Cursul 4

Procedura contenciosului administrativ

Secțiunea 1. Instanțele de judecată competente

să judece acțiunile de contencios administrativ

Instanțele de contencios administrativ sunt reprezentate, potrivit prevederilor art. 2 alin. (1)
lit. g) din Legea nr. 554/2004 de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel şi tribunalele
administrativ-fiscal. Deși Legea nr. 554/2004 menționează tribunalele administrativ-fiscale, în
prezent la nivelul tribunalelor se mențin încă Secțiile de contencios administrativ și fiscal 1.
Menționăm faptul că, multă vreme la unele tribunale, litigiile de contencios administrativ au fost
comasate alături de litigiile civile sau comerciale, fiind judecate fie de Secția civilă, de contencios
administrativ și fiscal, fie de Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.
Competența materială a instanțelor de contencios administrativ. Instanțele de contencios
administrativ au o competență materială generală, ceea ce înseamnă că ori de câte ori un asemenea
litigiu nu este dat printr-o lege specială în competența altor instanțe, soluționarea lui este de
competența instanțelor prevăzute de Legea contenciosului administrativ.
Potrivit prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificat prin prevederile Legii
nr. 212/2018 litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale
şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi
accesorii ale acestora de până la 3.000.000 lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-
fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale,
precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale
acestora mai mari de 3.000.000 lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi
fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.
Art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 stabilește competența materială de fond a instanțelor de
contencios administrativ. Textul legal are o doză de ambiguitate, dat fiind că legiuitorul combină
criteriile de stabilire a competenței într-o singură frază. Totuși, din interpretarea gramaticală și
teleologică a textului art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, rezultă stabilirea competenței instanței
de contencios administrativ în funcție de următoarele reguli:
1. atunci când obiectul actului administrativ privește taxe și impozite, contribuții, datorii
vamale, precum și accesorii ale acestora – competența instanței de contencios administrativ se
stabilește în funcție de valoare (criteriul valoric). Astfel, actele administrative care privesc taxe și
impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 3.000.000 lei se
soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale (secțiile de contencios administrativ-fiscal
ale tribunalelor), iar cele cu o valoare mai mare de 3.000.000 lei se soluționează în fond de secțiile
de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel 2. Criteriul valoric se va aplica în raport cu
întreaga sumă în litigiu, cuprinzând atât debitul fiscal principal (taxe și impozite, contribuții, datorii
vamale), cât și debitele accesorii (majorări, penalități, dobânzi stabilite de autoritățile fiscale). În
cazul în care persoana care se consideră vătămată nu contestă în întregime obligația stabilită prin
actul administrativ atacat, pragul valoric are în vedere numai suma în litigiu (suma contestată), iar
nu cuantumul integral al taxelor și impozitelor, contribuțiilor, datoriilor vamale și obligațiilor
1
Art. 30 din Legea nr. 554/2004 arată că „până la constituirea tribunalelor administrativ-fiscale, litigiile se soluţionează de
secţiile de contencios administrativ ale tribunalelor”.
2
Prin Soluţia adoptată în şedinţa judecătorilor Secţiei de contencios administrativ și fiscal a I.C.C.J. din 22 mai 2017 s-a
stabilit că „instanţa de contencios administrativ competentă să judece în fond litigiile având ca obiect deciziile A.N.A.F. d e
instituire a măsurilor asiguratorii se determină în funcţie de criteriul valoric prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea
nr. 554/2004, întrucât actul contestat priveşte o creanţă fiscală” (http://www.scj.ro/1248/Solutii-de-principiu-si-de-unificare-a-
practicii-judiciare).
1
accesorii stabilite prin actul respectiv 3. În situația în care persoana care se consideră vătămată prin
actul administrativ fiscal contestat solicită și acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material
și/sau moral cauzat, cuantumul despăgubirilor nu va prezenta relevanță pentru stabilirea instanței
competente, criteriul valoric raportându-se, conform legii, doar la întinderea obligației fiscale
contestate (debitul fiscal principal + debitele fiscale accesorii). În jurisprudență s-a arătat că instanţa
de contencios administrativ competentă să judece în fond litigiile având ca obiect anularea actelor
administrative fiscale de atragere a răspunderii solidare se determină în funcţie de criteriul valoric
prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât actul contestat priveşte o creanţă
fiscală4.
2. atunci când obiectul actului administrativ nu privește taxe și impozite, contribuții,
datorii vamale, precum și accesorii ale acestora – competența instanței de contencios adminis-
trativ se stabilește „în funcție de rangul central sau local al autorității publice pârâte”5 (criteriul
poziționării autorității emitente în sistemul autorităților publice). Astfel, litigiile privind actele
administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene 6 se soluționează în fond
de tribunalele administrativ-fiscale (secțiile de contencios administrativ-fiscal al tribunalelor), iar
cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale se soluționează
în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel7. Competența instanței de
contencios administrativ se va stabili în funcție de poziția centrală sau locală a autorității publice
emitente a actului administrativ 8 și nu a autorității care a soluționat recursul ierarhic, deoarece

