REFERAT

VIZIUNEA ASUPRA VIITORULUI EDUCAȚIEI ÎN ROMÂNIA

PETRESCU MARIA
AN I
Master - Educație pentru comunicare și carieră profesională (ECCP)
Universitatea Pedagogică de Stat “Ion Creangă” din Chişinău
 VIZIUNEA ASUPRA VIITORULUI EDUCAȚIEI ÎN ROMÂNIA

In România postdecembristă au tot avut loc numeroase „reforme” ale învățământului

care au dus la scăderea uluitoare a calității învățământului românesc. Nici una dintre
reformele propuse și implementate , în ultimii ani, nu a ținut cont de realitățile sistemului
românesc, de necesitățile lui reale, nu a schimbat mentalitățile împământenite, nu a pus
accentul pe investiții serioase în școli, mai cu seamă în școlile din mediul rural, nu a eliminat
politizarea învățământului, ba dimpotrivă, a căpătat forme care au minimizat rolul educației
în societate, s-au elaborat politici fără consultarea personalului implicat direct în procesul de
învățare și au implicat din ce în ce mai tare factorul politic, care în realitate nu cunoșteau
necesitățile sistemului, nu cunoșteau și nu cunosc aspecte de bază ale pedagogiei, n cunoșteau
problemele legate de învățământul centrat pe competențe.
În calitate de cadru didactic tânăr consider că este nevoie de o reformă reală a
sistemului de educație românesc, o reformă care să aducă echilibrul în relația profesor - elev
– părinte - comunitate, să repună profesorul în locul care i se cuvine în cadrul sistemului
educațional, prin respectarea demnității sale, să schimbe relația dificilă cu părinții, programa
încărcată, lipsa resurselor educaționale de calitate, birocrația și numărul mare de hârtii pe care
cadrele didactice trebuie să le scrie în triplu exemplar sunt alte poveri pentru profesori.
Viziunea mea asupra modelului propus de Ministerul Educației Naționale „Educația
ne unește”, este că această reformă este superficială, fără raportare la realităților economice și
politice actuale, fără să abordeze problemele de esență, care să conducă la reducerea
analfabetismului funcțional sau abandonului școlar, nu este centrat pe învăţământul de
calitate, pe investiţii masive în învățământ, în infrastructură, pe o selectare foarte atentă , pe
criterii de valoarea a profesorilor și educatorilor, nu prezintă soluții care să dezvolte
capabilităţile elevilor, în loc să-i oblige să acumuleze foarte multă informaţie teoretică.
Ceea ce propune Ministerul Educației Naționale este același gen de reformă care se
discută de peste 30 de ani, in care ne facem că facem ceva, sunt învârtite doar cuvinte
frumoase, goale de conținut. Mai punem o evaluare, mai scoatem o materie, dar atât. Limbile
străine sunt eliminate din ciclul primar, matematica este eliminată de la BAC-ul tehnologic
filiera economică. Nu se știe ce și cum evaluăm. În plus, ministrul Educației vrea să traseze
foarte dur și restrictiv parcursul absolventului. Astfel, un elev de la filologie, de exemplu, nu
va mai putea să studieze medicina. Ministrul Educației propune și eliminarea de la BAC a
evaluării competențelor lingvistice după Cadrul European de referință. Ceea ce înseamnă că
ne întoarcem cu 10 ani în urmă și facem doar evaluări superficiale. Citind strategia mă
îngrijorează câteva aspecte, ce par a fi limite impuse ale propunerii de viziune: statutul
profesorului consilier școlar, finanțarea pregătirii resursei umane, existența unor concepte
neclare, neconturate în dialogul din spațiul educațional: an suplimentar; adult flexibil, „Rolul
fundamental în educarea copiilor îl are familiaˮ- sintagmă ce se poate înțelege sau dă prilej de
a se înțelege în multe feluri, până la dreptul familiei de a impune un stil de predare al
profesorului pe o disciplină anume, limitarea disciplinelor la alegere în cazul probelor de
Bacalaureat (v. excluderea Psihologiei), renunțarea la modelele tradiționale validate de
generațiile anterioare, se observă rolul ambiguu cadrelor didactice (predare,
transdisciplinaritate, interacțiuni ce pare că nu mai avem niște granițe – v. ciclul gimnazial...),
obligativitatea înscrierii la grădiniță la 3 ani, renunțarea la concursul de admitere la liceu,
familia pierde din importanță și autoritate; se îngrădește libertatea copiilor, a familiei, durata
învățământului obligatoriu de 15 ani, care considerat că este exagerat de mare (intră chiar în
contradicție cu dreptul la muncă -16 ani ; dreptul de a finaliza școala- 18 / 19 ani), se pierde
din vedere faptul că durata învățământului obligatoriu nu este direct proporțională și fără
absolut niciun efect asupra performanței școlare și nu în ultimul rând lipsa de adaptare a
calificărilor profesionale la specificul/ cerințele pieței muncii.
În document sunt enumerate valorile fundamentale pe care sistemul de învăţământ ar
trebui să le cultive. Acestea sunt cinci la număr: încredere, echitate, solidaritate,eficacitate și
autonomie. Pe lângă acestea, apar enumerate şi cinci principii ale unei viitoare legi a
educaţiei: centrarea pe elev, flexibilitate, calitate măsurabilă, colaborare, subsidiaritate.

