Glucoza

Glucoza este compusul organic, aparținând clasei zaharidelor, care are formula chimică C6H12O6. Deși are
aceeași formulă chimică, fructoza este diferită față de glucoză prin modul de legare a atomilor. Astfel, glucoza
are o singură grupare de alcool primar (în imagine, la carbonul cu numărul 6), pe când fructoza are două
grupări de alcool primar.

Glucoza conține șase atomi de carbon și o grupă carbonil (specifică aldehidelor) și este numită uneori

aldohexoză. În natură, în unele plante, glucoza există sub formă de structură aciclică; în altele, ea poate fi
găsită sub formă ciclică. Teoretic, structura ciclică a glucozei apare în urma interacțiunii dintre grupa carbonil și
grupele hidroxil de la carbonii cu cifrele 4 și 5. Aceste interacțiuni sunt reacții de adiție a grupelor hidroxil
amintite la grupa carbonil. În soluție apoasă, cele două forme se află în echilibru, și la un pH 7, forma ciclică
este predominantă.
La formarea structurii ciclice a glucozei, apare la fosta grupă carbonil o nouă grupare hidroxil, care se
numește hidroxil glicozidic și care are o reactivitate mai mare decât celelalte grupe hidroxil din moleculă. În
acest caz, numerotarea carbonilor începe de la primul carbon de după oxigenul din ciclu, în sens orar.
La scară industrială, glucoza se obține prin hidroliza amidonului în mediu acid.
O altă metodă este hidroliza enzimatică a amidonului. Multe culturi pot fi folosite ca sursă pentru
amidon: porumbul, orezul, grâul, cartofii sunt utilizați la scară largă în toată lumea.
Procesul enzimatic are două etape. Pe durata a 1-2 ore, la aproximativ 100 °C, enzimele descompun amidonul
în carbohidrați mai mici, cu o moleculă formată din 5-10 unități de glucoză. Unele variațiuni ale acestui proces
încălzesc amidonul la aproximativ 130 °C sau mai mult de câteva ori. Astfel se îmbunătățește solubilitatea
amidonului în apă, dar se dezactivează enzimele, așa că enzime noi trebuie adăugate în amestec după fiecare
încălzire.
În a doua etapă, numită zaharificare, amidonul parțial hidrolizat este hidrolizat complet până la glucoză
folosind enzima glucoamilază provenită de la ciuperca Aspergillus niger. Condițiile de reacție specifice sunt la
un pH de 4,0–4,5, o temperatură de 60 °C și o cantitate de carbohidrați de 30–35%. În aceste condiții,
amidonul poate fi convertit în glucoză în proporție de 96% după 1–4 zile. Totuși, se pot obține reacții cu
randamente mai mari folosind soluții mai diluate, dar în acest fel sunt necesare reactoare mai mari și cantități
mai mari de apă, și de aceea această modalitate nu este considerată economică. Soluția de glucoză rezultată
este apoi purificată prin filtrare și concentrată prin evaporarea apei. D-glucoza solidă este produsă
aprin cristalizări repetate.
 Zaharoza

Zaharoza, numită și sucroză este o dizaharidă foarte răspândită în natură, întâlnindu-se în special

în sfecla de zahăr (Beta vulgaris) 12-23% și în trestia de zahăr (Saccharum officinarum) 20-27%, fiind
cea mai comună formă de zahăr utilizată în alimentație.
Prin hidroliza sub actiunea enzimelor digestive sau prin fierbere in mediu acid, zaharoza este convertita la
un amestec de glucoza si fructoza in parti egale. Datorita faptului ca moleculele de monozaharide sunt
mai mici, acest amestec, denumit zahar invertit, este frecvent utilizat la prepararea bomboanelor si
inghetatei pentru a preveni formarea de cristale mari de zahar.
 
Spre deosebire de zaharul rafinat, zaharoza naturala are un rol calcifiant pronuntat. Acest diglucid este un
suport bun si pentru alte minerale, in special fier si potasiu. Zaharoza din legume si fructe prezinta si o
actiune antiinflamatorie.

Zaharoza: o diglucidă, formată dintr-un rest de α-D-glucopiranoză și un rest de β-D-fructofuranoză, care

sunt unite prin legătură 1-2glicozidică

 Stare: substanță solidă cristalizată

 Culoare: albă
 Gust: dulce
 Punct de topire: 184 °C
 Formulă chimică: C12H22O11
 Solubilitate: solubilă în apă și insolubilă în solvenți organici
 Activitate optică: dextrogiră [α]D20=+66,47 0.
Sub acțiunea acidului clorhidric sau sub acțiunea zaharazei ea se descompune
în monoglucidele componente.
Amestecul format în urma hidrolizei are acțiune levogiră deoarece valoarea puterii rotatorii
a fructozei (levogiră) este mai mare decât a glucozei (dextrogiră).
 Celuloza