3
Minuta Întâlnirii președinților secțiilor de contencios administrativ și fiscal de la Înalta Curte de Casație și Justiție și
curțile de apel, 30-31 mai 2016, Curtea de apel Oradea, (http://inm-lex.ro/wp-content/uploads/2020/ 02/Minuta-Intalnire-
presedinti-sectii-contencios-administrativ-si-fiscal-mai-2016.pdf).
4
Soluţie de principiu adoptată în şedinţa judecătorilor Secţiei de contencios administrativ și fiscal a I.C.C.J. din 11
februarie 2016 (http://www.scj.ro/1248/Solutii-de-principiu-si-de-unificare-a-practicii-judiciare).
5
A se vedea decizia I.C.C.J. nr. 2088/2016, Secția de contencios administrativ și fiscal (www.scj.ro/736/Cautare-
jurisprudenta).
6
În terminologia Legii nr. 554/2004, sintagma „autorități publice locale și județene” se referă atât la administrația locală
propriu-zisă, exercitată prin autoritățile publice alese la nivelul unităților administrativ-teritoriale și prin structurile aflate în
coordonarea sau subordonarea acestora, ca expresie a descentralizării și autonomiei locale, cât și la palierul teritorial al
administrației de stat, compus din entitățile publice deconcentrate la nivel local sau județean.
7
Prin Soluţia de principiu adoptată în şedinţa judecătorilor Secţiei de contencios administrativ și fiscal a I.C.C.J. din 25
februarie 2008 s-a arătat: „cu privire la personalul încadrat cu contract de muncă inspector/controlor la Curtea de Conturi, litigiile
având ca obiect sancţiunile disciplinare sunt de competenţa instanţei de contencios administrativ având în vedere că, în
desfăşurarea activităţii de control, această categorie de personal este învestită cu exerciţiul autorităţii publice. Gradul instanţei
de contencios administrativ (Tribunal sau Curte de apel) se stabileşte potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în raport
cu emitentul actului contestat” (http://www.scj.ro/1248/Solutii-de-principiu-si-de-unificare-a-practicii-judiciare). De asemenea,
prin Soluţia de principiu adoptată în şedinţa judecătorilor Secţiei de contencios administrativ și fiscal a I.C.C.J. din 25 februarie
2008 s-a stabilit că, în ceea ce privește „personalul militar, având în vedere prevederile art. 6 din Legea nr. 80/1995, precum şi
faptul că aceste persoane sunt învestite cu exerciţiul autorităţii publice, litigiile având ca obiect sancţiunile disciplinare se
soluţionează de instanţa de contencios administrativ. Gradul instanţei de contencios administrativ (Tribunal sau Curte de apel) se
stabileşte potrivit art. 10 alin.(1) din Legea nr. 554/2004 în raport cu emitentul actului contestat” (http://www.scj.ro/1248/Solutii-
de- principiu-si-de-unificare-a-practicii-judiciare). De asemenea, sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ
litigiile având ca obiect drepturile băneşti solicitate de jandarmii din cadrul inspectoratului de jandarmi judeţean şi pompierii
din cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, personal militar având statutul de cadre militare (ofiţeri, maiştri
militari şi subofiţeri) care îşi desfăşoară activitatea în baza unor raporturi de serviciu, specifice funcţionarilor publici cu statut
special [a se vedea decizia I.C.C.J. nr. 10/2018 privind soluționarea unui recurs în interesul legii (M.Of. nr. 536 din 28 iunie
2018)].
8
Astfel, prin Soluţia de unificare a practicii judiciare adoptată în şedinţa judecătorilor Secţiei de contencios administrativ
și fiscal a I.C.C.J. din 20 februarie 2012 s-a stabilit că o „acţiune formulată în temeiul art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004,
prin care reclamantul solicită, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile,
constând în drepturi salariale neacordate chiar în baza unui contract individual de muncă, cauzate prin ordonanţe ale
Guvernului declarate neconstituţionale, se soluţionează, în fond, de Curtea de apel, ca instanţă de contencios administrativ,
iar, în recurs, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal”
(http://www.scj.ro/1248/Solutii-de-principiu-si-de-unificare-a-practicii-judiciare). Prin Decizia nr. 1262/2015 pronunțată de
Secția de contencios administrativ a I.C.C.J. (https://www.scj.ro/736/Cautare-jurisprudenta) s-a arătat că „Uniunea Națională
a Barourilor din România este persoană juridică de interes public, ceea ce înseamnă că prin raportare la prevederile Legii nr.
554/2004 este asimilată cu o autoritate centrală publică, situaţie în care vor trebui avute în vedere dispoziţiile art. 10 di n Legea
nr. 554/2004”, fiind atrasă prin urmare competența curții de apel atunci când se solicită anularea deciziilor adoptate de către
aceasta. De asemenea, prin Soluţia de unificare a practicii judiciare adoptată în şedinţa judecătorilor Secţiei de contencios
2
„actul vătămător care a produs efecte juridice și a constituit punctul de plecare al litigiului este actul
administrativ împotriva căruia s-a formulat recursul ierarhic, iar nu rezolvarea dată acestei forme de
procedură prealabilă”.
Prin urmare, în prezent, în situația unui litigiu care vizează un act administrativ emis de
autoritățile locale a cărui valoare depășește suma de 3.000.000 lei, competența instanței de
contencios administrativ va fi stabilită în felul următor:
- în cazul în care suma de 3.000.000 lei privește taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,
precum și accesorii ale acestora competentă va fi Secția de contencios administrativ și fiscal a curții
de apel.
- în cazul în care suma de 3.000.000 lei nu privește taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,
precum și accesorii ale acestora, actul administrativ fiind emis de o autoritate locală, competentă va
fi Secția de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului.
În situația în care reclamanta cheamă în judecată și autoritatea publică ierarhic superioară care a
soluționat contestația sa împotriva actului administrativ potențial vătămător emis de autoritatea
publică de nivel local, acest aspect nu este de natură a atrage incidența prevederilor art. 10 alin. (1)
teza a II-a privind competența curților de apel9 din Legea nr. 554/2004.
În procesele în care sunt chemate în judecată mai multe autorități publice locale sau centrale,
hotărâtor în stabilirea instanței competente este rangul autorității publice care are calitatea de parte
în raportul de drept administrativ dedus judecății, în a cărei competență administrativă intră actul
administrativ dedus judecății prin capătul principal de cerere 10.
Cererile care au ca obiect sume reprezentând finanțarea nerambursabilă din partea
Uniunii Europene. Potrivit prevederilor art. 10 alin. (11) din Legea nr. 554/2004 modificat prin
Legea nr. 212/2018, cererile privind actele administrative care au ca obiect sume reprezentând
finanţarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene se soluţionează potrivit criteriului valoric,
iar cererile care au ca obiect acte administrative neevaluabile se soluţionează potrivit rangului
autorităţii, conform prevederilor art. 10 alin. (1).
Anterior art. 10 alin. (11) prevedea că toate cererile privind actele administrative emise de
autorităţile publice centrale care au ca obiect sume reprezentând finanţarea nerambursabilă din
partea Uniunii Europene, indiferent de valoare, se soluţionează în fond de secţiile de contencios
administrativ şi fiscal ale curţilor de apel. Modificarea art. 10 alin. (11) operată prin Legea

administrativ și fiscal a I.C.C.J. din 3 mai 2007 s-a arătat că „litigiile privind acte administrative emise de o agenţie judeţeană a
Autorităţii Rutiere Române sunt de competenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului, potrivit art. 10 alin. (1)
teza I din Legea nr. 554/2004, întrucât agenţia judeţeană, deşi nu are personalitate juridică, are capacitate administrativă şi este o
autoritate publică locală în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004” (http://www.scj.ro/1248/Solutii-de-principiu-si-de-
unificare-a-practicii-judiciare). Prin decizia nr. 75/2014 pronunțată de Secția de contencios administrativ și fiscal a I.C.C.J.
(http://www.scj.ro/736/Cautare-jurisprudenta) s-a arătat că universitățile de stat sau particulare sunt încadrate în baza
prevederilor art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 în categoria autorităților publice locale, litigiile privind
actele administrative emise de acestea fiind, prin urmare, de competența secției de contencios administrativ și fiscal a
tribunalului.
9
A se vedea decizia I.C.C.J. nr. 1462/2015, Secția de contencios administrativ și fiscal (www.scj.ro/736/Cautare-
jurisprudenta).
10
Prin Soluţia de unificare a practicii judiciare adoptată în şedinţa judecătorilor Secţiei de contencios administrativ și
fiscal a I.C.C.J. din 29 septembrie 2008 s-a arătat că „Instanţa competentă material să soluţioneze acţiunile formulate de
funcţionari publici, având ca obiect acordarea unor drepturi salariale (ex. prima de concediu) şi prin care sunt chemate în
judecată atât o autoritate publică de nivel local, cât şi o autoritate publică de nivel central, se stabileşte după cum parte în
raportul juridic de drept dedus judecăţii este fie autoritatea publică locală, fie autoritatea publică centrală, căreia îi re vine
obligaţia de a plăti drepturile salariale solicitate de funcţionarul public” (http://www.scj.ro/1248/Solutii-de-principiu-si-de-
unificare-a-practicii-judiciare). De asemenea prin Soluţia de unificare a practicii judiciare adoptată în şedinţa judecătorilor
Secţiei de contencios administrativ și fiscal a I.C.C.J. din 7 mai 2018 s-a arătat că „în acțiunile introduse de Asociațiile
Composesorale în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apelor şi Pădurilor şi Gărzile Forestiere judeţene, prin care se solici tă
anularea adreselor prin care s-a exprimat refuzul nejustificat de avizare a documentației întocmite în vederea accesării
compensațiilor prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, competența de soluţionare a cauzei se stabilește în favoarea tribunalului, secţia de contencios
administrativ şi fiscal, în raport de capătul de cerere principal – anularea actului administrativ emis de pârâta Garda
Forestieră” (http://www.scj.ro/ 1248/Solutii-de-principiu-si-de-unificare-a-practicii-judiciare).
3
nr. 212/2018 este o măsură de degrevare a rolului curților de apel, prin care se respectă regulile
generale de competență prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Excepții de la regula de determinare a competenței prevăzută de art. 10 din Legea nr.
554/2004 instituite prin legi speciale. În prezent, pentru degrevarea rolului curților de apel, prin
legi speciale s-au instituit excepții de la regula de determinare a competenței prevăzută de art. 10
din Legea nr. 554/2004 în sensul că litigiile în primă instanță se judecă de sectiile de contencios
administrativ ale tribunalelor chiar dacă emitentul actului administrativ este o autoritate publică
centrală. Astfel, potrivit prevederilor art. 536 C. adm. cauzele care au ca obiect raportul de serviciu
al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a
tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor
instanțe. Prevederile art. 536 C. adm. nu vor fi incidente în situația în care se solicită anularea unui
act administrativ prin care s-a dispus respingerea cererii de participare la un concurs pentru intrarea
în corpul funcționarilor publici, atât timp cât reclamantul nu are calitatea de funcționar public,
putând dobândi această calitate numai în urma concursului organizat de autoritatea pârâtă; în acest
caz stabilirea competenței materiale a instanței de contencios administrativ se va face în baza art. 10
alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit criteriului poziționării autorității emitente în sistemul
autorităților publice11. Din prevederile art. 536 C. adm. rezultă că acesta vizează doar funcționarii
publici în activitate și prin urmare litigiile care privesc plata unor drepturi salariale ale
funcționarilor publici cu statut special la trecerea în rezervă/retragere vor fi de competența
tribunalului ca instanță de litigii de muncă și asigurări sociale 12.
Litigiile privind actele administrative, emise sau adoptate în aplicarea dispozițiilor Legii nr.
21/1991 privind cetățenia română13 precum și litigiile privind refuzul nejustificat al emiterii acestor
acte sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului (art. 371 din
Legea nr. 21/1991). La fel, litigiile legate de aplicarea dispozițiilor Legii nr. 341/2004 14, în care
acțiunea este formulată în contradictoriu cu Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor
din Decembrie 1989 sau Comisia parlamentară a revoluționarilor din decembrie 1989, se
soluționează, în fond, de secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului (art. 26 din Legea
nr. 341/2004).
Competența materială în cazul litigiilor având ca obiect contractele administrative.
Regulile de determinare a competenței materiale a instanțelor de contencios administrativ
reglementate de art. 10 din Legea nr. 554/2004 se aplică și litigiilor care apar în fazele
premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum și oricăror litigii legate de încheierea
contractului administrativ, inclusiv litigiile având ca obiect anularea unui contract administrativ,
dacă prin lege specială nu se prevede altfel.
Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competența de
soluționare a instanțelor civile de drept comun, potrivit prevederilor art. 8 alin. (2) teza a II-a din
Legea nr. 554/2004. Pentru determinarea instanței competente în acest caz se va aplica criteriul
valoric prevăzut de art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., urmând ca cererile al căror obiect are o valoare
de până la 200.000 lei inclusiv să fie judecate în primă instanță de judecătorii, iar cele cu o valoare
mai mare de tribunale15.
Prin legi speciale s-au instituit excepții de la regula de determinare a competenței prevăzută de
art. 10 din Legea nr. 554/2004 în materia litigiilor de contencios administrativ având ca obiect
contractele administrative. Astfel, în materia contractelor de achiziție publică litigiile privind

