PRINCIPIILE DREPTULUI

I. Introducere în studiul principiilor dreptului

 1. Noţiune
Încă de la începuturile gândirii politico-juridice s-a încercat definirea liniilor directoare, a principiilor care să
explice funcţionarea dreptului, raţiunea de a fi şi specificul acestuia. 
Cuvântul „principiu” îşi are originea în grecescul „arhe”, pe care romanii l-au tradus cu „principium”, care
înseamnă „început”, cu semnificaţia de element fundamental, conducător, de căpătâi.
În sens juridic, termenul „principiu” înseamnă idee de bază.
 Principiile fundamentale ale dreptului sunt acele idei generale, diriguitoare care stau la baza elaborării şi
aplicării dreptului. Ele sunt formulate expres în Constituţii sau, dacă nu sunt formulate expres, sunt deduse în
lumina valorilor promovate în societate.
 Aşadar, principiile de drept sunt idei conducătoare ale conţinutului tuturor normelor juridice. Ele exprimă
cerinţele şi comandamentele obiective ale societăţii în procesul de constituire (de formare) a dreptului şi de realizare
a acestuia.
 În lucrarea „Drept şi Sociologie” publicată la Bucureşti în anul 1936, Mircea Djuvara preciza „Suntem foarte uşor
înclinaţi a comite eroarea de a crede că un principiu de drept sau de justiţie este un produs al unei pure speculaţii şi
că ar apare în mintea noastră înaintea unei experienţe. De aceea nu pot exista principii de drept imuabile, care să
valoreze pentru orice timp şi orice loc”.
 Principiile dreptului nu sunt create nici de legiuitori, nici de filozofi şi nici de practicieni: ele sunt doar
descoperite şi formulate de aceştia, pentru că principiile sunt produsul nevoilor societăţii. Principiile dreptului se
caracterizează prin mobilitate, ele izvorând din acele norme juridice care reglementează relaţiile sociale, cele mai
importante pentru societate.
Importanţa practică a principiilor dreptului rezidă în:
- acestea sunt respectate în activitatea de elaborare a actelor normative;
- ele au un rol important în actul de realizare a dreptului;
- în ele sunt oglindite valorile fundamentale: omul, libertatea şi demnitatea acestuia;
- ele garantează afirmarea şi protecţia drepturilor fundamentale ale omului.
 În opinia prof. J. L. Bergel (op. cit.) „principiile generale ale dreptului reprezintă reguli ale dreptului obiectiv, nu ale
dreptului natural sau ideal, exprimate sau nu în texte, dar aplicate de jurisprudenţă şi care au un caracter suficient de
generalitate. Ele sunt mai puţin rigide şi mai puţin precise decât prescripţiile formale. Ele constituie armătura
gândirii juridice şi joacă un rol determinant în elaborarea, aplicarea şi interpretarea legii. Ele reprezintă baza întregii
construcţii juridice, deoarece normele juridice nu pot fi elaborate decât potrivit principiilor generale, cărora trebuie
să li se conformeze.
2. Delimitări 
Pentru înţelegerea conţinutului principiilor de drept este util să le delimităm de conceptele juridice, de normele
juridice şi de axiomele juridice.
a) Delimitarea de concepte şi categorii juridice „Principiile trebuie întemeiate pe concepte” – preciza Kant
în „Critica raţiunii practice”.
 Ce sunt conceptele şi categoriile juridice? Sunt construcţii juridice care pun în mişcare mijloacele, principiile
fundamentale ale dreptului, iar acestea, la rândul lor, dau conţinut concret conceptelor şi categoriilor juridice, le fac
funcţionale şi viabile.
 Principiile fundamentale au menirea de a pune de acord sistemul juridic în ansamblul său cu schimbările ce se
produc în relaţiile sociale. Cu alte cuvinte, principiile fundamentale au capacitatea de a realiza concordanţa, armonia
între sistemul de drept şi relaţiile sociale care sunt caracterizate printr-o dinamică specifică.
 Concluzionând, vom preciza faptul că între cei doi termeni (principii fundamentale şi categorii –
concepte juridice) există o strânsă corelaţie, dar ele nu se confundă.
 Astfel, dreptul utilizează conceptul de patrimoniu ca un instrument care-i oferă posibilitatea de a cunoaşte realitatea
cu privire la acest concept. Aşa cum este construit şi funcţionează acest concept, răspunde realităţii imediate,
concrete sau este depăşit, anacronic? Pentru a răspunde la această întrebare, apelăm la principiul fundamental al
echităţii şi justiţiei, care se referă, în cazul nostru, la obligaţia sistemului de drept de a da conceptului de patrimoniu
conţinutul corespunzător realităţii imediate. Continuând exemplul dat, vom spune că patrimoniul ca şi concept
juridic în dreptul actual se deosebeşte de dreptul anterior anului 1990, pentru simplul motiv că realitatea socială este
fundamental schimbată, iar principiile dreptului actual au intervenit, au făcut ca acest concept să aibă un alt conţinut,
în deplin acord cu relaţiile sociale instaurate în societate.
 
b) Delimitarea de normele juridice
 Precizări:
─ normele juridice conţin şi descriu cele mai multe din principiile dreptului;
─ principiile fundamentale ale dreptului funcţionează în realitate prin aplicarea în practică a conduitelor şi regulilor
prescrise de normele juridice;
─ spre deosebire de principii, normele juridice au o valoare explicativă mult mai redusă pentru faptul că ele protejează
valorile din societate şi nu explică raţiunea existenţei acestora.
 
