17.1.

5 Intoxicaţia cu ciuperci necomestibile (otrăvitoare)

Intoxicaţiile cu ciuperci se produc primăvara şi, mai ales, toamna. Intoxicatiile cu

ciuperci sunt accidentale, frecvent familiale sau colective. Tradiţia populară a transmis
unele caracteristici după care ar putea fi recunoscute ciupercile otrăvitoare. Pe baza lor
unele persoane se erijează în cunoscători, dar realitatea frecventelor intoxicaţii
înregistrate îi contrazice. Aceste aşa-zise caracteristici ale ciuperilor otrăvitoare ar fi:
cresc în locuri umede şi nu cresc pe lemn;
au culoare albastră, roşie sau verzuie;
au suc lăptos, care îşi schimbă culoarea în contact cu aerul;
piciorul este învăluit de o valvă şi are un inel sau o coroletă;
nu se decojeşte pălăria;
au lamelele negre sau albe.

Afirmaţiile de mai sus nu pot fi utilizate în practică şi sunt eronate deoarece:

caracteristicile descrise anterior pot lipsi la unele specii toxice;
ciupercile mai tinere sunt mai toxice;
nu toate ciupercile albe sunt cu miros neplăcut sau toxice;
toxinele unor ciuperci - Amanita mai ales - nu sunt distruse prin firbere în
apă;
toxicitatea nu este redusă prin îndepărtarea apei de fierbere sau prin
macerarea lor după fierbere cu oţet, prin sărare sau prin uscare;
înegrirea linguriţei de argint în contact cu ciuperca proaspătă este produsă
de sulf, care se eliberează la fierbere şi este un constituient normal al
tuturor ciupercilor, nu al micotoxinei ciupercilor otrăvitoare.
Intoxicaţia cu ciuperci este o urgenţă medicală. Factorii care decid prognosticul
sunt:
toxicitatea ciupercii, respectiv concentraţia de toxine specifică speciei;
vârsta ciupercii: ciupercile mai tinere sunt mai toxice;
sezonul în care a fost recoltată ciuperca;
timpul scurs de la ingestie pâna la prezentarea la medic;
vârsta pacientului - copiii fac forme mai grave;
sexul – la femeile gravide intoxicaţii au o evoluţie gravă;
alcoolismul cronic - hepatopatia alcoolică (în unele cazuri, consumul
simultan de alcool şi ciuperci scade toxicitatea acestora, iar în altele cazuri
apare efectul tip antabuz ca răspuns la toxină).
Cele mai frecvente intoxicaţii sunt produse de următoarele ciuperci:
Pălăria şarpelui (Amanita muscaria), ciupercă cu pălăria roşie, vâscoasă,
presărată cu pete albe şi piciorul alb, provoacă intoxicaţii mai ales toamna.
Semnele de otrăvire apar după 1 – 2 ore de la consum şi constau din
vărsături, diaree, stare de beţie cu veselie, halucinaţii („vedenii”), agitaţie,
accese de nebunie, după care urmează un somn profund.
Ciuperca albă, numită şi „buretele viperei” (Amanita phalloides) are o
pălărie galben-verzuie, măslinie sau albicioasă, cu lamele albe şi marginile
încreţite. Piciorul este verde-deschis, acoperit cu pete şi solzi roşcaţi.
Carnea ciupercii este albă, cu nuanţe verzi-gălbui şi miros greţos. Creşte în
 pădurile de foioase sau de răşinoase. Produce intoxicaţii foarte grave,
caracterizate prin semne ce apar târziu după consumarea mâncării, la 10 –
12 ore şi anume: colici abdominale, greţuri, vărsături, care nu se opresc,
diaree apoasă abundentă, sete intensă şi o stare de moleşeală extremă. Se
produc leziuni grave ale ficatului, urină în cantitate redusă, scăderea
tensiunii arteriale şi deseori moartea.
Hribul ţigănesc (Boletus satanas), buretele roşu şi hribul lupului sunt
ciuperci asemănătoare ca înfăţişare, având o pălărie bombată, galben
palidă, verzuie-murdară sau roşietică, piciorul umflat la bază. Ele cresc pe
păşunile de la marginea pădurilor, din vară până toamna târziu. Provoacă
intoxicaţii uşoare ale căror semne apar la 1 – 3 ore de la consum: greaţă,
vărsături, crampe abdominale şi diaree.
Semnele generale, în cazul intoxicaţiilor cu ciuperci otrăvitoare, sunt:
Dilataţia vaselor feţei şi decolteului;
Cefalee (durere de cap);
Uscăciunea mucoaselor;
Puls accelerat (tahicardie), scăderea tensiunii arteriale;
Dureri abdominale, greţuri, vărsături, diaree;
Tulburări de vedere;
Furnicături ale membrelor (parestezii);
Agitaţie psiho-motorie, halucinaţii auditive şi vizuale;
Convulsii şi comă.