11
A se vedea Decizia nr. 1621/2014 pronunțată de Secția de contencios administrativ și fiscal a ICCJ
(https://www.scj.ro/736/Cautare-jurisprudenta).
12
A se vedea Decizia nr. 2965/2013 pronunțată de Secția de contencios administrativ și fiscal a ICCJ
(https://www.scj.ro/736/Cautare-jurisprudenta).
13
Republicată în M. Of. nr. 576 din 13 august 2010.
14
Legea recunoștinței pentru victoria Revoluției Române din Decembrie 1989, pentru revolta muncitorească anticomunistă de
la Brașov din noiembrie 1987 și pentru revolta muncitorească anticomunistă din Valea Jiului - Lupeni - august 1977 nr.
341/2004, publicată în M. Of. nr. 654 din 20 iulie 2004, cu modificările ulterioare.
15
A se vedea în acest sens Minuta întâlnirii în materia litigii cu profesioniști și insolvență, Curtea de Apel Oradea, 25 martie
2019, www.inm-lex.ro.
4
procedurile de atribuire precum și cele privind anularea sau nulitatea contractelor se soluționează în
primă instanță de către secțiile de contencios administrativ și fiscal ale tribunalelor [art. 49 alin. (1)
și art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016]. Litigiile privind executarea contractelor de achiziție
publică se vor soluționa în primă instanță de secțiile civile ale tribunalelor [art. 53 alin. (1 1) din
Legea nr. 101/2016].
Competența teritorială a instanțelor de contencios administrativ. Potrivit prevederilor art. 10
alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificate prin Legea nr. 212/2018 „reclamantul persoană fizică
sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său.
Reclamantul autoritate publică, instituţie publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv
instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului”.
Observăm că legiuitorul diferențiază instanța competentă teritorial să judece acțiunea în funcție
de calitatea reclamantului – persoană fizică sau juridică de drept privat, respectiv autoritate publică,
instituţie publică sau asimilată acestora. În situația în care reclamantul este persoană fizică sau
juridică de drept privat, textul în discuție instituie în materia contenciosului administrativ o regulă
derogatorie de la regula de drept comun a competenței alternative prevăzută de art. 111 C.proc.civ.
care arată că cererile îndreptate împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale,
precum şi a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanţa de la domiciliul sau
sediul reclamantului ori la instanţa de la sediul pârâtului.
Anterior modificării prin Legea nr. 212/2018, textul art. 10 alin. (3) instituia o competență
teritorială alternativă arătând că „reclamantul [indiferent de calitatea sa de persoană fizică sau
juridică de drept privat, respectiv autoritate publică] se putea adresa instanţei de la domiciliul său
sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul
pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale”. Dreptul de opțiune aparținea
reclamantului la momentul introducerii acțiunii, iar ulterior nici reclamantul și nici pârâtul nu mai
puteau invoca necompetența teritorială 16. Competența teritorială alternativă instituită de art. 10
alin. (3) din Legea nr. 554/2004 avea caracterul unei norme de protecție edictată exclusiv în
favoarea reclamantului.
Apreciem că reglementarea art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificat prin Legea
nr. 212/2018 are rolul de a ușura, față de reglementarea anterioară, activitatea procesuală a
persoanei fizice sau juridice, care, indiferent de poziția sa în cazul procesului – reclamant sau pârât
– se va judeca la instanța de la domiciliul sau sediul său, ceea ce presupune reducerea cheltuielilor
procedurale de transport și facilitarea administrării probelor.
Competenţa teritorială de soluţionare a cauzei se va respecta şi atunci când acţiunea se introduce
în numele reclamantului de orice persoană de drept public sau privat, indiferent de calitatea acestuia
din proces [art. 10 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 introdus prin Legea nr. 212/2018]17. Prin
urmare, instanța competentă teritorial să soluționeze litigiul va fi instanța de la domiciliul sau sediul
reclamantului și în cazul acțiunilor formulate în numele său de Avocatul Poporului, Ministerul
Public, Agenția Națională a Funcționarilor Publici sau de către organismele sociale interesate (de
exemplu acțiunile formulate de organizațiile sindicale în numele membrilor lor). Astfel, o aplicație
a regulii generale de fixare a competenței teritoriale a instanței stabilite de art. 10 alin. (3) din Legea
nr. 554/2004 modificate prin Legea nr. 212/2018 o regăsim reglementată în art. 1 alin. (3) din
aceeași lege care arată că „Avocatul Poporului, în urma controlului realizat, potrivit legii sale
organice, dacă apreciază că ilegalitatea actului sau refuzul autorităţii administrative de a-şi realiza
atribuţiile legale nu poate fi înlăturat decât prin justiţie, poate sesiza instanţa competentă de
contencios administrativ de la domiciliul petentului”. Petentul va dobândi astfel calitatea de
reclamant, urmând a fi citat în această calitate. Dacă acesta nu îşi însuşeşte acţiunea formulată de
Avocatul Poporului la primul termen de judecată, instanţa de contencios administrativ anulează
cererea. De asemenea, această regulă se va aplica și acțiunilor în contencios administrativ introduse

16
A se vedea decizia I.C.C.J. nr. 345/2007, Secția de contencios administrativ și fiscal.
17
Regulile cu privire la reprezentarea procesuală, în situația în care reclamantul nu exercită drepturile procedurale
personal, prevăzute de art. 80 și urm. C.proc.civ. se vor aplica și în contenciosul administrativ, în măsura în care legislația
specială nu conține prevederi derogatorii.
5
de Ministerul Public în condițiile prevăzute de art. 1 alin. (4) din Legea nr. 554/2004. Astfel,
„Ministerul Public, atunci când, în urma exercitării atribuţiilor prevăzute de legea sa organică,
apreciază că încălcările drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor se datorează
existenţei unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităţilor publice emise cu exces de
putere, cu acordul prealabil al acestora, sesizează instanţa de contencios administrativ de la
domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice vătămate. Petiţionarul
dobândeşte de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate”.
Regula generală privind competența teritorială a instanțelor de contencios administrativ
prevăzută de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 se va aplica și în cazul litigiilor care apar în
fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum și oricăror litigii legate de
încheierea contractului administrativ, inclusiv litigiilor având ca obiect anularea unui contract
administrativ, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.
În cazul litigiilor care decurg din executarea contractelor administrative se vor aplica prevederile
art. 107 alin. (1) C. proc. civ. care arată că „cererea de chemare în judecată se introduce la instanța
în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel”.
Excepții de la regula generală privind competența teritorială stabilite prin legi speciale. De
la regula generală privind competența teritorială a instanțelor de contencios administrativ
reglementată de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 există excepții prevăzute prin legi speciale.
Astfel, de exemplu ordinul de respingere a cererii de acordare sau redobândire a cetățeniei române
poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la Secția de contencios administrativ și
fiscal a Tribunalului București (art. 19 alin. (4) din Legea nr. 21/1991 a cetățeniei române).
În materia litigiilor privind contractele de achiziție publică O.U.G. nr. 114/2020 18 care a
modificat Legea nr. 101/2016 a introdus competența teritorială alternativă. Astfel, litigiile
privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de
atribuire a contractelor de achiziție publică, precum și cele privind anularea sau nulitatea
contractelor se soluționează în primă instanță, de urgență și cu precădere, de către secția de
contencios administrativ și fiscal a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității
contractante sau în circumscripția în care își are sediul social/domiciliul reclamantul, prin
completuri specializate în achiziții publice (art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016). De asemenea,
litigiile care decurg din executarea contractelor de achiziție publică se soluționează în primă
instanță, de urgență și cu precădere, de către secția civilă a tribunalului în circumscripția căruia se
află sediul autorității contractante sau în circumscripția în care își are sediul social/domiciliul
reclamantul (art. 53 alin. (11) din Legea nr. 101/2016). În toate cazurile aceste acțiuni se pot
introduce și la instanțele de la locul încheierii contractului, dacă în acest loc funcționează o unitate
ce aparține autorității contractante (art. 53 alin. (12) din Legea nr. 101/2016).
Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de
secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, iar recursul împotriva sentinţelor
pronunţate de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel se judecă de Secţia de
contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege organică
specială nu se prevede altfel [art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004].
În contenciosul administrativ împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță nu se va putea
exercita calea de atac ordinară a apelului.