c) Delimitarea de axiome, maxime şi aforisme juridice
 Axioma: - reprezintă un adevăr fundamental care nu mai trebuie demonstrat, iar aforismul  o cugetare juridică.
 Maxima: - reprezintă o gândire formulată concis, care exprimă o normă de conduită.
 Toate cele trei noţiuni juridice reprezintă în fond scurte sinteze, rezultate din experienţa şi tradiţia milenară a dreptului.
Ele au un rol limitat în interpretarea fenomenului juridic şi o sferă de cuprindere mult mai redusă decât a principiilor
fundamentale.
 Exemple:
─ fiat justiţia pereat mundus – (să se facă dreptate chiar dacă ar pieri lumea) – metaforă juridică.
─ dura lex sed lex – (legea este aspră, dar este lege) – aforism juridic.
3. Clasificarea principiilor dreptului
a) după importanţa şi sfera de acţiune, principiile dreptului se divid în: principii fundamentale (generale)
şi principii de ramură.
b) după conţinutul lor principiile dreptului pot fi principii de inspiraţie filozofică, politică sau socială (de
exemplu: principiul libertăţii, principiul separaţiei puterilor în stat) sau exclusiv juridic (principiul legalităţii sau
autorităţii lucrului judecat).
4. Caracteristicile principiilor fundamentale ale dreptului
- fiecare sistem de drept (sclavagist, medieval, burghez, socialist, modern) îşi are propriile principii
fundamentale;
- principiile fundamentale ale dreptului au un caracter dinamic, fiind expresia schimbărilor produse în
evoluţia societăţii; sunt permanent regândite şi primenite;
- principiile fundamentale ale dreptului îşi au originea de regulă, în legile fundamentale (Constituţii);
 - principiile fundamentale ale dreptului au un rol constructiv şi valorizator, în aceste două caracteristici fiind cuprinse
cerinţele obiective ale societăţii.
 Rolul constructiv se manifestă în crearea şi modernizarea permanentă a dreptului. Dreptul se creează la intersecţia
dintre tradiţie şi inovaţie.
 Rolul valorizator constă în capacitatea principiilor fundamentale de a pune în valoare şi de a reglementa, sub forma
normelor juridice, noi domenii de activitate, foarte importante pentru societate.
 Astfel, dreptul român actual, prin acţiunea principiilor lui fundamentale a construit noi instituţii (privatizarea,
libertatea de opinie, libertatea de asociere, piaţa de capital etc.) şi a conferit o nouă valoare altor instituţii juridice
(proprietatea, contractele, preşedinţia etc.).
- principiile fundamentale ale dreptului stau la baza principiilor de ramură, între ele existând o relaţie de
corespondenţă şi una de amplificare.
Principiile de ramură reprezintă o prelungire, o dezvoltare, o particularizare a principiilor fundamentale;
- principiilor fundamentale li se subordonează întreaga arhitectură juridică a unui stat;
- în unele sisteme de drept principiile fundamentale ţin loc de norme juridice: când nu există o normă juridică
care să reglementeze o situaţie anume, cauza este judecată în spiritul principiilor fundamentale;
- principiile fundamentale conferă certitudine dreptului, respectiv garanţia că dreptul este construit şi se
aplică just indivizilor.
II. Prezentarea principiilor fundamentale ale dreptului
1. Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului (principiul legalităţii)
 Un stat de drept nu poate exista dacă nu îi sunt asigurate bazele legale care să-i confere legitimitate şi să-i garanteze
funcţionarea.
 Acest principiu fundamental consacră juridic forţa coercitivă care susţine dreptul şi are drept scop unic asigurarea
democratismului puterii.
 Funcţionarea acestui principiu garantează că orice putere este instaurată pe cale legală, fiind expresia voinţei
suverane a poporului, putere care trebuie să se exercite în conformitate cu cerinţele legalităţii.
 Principiul legalităţii se referă la două aspecte esenţiale:
- activitatea tuturor organelor statului, în exercitarea atribuţiilor ce le revin, trebuie să se desfăşoare în strictă
conformitate cu legile şi reglementările ce le privesc;
- activităţile şi comportamentele subiectelor de drept (persoane fizice şi persoane juridice) trebuie să fie
circumscrise drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege.
 Aceste două aspecte esenţiale sunt exprimate sintetic în art. 16, alin. 2 din Constituţia României „Nimeni nu este mai
presus de lege”.
Aşadar, statul de drept îşi asigură, în virtutea principiului legalităţii, bazele legale care îi permit să prevină şi să
reprime comportamentele abuzive ale structurilor sale şi ale cetăţenilor, construind un climat în care omul să-şi
valorifice drepturile şi libertăţile într-o ordine juridică activă.
2. Principiul libertăţii şi egalităţii
 Ideea fundamentală a dreptului este libertatea. În art. 3 din Declaraţia Universală a drepturilor omului se
stipulează: „fiecare individ are dreptul la viaţă, la libertate şi la siguranţa personală”.
 Convenţia Consiliului Europei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la 31
decembrie 1997, prevede:
- art. 1 – „dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege”;
 - art. 5 – „orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu
excepţia cazurilor expres menţionate în Convenţie şi potrivit căilor legale;
- art. 9 – „orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie”;
- art. 10 – „orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare”.
 Ideea care traversează gândirea juridică contemporană universală vizează punerea în aplicare a principiului enunţat
în art. 1 din Declaraţia Universală a drepturilor omului (adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie
1948), potrivit căreia „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu
raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de celelalte în spiritul fraternităţii”.
 Într-o societate democratică, statul, ca organism politic ce dispune de forţa de constrângere, garantează juridic şi
efectiv libertatea şi egalitatea tuturor persoanelor.
 Pentru faptul că libertatea şi egalitatea reprezintă valorile fundamentale ale vieţii sociale, ele trebuie, aşa cum
rezultă din cele prezentate mai sus, să aibă expresie juridică.
 Alăturarea celor doi termeni ne obligă să-i definim, sintetic, pe fiecare. Libertatea  este prerogativa omului de a
acţiona fără nici un fel de constrângeri (este definiţia pură a libertăţii). Egalitatea  reflectă echilibrul vieţii, absenţa