Dacă analizăm această viziune și comparăm cu realitatea, ce observăm astăzi în

sistemul educațional românesc? Tabloul este izbitor: debusolare, cadre didactice resemnate,
elevi și studenți demotivați, un sistem plin de autoflatări, dar străin de creație, o birocrație
înfloritoare, preferința pentru învățare în afara țării, impactul redus al cercetării științifice
asupra societății, înțelegerea plină de clișee a lumii din jur. S-a crezut că oricând, oricum,
oricine este obligat să facă reformă și o poate face. Tot felul de măsuri (selecția viciată a
manualelor alternative prin prețuri, mutarea după capricii a unor ore în curriculum,
cumpărarea de computere, plantarea de puieți etc.), uneori de escrocherii (invazia cu licențe
de care nu era nevoie sau obligarea profesorilor să folosească anumite teste) au fost date ca
reforme. Apoi, a venit confuzia între găselnițe, mai ales financiare (trecerea la finanțarea per
capita la elevi, bunăoară, care este o aberație recurentă!) și ceea ce este propriu-zis reforma.
Sunt și acum unii care nu înțeleg că reforma, în situația României, este doar atunci când se
schimbă sistemul.
Analizând prin comparație cred că a venit momentul să impunem schimbări concrete,
punctuale şi de fond, nu de formă. Schimbări care cuprind, dar nu se reduc la:
 – aşezarea cu adevărat a elevului în centrul sistemului de învăţământ, în calitate de
principal beneficiar al său;

– impunerea respectării în cadrul şcolilor a legilor existente şi sancţionarea fermă a