Secțiunea a 2-a. Obiectul acțiunii judiciare

Potrivit prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „persoana vătămată într-un drept
recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de

18
O.U.G. nr. 114/2020 privind modificarea și completarea unor acte normative cu impact în domeniul achizițiilor publice
(publicată în M. Of. nr. 614 din 13 iulie 2020.
6
răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la
art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita
anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune
morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră
vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul
nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite
operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului
legitim”.
Dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care se referă la obiectul acțiunii în contencios
administrativ transpun în planul legii organice prevederile art. 52 alin. (1) din Constituție care arată
că „persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-
un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să
obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea
pagubei”19.
În situația în care persoana este nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă prin care
solicita revocarea unui act administrativ vătămător, aceasta va putea solicita instanței de contencios
administrativ anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei și, eventual, reparații pentru
daune morale.
Legea nr. 554/2004 a dat posibilitatea atacării în contencios administrativ și a refuzului
nejustificat de soluţionare a unei cereri, definit ca fiind „exprimarea explicită, cu exces de putere,
a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în
executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a
plângerii prealabile” (art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004). În situația în care persoana se
consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim prin refuzul
nejustificat al autorității publice de soluţionare a unei cereri, aceasta va putea solicita instanței
de contencios administrativ constatarea refuzului nejustificat de a rezolva cererea, obligarea la
emiterea unui act administrativ sau la efectuarea unei operațiuni administrative și acordarea de
despăgubiri materiale și/sau morale. Din prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) teza a II-a din Legea nr.
554/2004 reiese faptul că se poate formula o acțiune în contencios administrativ și în cazul refuzului
de a pune în executare un act administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau în
urma formulării plângerii prealabile.
De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră
vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin „tăcerea” administrației publice în cele două
ipoteze arătate de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Astfel, art. 8 alin. (1) teza I din Legea nr.
554/2004 instituie posibilitatea de a se adresa instanței de contencios administrativ a celui care se
consideră vătămat într-un drept sau interes legitim prin faptul că nu a primit niciun răspuns la
plângerea prealabilă în termenul de 30 de zile de la înregistrare prevăzut de art. 2 alin. (1) lit.
h), dacă prin lege specială nu se prevede alt termen. Prin art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr.
554/2004 se dă posibilitatea de a se adresa instanţei de contencios administrativ a celui care se
consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen de 30 de
zile de la înregistrare a unei cereri, dacă prin lege specială nu se prevede alt termen.
În cazul nesoluţionării plângerii prealabile (prin care se solicită revocarea unui act
administrativ vătămător) în termen de 30 de zile de la înregistrare, partea vătămată se poate
adresa instanței de contencios administrativ pentru a solicita anularea actului administrativ emis,
eventual emiterea unui alt act administrativ și acordarea de despăgubiri materiale și/sau morale. În
schimb, în situația nesoluționării unei cereri adresate unei autorități publice în termen de 30 de
zile de la înregistrare persoana vătămată se va putea adresa instanței de contencios administrativ
numai cu solicitarea de a se constata nesoluționarea în termen, instanța putând pronunța doar soluția
obligării autorității publice la emiterea unui răspuns la cererea adresată.

19
A se vedea, în acest sens, DCC nr. 1093/2007 (M.Of. nr. 865 din 18 decembrie 2007).
7
 Legea nr. 554/2004 a reglementat și posibilitatea de a se adresa instanţei de contencios
administrativ a celui care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin refuzul
de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea
dreptului sau interesului legitim. Pot fi astfel de operațiuni administrative: îndreptarea unor erori,
modificarea unor evidențe ținute de autoritatea publică 20 etc.
Motivele de anulare a actului administrativ. Prin Legea nr. 212/2018 a fost adăugat la art. 8
alin. (1) din Legea nr. 554/2004 o nouă teză prin care s-a prevăzut că „motivele invocate în cererea
de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă”. Prin urmare,
motivele de nelegalitate sau/și netemeinicie invocate în plângerea prealabilă pot fi completate în
cadrul acțiunii în anulare introduse la instanța de contencios administrativ. În doctrină s-a arătat că
această prevedere este aplicabilă în toate litigiile de contencios administrativ, atât în contenciosul
subiectiv, cât și în cel obiectiv, asigurând astfel punerea în aplicare a principiului accesului liber la
justiție.
Invocarea în subsidiar a apărării unui interes legitim public în acțiunile în contencios
administrativ formulate de persoane fizice şi persoane juridice de drept privat. Persoanele
fizice şi persoanele juridice de drept privat pot formula capete de cerere prin care invocă apărarea
unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim
public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat 21 [art. 8
alin. (11) din Legea nr. 554/2004].
Prin Decizia nr. 66/2009 22 Curtea Constituțională a arătat „că dispozițiile art. 8 alin. (1 1) din
Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 au menirea de a clarifica și de a stabili în ce
condiții și cine poate invoca apărarea interesului legitim public. Din conținutul textului se deduce
că, prin acțiunea pe care o introduc la instanța de contencios administrativ, persoanele fizice și
persoanele juridice de drept privat nu pot invoca direct "interesul legitim public" pentru anularea
unui act administrativ, ci numai în subsidiar, pe calea unor capete de cerere distincte, în măsura în
care vătămarea interesului legitim public decurge din încălcarea unui drept subiectiv sau a unui
interes legitim privat. Așadar, prin acțiunea introdusă, persoanele fizice și persoanele juridice de
drept privat trebuie să dovedească mai întâi că a avut loc o încălcare a dreptului sau interesului lor
legitim privat, după care să susțină în sprijinul cererii și vătămarea interesului public, ce decurge din
actul administrativ atacat. Prin adoptarea acestui text legiuitorul a urmărit să "paralizeze" așa-
numitele "acțiuni populare" intentate de unele persoane fizice sau persoane juridice de drept privat
care, neavând argumente să dovedească o vătămare a unui drept sau interes legitim privat propriu,
recurg la calea acțiunilor întemeiate exclusiv pe motivul vătămării interesului public”.
Organismele sociale interesate pot formula acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 8 alin. (11) din
Legea nr. 554/2004 cu condiția să aibă înscris în statut, ca scop principal, apărarea interesului
public, cu respectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, iar actul administrativ atacat
să aibă legătură cu scopul direct şi obiectivele asociaţiei.
În litigiile fundamentate pe art. 8 alin. (11) din Legea nr. 554/2004 se impune citarea în cauză a
beneficiarului actului administrativ individual, pentru că altfel s-ar putea ajunge în situația în care
actul administrativ să fie anulat, fără ca beneficiarul să cunoască și să își poată formula apărările.

