Crasan Ioana-Maria

Universitatea din București, Facultatea de Biologie, Specializarea Biochimie Clinică Aplicată, an

II

Introducere
Învățământul românesc este un sistem mare care desfășoară un proces complex, dar extrem de
important pentru societatea noastră. Se pare că funcționează, dar sunt multe de schimbat chiar și
acolo unde lucrurile par să meargă bine. O analiză completă ne aduce în atenție un tablou
tumultuos al problemelor cu care se confruntă educația din România în încercarea de a îndeplini
pe deplin obiectivul social pe care și-l asumă. Educația se schimbă odată cu evoluția
tehnologiilor, societatea se schimbă în fiecare zi, economia globală are nevoie de alte competențe
și lumea are acum nevoie de lucruri mult mai complexe decât acum 20 de ani. În general,
schimbarea în educație este foarte grea.
Toți politicienii din ultimii 25 de ani au recunoscut public că sistemul educațional este unul
dintre cele mai mari și mai importante sisteme din România. Are peste 300.000 de profesori și
personal auxiliar; este principalul responsabil pentru dezvoltarea viitoarei noastre țării și
creatorul celei mai mari bogății a națiunii – cunoștințe și pricepere profesională.
Cu toate acestea, există o mulțime de probleme vechi și noi care afectează eficiența acestui
sistem și diferite guverne nu au părut să acorde suficientă atenție pentru a înțelege mai întâi
problemele și apoi a acționa pentru a le rezolva.
În fiecare septembrie, cu ocazia începerii anului școlar și academic, au loc o mulțime de discuții
publice în mass-media despre necesitatea acută de a îmbunătăți școala românească. Politicienii,
profesorii cu experiență, liderii de sindicate și directorii de școli produc o mulțime de idei, dar
majoritatea rămân doar exemple frumoase de retorică populistă care sunt uitate la câteva zile
după ce alte „știri de ultimă oră” atrag atenția publicului.
Din păcate, chiar și aceste dezbateri inutile asupra educației arată că majoritatea participanților
nu înțeleg cu adevărat complexitatea bolii sistemului și, în consecință, pun în discuție vindecarea
parțială sau ineficientă a acesteia.
Mulți lideri ai sindicatelor și politicieni se concentrează asupra problemei banilor. Reprezentanții
guvernului intră în discuție cu un amestec de scuze și promisiuni pentru o finanțare mai bună.
Aproape că nu se vorbește despre necesitatea profesionalizării managementului sistemului,
despre necesitatea unei mai bune conectări a curriculei cu viața reală, despre îmbunătățirea
calității activității educaționale în școlile și universitățile românești sau despre recrutarea
absolvenților.