Amanita muscaria Amanita muscaria

Amanita phalloides Amanita verna
flavivolvata forvosa

Amanita coturnata Amanita gemmata Amanita regalis Amanita rubescens

 Entoloma
Boletus satanas Clitocybe sinverses Inocybes
psittacinum

Panaeolus
Kehmuta Entoloma aberrans Psilocybe semilanceata
cyanescens
Figura 39
Ciuperci necomestibile (otrăvitoare).

Măsuri de prim ajutor în intoxicaţia cu ciuperci:

Monitorizarea funcţiilor vitale

Măsuri generale de eliminare a toxicului:
Provocarea de vărsături;
Administrarea de cărbune medicinal (10-20 de comprimate odată);
Spălătură gastrică cu apă abundentă sau cu apă şi cărbune medicinal
(în spital);
Purgative saline (sulfat de magneziu: 30 g în 300 ml apă);
Transport de urgenţă la spital.

17.1.6 Intoxicaţia cu substanţe caustice

Intoxicaţiile cu substanţe caustice sunt produse mai frecvent de baze (soda

caustică, amoniacul) şi mai rar de acizi (acidul clorhidric, acidul sulfuric, acidul azotic).
Oricum, simptomatologia este aceeaşi:
Arsuri ale buzelor, ale mucoasei cavităţii bucale, ale esofagului
Dureri violente ale esofagului
Tulburări de înghiţire
Dureri abdominale violente
Vărsături şi diaree, uneori cu sânge.

ÎNECUL

Înecul este un accident relativ frecvent, producând numeroase victime. Survine

atât la persoane care nu ştiu să înoate, în diferite circumstanţe (căderi accidentale în
bazine, de pe poduri, în cursul inundaţiilor, accidente navale etc.), cât şi la înotătorii de
performanţă, dacă nu sunt respectate unele rigori ale acestui sport, cea mai frecventă
cauză fiind epuizarea fizică. În timpul înotului pot interveni incidente sau accidente, care
determină înecul, cum ar fi: infarctul miocardic, crizele de epilepsie, şocul hipotermic
produs în apă rece, tulburări vestibulare (de echilibru şi coordonare), care induc înotul
necoordonat, în spirală, contracturile musculare, mai ales la membrele inferioare
(„cârcei”), panica şi anxietatea la cei cu labilitate neuropsihică.

În principal, mecanismul înecului se prezintă sub două forme:

Înecul uscat sau reflex, care se produce prin sincopă cardio-respiratorie
(oprirea inimii şi respiraţiei), datorită un sensibilităţi crescute la apă rece
(înecul prin hidrocuţie). Accidentul debutează prin pierderea conştienţei,
urmată de oprirea respiraţiei şi spasm laringian (laringele este organul
vorbirii, situat la intrarea în căile respiratorii), ceea ce previne ajungerea
apei în căile respiratorii. Apoi, se opreşte inima. Mai este denumit şi
înecul alb, după culoarea tegumentelor înecatului.
Înecul umed sau albastru reprezintă situaţia în care apa pătrunde de la
început în plămâni şi în stomac, moartea producându-se prin asfixie de
imersie (asfixia este lipsa oxigenului din sânge datorită ineficienţei sau
absenţei respiraţiei). În aceste cazuri, mecanismele prin care sunt produse
daune organismului, urmate de moarte, diferă în funcţie de compoziţia
apei: apă dulce sau apă sărată (figurile 30 şi 31). Astfel, la înecatul în apă
sărată, după ce este adus pe mal, pe nas şi pe gură se scurge un lichid
spumos, uneori cu sânge.