Celuloza este un compus organic natural din categoria polizaharidelor, fiind constituentul principal

al membranelor celulelor vegetale. Împreună cu lignina (un compus macromolecular aromatic) și alți compuși
macromoleculari, intră în structura pereților celulelor vegetale și conferă organismelor vegetale rezistență
mecanică și elasticitate. Aceasta are aceeași formulă brută ca și amidonul, (C6H10O5)n, unde n poate atinge
cifra miilor. Celuloza este constituită dintr-o catenă liniară, în care se regăsesc mii de unități de D-glucoză,
legate între ele prin intermediul unor legături β(1→4).[3][4]

Celuloza apare în stare pură în componența bumbacului. Din acesta se obține cea mai pură celuloză prin
îndepărtarea semințelor și spălarea vatei din capsulele de bumbac, iar celuloza rezultată este folosită în
industria textilă deoarece are un procent de 91% celuloză. Se găsește în combinație cu lignină în lemn (40-
60%). Fibrele de celuloză prezente în lemn sunt sub forma unui polimer complex: lignină. Acesta tratat cu
substanțe alcaline duce la formarea hârtiei. Alte surse sunt inul, cânepa, stuful (50%). Formarea celulozei în
plante este rezultatul unui proces de biosinteză fotochimică. Peretele celular vegetal este alcătuit din celuloză
cu excepția câtorva tipuri de alge. Celuloza este organizată în microfibre. Structura conferă rigiditate plantei și
un mediu poros favorabil circulației apei, mineralelor și altor substanțe nutritive. Celuloza formează părțile de
susținere ale plantelor împreună cu lignina și alte substanțe necelulozice, și conferă acestora elasticitate. Multe
din speciile de plante care conțin un nivel ridicat de celuloză sunt benefice omului.
Numeroasele grupări hidroxil existente de-a lungul lanțului, în resturile glucozice, formează între ele un număr
uriaș de legături de hidrogen care împachetează foarte strâns lanțurile macromoleculare și conferă celulozei
structura macroscopică de fir. Deși este considerat ca fiind produs de plante și unele bacterii produc celuloză.
Celuloza este utilizată la obținerea substanțelor explozibile de tip pulbere fără fum; a mătăsii artificiale de tip
vâscoză (milaneză) și a mătăsii acetat; a nitrolacurilor și nitroemailurilor (lacuri de acoperire cu uscare rapidă și
luciu puternic); a celofanului. Este o materie primă de mare valoare economică și constituie punctul de plecare
în fabricarea unor produse importante, dintre care cea de hârtie ocupă un loc principal (a fost folosită pentru
obținerea hârtiei încă din secolul al II-lea).
Se întâlnește în cantități mari în aproape toate plantele și este o principală sursă de hrană. Are proprietăți de
reducere a valorii calorice a unor alimente dacă în acestea se adaugă celuloză cristalizată. Mătasea vâscoză
este întrebuințată la fabricarea diferitelor țesături precum și a cordului pentru anvelope. Dacă soluția de
vâscoză este filată, printr-o fontă fină în baie de acid sulfuric diluat și glicerină, se obțin folii dintr-un produs larg
folosit-celofanul. Produse care conțin celuloza: bureți, sprayuri pentru alergie sau pudre, benzi medicale.
Celuloza este foarte ieftină pentru că este foarte abundentă
 Amidonul

Amidonul este o polizaharidă care, din punct de vedere structural, este alcătuită din amiloză și amilopectină.

Amidonul este una dintre sursele energetice importante ale organismelor uman și animal. Nimerind în organism
cu hrana, amidonul se supune hidrolizei enzimatice în prezența amilazelor, transformându-se în glucoză.
Aceasta este transportată spre celule, unde se consumă parțial pentru necesitățile energetice ale organismului,
conform schemei:
C6H12O6 + 6O2 = 6CO2+ 6H2O + Q
Amidonul se găsește în semințele, fructele și tuberculii plantelor și care se folosește în industria
alimentară, chimică etc. Formula brută a amidonului, determinată prin analiza elementară, este (C6H10O5)n, la
fel ca a celulozei. Prin hidroliza cu acizi, amidonul trece în D-glucoza, cu randament cantitativ. Din punct de
vedere al compoziției chimice, amidonul este un amestec, format din 2 polizaharide: amilopectină și amiloză,
care diferă între ele prin structură și reactivitate.
Amidonul se formează în plante, fiind o sursă importantă de glucide pentru animale. Ecuația reacției generale a
formării amidonului ar fi format din două etape:

 CO2 + H2O ----> CH2O + O2

 6 CH2O ----> C6H10O5 + H2O, ambele reacții înfăptuindu-se în cloroplaste (cu participarea clorofilei), la
lumină.
Amidonul are o structură amorfă, insolubilă în apă, deși la contact cu apa acesta se umflă. La recunoașterea
amidonului se folosește iodul: la contact cu acesta, amidonul dă o culoare violet închisă la rece.

Proprietăți chimice

 Cu apa în prezența acizilor:

(C6H10O5)n + nH2O → n C6H12O6

 Cu apa în prezența amilazei:

2(C6H10O5)n + nH2O → n C12H22O11