1
Crasan Ioana-Maria
Universitatea din București, Facultatea de Biologie, Specializarea Biochimie Clinică Aplicată, an
II
Scurt istoric al educației din România
În secolul al XIX-lea, cunoscuții pedagogi ai perioadei - Pestalozzi și Froebel - erau preocupați
de aspectele practice și teoretice ale sistemului de învățământ, iar Froebel (1782-1852), primul
teoretician german al educației preșcolare, credea că copiii se nasc cu abilități creative înnăscute,
iar școlile au un rol de jucat în îmbunătățirea acestor abilități creative native. Aceste teorii
pedagogice au influențat și dezvoltarea sistemului școlar românesc. În secolul XX au continuat
schimbările produse în secolul al XIX-lea în România. Aș aminti aici câțiva dintre marii
contribuitori la modernizarea sistemului de învățământ românesc în secolul XX: Constantin
Dumitrescu Iași (1849-1923) și Spiru Haret (1851-1923). Aceaștia au pus bazele sistemului
modern de învăţământ românesc. Primul, școlit la Universitatea Sorbona, unde și-a luat
doctoratul în matematică, ministru al Educației în trei etape diferite (1897-1899; 1901-1904;
1907-1910), a adoptat reforme educaționale pentru nivelurile primar, gimnazial și terțiar. Spiru
Haret a adoptat Legea învățământului din 1868, care a pus bazele școlilor profesionale si a
reorganizat sistemul de învățământ secundar iar Constantin Dumitrescu, împreună cu Spiru Haret
au reorganizat sistemul de învățământ universitar si au împărțit si liceele, sau liceele, in
specialitati precum ca licee realiste, moderne și clasice, sau licee de profil, moderne și clasice.
Trăsăturile esențiale ale educației din epoca comunistă au fost „centralizarea extremă cu un
singur curriculum de bază și manual, politizarea excesivă și accent pe abstract și teoretic în
metodă și predare”.186 După prăbușirea regimului comunist, sistemul de învățământ superior. a
oscilat între centralism și autonomie, regăsindu-se acum într-o etapă cu un accent deosebit pe
autonomia instituțională, asigurarea calității și dimensiunea socială.
Transformările sociale, politice și economice înregistrate în România după 1989, la care se
adaugă presiunile pentru o transformare rapidă și majoră a societății, au condus la o reformă a
sistemului de învățământ care a fost caracterizat în 1999 ca purtând „urme ale romantismului
secolului al XVIII-lea. al XIX-lea, pozitivismul secolului al XIX-lea, socialismul est-european și
eforturile dezorganizate de a aduce schimbări după 1989”.
Din 1999, sistemul de învățământ românesc a adoptat reformele de la Bologna care au produs o
mică „revoluție” prin elaborarea unei noi legislații în domeniul educației, legislație menită să se
adapteze la schimbările aduse de ședințele ministeriale ale Procesului Bologna. Obiectivul creării
unei politici de învățământ superior la nivelul UE și a unui domeniu de dialog s-a materializat în
1999, când a fost semnată Declarația de la Bologna și reformele prezentate aici vizează crearea
unei economii bazate pe cunoaștere și a unei forțe de muncă informate. „Tranziția către un model
educațional orientat spre nevoile pieței libere a fost observată după adoptarea Procesului
Bologna”.
Putem spune că evoluția educației din România a adus sistemul la o convergență legislativă și de
principii cu ceea ce se dezvoltă în prezent în Uniunea Europeană și acum suntem într-o perioadă
de mari transformări sociale cu efecte majore asupra educației și a obiectivelor acestuia.

2
Crasan Ioana-Maria
Universitatea din București, Facultatea de Biologie, Specializarea Biochimie Clinică Aplicată, an
II
Problemele sistemului de învățământ românesc
Există o mulțime de cauze ale problemelor îndelungate a sistemului educațional românesc; unii
dintre ele moștenite din epoca comunistă, multe altele „câștigate” în ultimii 25 de ani de
democrație.
Cele trei grupuri principale de probleme sunt:
A. Bugetul redus pe termen lung pentru educație;
b. Management sistemic slab;
c. Strategii educaționale pe termen lung inadecvate și inconsecvente.
A. Buget pe termen lung pentru educație
Situația economică de după ’89 a României a perpetuat această strategie de buget redus pentru
educație. A ajuns în câțiva ani să afecteze nu numai infrastructura educațională a țării noastre, ci
și statutul social al profesorilor. Profesorul supus nu mai era un membru respectat al societății
românești, așa că părinții și chiar școlari îl considerau o persoană fără succes sau mai rău. Prin
urmare, predarea a devenit rapid o carieră neatractivă pentru un tânăr absolvent de top, una
acceptabilă doar ca ultimă alegere dacă lucrurile merg prost în găsirea altor locuri de muncă mai
dorite.
b. Management sistemic slab;
Managementul prost al sistemului de învățământ nu este un subiect care lipsește în dezbaterea
publică, doar că este privit ca o armă politică și de obicei abordarea este populistă și superficială.
Aproape nicio analiză profundă și coerentă nu a fost făcută vreodată de-a lungul anilor lungi de
încercări ineficiente de modernizare a sistemului școlar extrem de rigid. În ultimele două decenii,
efectele bugetului scăzut al educației au fost agravate de gestionarea proastă a resurselor umane
și materiale. Un alt aspect al managementului de calitate scăzută este împărțirea resurselor între
instituțiile de învățământ. Nu există concurență liberă pe piața educației din România pentru că
evitarea ei a fost un obiectiv pentru aproape toate guvernele din ultimii 25 de ani. Școlile și
universitățile private – o potențială amenințare la adresa monopolului de stat – au fost constant
descurajate de lege și de influențarea opiniei publice împotriva lor. În zilele noastre, de exemplu,
universitățile private au mai puțin de 10% din studenți, în timp ce acum 10 ani ponderea lor era
de aproape 50%.
d. Strategii educaționale pe termen lung inadecvate și inconsecvente.
O strategie educațională pe termen lung este probabil cea mai nefericită absență din peisajul
public. În ultimii 25 de ani, au existat 20 de ministere diferite ale educației și mai mult de 60 de
modificări ale legii. Mai mult, fiecare modificare a structurii politice guvernamentale a produs
înlocuiri în ierarhiile educaționale județene de la inspectorii șefi la directorii școlilor și chiar mai
jos. Chiar dacă multe dintre aceste persoane au fost membri respectați ai personalului școlilor, cu
o anumită experiență de management și bune intenții, a fost imposibil de definit și urmat o
strategie pe termen lung. Astfel, au fost mai multe situații în care o dezvoltare începută a