celor care le încalcă; toleranţă zero pentru violenţe în cadrul şcolii, indiferent din partea cui se
manifestă;
– legiferarea interdicţiei de a mai amenda legislaţia privitoare la educaţie pe parcursul
unui ciclu şcolar, astfel încât să obţinem mai multă predictibilitate în legătură cu traseul
educaţional al elevilor;
– asigurarea condiţiilor materiale necesare procesului de învăţământ pe bani publici, şi
nu pe ai părinţilor; la fel şi pentru condiţiile de igienă şi pentru serviciile de pază;
– asigurarea unor venituri decente cadrelor didactice, încă de la primul an de
activitate, pentru a-i atrage în sistem pe absolvenţii cei mai bine pregătiţi; indexarea acestor
venituri în funcţie de rezultatele elevilor la clasă şi la examenele naţionale, nu în funcţie de
adeverinţe, hârtii şi dosare, aşa cum se întâmplă acum;
– transparentizarea tuturor proceselor legate de educaţie, de la implicarea părinţilor şi
a comunităţilor locale în luarea deciziilor legate de şcoală, până la publicarea pe site-urile
tuturor instituţiilor şcolare a tuturor actelor de interes public şi a bugetului anual;
– reducerea birocraţiei din sistem, care complică desfăşurarea proceselor
educaţionale; întărirea controlului intern şi a responsabilităţii factorilor decizionali implicaţi
în reformă;
– impunerea unei formări iniţiale şi continue de calitate a personalului didactic;
obligativitatea cunoaşterii unor elemente de bază psiho-pedagogice pentru toţi membrii
personalului unei şcoli, care intră în contact cu copiii; crearea unui set de norme de
comportament în şcoli care să fie aduse la cunoştinţa tuturor şi a căror încălcare să atragă
sancţiuni reale;
– respectarea numărului maxim de copii într-o clasă, pentru evitarea supra-
aglomerării şcolilor şi claselor “bune”; impunerea unui sistem aleatoriu de împărţire a
elevilor şi a învăţătorilor pe clase, astfel încât să nu se mai poată face aranjamentele care se
fac acum şi care duc la aceste supra-aglomerări;
– respectarea particularităţilor de vârstă și de dezvoltare psiho-cognitivă ale copiilor
pe tot parcursul actului educaţional: de la conceperea programei şcolare la planificarea
orarului, a temelor pentru acasă şi a subiectelor de examen;
 – reducerea numărului de testări, evaluări, examene şi concursuri pe care trebuie să le
susţină elevii; mutarea accentului de pe evaluare pe învăţare, şi de pe competiţie pe
colaborare;
– crearea condiţiilor pentru o şcoală cu adevărat incluzivă, în care copiii cu CES sau
cu alte situaţii personale dificile să fie integraţi în colectivul clasei lor; acceptarea necesităţii
unui ajutor specializat pentru astfel de cazuri, sub forma unei pregătiri psiho-pedagogice
suplimentare a cadrelor didactice şi/sau a unui specialist care să îl asiste la ore pe cadrul
didactic principal;
– implementarea programului Şcoală după şcoală, care să asigure suport copiilor din
familii defavorizate sau cu mijloace financiare modeste pentru continuarea studiilor;
– suplimentarea numărului de psihologi şi consilieri şcolari, precum şi a personalului
medical din şcoli; ore de dezvoltare personală săptămânale, ţinute de psihologi;
– elaborarea şi respectarea unor standarde clare de acordare a notelor şi calificativelor
şcolare;
– eliminarea mediei de gimnaziu din calculul mediei de admitere la liceu; nu numai că
această medie generală este irelevantă în cazul unor anumite orientări profesionale a
absolvenţilor, dar este şi subiectivă;
– clarificarea statutului orei de religie, care în momentul de faţă este ilegal, imoral şi
sursă de dispută în şcoli;
– introducerea de urgenţă a unor ore de practică didactică, în şcoli, pentru viitoarele
cadre didactice, astfel încât să fie şi pregătite pentru viitoarea lor profesie, şi de ajutor la
clasă, ca asistenţi;
– implementarea unor programe de educaţie a părinţilor pe teme de parenting şi
îmbogăţirea relaţiei dintre şcoală şi părinţi prin acţiuni comune, în interesul copiilor, şi prin
obligativitatea unui feedback mai consecvent asupra dezvoltării copiilor, din partea cadrelor
didactice către părinţi.
Se impune, pe fondul perioadei pe care o traversăm, o evoluție a domeniului
tehnologiei informației în școală, evoluția în aplicațiile social media, site-urile specializate
oferă posibilitatea menţinerii tuturor în relaţie cu orice sursă în timp real. Acesta este
momentul optim să acceptăm instrumente şi metode noi, dar fără a renunța lacele tradiţionale,
întrucât ele
reprezintă baza tuturor dezvoltărilor, fiind și cele care reprezintă fundamentul ce au dus la
civilizaţia digitalului. Tehnologia asigură un mare număr de beneficii pentru profesor și elev
– copierea de pe tablă poate fi văzută ca o sarcină banală atunci când elevii pot pur și simplu
să facă o fotografie și să revadă, să sintetizeze și să asimileze informația mai târziu. Totuși,
odată cu acest „cadou” vine și responsabilitatea și o parte a acestei responsabilități cade pe
umerii dascălilor care trebuie să se asigure că liderii noștri de mâine au abilitățile tehnologice
necesare pentru angajare odată ce au terminat școala.
Piața muncii este în continuă schimbare, iar procesul e accelerat de numeroase
motive: economia este puternic transformată de pandemie; apar tehnologii revoluționare care
aduc digitalizarea și automatizarea în “noul” normal; robotica și inteligența artificială sunt tot
mai populare pretutindeni. Călătorim în spațiu, printăm 3D aparate medicale, proteze și chiar
vase de sânge, avem case inteligente și mașini autonome. Mulți sunt entuziasmați și la fel de
mulți sunt speriați de incertitudine și de viitorul profesiilor actuale. Majoritatea joburilor de
viitor vor îmbina mai multe domenii și pasiuni (umane, tech, creative, digitale etc.): vom
vedea astronauți care sunt și antreprenori digitali, agricultori care vor folosi atuurile
programării, artiști și creatori folosindu-se de new media, detectivi de date, ingineri de roboți
pentru terapie și psihologie - posibilitățile sunt nenumărate. Iar la baza lor stă un mix de
cunoștințe tehnice, importante abilități sociale și cele de business.
Globalizarea scoate în evidenţă dimensiunile, urgenţa şi caracterul interdependent al
problemelor cu care se confruntă comunitatea internaţională, faptul că acest proces este
ireversibil şi impune reacţii globale la a căror rezolvare este chemat să-şi aducă contribuţia
fiecare locuitor al planetei. În cadrul acestei reacţii globale, învăţământul şi educaţia devin
principalii responsabili în a forma oameni în măsură să facă faţă acum şi în viitor acestei
probleme. Educaţia trebuie să transmită eficient şi pe scară largă acel volum de cunoştinţe şi
informaţii adaptate noii civilizaţii a globalizării, care să nu copleşească prin cantitate, dar să
contribuie la dezvoltarea oamenilor la nivel individual şi comunitar. Educaţia trebuie să
traseze transformările noii lumi aflate în permanentă mişcare şi, în acelaşi timp, să pună la
dispoziţia oamenilor instrumentele de orientare cu ajutorul cărora acestea să-şi găsească
drumul afirmării şi dezvoltării continue.
Într-o epocă în care toate se schimbă cu viteza ameţitoare, în care e destul de dificil
să
selectezi din noianul de informaţii exact pe cele care ar fi cele mai semnificative pentru tine
ca individ şi în condiţiile în care sursele informaţionale sunt extrem de variate dar nu neapărat
şi pertinente, şcoala trebuie în primul rând să îşi găsească mijloacele de supravieţuire ca
formator de fiinţe ce vor guverna societatea de mâine . E improbabil ca şcoala să dispară ca şi
instituţie chiar dacă formele sub care ea se va desfăşura vor fi altele. Nu e importantă
supravieţuirea ei oricum ci într-o formă care să o impună pe piaţa de consum ca lider în
formare .Menirea şcolii e aceea de a forma prin informare .