20
În jurisprudență I.C.C.J. a arătat prin Decizia nr. 1204/2013 pronunțată de Secția de contencios administrativ și fiscal că
este admisibilă acțiunea în contencios administrativ prin care reclamantul tinde la îndreptarea unor pretinse erori și la operarea
unor modificări în evidenţele, hărţile și planurile cadastrale utilizate în procedura de stabilire a liniei de hotar dintre d ouă
unităţi administrativ-teritoriale, refuzul efectuării unor operaţiuni administrative fiind circumscris prevederilor art. 8 alin. (1)
teza finală din Legea nr. 554/2004, care, definind obiectul acţiunii în contencios administrativ, are în vedere și ipoteza
refuzului de efectuare a unei anumite operaţiuni necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim
(www.scj.ro).
21
Prin Decizia nr. 8/2020 pronunțată de ICCJ prin care s-a admis un recurs în interesul legii s-a arătat că „în vederea
exercitării controlului de legalitate asupra actelor administrative la cererea asociaţiilor, în calitate de organisme sociale
interesate, invocarea interesului legitim public trebuie să fie subsidiară invocării unui interes legitim privat, acesta d in urmă
decurgând din legătura directă dintre actul administrativ supus controlului de legalitate şi scopul direct şi obiectivele
asociaţiei, potrivit statutului”.
22
Publicată în M. Of., Partea I nr. 135 din 4 martie 2009.
8
 Contenciosul obiectiv, având ca temei vătămarea interesului legitim public poate fi doar un
contencios în anulare. Acest lucru este subliniat de art. 8 alin. (12) din Legea nr. 554/2004 care
arată că acţiunile întemeiate pe încălcarea unui interes legitim public pot avea ca obiect numai
anularea actului sau obligarea autorităţii pârâte să emită un act sau un alt înscris, respectiv să efec-
tueze o anumită operaţiune administrativă, sub sancţiunea penalităţilor de întârziere sau a amenzii
de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, aplicată în condițiile prevăzute de
art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Litigiile privind contractele administrative. În art. 8 din Legea nr. 554/2004 se prevede în
alin. (2) modificat prin Legea nr. 212/2018 că „instanţa de contencios administrativ este competentă
să soluţioneze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ,
precum şi orice litigii legate de încheierea contractului administrativ, inclusiv litigiile având ca
obiect anularea unui contract administrativ. Litigiile care decurg din executarea contractelor
administrative sunt în competenţa de soluţionare a instanţelor civile de drept comun”.
În varianta anterioară a art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se arăta că instanţa de contencios
administrativ este competentă să soluţioneze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii
unui contract administrativ, precum şi orice litigii legate de încheierea, modificarea, interpretarea,
executarea şi încetarea contractului administrativ.
Se observă că în art. 8 alin. (2) legiuitorul se referă la „litigiile care apar în fazele premergătoare
încheierii unui contract administrativ”. În conţinutul Legii nr. 554/2004 nu se specifică însă ce se
înţelege prin sintagma de „fază premergătoare” încheierii contractului. Vom înţelege, prin urmare,
că intră aici doar litigiile legate de procedura publicităţii şi de procedurile de atribuire sau se au în
vedere şi litigiile cu privire la obligarea autorităţii publice la emiterea unor acte sau la efectuarea
unor operaţiuni administrative premergătoare atribuirii contractului administrativ, precum şi cu
privire la anularea unor astfel de acte şi operaţiuni? De lege ferenda, se impune definirea prin lege
a sintagmei de „fază premergătoare”, arătându-se exact actele şi operaţiunile care pot fi atacate.
Apoi observăm că în urma modificării art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prin Legea
nr. 212/2018, litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt date în
competenţa de soluţionare a instanţelor civile de drept comun. Această soluție a fost promovată de
legiuitor probabil din considerentul de a reduce din volumul foarte mare de activitate al instanțelor
de contencios administrativ. Ne exprimăm rezerva față de această soluție, din următoarele motive:
- în condițiile complexității sociale din zilele noastre este greu de acceptat că un judecător poate
să fie pe deplin competent în ansamblul dreptului civil, comercial, procedurii civile, dreptului penal
și procedurii penale, legislației muncii și în materia particularităților executării contractelor
administrative. Diversificarea relațiilor sociale reglementate a impus specializarea tot mai
accentuată a judecătorilor.
- art. 8 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 prevede că la soluţionarea litigiilor privind contractele
administrative prevăzute la alin. (2) se are în vedere regula după care principiul libertăţii
contractuale este subordonat principiului priorităţii interesului public. Or, particularitățile
interesului public și limitele libertății contractuale în realizarea acestuia sunt cunoscute cel mai bine
de judecătorul de contencios administrativ.
- contractul administrativ reprezintă un tot unitar care nu permite în realitate realizarea unor
judecăți din unghiuri diferite a aspectelor care privesc încheierea sa de cele care privesc executarea
sa. Este foarte greu de găsit logica și motivul pentru care litigiile rezultate din aceeași instituție
juridică – contractul administrativ – urmează să fie soluționate de două categorii distincte de
instanțe, respectiv cele de contencios administrativ și cele de drept comun.
- litigii importante specifice instituției contractului administrativ și în care judecătorul ar trebui
să aplice principiul priorităţii interesului public și principiul prestării în regim de continuitate a
serviciilor publice, având ca obiect, de exemplu, interpretarea clauzelor reglementare în executarea
diverselor contracte administrative sau neîndeplinirea standardelor de calitate în prestarea unor
servicii publice de către particularul contractant, vor fi scoase astfel de sub competența
judecătorului de contencios administrativ, urmând a fi judecate dintr-o perspectivă specifică
dreptului comun.
9
 În aceste condiţii rezultate în urma modificării art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prin Legea
nr. 212/2018, vor fi adresate instanţei civile de drept comun acţiunile prin care se deduc judecăţii
cereri formulate de creditorul unei obligaţii din contractul administrativ împotriva debitorului acelei
obligaţii în scop de executare a sa ori în legătură cu modul concret de executare a sa sau cereri
privind rezoluţiunea, rezilierea, denunţarea unilaterală sau încetarea în alt mod a contractului
administrativ, altfel decât în urma anulării/nulităţii sale. În acest context, tot instanţei civile de drept
comun îi va reveni să lămurească modul de interpretare a clauzelor actului juridic, atunci când
obiectul procesului priveşte executarea lato sensu a contractului administrativ 23.
O cerere de chemare în judecată având un conţinut complex în legătură cu un contract
administrativ, respectiv un obiect ce deduce judecăţii atât probleme privind specializarea
judecătorului de contencios administrativ, cât şi a judecătorului de drept comun (de exemplu, partea
reclamantă solicită atât anularea actului juridic, cât şi rezoluţiunea/rezilierea sau executarea
acestuia) nu ar trebui analizată de o singură instanţă, ci disjunsă în scopul soluţionării fiecărui
obiect de instanţa având specializarea şi competenţa corespunzătoare, stabilite de art. 8 alin. 2 din
Legea nr. 554/2004, anume cererea în anulare la instanţa de contencios administrativ, iar cererea în
rezoluţiune/reziliere sau executare la instanţa civilă de drept comun. Aceasta nu constituie o ipoteză
de aplicare a art. 99 alin. 2 sau art. 123 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,
întrucât cauzele juridice ale capetelor de cerere menţionate sunt distincte, iar legătura dintre ele nu
este suficientă spre a le reuni în faţa unei singure instanţe, câtă vreme este diferit specificul fiecărui
proces în parte sub aspectul procedurii şi competenţei de judecată, inclusiv al căilor de atac proprii
şi a activităţii desfăşurate de fiecare instanţă de control judiciar. Într-o astfel de evoluţie a
procesului în discuţie, anume disjungerea, remediul aflat la dispoziţia instanţei civile de drept
comun, în măsura în care nu ar proceda la soluţionarea acţiunii în paralel cu activitatea desfăşurată
de instanţa de contencios administrativ, îl regăsim în posibilitatea de suspendare a judecăţii potrivit
art. 413 alin. 1 pct. 1 Cod de procedură civilă, pentru a vedea dacă subzistă în realitatea juridică
actul a cărui executare se solicită şi care a fost atacat şi în anulare de aceeaşi parte.
Un proces privind anularea unui document constatator emis în legătură cu modul de îndeplinire a
obligaţiilor asumate printr-un contract de achiziţie publică se circumscrie categoriei de „litigii
decurgând din executarea contractelor administrative” în exprimarea art. 8 alin. 2 teza finală din
Legea nr. 554/2004 şi art. 53 alin. 11 din Legea nr.101/2016. Însă, în situația în care documentul
constatator vizează refuzul ofertantului de semnare a contractului administrativ, controlul judiciar al
unui astfel de înscris revine în competenţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal, întrucât se
circumscrie tezei art. 8 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 referitoare la „litigiile care apar în fazele
premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum şi orice litigii legate de încheierea
contractului administrativ”.
Prioritatea interesului public în judecarea litigiilor privind contractele administrativ. Prin
alin. (3) al art. 8 din Legea nr. 554/2004 se instituie pentru prima dată în România, într-o lege a
contenciosului administrativ, prioritatea interesului public asupra libertății contractuale în judecarea
unui litigiu cu privire la contractul administrativ. Această reglementare reprezintă o încununare a
eforturilor doctrinei dreptului administrativ întreprinse încă din perioada interbelică pentru
conturarea noţiunii contractului administrativ, ca instituţie juridică supusă regimului dreptului
public prin care se realizează administraţia publică. Însăși filosofia contractelor administrative
presupune ca acordul de voinţă al părţilor să fie subordonat interesului public. Contractul
administrativ nu este un scop în sine, precum contractul civil sau comercial; contractul adminis-
trativ, la fel ca și actul administrativ unilateral, reprezintă un mijloc juridic prin care se realizează
administrația publică, fie sub forma aplicării la cazuri concrete a legii, fie sub forma prestării de
servicii publice, în sensul larg al termenului, în limitele legii. Pe de altă parte, aplicarea acestei
reguli, prevăzută de alin. (3) al art. 8, nu se poate face în mod discriminatoriu, ci în spiritul dreptului