3
Crasan Ioana-Maria
Universitatea din București, Facultatea de Biologie, Specializarea Biochimie Clinică Aplicată, an
II
infrastructurii sau un plan multianual de îmbunătățire a curriculei a fost oprită și începută de la
început cu idei complet schimbate, pe un alt curs de acțiune și având în vedere obiective
considerabil diferite. Aderarea României la UE a adus îmbunătățiri semnificative ale
infrastructurii, deoarece finanțarea europeană a fost excelentă pentru dezvoltarea tehnologică a
școlilor noastre. Totuși, au fost și două eșecuri majore. În primul rând, facilitarea imigrației în
țările occidentale a produs o mișcare mare în rândul tinerilor, astfel România pierde în fiecare an
mulți profesori și/sau cercetători valoroși. În al doilea rând, implementarea procesului de la
Bologna s-a făcut fără a ține cont de tradițiile noastre educaționale și de nevoile noastre socio-
economice reale. Prin urmare, a produs o pierdere considerabilă de calitate și eficiență în
educația profesională a studenților.

Concluzii
România trebuie să înceapă reconstruirea unui sistem educațional coerent și eficient. Este foarte
important pentru viitorul acestei națiuni să poată concura în mediul economic mondial din zilele
noastre profund bazat pe cercetarea științifică și pe tehnologie.
Singura soluție pentru această criză veche și complexă este aceea că societatea românească
trebuie să accepte o abordare diferită a soluționării gândurilor. Mai întâi, o echipă selectată de
manageri profesioniști din educație și cercetători în știința educației care nu au legătură cu
politică trebuie să studieze problemele în fiecare detaliu și să propună o strategie de corectare și
dezvoltare. În al doilea rând, o reuniune politică a tuturor partidelor și sindicatelor importante ar
trebui să implementeze strategia ca propunere de lege și să o ofere ca platformă pentru o
dezbatere publică serioasă. În final, strategia ar trebui adoptată ca parte a unei noi legi a
educației, suficient de bună pentru a rămâne nemodificată în ultimii 20-30 de ani.

Bibliografie:
Ant96]Antonesei, L., (1996), Paideia. Fundamentele culturale ale educaţiei, Editura
Polirom, Iaş i.
[BM01]Benga, O., Miclea, M., (2001) Development and cognition, Editura Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca.
[Cal96] Călin, M., (1996) Teoria educaţiei. Fundamentarea epistemologică şi
metodologică a acţiunii educative, Editura ALL, Bucureş ti.
[Dew92]Dewey, J., (1992) Fundamente pentru o ştiinţă a educaţiei, Editura Didactică ş i
Pedagogică, Bucureş ti.
[Gar95] Garrido, J.L.G., (1995) Fundamente ale educaţiei comparate, Editura Didactică ş i
Pedagogică R.A., Bucureş ti.
[Pau99] Păun, E., (1999) Şcoala – abordare sociopedagogică, Editura Polirom, Iaş i. [Rad00]
Radkowski de, G.H., (2000) Antropologie generală, Editura Amarcord, Timiş oara.
[Reb89] Reboul, O., (1989) La philosophie de l’education, PUF, Paris