oricăror practici sau decizii arbitrare care să aducă sau să plaseze oamenii pe poziţii de inegalitate. Libertatea nu
poate exista decât între oameni care sunt recunoscuţi juridic egali, iar egalitatea nu poate fi concepută decât între
oameni liberi.
 Dreptul reglementează principial libertăţile generale, dar şi libertăţile individuale.
 Montesquieu spunea, într-o formulă genială: „Libertatea este dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile”.
 Concept extrem de complex, libertatea poate fi definită drept suma tuturor libertăţilor, adică libertatea religioasă,
libertatea presei, libertatea de întrunire paşnică şi de asociere, libertatea de exprimare etc.
 În condiţiile societăţii contemporane, marcată de multiplicarea raporturilor interumane, libertatea trebuie să
primească din partea dreptului un tratament, o reglementare adecvată, în sensul că libertatea omului trebuie
articulată cu securitatea persoanei şi proprietatea acesteia.
 Astfel, în art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale (adoptată la 31 decembrie 1997) se prevede: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în
condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”. Această reglementare vine să
confirme regula potrivit căreia, fără libertate economică (libertatea de a beneficia de proprietate) nu poate exista nici
o altă formă de libertate.
 Constituţia României stipulează: „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări”.
 Spuneam mai sus că astăzi conceptul de libertate cunoaşte, în reglementare juridică, o dezvoltare specială.
 Astfel, Protocolul nr. 4 al Consiliului Europei prin care sunt recunoscute anumite drepturi şi libertăţi, altele decât
acelea care figurează în Convenţia menţionată mai sus, prevede următoarele:
−&νβσπ;oricine se găseşte în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber şi să-şi
aleagă în mod liber reşedinţa;
−&νβσπ;orice persoană este liberă să părăsească orice ţară inclusiv pe a sa;
−&νβσπ;nimeni nu poate fi expulzat printr-o măsură individuală sau colectivă, de pe teritoriul statului al
cărui cetăţean este.
Aceste precizări confirmă importanţa principiului fundamental al dreptului, acela al libertăţii şi egalităţii, chemat
să menţină echilibrul atât de necesar în oricare din societăţile moderne contemporane, în care libertatea nu poate fi
confundată cu liberul arbitru.
 Constituţia României garantează drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane,
libertatea individuală, libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor, dreptul la asociere liberă,
libertatea economică.
3. Principiul responsabilităţii
De la început trebuie să remarcăm faptul că nici unul dintre principiile fundamentale nu poate fi analizat
detaşat, rupt, de celelalte.
Este şi cazul principiului responsabilităţii:
−&νβσπ;responsabilitatea însoţeşte constant libertatea;
−&νβσπ;responsabilitatea este o dimensiune a dreptului, pentru că exprimă actul de angajare a individului care îşi
asumă consecinţele acţiunii sau inacţiunii sale, act care este judecat (apreciat) în funcţie de gradul şi conţinutul procesului
de transpunere conştientă în practică a normelor sociale;
−&νβσπ;responsabilitatea juridică nu se confundă cu răspunderea juridică, pentru că, aceasta din urmă,
reprezintă un raport juridic impus din afară individului, pe când responsabilitatea reprezintă actul personal, pe care
individul îl face în raport cu propria conştiinţă, raportându-se la normele şi valorile societăţii;
−&νβσπ;responsabilitatea este un fenomen social întrucât exprimă angajarea indivizilor în procesul integrării
lor sociale. Pentru a se realiza această angajare, indivizii trebuie să se bucure de libertate, libertate care ne
înfăţişează individul într-un întreit raport:
– libertatea de a se angaja în raport cu natura;
– libertatea de a se angaja în raport cu societatea;
– libertatea de a se angaja în raport cu sine însuşi.
– libertatea este o condiţie fundamentală a responsabilităţii, lucru care exprimă două direcţii; prima: omul
este liber să se angajeze în planul socialului şi a doua: omul este obligat, de contextul în care acţionează, să se
angajeze, să se implice în planul socialului;
−&νβσπ;responsabilitatea exprimă faptul că omul, ca individ şi comunitatea umană, sunt conştiente de existenţa
normelor de drept în societate. Faţă de acest lucru, atât individul cât şi comunitatea îşi asumă răspunderea pentru ca
sistemul de drept să funcţioneze potrivit regulilor de conduită;
−&νβσπ;dreptul sancţionează iresponsabilitatea, adică atitudinea prin care omul sau chiar o comunitate
umană sfidează normele juridice, cele de conduită elementară, chiar şi cele morale (exemple: mineriadele, violenţa
pe arenele sportive, grupuri violente de ultranaţionalişti etc.);
−&νβσπ;responsabilitatea desemnează subordonarea conştientă a omului faţă de lege.
Responsabilitatea socială poate fi definită ca fiind capacitatea omului - întemeiată pe cunoaştere şi
prevedere - de asumare a răspunderii pentru consecinţele actelor lui.
Temeiul şi geneza responsabilităţii se află în libertatea ce o dobândeşte omul pe calea cunoaşterii şi stăpânirii
legilor societăţii şi naturii, de a acţiona şi participa ca subiect creator la viaţa socială.
Orice acţiune conştientă a omului se derulează sub semnul unei deliberări, a unei alegeri, a unei decizii.
Responsabilitatea este atât anterioară acţiunii, când individul îşi asumă, îşi stabileşte sarcini şi atribuţii, cât
şi posterioară ei, prin asumarea răspunderii pentru consecinţele respectivei acţiuni.
Responsabilitatea este un fenomen cu adânci rădăcini sociale, condiţionat de actul angajării şi exprimat
(materializat) în răspunderea pe care omul şi-o asumă faţă de sine, faţă de natură şi faţă de societate, precum şi
pentru consecinţele actelor lui.
Responsabilitatea socială implică subordonarea conştientă a intereselor personale celor generale. Ea apare şi
se dezvoltă sub semnul concordanţei dintre ideile, sentimentele, atitudinile individului şi cerinţele exprese ale
normativităţii sociale, în toată diversitatea şi complexitatea lor.
 Formele responsabilităţii sociale sunt:
─ responsabilitate civică;
─ responsabilitate juridică;
─ responsabilitate morală;
─ responsabilitate politică.