23
A se vedea Minuta Întâlnirii președinților secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție
și curților de apel, Curtea de Apel Craiova, 17-18 octombrie 2019 (http://inm-lex.ro/wp-content/uploads/2020/02/Minuta-
intalnire-SCAF-punctaj-principal-17-18-octombrie-2019-Craiova-1.pdf).
10
tuturor părţilor din litigiu „la un proces echitabil”, principiu înscris în art. 21 alin. (3) din Constituţia
revizuită.
Dat fiind caracterul de noutate al reglementării, cu privire la dispoziţiile art. 8 alin. (3) a fost
ridicată excepţia de neconstituţionalitate menționată în faţa Curţii Constituţionale. Apreciem că în
mod just Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul că art. 8 alin. (3) „nu are semnificaţia
plasării autorităţii publice pe o poziţie procesuală preferenţială, deoarece nu calitatea părţii va fi
avută în vedere de către instanţa de judecată care soluţionează litigiul, ci principiul priorităţii
interesului public”24 .
În ceea ce privește tehnica de reglementare folosită de legiuitor, considerăm că alin. (3) nu îşi
găseşte locul în art. 8 care se referă la obiectul acţiunii judiciare. Alin. (3) se referă la modul de
soluţionare a litigiilor legate de contractele administrative, locul său fiind, prin urmare în art. 17
care reglementează judecarea cererilor.
Noțiunea de interes public. Interesul public reprezintă acele cerinţe esenţiale, comune ale
colectivităţilor umane, pe care Statul le recunoaşte, le reglementează prin lege şi le repartizează spre
executare unor servicii publice existente sau pe care le creează.
Noţiunea de „interes public” a născut în toate timpurile vii dispute. Unii autori au considerat
că „interesul general nu poate să fie decât rezultatul unei pluralităţi de interese particulare, rezultat
în stabilirea căruia un rol important îl au mecanismele de comunicare şi participare” 25. Acest punct
de vedere nu este ferit de critici. Numeroşi autori au arătat încă din Antichitate faptul că interesul
public nu poate fi redus doar la o sumă de interese particulare. Astfel, unul dintre primii critici ai
acestei teorii a fost Aristotel care declara că „întregul este mai mult decât suma părţilor
componente”, iar ulterior Rousseau va face o distincţie clară între „voinţa generală” şi „voinţa
tuturor”26. Prin urmare, interesul public este o noţiune abstractă care ţine de societate în ansamblul
ei, vizând pe toţi membrii acesteia şi nu pe fiecare luat individual.
Uneori interesul public a fost folosit ca un mijloc de justificare a intervenţiei statului în viaţa
economică. Concepţia liberală pornind de la Adam Smith sau cea socială începând cu Keyns asupra
statului au avut la bază teoria interesului public. În diverse regimuri şi în diverse perioade istorice în
concilierea intereselor publice şi private accentul a căzut pe utilizarea fie a instrumentelor dreptului
public, fie ale dreptului privat.
Statul nu poate fi o realitate exterioară, distinctă de interesele individuale ale cetăţenilor lui.
Analizând diacronic observăm că determinarea ideologică a lui Ulpianus, îndoctrinarea ideologică a
nominalismului medieval (William d’Occam) şi individualista Revoluţie Franceză de la 1789 au
impulsionat şi au împins în faţă interesele individului, determinând o delimitare riguroasă între
regimul public şi regimul privat. Hegel a sesizat această eroare în lucrarea sa „Principiile filosofiei
dreptului” remarcând că statul nu apare numai ca o necesitate exterioară societăţii civile, o putere
străină şi superioară acesteia, ci el este şi scopul imanent al societăţii civile, statul apărând ca un
subiect strict necesar faţă de care indivizii au drepturi şi obligaţii 27.
Astăzi există numeroase interferenţe între public şi privat. Faţă de concepţia clasică, apare ca
un paradox faptul că interesul public se poate realiza prin mijloace de drept privat. Administraţia
publică foloseşte deseori instrumente private. Contractul este la origine un instrument de drept
privat, dar el este utilizat cu succes astăzi în administraţia publică. Realitatea socială nu poate fi
împărţită în spaţii net delimitate care să-şi revendice o apartenenţă clară fie la sfera publică, fie la
cea privată. Ca o consecinţă a acestui lucru dreptul reglementează raporturi sociale în care publicul
se împleteşte inevitabil cu privatul. Asistăm astăzi la proliferarea fără precedent a unor forme
juridice noi extrem de variate care încurcă clasica diviziune public-privat prin rapiditatea
modificărilor structurale şi prin introducerea regulilor managementului privat cu privire la

24
DCC nr. 464/2006 (M.Of. nr. 604 din 12 iulie 2006).
25
L. Cohen-Tanugi, Le droit sans l’Etat sur la démocratie en France et en Amérique, P.U.F., 1985, p. 110-118.
26
Rousseau afirma că voinţa generală emană de la corpul social pe baza comunităţii de interese a membrilor lui. El sublinia că
voinţa generală este ireductibilă atât la voinţa fiecăruia, cât şi la voinţa tuturor, înţeleasă ca sumă aritmetică a voinţelo r
particulare. Rousseau arată că voinţa generală este orientată totdeauna spre binele comun.
27
G.W.F. Hegel, Principii de filozofie a dreptului, Editura Academiei, 1969, p. 342.
11
randament, eficienţă, profit în administraţia publică. Prin intermediul Uniunii Europene dreptul
concurenţei se aplică şi prestatorilor de servicii publice iar diferenţa clasică între operatorii publici
şi privaţi este eliminată. Însă împrejurarea că dreptul concurenţial domină exercitarea efectivă a
activităţilor publice de producere, distribuire şi de servicii, nu schimbă natura juridică a deciziilor
privind modul de administrare a serviciilor publice, care rămân, în principal, expresia unei abordări
juridice ce ţine de dreptul public şi de jurisdicţia administrativă.
În prezent observăm pretutindeni o expansiune a tehnicilor de negociere prealabilă emiterii
actelor administrative între factorii interesaţi în aplicarea lor. Concomitent, prerogativa de putere
publică nu mai înseamnă impunere, ci din ce în ce mai mult atractivitate, persuasiune. Statul de
drept contemporan nu poate acţiona decât în direcţia echilibrării interesului social apărat de
administraţie cu interesul particular.
Sub aspectul mijloacelor de realizare a interesului public obsevăm o expansiune a tehnicilor
contractuale. Astfel, contractul administrativ, acolo unde este acceptat, este un instrument prin care
statul poate influenţa economia – contractele de lucrări publice de exemplu creează locuri de
muncă, impun investiţii şi cresc nivelul de trai. Contractul administrativ apare astfel ca un
instrument de realizare a strategiei de guvernare, dar şi ca un element prin care statul depăşeşte
viziunea tradiţionalistă a impunerii unui model şi trece în faza justificării autorităţii sale prin
acceptarea şi a unui alt punct de vedere, devenind astfel un concept atractiv.
O paradigmă a dreptului contemporan constă în găsirea echilibrului între apărarea
interesului public şi a interesului privat. Găsirea acestui echilibru este determinată de o scară de
valori care nu poate fi fixată în termeni absoluţi, ci în raport de necesităţile sociale care se schimbă
în funcţie de moment, ţări şi împrejurări.
În fond mecanismul juridic înţeles ca ansamblu de activităţi legislative, administrative şi
judiciare trebuie să funcţioneze în afara oricărei ideologii şi să asigure cel mai bun echilibru posibil
între exigenţele sociale, acţiunile şi aspiraţiile rivale într-o anumită comunitate.
Deseori interesul public este explicat printr-un concept tot atât de general – „binele
public”28.
În doctrina germană conceptele de o mare generalitate ca „interes public”, „bine public” sunt
considerate concepte nedefinite. Aplicând o noţiune juridică nedeterminată, autorităţile au
libertatea, în limitele date de legislaţie şi principiile de drept, de a transforma conţinutul regulii
juridice abstracte într-o decizie privind o situaţie concretă. La nivelul Uniunii Europene, Curtea
Europeană de Justiţie a dezvoltat noţiunea de „concepte oarbe” 29 în care include noţiuni ca: „interes
public”, „bună credinţă”, „binele general” etc. Se consideră că toate aceste noţiuni au o natură
eluzivă, fiind principii vagi care sunt emise şi redefinite de către curţile judecătoreşti sau de alte
autorităţi publice avizate, în cazuri particulare. Această lipsă de claritate provoacă numeroase
dispute legale, supuse spre judecată curţilor de justiţie, care trebuie să coreleze propriile definiţii
emise anterior cu valorile sociale şi cu percepţiile care evoluează în timp. În consecinţă considerăm
că putem afirma, fără a greşi, că în ceea ce priveşte conturul conceptual al acestor principii, acesta
rămâne neclar în mod permanent.
În doctrina românească de la sfârșitul secolului XIX Constantin G. Dissescu arăta că
„semnul distinctiv după care vom deosebi interesul general de interesul particular este următorul:
modul cu care e simțit și natura mijloacelor de satisfăcut” 30.
Interesul public scapă unei definiţii unanim acceptate care să contureze în întregime sfera
conceptuală, de aceea credem că interesul public apare astăzi ca un concept insuficient definit.
Interesul public poate fi doar cel mult partajat în arii componente. Astăzi ariile componente ale
interesului public la nivelul Uniunii Europene care apar în legislaţia mai frecvent par a fi:
securitatea publică; apărarea şi afacerile militare; relaţiile internaţionale; politica financiară,