Figura 30
La înecaţii în apă dulce, apa pătrunde
în alveolele pulmonare şi trece în sânge,
pe care-l diluează (hipervolemie).
Globule-le roşii se sparg, potasiul din
ele este eli-berat în vase, iar inima se
Figura 31
La înecaţii în apă sărată, apa sărată
din alveolele pulmonare absoarbe apa
din vasele sanguine. Alveolele sunt
inundate şi apare edemul pulmonar
acut.
 Victimele înecului ar putea fi salvate, în cea mai mare parte, dacă fiecare dintre
înotători ar cunoaşte unele măsuri de scoatere şi recuperare a acestora. Tehnica
recuperării şi aducerii acestor accidentaţi la mal necesită o pregătire specială, fără de care
un înotător, oricât de bun, nu poate îndeplini fără riscuri misiunea de salvator. El trebuie
să cunoască diferitele modalităţi de înot (pe piept, pe spate, lateral, numai cu picioarele,
numai cu un braţ, înotul sub apă cu ochii deschişi, trecerea printre obstacole). Salvatorul
se poate asigura cu ajutorul unui şnur cu flotor.
În apă, salvatorul trebuie să ştie să se ferească de „agresiunea” victimei, care, prin
gesturi disperate, îi poate stânjeni activitatea şi îi pune viaţa în pericol. Manevrele prin
care salvatorul se apără de victimă se numesc „parade”. Dacă înecatul îl prinde pe
salvator din faţă, acesta, cu mâna dreaptă, împinge capul victimei spre spate, apăsându-i
cu putere faţa, iar cu mâna stângă îl trage de o mână sau de spate spre el. Dacă victima nu
poate fi stăpânită, salvatorul îi aplică o lovitură cu genunchiul în abdomen, încercând să-l
îndepărteze. Dacă nici aşa nu reuşeşte să scape, salvatorul se scufundă împreună cu
victima câteva secunde. În aceste condiţii salvatorul se degajează, prinzând ulterior
victima în poziţia cea mai convenabilă.
Manevra care permite menţinerea înecatului la suprafaţa apei şi aducerea la mal
poartă numele de „priză de salvare”: priză de cap, de sub axilă (subsiori) etc.

După scoaterea înecatului din apă, înecatul prezintă următoarele semne sau
simptome:
Oprirea respiraţiei şi a bătăilor inimii, sau dacă respiră, respiraţie este
zgomotoasă, dificilă, tuşeşte
Creşterea tonusului muscular
Frecvenţa crescută a bătăilor inimii (tahicardie)
Cianoză, adică tegumente albastre-violacei (înecatul albastru – vezi mai
sus, în capitol)
Scăderea temperaturii corpului
Distensia abdomenului, datorită pătrunderii apei în stomac
Dureri de torace
Agitaţie sau, din contră, letargie şi comă

Măsuri de prim ajutor acordat înecaţilor:

Se aşează înecatul pe un plan înclinat cu capul mai jos decât picioarele
Se execută compresiuni energice la baza toracelui, timp de 1 minut, pentru
evacuarea apei din plămâni.
Manevra este obligatorie la înecaţii în apă sărată
Manevra este inutilă sau chiar periculoasă la înecaţii în apă dulce,
datorită mecanismelor diferite de afectare a organismului
Se întoarce victima cu faţa în sus, se curăţă nasul şi gura de secreţii, nisip,
mâl etc. şi se încep manevrele de resuscitare cardio-pulmonară, dacă după
manevrele de evacuare a apei nu respiră spontan
În timpul respiraţiei gură la gură, insuflaţia trebuie să fie mai puternică
decât de obicei, deoarece la înecaţi difuziunea aerului (oxigenului) la
nivelul plămânului, datorită edemului, se face la presiuni mai mari
Dacă se restabilesc funcţiile vitale (respiraţia spontană şi bătăile ritmice şi
eficiente ale inimii), înecatul se transportă la spital, poziţia preferată fiind
în decubit lateral (pe o parte), cu o pernă mică sau un sul aşezat sub
regiunea lombară
Îndepărtaţi hainele umede de pe înecat şi protejaţi-l împotriva pierderilor
de temperatură a corpului
Înecaţii pot avea traumatisme asociate, cel mai frecvent cranio-cerebrale
sau fractură de coloană vertebrală cervicală