4. Principiul dreptăţii, al echităţii şi justiţiei

În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX) cuvântul echitate este definit prin „dreptate, nepărtinire”
iar justiţia ca: „dreptate, echitate”. În limba latină aequitas (echitate) înseamnă: dreptate, potrivire, cumpătare.
Prof. univ. dr. Nicolae Popa defineşte justiţia ca „acea stare generală ideală a societăţii, realizabilă prin
asigurarea pentru fiecare individ în parte şi pentru toţi împreună a satisfacerii drepturilor şi intereselor lor legitime”
(Teoria generală a dreptului – Bucureşti – 1997 p. 126).
În Constituţia României este garantat accesul liber la justiţie (art. 21); justiţia se înfăptuieşte în numele legii,
este unică, imparţială şi egală pentru toţi (art. 124).
Dacă în definiţia cuvântului justiţie, care înseamnă dreptate, echitate, introducem definiţia echităţii, care
înseamnă dreptate, nepărtinire, vom avea în conţinut de două ori cuvântul dreptate şi cuvântul nepărtinire care
înseamnă tot dreptate.
Aşadar, principiul echităţii şi justiţiei poate fi numit şi principiul dreptăţii.
În acelaşi DEX găsim definită DREPTATEA ca: „principiu moral şi juridic care cere să se dea fiecăruia
ceea ce i se cuvine şi să i se respecte drepturile”.
Vorbind despre principiul dreptăţii vom spune: în acesta sunt practic înmănunchiate toate celelalte principii
prezentate mai sus (al legalităţii, al libertăţii şi egalităţii, al responsabilităţii) şi că el este principiul care asigură
unitatea, omogenitatea, echilibrul şi forţa unui sistem de drept.
Pe principiul dreptăţii se fundamentează justiţia concretă, pragmatică, adică ceea ce se realizează în opera de
construcţie şi aplicare a dreptului.
Ideea de dreptate este produsul unei îndelungate gândiri sociale şi religioase, care s-a impus puternic în
sistemele juridice şi filozofice.
În concepţia lui PLATON, justiţia (dreptatea) este expresia unor relaţii armonioase între diferitele părţi ale unui
întreg; ea înseamnă că fiecare parte dintr-un asemenea întreg să-şi îndeplinească sarcinile care-i revin în raport cu un
scop comun, acela al servirii statului.
Justiţia ca instituţie de aplicare a legii urmăreşte înfăptuirea dreptăţii, face în aşa fel încât să trateze oamenii,
excluzând orice subiectivism şi dovedind imparţialitatea.
Dreptatea ca idee şi principiu fundamental se regăsesc în fiecare lege, dar nu se confundă cu aceasta, ea se
ridică deasupra tuturor şi veghează la construcţia curată şi aplicarea dreaptă a tuturor legilor.
*
* *
Cele patru principii fundamentale prezentate mai sus guvernează astăzi sistemele moderne de drept. Le
regăsim în legile fundamentale ale statelor (Constituţii), în coduri juridice, în legi organice, în tratate şi convenţii
internaţionale, formulate uneori diferit dar având aceeaşi esenţă, acelaşi mesaj, aceeaşi finalitate.
Literatura juridică descoperă noi principii pe care le extrage din manifestarea concretă a dreptului sau pe care
le aduce în modernitate din dreptul roman.
 Aşa de exemplu, este considerat un principiu general cel formulat în dreptul roman: nemo censetur
ignorare legem (nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii), principiu impus de rolul dreptului în realizarea ordinii
sociale.
 Principiul incriminării (exprimat strict în dreptul penal: nullum crimen sine lege; nulla poena sine lege),
principiul răspunderii, principiul prezumţiei de nevinovăţie, principiul aflării adevărului, principiul dreptului la
apărare, principiul autorităţii lucrului judecat, sunt considerate liniile de forţă, vectorii care dau claritate sistemelor
de drept în ansamblul lor şi ramurilor de drept componente ale acestora.

III. Principiile ramurilor dreptului

 
1. Principiile dreptului internaţional conţin regulile de conduită cele mai generale, a căror respectare este
obligatorie pentru toate statele, membre ale comunităţii internaţionale, pentru menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale.
a) principiul egalităţii suverane se referă la faptul că statele sunt egale din punct de vedere juridic, fiecare
stat fiind obligat să respecte personalitatea celorlalte state. Potrivit acestui principiu, fiecare stat are dreptul să-şi
aleagă în mod liber sistemul său politic, social, economic şi cultural, să-şi elaboreze legile şi reglementările juridice
proprii, să hotărască liber asupra apartenenţei statului la organizaţii internaţionale sau regionale, dreptul la
neutralitate.
b) pacta sunt servanda (principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale) este considerat cel
mai vechi principiu, pentru că el înseamnă în esenţă respectarea cuvântului dat, a cuvintelor ce sunt scrise în cuprinsul
tratatelor internaţionale.
c) principiul autodeterminării (dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta) vizează două planuri:
–  în plan intern, principiul reprezintă dreptul statului de a-şi defini orânduirea socială şi de stat, de a dispune liber de
bogăţiile sale naturale, de a-şi rezolva liber toate problemele interne;
–  în plan extern, principiul reprezintă dreptul fiecărei naţiuni de a se constitui într-un stat independent.
d) principiul neintervenţiei în treburile interne interzice imperativ ca un stat să se amestece în treburile
interne şi externe ale altui stat. În Carta O.N.U. se precizează clar (art. 2) că „nici o dispoziţie din Carta ONU nu va
autoriza ONU să intervină în chestiuni care aparţin esenţial de treburile interne ale unui stat”.
e) principiul neagresiunii (nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa) este corolarul principiului
neintervenţiei.
f) principiul soluţionării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale este inclus în Carta ONU care îl
consacră în mod imperativ, în sensul că statele sunt obligate să-şi rezolve diferendele exclusiv prin mijloace paşnice, astfel
ca pacea şi securitatea internaţională să nu fie periclitată.
g) principiul respectării drepturilor omului, respectiv dreptul la viaţă, egalitatea în faţa legii, dreptul la
muncă, drepturi politice etc.
 
2. Principiile dreptului civil român sunt definite ca „idei călăuzitoare pentru întreaga legislaţie civilă în
sensul că privesc toate instituţiile dreptului civil” (Gheorghe Beleiu – Drept Civil Român – Bucureşti, 1993, pag,
29). Aceste principii sunt:
a) principiul proprietăţii, consacrat de Constituţia României şi dezvoltat de normele juridice de drept civil;
b) principiul egalităţii în faţa legii civile care pune în lumină deplina egalitate a persoanelor fizice şi juridice în
faţa normelor de drept civil;
c) principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale vizează atât persoanele fizice, cât şi
persoanele juridice, în sensul că drepturile civile ale acestora sunt recunoscute în ideea satisfacerii intereselor
persoanelor în acord deplin cu interesele generale ale societăţii;
 d) principiul ocrotirii drepturilor subiective civile este consfinţit de Constituţia României şi de Pactul
Internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului.
 
3. Principiile dreptului penal român sunt definite ca reguli de bază cărora li se subordonează toate normele
şi instituţiile dreptului penal.
a) principiul legalităţii exprimă faptul că întreaga activitate de apărare socială împotriva criminalităţii
trebuie să se desfăşoare în strictă conformitate cu legea. Acest principiu se exprimă prin două reguli fundamentale:
nullum crimen sine lege (nu există infracţiune fără lege) şi nulla poena sine lege (nu există pedeapsă fără lege);
b) principiul egalităţii în faţa legii se referă la faptul că toţi membrii societăţii sunt egali în faţa legii penale;
c) principiul umanismului dreptului penalconstituie linia directoare a dreptului penal potrivit căruia sunt apărate
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi este respectată personalitatea fiecăruia;
d) principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală vizează faptul că legea penală are o funcţie
preventivă;
e) principiul personalizării răspunderii penale conţine regula potrivit căreia obligaţia cuprinsă în norma juridică
de drept penal cât şi răspunderea ce decurge din nerespectarea obligaţiei au caracter personal. Nu este admisă răspunderea
pentru fapta altuia şi nici răspunderea colectivă;
f) principiul teritorialităţii legii penale consfinţeşte faptul că legea penală se aplică pentru faptele săvârşite
pe teritoriul României.
 
