflictele interne se întețesc, iar țiganii încep să conteste autoritatea
bulibașei Him pe care-l consideră vinovat de situația grea în care se
află.Aproape nimeni nu mai respectă rânduielile vechi care asiguraseră până
atunci supraviețuirea șatrei.Decepționat, bătrânul bulibașă Him se duce să
moară în crângul înzăpezit din apropiere, înțelegând că nu-i mai poate convinge
pe șătrari să respecte regulile vechi de conviețuire și că șatra pe care o
conducea s-a destrămat.
După multe luni de iarnă grea vine primăvara, iar conflictul intern cel mai
durabil se încheie tragic: Ariston este ucis, dar Lisandra nu se mai întoarce la
soțul ei, Goșu, și rămâne să moară singură în pustietate.În cele din urmă, ca
urmare a apropierii frontului de acest ținut neospitalier, puținii supraviețuitori
ai șatrei se înhamă la ultimele șase căruțe și se îndreaptă către fluviu, în urma
convoiului târându-se plângând Oarba, femeia lui Him bașa.
În acest roman Zaharia Stancu prezintă exodul unei șatre de țigani nomazi
în timpul războiului, insistând atât asupra aspectelor etnografice ale vieții
comunitare, cât și asupra violenței pasiunilor.Colectivitatea „oamenilor
oacheși” are vocația pribegiei și trăiește la marginea orașelor, iar interacțiunile
reduse între membrii șatrei și membrii celorlalte comunități au permis
păstrarea unui ceremonial străvechi, insolit și straniu, ce poate părea barbar
cetățenilor societății moderne.Această migrație a personajelor există în mai
multe cărți ale lui Zaharia Stancu („Florile pământului”, Jocul cu moartea,
Pădurea nebună), fiind determinată doar parțial de evenimentele exterioare
(cum ar fi războiul) și mai ales de un impuls interior, adică de nestatornicie și de
ispita ajungerii într-un loc ideal, bănuit a exista dincolo de linia orizontului.
Vocația peregrinării colective, perpetuată de-a lungul multor generații, este
exprimată în roman prin gândurile Lisandrei atunci când se gândește să
părăsească șatra și să se mute cu Ariston într-un oraș.
 Autorul descrie minuțios îndeletnicirile zilnice, obiceiurile, ritualurile și
normele de conduită ale acestui tip de colectivitate umană, permițând
identificarea libertăților și obligațiilor individuale ale membrilor șatrei.Se
observă un interes al scriitorului pentru descrierea pitorească, însă fără excese,
a unei comunități anistorice asemănătoare într-o oarecare măsură cu
comunitățile din Vechiul Testament. Așa se explică lipsa expresiilor țigănești și
folosirea unui limbaj arhaic, cu tentă mitică.Țiganii sunt prezentați în roman ca
oameni amabili și cu suflet curat, încă necorupți de răutățile civilizației
moderne.Evidențiindu-i latura fabuloasă, unii critici au asemănat acest roman
cu povestirea orientală sau cu romanul medieval.
După cum se afirmă în mai multe locuri, șatra este condusă după rânduieli
statornicite demult, care sunt respectate de toți membrii comunității. Țiganii se
ceartă, se bat, fură, ba chiar se și omoară, dar respectă legile străvechi al căror
garant este bulibașa. Hotărârile se iau într-un loc deschis, în prezența tuturor
membrilor șatrei, de aceea nu pot fi abuzive sau arbitrare. Nimeni, nici chiar
bulibașa, nu are voie să încalce rânduielile străvechi pentru că supraviețuirea
comunității depinde de conservarea și respectarea acestor legi, după cum
afirmă chiar de la început înțeleapta Sina: „Este adevărat că străvechile noastre
legi sînt aspre. Și tot atît de adevărat este că grozav de aspre sînt și străvechile
noastre obiceiuri. Dar noi nu ne putem lepăda nici de unele, nici de altele, fără
să ne pască primejdia pieirii”. Bulibașa decide în chestiunile cele mai grave, iar
hotărârea lui este respectată de toți membrii șatrei.
Un prim semn de rebeliune precede exodul: frumoasa Lisandra, o femeie
străină cumpărată cu mulți bani de la o șatră vecină, refuză să respecte
rânduielile șatrei și îl înșală pe soțul ei, Goșu, cu un bărbat pe nume Ariston.
Justificarea ei prin cedarea oarbă în fața pasiunii („Nu sunt eu vinovată [...].
Vinovată e dragostea. Dragostea m-a aprins, m-a zăpăcit, m-a orbit și m-a
aruncat în brațele lui Ariston.”) nu este acceptată, deoarece încălcarea legii
pune în primejdie disciplina șatrei. Cum ambii bărbați o doresc, Lisandra
urmează a fi câștigată, potrivit unui obicei străvechi, de cel mai puternic dintre
rivali. Goșu și Ariston se bat de mai multe ori cu pumnii, cu harapnicele și cu
cuțitele, iar acest conflict violent constituie una dintre cauzele dezagregării
morale a șatrei. În alte locuri din roman sunt descrise tradiții vechi precum jocul
urșilor, ghicitul și paparudele, tratarea suferințelor fizice și sufletești cu rachiu,
apărarea femeilor de violatori prin arătarea fundului și apoi prin facerea
nevoilor în fața acestora, precum și ceremoniile care marchează momentele
importante ale existenței omului: nașterea, nunta, ritualul împreunării și
înmormântarea etc. Având rânduieli, tradiții, obiceiuri, superstiții și tipare
comportamentale proprii, șatra nu este o simplă adunătură de oameni, ci o
colectivitate socială închegată.
Ceea ce caracterizează acest grup etnic arhaic este vitalitatea puternică,
caracteristică unor ființe libere, nesupuse rânduielilor efemere ale societății,
dar greu de înțeles de orășenii tot mai comozi și mai moleșiți de civilizația
modernă. Vocația pribegiei este dublată de o atracție către petrecere, către joc
și muzică. Simbolul principal al vitalității „oamenilor oacheși” este reprezentat
în roman de iubirea arzătoare a Lisandrei, care nu ține cont de piedicile aflate
în calea sa. Odată cu uciderea amantului și pierderea dragostei femeia simte că
viața ei nu mai are sens și, după ce se gătește ca pentru a participa la nuntă, se
întinde pe mormântul bărbatului iubit pentru a muri acolo.
Apropierea morții îi determină pe șătrari să nu mai respecte rânduielile
străvechi care asiguraseră până atunci supraviețuirea etniei: caii, măgarii și urșii
sunt mâncați, femeile nu mai respectă morala tribală, iar autoritatea bulibașei
începe să fie contestată. Se instaurează o stare de degringoladă morală
încheiată cu moartea voluntară a bătrânului bulibașă Him, ce simbolizează
moartea autorității și destrămarea șatrei.