28
În perioada antichităţii strălucitul orator roman Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Hr.) afirmase „Salus populi suprema lex”
(binele poporului este legea supremă), a se vedea Ş. Georgescu, op. cit. (Filosofia dreptului), partea I, 1998, p. 53.
29
Sigma Paper no. 27, OECD, Principles for Public Administration.
30
Ct. G. Dissescu, Curs de drept public român, vol. III – Dreptul administrativ, București, 1891, p. 849.
12
monetară sau economică a Comunităţii europene sau a unui stat membru 31. Însă fiecare din aceste
componente este un „concept nedefinit”, neavând un conţinut precis determinat. În România Legea
nr. 554/2004 a contenciosului administrativ32 definește în art. 2(1) lit. r) interesul legitim public ca
fiind interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor,
libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea
competenţei autorităţilor publice.
În aceste condiţii în care nu putem să dăm o definiţie a priori interesului public ne punem
întrebarea cine stabileşte dacă o activitate intră în sfera interesului public. Tradiţional liniile de
guvernare într-un stat sunt stabilite de puterea politică care fixează, prin intermediul legilor adoptate
de Parlament, limitele de acţiune ale administraţiei publice. Subliniem faptul că ridicarea unei nevoi
sociale la rangul de interes public presupune și o consacrare legislativă a limitelor acțiunii
administrației publice. Altfel, dacă nu există o minimă reglementare legală, strict tehnic juridic, nu
vom fi în prezența interesului public și autoritățile administrației publice nu vor avea nicio obligație
în acest sens.
Obiectul acțiunii în contencios administrativ împotriva ordonanțelor Guvernului. Persoana
vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe
poate introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ însoţită de excepţia de
neconstituţionalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituţionalităţii
ordonanţei sau a dispoziţiei din ordonanţă.
Obiectul acțiunii împotriva ordonanțelor Guvernului îl poate reprezenta, potrivit art. 9 alin. (5)
din Legea nr. 554/2004, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţe ale
Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz, obligarea
unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operaţiuni
administrative.
Atunci când persoana vătămată solicită în instanță anularea actului administrativ, fără a cere în
acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge, potrivit
prevederilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să
cunoască întinderea pagubei. Potrivit prevederilor art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 „cererile se
adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11
alin. (2)”. Aceste dispoziții se vor aplica, în mod corespunzător, şi contractelor administrative [art. 19
alin. (21) din Legea nr. 554/2004]. Cererile pentru acordarea de despăgubiri se supun normelor Legii
contenciosului administrativ în ceea ce priveşte procedura de judecată şi taxele de timbru [art. 19
alin. (3) din Legea nr. 554/2004].

Secțiunea a 3-a. Sesizarea instanței de judecată

Sesizarea instanței de contencios administrativ se face prin introducerea cererii de chemare în

judecată de către persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim.
Cererea de chemare în judecată. Cererea de chemare în judecată va cuprinde aspectele
prevăzute de art. 194 alin. (1) C.proc.civ.: elementele de identificare ale părților; elementele de
identificare și calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat,
numele, prenumele acestuia și sediul profesional; obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea
reclamantului, atunci când acesta este evaluabil în bani, precum și modul de calcul prin care s-a
ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare; arătarea motivelor
de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea; arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt
de cerere; semnătura reclamantului.
Reclamantul anexează la acţiune, potrivit prevederilor art. 12 din Legea nr. 554/2004:

31
A se vedea Regulamentul nr. 1049/2001 al Parlamentului european şi Consiliului din 30 mai 2001 cu privire la accesul
publicului la documentele Parlamentului european, Consiliului şi Comisiei (J. O. L 154/31.5.2001).
32
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1154 din 7 decembrie 2004, cu modificările ulterioare.
13
 - în cazul actului administrativ tipic, copia actului administrativ pe care îl atacă, copia cererii
de recurs administrativ grațios sau ierarhic pentru a dovedi efectuarea procedurii plângerii
prealabile și răspunsul primit la plângerea prealabilă care are rolul de a fundamenta punctul de
vedere al autorității publice emitente/ierarhic superioare;
- în cazul refuzului nejustificat de rezolvare a cererii, copia răspunsului autorității publice
care fundamentează punctul de vedere al autorității publice și copia cererii adresate autorității
publice care arată efectiv ce a solicitat petentul autorității publice și permite a se analiza dacă
refuzul este justificat sau nu în raport de reglementarea în vigoare. În acest caz nu este necesară
introducerea plângerii prealabile potrivit prevederilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004;
- în cazurile de „tăcere a autorității publice”. În situaţia în care reclamantul nu a primit în
termenul prevăzut de lege niciun răspuns la cererea sa, va depune la dosar copia cererii,
certificată prin numărul şi data înregistrării la autoritatea publică 33 în raport de care instanța va
aprecia dacă acțiunea a fost introdusă în termenul legal și dacă autoritatea publică a depășit
termenul de soluționare. În acest caz nu este necesară introducerea plângerii prealabile potrivit
prevederilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004. În ipoteza în care reclamantului nu i s-a
răspuns la plângerea prealabilă obligatorie în termenul prevăzut de lege, acesta va depune la
dosar copia actului administrativ atacat și copia cererii de recurs administrativ grațios sau ierarhic
pentru a dovedi efectuarea procedurii plângerii prealabile;
- în situaţia în care reclamantul introduce acţiune împotriva autorităţii care refuză să pună
în executare actul administrativ emis în urma soluţionării favorabile a cererii ori a plângerii
prealabile, va depune la dosar şi copia certificată după acest act;
- în cazul litigiilor care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ,
se vor depune la dosar înscrisurile care dovedesc încălcarea procedurii de atribuire reglementate și
copia plângerii prealabile, iar în cazul litigiilor legate de încheierea contractului administrativ,
se va depune o copie a contractului administrativ și o copie a plângerii prealabile.
Vor fi aplicabile dispozițiile art. 195-199 C. proc. civ. privind numărul de exemplare, nulitatea
cererii, timbrarea cererii, cumulul de cereri și înregistrarea cererii.
Verificarea și regularizarea cererii. Procedura de verificare și regularizare a cererii prevăzută
de art. 200 C. proc. civ. va fi aplicabilă, cu excepțiile arătate de Legea nr. 554/2004. Astfel, în cazul
judecării cererii de suspendare a actului administrativ întemeiată pe dispozițiile art. 14 și 15 din
Legea nr. 554/2004 nu se vor aplica dispozițiile art. 200 C. proc.civ. (conform prevederilor art. 14
alin. (2) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 554/2004). La fel, în cazul judecării cererilor prevăzute la
art. 24 alin. (3) și (4) din Legea nr. 554/2004 prin care se instituie unele garanții de executare a
hotărârilor de contencios administrativ (cererile privind stabilirea penalităților și aplicarea unei
amenzi conducătorului autorității publice pentru neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive)
nu se vor aplica dispozițiile art. 200 C. proc.civ. (conform prevederilor art. 25 alin. (2) din Legea nr.
554/2004).
Citarea părților. Întâmpinarea. Primul termen de judecată. La primirea cererii, instanţa
dispune citarea părţilor. Citarea părților se va realiza în condițiile prevăzute de art. 201 C. proc. civ.,
cu excepțiile arătate de Legea nr. 554/2004 care sunt identice cu cele de neaplicare a prevederilor
art. 200 C. proc. civ. în materia contenciosului administrativ.
Judecătorul va dispune, conform prevederilor art. 201 alin. (1) C. proc. civ., comunicarea cererii
de chemare în judecată către pârât, punându-i-se în vedere că are obligația de a depune întâmpinare,
sub sancțiunea prevăzută de lege, în termen de 25 de zile de la comunicarea cererii. Caracterul
obligatoriu al întâmpinării este precizat și de art. 17 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Nedepunerea
întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune
probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel (art. 208
alin. (2) C. proc. civ.).