4. Principiile dreptului procesual penal român sunt definite ca ideile principale pe baza cărora este
organizat procesul penal.
a) principiul legalităţii (nulla justitia sine lege), consacrat în Constituţie, constituie regula fundamentală
potrivit căreia procesul penal se desfăşoară conform dispoziţiilor prevăzute de lege;
b) principiul prezumţiei de nevinovăţie,  prevăzut în Constituţie (art. 23, pct. 8) consacră faptul că, până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Organele
judiciare au obligaţia să dovedească vinovăţia inculpatului (ejus incubit probatio qui dicit, non qui negat);
c) principiul aflării adevărului presupune concordanţa deplină între concluziile formulate de organele
judiciare şi realitatea obiectivă privitoare la fapta cercetată şi autorul acesteia;
d) principiul oficialităţii este fixat în art. 2 din Codul de procedură penală al României, care prevede că
„actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune
altfel”. Acest principiu este obligatoriu în toate cele trei faze ale procesului penal: urmărirea penală, judecata şi
punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti;
e) principiul rolului activ al organelor judiciare penale consacră obligaţia organelor care participă la
desfăşurarea procesului penal de a manifesta un rol activ, atât în iniţierea procesului penal cât şi în celelalte faze ale
acestuia;
f) principiul garantării libertăţii persoanei este fixat în Constituţie (art. 23) şi în art. 5 din Codul de
procedură penală care prevede: „în tot cursul procesului penal este garantată libertatea persoanei. Nici o persoană nu
poate fi reţinută sau arestată şi nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertăţii decât în cazurile şi
condiţiile prevăzute de lege”;
g) principiul respectării demnităţii umane, consacrat în legislaţia modernă a României (Codul penal,
Codul de procedură penală), se referă la faptul că „orice persoană, care se află în curs de urmărire penală sau de
judecată, trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane”;
 h) principiul garantării dreptului de apărare, consacrat încă din dreptul roman (nimeni nu poate fi judecat,
nici măcar sclavul, fără a fi apărat), se regăseşte formulat în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi pactul
Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Codul de procedură penală (art. 6) prevede că dreptul de
apărare este garantat pârâţilor în cursul procesului penal;
i) principiul egalităţii persoanelor în procesul penal este evidenţiat de împrejurarea că tuturor persoanelor
le sunt aplicabile aceleaşi reguli procesuale, fără să se facă discriminări ori să se acorde privilegii unora dintre
participanţii la procesul penal;
j) principiul operativităţii (celerităţii) procesului penal este consacrat în numeroase texte ale Codului de
procedură penală şi constă în rezolvarea (clarificarea) rapidă a cauzelor penale şi simplificarea activităţii procesual
penale;
k) principiul echităţii desemnează dreptul fiecărei persoane la proces echitabil.
 
5. Principiile dreptului familiei sunt:
- principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei; 
- principiul ocrotirii intereselor mamei şi copilului;
- principiul căsătoriei liber consimţite între soţi;
- principiul egalităţii în drepturi dintre bărbat şi femeie;
- principiul exercitării drepturilor şi al îndeplinirii îndatoririlor părinteşti în interesul copiilor;
- principiul monogamiei.
 
 6. Principiile dreptului comunitar sunt:
- principiul aplicabilităţii imediate şi efectului direct al normelor dreptului comunitar se referă la faptul
că acesta se aplică imediat în statele membre, că el completează direct patrimoniul juridic al acestor state şi că orice
persoană are dreptul de a cere judecătorului să i se aplice Constituţia şi actele juridice europene.
- principiul priorităţii dreptului comunitar desemnează împrejurarea că acesta nu poate fi obstrucţionat
sau zădărnicit de dreptul statelor membre. Dreptul european are prioritate nu numai în relaţiile dintre state ci şi în
raporturile interne (dintre indivizi şi stat).
- principiul apropierii dreptului naţional de dreptul comunitar, include ideea directoare a substituirii
dreptului naţional de către dreptul european (transferul de competenţe de la nivel naţional la supranaţional, care
poate fi total sau parţial. De exemplu, dreptul vamal comunitar reprezintă o substituire totală; în alte domenii este
specifică o substituire parţială). În accepţiunea sa clasică, apropierea desemnează acele măsuri legislative pe care
autorităţile statelor membre le dispun pentru ca reglementările legale în anumite domenii să fie în consens cu actele
juridice ale Uniunii Europene.
 Alte principii ale dreptului comunitar se referă la:
- protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, respectarea dreptului de apărare, autoritatea de
lucru judecat, egalitatea deplină în faţa legilor, principiul proporţionalităţii sancţiunilor penale şi administrative.
 
 
*
* *
  
 În evoluţia dreptului, de la începutul primelor legiferări şi până astăzi, când se construieşte dreptul european, iar
dreptul internaţional capătă o nouă configuraţie, ideea forte care a dominat teoria şi practica juridică a
fost democratizarea dreptului.
 Democratizarea dreptului desemnează procesul istoric prin care dreptul este pus la dispoziţia şi în folosul unor
categorii cât mai largi de populaţie.
 Dacă democraţia (demos = popor; kratos = putere) înseamnă puterea poporului, procesul de democratizare a
dreptului ar trebui să însemne punerea lui la dispoziţia poporului, el însuşi reflectând puterea poporului.
 Cu alte cuvinte: cine elaborează dreptul, pentru cine îl elaborează, în ce scop se fac legile şi pe ce principii se
fundamentează?
 Dreptul roman, de exemplu, este dreptul unei singure clase sociale, acea clasă dominatoare care a elaborat sistemul
de drept apt să-i apere şi garanteze interesele economice şi politice.
 În execuţia guvernării unei societăţi sunt prezenţi trei factori fundamentali: factorul politic, factorul economic şi
factorul juridic, aflaţi într-o strânsă interdependenţă şi intercondiţionare.
 Revenind la exemplul Dreptului roman, amintim faptul că, în adevăr, clasa socială dominatoare exercită o triplă
dominaţie: politică, economică şi juridică, fiindcă fără dominaţia juridică, celelalte două (politică şi economică) nu
se puteau realiza şi păstra.
 Cum se realiza dominaţia juridică ? Ce principii existau în elaborarea şi aplicarea legilor?
 Prima metodă cunoscută în istoria dreptului de realizare a dominaţiei juridice se referă la faptul că tehnica
dreptului (de elaborare şi aplicare) se află în puterea exclusivă a clasei dominatoare, respectiv monopol de clasă.
 Această clasă dominatoare deţinea secretul procedeelor de tehnică juridică: secretul fastelor şi secretul formulelor.
 Secretul fastelor se referă la faptul că o persoană avea posibilitatea să-şi exercite un drept în justiţie numai într-o
anumită zi a calendarului. În ce zi a calendarului puteai şi în ce zi nu puteai să-ţi valorifici un drept, era secret pentru
imensa majoritate a poporului. Calendarul dreptului era secret, el era ştiut doar de clasa dominatoare.
 În afara acestui secret, sau mai bine zis în continuarea acestuia, exista secretul formulelor. Persoana care dorea să-şi
exercite un drept în justiţia romană trebuia să cunoască formulele magice juridice care, şi ele, erau secrete.
 Aceste secrete (ale fastelor şi formulelor) erau cunoscute şi păstrate cu sfinţenie de către clasa dominatoare, care în
funcţie de interese dezvăluia, uneia sau alteia dintre persoane, aceste secrete.
 Secretele fastelor şi formulelor au fost grupate în ceea ce istoria dreptului cunoaşte ca Jus Flavianum, respectiv
dreptul lui Flavius.
 Flavius care a trăit în secolul IV înainte de Hristos, a fost scribul unui juristconsult (Appius Claudius Caecus)
împuternicit cu păstrarea acestor secrete.
 Flavius, potrivit lui Titus Livius, a adus la cunoştinţa poporului fastele şi formulele, divulgând secretul acestora, pe
care le-a afişat în locurile publice.
 Cicero, mai târziu în istorica sa alocuţiune Pro Murena, lăuda isprava lui Flavius şi spunea că de atunci fiecare
persoană poate să cunoască normele tehnice de drept şi procedurile judiciare de urmat.
 Acţiunea lui Flavius este considerată primul mare act de democratizare a dreptului, prin înlăturarea secretului şi
prezentarea publică a tehnicilor juridice.
 De la faza în care nu aveai voie să cunoşti dreptul, romanii au trecut la faza în care nu ai voie, să nu cunoşti dreptul,
potrivit principiului „nemo censetur ignorare legem”.
Al doilea mare pas în democratizarea dreptului l-a reprezentat acţiunea consulului Tiberius Coruncanius
care a făcut public învăţământul juridic, în sensul că fiecare persoană avea acces la ştiinţa dreptului.
  
Cea mai puternică acţiune de democratizare a dreptului este considerată elaborarea Codului Civil Francez
care reprezintă, în concepţia juriştilor, începutul umanizării dreptului (dreptul a reuşit să-l cunoască pe om).
 Omul devine astfel figura centrală a întregului Drept.
 Multă vreme (aproape 100 de ani) s-a susţinut că opera de democratizare a dreptului a fost încheiată, vorbindu-se de
„ireductibilul Drept Natural”, de permanenţa şi constanta Dreptului, de eternitatea principiilor Codului Civil
Francez.
 În anul 1904, când s-a aniversat centenarul acestui monument legislativ (Codul Civil), s-a spus că el a rămas în
urmă faţă de realitatea socială şi juridică, că este întârziat faţă de existenţa reală a societăţii. Gaston Morin, un jurist
celebru al Franţei, vorbea despre „revolta faptelor împotriva Codului Civil”, iar colegul său Cruet a scris
convingător despre „viaţa Dreptului şi neputinţa legilor”.
 Democratizarea Dreptului Civil Francez a însemnat, după 1904, schimbări în mentalitatea juridică, a miturilor
politice şi juridice ale societăţii, care au constat în lărgirea beneficiului Dreptului, a sferei de aplicaţiune a
drepturilor, în deplasarea centrului de greutate al dreptului spre protecţia intereselor persoanelor fizice ca subiecte de
drept, într-o societate substanţial modificată faţă de cea existentă la data adoptării Codului Civil.
Democratizarea Dreptului American este substanţial ilustrată de Amendamentele aduse Constituţiei
Statelor Unite ale Americii: în anul 1865 (după 67 de ani de la adoptarea Constituţiei SUA) este interzisă sclavia; în
1870 este recunoscut dreptul de vot al negrilor; în 1920 este legiferat dreptul de a vota pentru femei; în 1964 se
legiferează înlăturarea taxelor de vot; în 1971 se consfinţeşte dreptul de vot pentru cetăţenii care au împlinit vârsta
de 18 ani.
 Democratizarea Dreptului poate fi definită ca strădania neostenită a acestuia de a atrage în câmpul său de acţiune
toate prerogativele fundamentale ale omului, de a le reglementa şi de a le face aplicabile (conceptele de libertate,
egalitate, echitate, proprietate, legalitate etc.).
 Democratizarea Dreptului trebuie înţeleasă ca puterea pe care acesta o dobândeşte şi o dezvoltă din substanţa
principiilor sale fundamentale.

FUNCŢIILE DREPTULUI
1. Noţiunea funcţiilor dreptului
 Ce înseamnă funcţie? În DEX, cuvântul funcţie înseamnă: sarcină, rol, destinaţie.
 Funcţiile dreptului înseamnă, în mod concret: CE FACE DREPTUL?, CE ROL ARE EL?
 În lucrarea „Teoria Generală a Dreptului” apărută la Bucureşti în anul 2005, prof. Nicolae Popa defineşte funcţiile
dreptului ca „acele direcţii (orientări) fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă
întregul sistem al dreptului (ramurile, instituţiile, normele dreptului) precum şi instanţele sociale special abilitate cu
atribuţii în domeniul realizării dreptului” (pag. 115).
 Analizând conţinutul acestei definiţii, constatăm că autorul utilizează termeni pe care studentul, aflat în anul I de
studii, nu le-a întâlnit până la această temă. Este vorba de: mecanism juridic, sistem al dreptului, realizare a
dreptului.
 Pentru că aceşti termeni vor fi explicaţi în capitolele următoare ale cursului, vom defini funcţiile dreptului ca
acele activităţi concrete pe care le desfăşoară (le execută) dreptul pentru a-şi realiza scopul său fundamental,
acela de a reglementa conduita oamenilor şi de a asigura ordinea în societate potrivit voinţei generale.
 În mecanismul societăţii, dreptul este considerat ca elementul indispensabil al echilibrului social, al asigurării
coexistenţei libertăţilor.
 Deci, dreptul realizează, menţine şi consolidează echilibrul societăţii. El are capacitatea de a sesiza elementele
care pot afecta acest echilibru şi intervine pentru a le „calma”, el „unge” practic mecanismul social, este lubrifiantul
cel mai preţios pentru complexul angrenaj al societăţii moderne.
Dreptul creează şi menţine ordinea publică; el intervine şi rezolvă conflictele ce apar între indivizi şi
grupuri, între acestea şi societate.
 Dreptul are capacitatea de a stimula comportamentele normale, legale ale indivizilor şi grupurilor, precum şi acea
putere de a reprima, de a sancţiona comportamentele deviante, contrare normelor juridice instituite.
 Aşadar, dreptul stimulează comportamentul legal şi reprimă devianţele, situaţie care ne înfăţişează dreptul ca un
instrument deosebit de activ într-o societate caracterizată prin suficiente imperfecţiuni, dar perfectibilă.