33
În acest sens s-a pronunțat și Secția de contencios administrativ și fiscal a I.C.C.J. prin decizia nr. 5015/2010: „Copia
contestației depuse de reclamantă la dosarul de fond nu poate fi luată în considerare ca probă a declanșării procedurii
administrative prealabile, întrucât nu satisface exigențele art. 12 din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care nu este
certificată prin numărul și data înregistrării la autoritatea pârâtă” (www.scj.ro/736/Cautare-jurisprudenta).
14
 Întâmpinarea va cuprinde elementele prevăzute de art. 205 alin. (2) C. proc. civ.: datele de
identificare ale pârâtului, excepțiile procesuale pe care pârâtul le invocă față de cererea
reclamantului, răspunsul la toate pretențiile și motivele de fapt și de drept ale cererii, dovezile cu
care se apără împotriva fiecărui capăt din cerere, semnătura. Când sunt mai mulți pârâți, aceștia pot
răspunde împreună, toți sau numai o parte din ei, printr-o singură întâmpinare (art. 207 C. proc.
civ.).
Instanța, primind întâmpinarea pârâtului o va comunica de îndată reclamantului conform art. 201
alin. (2) C. proc. civ. În mod opțional, reclamantul va putea să depună răspuns la întâmpinare în
termen de 10 zile de la comunicare, urmând ca pârâtul să ia cunoștință de acesta de la dosarul
cauzei.
În termen de 3 zile de la data depunerii întâmpinării, judecătorul fixează prin rezoluție primul
termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluției, dispunând citarea părților
(art. 201 alin. (3) C. proc. civ.). În cazul în care pârâtul nu a depus întâmpinare în termenul de 25 de
zile de la comunicarea cererii, la data expirării acestui termen, judecătorul fixează prin rezoluție
primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluției, dispunând citarea
părților (art. 201 alin. (4) C. proc. civ.). Conform prevederilor art. 17 alin. (1) din Legea nr.
554/2004 primul termen de judecată nu poate fi fixat mai devreme de 15 zile de la data comunicării
întâmpinării către reclamant.
În procesele urgente, termenele prevăzute la alin. (1) - (4) ale art. 201 C. proc. civ. pot fi reduse
de judecător în funcție de circumstanțele cauzei (art. 201 alin. (5) C. proc. civ.).
Aceste reguli sunt aplicabile atât când obiectul litigiului îl formează un act administrativ
unilateral, cât și în cazul actelor administrative bilaterale (contractele administrative), dacă prin legi
speciale nu se prevede altceva.
Furnizarea de către autoritatea publică a documentației care a stat la baza emiterii actului
administrativ. Autoritatea publică emitentă va comunica împreună cu întâmpinarea, actul atacat
însoțit de întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii lui, precum şi orice alte lucrări necesare
pentru soluţionarea cauzei. Instanţa poate solicita emitentului orice alte lucrări necesare pentru
soluţionarea cauzei [art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificat prin Legea nr. 212/2018].
Această reglementare ține cont de faptul că în practică majoritatea înscrisurilor care servesc ca
mijloc de probă se află în posesia autorității publice pârâte care deține întreg dosarul administrativ
pe baza căruia a emis actul ori refuzul nejustificat și de aceea prin intermediul instanței autoritatea
publică va putea fi obligată la comunicarea acestora. În jurisprudență s-a arătat că legiuitorul a
instituit această măsură din considerente ce țin de celeritatea procesului și de buna administrare a
actului justiției, în scopul de a proteja particularul în litigiul cu administrația publică 34.
În situaţia în care reclamant este un terţ vătămat printr-un act administrativ adresat altui subiect
de drept sau când acţiunea este introdusă de Avocatul Poporului ori de Ministerul Public, instanţa
va cere autorităţii publice emitente să îi comunice de urgenţă actul atacat împreună cu documentaţia
care a stat la baza emiterii lui, precum şi orice alte lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei
[art. 13 alin. (2) din Legea nr. 554/2004].
În mod corespunzător acestor situaţii se procedează şi în cazul acţiunilor care au ca obiect
refuzul de rezolvare a cererii privind un drept recunoscut de lege sau un interes legitim [art. 13
alin. (3) din Legea nr. 554/2004].
Apreciem că în situația în care reclamant este un terţ vătămat printr-un act administrativ adresat
altui subiect de drept, pentru desfășurarea unui proces echitabil este necesar ca instanța de
contencios administrativ să îl înștiințeze pe beneficiarul actului despre existența litigiului, a părților
și a obiectului său și să îi indice acestuia posibilitatea dobândirii calității de intervenient în proces în
condițiile art. 61-67 C.proc.civ.
Situația în care actul contestat și/sau documentația care a stat la baza emiterii sale au
regimul documentelor clasificate. În cazul în care actele contestate și documentele care au stat la

34
A se vedea decizia I.C.C.J. nr. 4261/2008, Secția de contencios administrativ și fiscal (http://www.scj.ro/736/ Cautare-
jurisprudenta).
15
baza emiterii lor sunt clasificate la nivel strict secret, justa soluționare a cauzei impunea ca dovada
cu înscrisuri să fie administrată în condițiile reglementate de art. 265 și urm. C. proc. civ. privind
dovada cu înscrisuri, fie prin prezentarea acelor documente care pot fi declasificate în totalitate sau
parțial, fie prin consultarea lor, în condițiile prevăzute de Legea nr. 182/2002 privind protecția
informațiilor clasificate35, care nu exclud posibilitatea instanței de judecată de a avea acces la
documente care conțin informații clasificate, cât timp sunt respectate dispozițiile legale în materie 36.
În prezent Regulamentul privind accesul judecătorilor, procurorilor și magistraților asistenți ai
Înaltei Curți de Casație și Justiție la informații clasificate, secrete de stat și secrete de serviciu 37
reglementează procedura de acces la informațiile clasificate pentru aceste categorii de persoane.
Sancțiunea aplicată în situația în care autoritatea publică nu trimite în termenul stabilit de
instanță lucrările cerute. Dacă autoritatea publică nu trimite în termenul stabilit de instanţă
lucrările cerute, conducătorul acesteia va fi obligat, prin încheiere interlocutorie, să plătească
statului, cu titlu de amendă judiciară, 10% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de
întârziere nejustificată [art. 13 alin. (4) din Legea nr. 554/2004]. Stabilirea amenzii judiciare și
condițiile de exercitare a cererii de reexaminare sunt reglementate de art. 190 și 191 C.proc.civ.
Amenda se stabilește de către instanţa care a constatat abaterea, prin încheiere executorie, care se
comunică celui obligat, dacă măsura a fost luată în lipsa acestuia (art. 190 C.proc.civ.).
Împotriva încheierii, cel obligat la plata amenzii va putea face numai cerere de reexaminare,
solicitând, motivat, să se revină asupra amenzii sau să se dispună reducerea acesteia. Cererea se
face în termen de 15 zile, după caz, de la data la care a fost luată măsura sau de la data comunicării
încheierii. În toate cazurile, cererea se soluţionează, cu citarea părţilor, prin încheiere, dată în
camera de consiliu, de către un alt complet decât cel care a stabilit amenda sau despăgubirea.
Încheierea prin care se soluționează cererea de reexaminare este definitivă (art. 191 C.proc.civ.).

35
Publicată în M. Of. nr. 248 din 12 aprilie 2002, cu modificările ulterioare.
36
A se vedea Decizia nr. 1099/2014 pronunțată de Secția de contencios administrativ și fiscal a I.C.C.J.
(https://www.scj.ro/736/Cautare-jurisprudenta).
37
Publicat pe www.csm1909.ro.
16