2. Prezentarea analitică a funcţiilor dreptului

a) Funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social-politice, desemnează
capacitatea (puterea) dreptului, de a crea, de a construi cadrul necesar funcţionării întregului sistem de organizare
socială. Dreptul concepe şi construieşte instituţiile statului şi stabileşte pentru fiecare în parte cum trebuie să
funcţioneze, în consens cu voinţa generală exprimată.
 Dreptul trebuie să se ocupe, din acest punct de vedere, de întregul domeniu al organizării sociale.
Dreptul creează instituţiile politice fundamentale ale statului şi dispune prin norme juridice modul cum
acestea trebuie să funcţioneze. Prin Constituţie, de exemplu, sunt create instituţia Parlamentului, instituţia
Preşedinţiei, Guvernul, Autoritatea Judecătorească, Administraţia publică. Prin legi organice se asigură organizarea
şi funcţionarea ministerelor, partidelor politice, Curţii Constituţionale, Avocatului Poporului. Prin Hotărâri sau
Ordonanţe ale Guvernului se înfiinţează instituţii abilitate să acţioneze în domeniul economic, financiar, bancar,
social, al administraţiei publice centrale sau locale. De exemplu: Departamentul de Control al Guvernului, Oficiul
Naţional pentru Prevenirea Spălării Banilor, Departamentul Administraţiei Publice Locale, Agenţia Naţională de
Dezvoltare etc.
b) Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii
 Un al doilea lucru important pe care îl face Dreptul este acela de a apăra şi garanta valorile fundamentale ale
societăţii. Care sunt aceste valori? Răspunsul îl găsim în art. 1 din Constituţia României (legea fundamentală), care
precizează: „demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane,
dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate”.
 Aceste valori sunt însoţite de elementele definitorii ale statului român: unitatea, suveranitatea, independenţa,
indivizibilitatea şi caracterul naţional.
 Dreptul are obligaţia de a păstra (a conserva), a apăra şi garanta aceste valori.
 Cum realizează Dreptul această funcţie?
- în primul rând, Dreptul stabileşte principiile care guvernează convieţuirea socială;
- în al doilea rând, Dreptul elaborează reguli obligatorii de conduită, opozabile tuturor, menite să protejeze
valorile fundamentale. Dreptul tipizează conduitele oamenilor, dictează regulile de comportament şi fixează cadrul general
de desfăşurare a raporturilor dintre oameni, dintre aceştia şi societate;
- în al treilea rând, Dreptul sancţionează (pedepseşte) comportamentele deviante, acele conduite care
nesocotesc interesul şi voinţa generală exprimate în norma juridică;
- în al patrulea rând, Dreptul reacţionează faţă de elementele de noutate, de schimbările care se produc sau sunt
pe cale de a se produce în societate, adoptând reguli noi de conduită pentru indivizi şi instituţiile statului;
- în al cincilea rând, Dreptul previne dezorganizarea, manifestările anarhice, de nesocotire a legilor,
asigurând coeziunea interioară a colectivităţilor prin punerea în operă (realizarea) principiilor fundamentale.
 Dreptul, cel care conservă, apără şi garantează valorile fundamentale ale societăţii, este implicat activ în procesul
dezvoltării sociale. El este regizorul care construieşte punerea în scenă a conduitelor umane şi instituţionale, cel
care corectează şi le adaptează potrivit scenariilor elaborate pe baza voinţei generale.
 Dreptul este interesat şi preocupat de finalitatea demersului său. El este chemat să răspundă la întrebarea dacă, prin
ce a făcut şi mai ales cum a făcut, a reuşit să menţină societatea în starea de echilibru necesară şi dacă a realizat, prin
mijloacele specifice de acţiune, progresul societăţii.
c) Funcţia de conducere a societăţii  nu trebuie înţeleasă în dimensiunea sa absolută; dreptul are un rol
important în conducerea societăţii, alături de componenta economică, politică, culturală etc.
 Prin actele normative pe care le elaborează Dreptul conduce practic, domeniile pentru care a emis actele normative
respective. De exemplu: Legea privind regimul juridic al proprietăţii, Legea privind privatizarea, Legea bancară,
Legea de organizare judecătorească etc.
Activitatea de legiferare, de elaborare a actelor normative este indisolubil legată de nevoile reale ale
societăţii, de practica raporturilor ce se creează între indivizi. Dreptul îndeplineşte un rol important în conducerea
societăţii prin faptul că impune reguli de conduită, de comportament pentru cele mai importante domenii ale
societăţii. Dreptul nu este un simplu executant al comenzilor primite din partea statului sau a forţelor politice. El
decide în legătură cu modalitatea de reglementare a nevoilor societăţii, a cerinţelor esenţiale ale vieţii în comun.
 Dreptul îşi manifestă rolul important pe care îl are în conducerea societăţii româneşti prin vasta operă de legiferare
realizată, începând cu Constituţia şi continuând cu actele normative ce reglementează domeniile proprietăţii, privatizării,
protecţiei sociale, organizarea sistemului bancar, organizarea administraţiei publice, învăţământul, sănătatea etc.
 Trebuie să subliniem şi faptul că în unele perioade istorice, Dreptul a acompaniat şi a slujit ambiţiile statelor
contrare drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, contrare normelor democratice.
 În perioadele de dominaţie a statelor fasciste, naziste şi totalitare, Dreptul a legiferat politici antiumaniste,
dictatoriale şi antidemocratice. În aceste situaţii Dreptul nu numai că a abandonat rolul său important în procesul de
conducere a societăţii, dar a devenit un instrument în serviciul Statului, executând comenzile şi ordinele acestuia.
d) Funcţia normativă a dreptului este considerată o adevărată funcţie de sinteză, în sensul că le implică pe toate
celelalte funcţii descrise mai sus.
 Rostul dreptului este de a norma, de a programa libertatea de acţiune a omului.
 Dreptul, prin normele şi instituţiile sale juridice, obligă oamenii să se adapteze şi integreze în societate, opunându-
se astfel manifestărilor şi comportamentelor anarhice, de nesocotire a legilor, a ordinii de drept.
 Funcţia normativă a dreptului exprimă poziţia dominantă a dreptului în viaţa societăţii, scopul său primordial de a
organiza şi conduce mecanismele sociale potrivit voinţei generale.
 În evoluţia sa istorică, dreptul a abuzat în unele perioade de această funcţie normativă, în sensul că printr-o excesivă
activitate normativă au fost îngăduite sau suprimate drepturi şi libertăţi ale oamenilor, unor instituţii ale statului le-
au fost conferite drepturi nelimitate fiind scoase de sub controlul social.
 Funcţia normativă a dreptului modern presupune capacitatea acestuia de a interveni activ pentru reglementarea prin
norme juridice a unor noi domenii din viaţa societăţii sau a unora insuficient reglementate. Astfel, dreptul intervine
cu norme specifice pentru protecţia mediului înconjurător, pentru protecţia copilului şi a persoanelor handicapate,
pentru protecţia drepturilor de autor, combaterea traficului şi consumului de stupefiante, protecţia unor categorii de
martori în timpul procesului penal, prevenirea criminalităţii informatice etc.
e) Funcţia preventivă a dreptului dezvăluie capacitatea acestuia de a opera nu numai în sensul normării concrete
a domeniilor vieţii sociale, ci şi de a exercita, prin metode şi mijloace specifice, influenţa asupra comportamentelor
generale ale indivizilor, de a preveni încălcarea normelor juridice şi a promova conduite în deplin acord cu interesele
majore ale societăţii.
 Dreptul îşi exercită funcţia preventivă prin sancţionarea fermă a oricăror abateri de la normele juridice, prin
explicarea conţinutului legilor, prin popularizarea acestora în mediile sociale cărora li se adresează.
  Dreptul are latitudinea de a elabora norme juridice pentru organizarea unor structuri specializate în domeniul prevenirii
criminalităţii, care dezvoltă mecanisme adecvate pentru a bloca intenţiile unor persoane de a încălca legea.
 Sunt de remarcat preocupările dreptului modern de a atrage la activitatea de prevenire structuri ale societăţii civile:
şcoala, familia, biserica, organizaţii neguvernamentale etc., împreună cu care desfăşoară educaţia juridică a
populaţiei.
 
 
*
* *
 
 În legătură cu funcţiile dreptului, literatura juridică înregistrează o multitudine de opinii şi puncte de vedere.
 Astfel, Tom Parson (SUA) consideră că dreptul, ca mecanism de control care funcţionează în aproape toate
sectoarele vieţii sociale, acţionează diferenţiat în funcţie de diferitele tipuri de societăţi, având ca rol fundamental
legitimarea sistemului de norme, interpretarea normelor juridice şi aplicarea sancţiunilor.
 În opinia profesorului V. Ferrari (Italia) dreptul realizează trei funcţii importante: a) funcţia de reglementare
socială; b) funcţia de tratare a conflictelor declarate; c) funcţia de legitimare a puterii.
 Cercetătorul englez W. Evans distinge două funcţii fundamentale ale dreptului:
a) funcţia pasivă, de codificare a obiceiurilor, regulilor morale şi cutumelor existente în societate;
b) funcţia activă, de instrument de influenţare a comportamentelor şi valorilor existente, care presupune: un
proces de instituţionalizare a normelor juridice; un proces de asimilare a normelor de către indivizi prin rolul
educativ al dreptului.
Profesorul Ion Craiovan face referire la următoarele funcţii ale dreptului: asigurarea coerenţei,
funcţionalităţii şi autoreglării sistemului social; soluţionarea conflictelor şi realizarea justiţiei; reprimarea şi
prevenirea faptelor antisociale; apărarea demnităţii umane, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
apărarea şi promovarea valorilor sociale; realizarea progresului contemporan (Teoria Generală a Dreptului,
Bucureşti, 1998, pag. 64-65).
3. Consideraţii privind funcţiile unor ramuri ale dreptului
a) funcţiile dreptului penal sunt indisolubil legate de scopul dreptului penal şi anume, acela de a apăra
societatea împotriva infracţiunilor. Pentru realizarea acestui scop dreptul penal este chemat să îndeplinească
următoarele funcţii:
─ să facă posibilă prevenirea săvârşirii infracţiunilor prin simpla incriminare sub sancţiunea pedepsei, a infracţiunilor;
─ să asigure cadrul legal de înfăptuire a funcţiei de apărare socială desfăşurată de organele de stat competente, în
sistemul stabilirii competenţelor şi atribuţiilor concrete ale acestora în cazul săvârşirii faptelor incriminate;
─ să protejeze noile valori şi realităţi sociale care apar în evoluţia societăţii;
─ să reprime cu fermitate infracţiunile şi să înfăptuiască justiţia.
b) funcţiile dreptului procesual penal se referă la:
─ stabilirea organelor competente să participe la realizarea procesului penal şi delimitarea clară a atribuţiilor acestora;
─ determinarea persoanelor care trebuie să participe la realizarea procesului penal şi delimitarea drepturilor şi obligaţiilor
acestora;
─ precizarea garanţiilor procesului penal ca mijloace legale de realizare a drepturilor pe care le au participanţii în procesul
penal;
─ prezentarea modalităţilor de efectuare a probaţiunii în procesul penal;
─ reglementarea precisă a modalităţilor de luare a măsurilor procesuale şi de efectuare a actelor procedurale;
─ stabilirea regulilor de desfăşurare a urmăririi penale, a judecării cauzelor şi a punerii în executare a hotărârilor
judecătoreşti penale.
c) funcţiile dreptului civil se referă la:
─ definirea conţinutului actelor juridice civile, explicarea condiţiilor şi efectelor acestora;
─ stabilirea cadrului legal în care acţionează persoana fizică şi persoana juridică; garanţiile ce se acordă acestora;
─ reglementarea detaliată a obligaţiilor, contractelor şi succesiunilor;
─ ocrotirea intereselor legitime ale persoanelor fizice cu statut special (minori, bolnavi psihic).