Dispensaționalismul populist și efectele lui

nocive în politica internațională

Într-un articol publicat în urmă cu mai bine de un deceniu[1], Eric J. Titus (teolog interesat de
relația dintre teologie, cultură și politică) analizează modul în care eschatologia
dispensaționalistă a influențat diverse poziționări în politica externă a Statelor Unite.

În viitorul dispensaționalist, survin următoarele evenimente semnificative: reconstruirea

templului din Ierusalim, răpirea, un guvern mondial unic (malefic), Armaghedonul și alte
cataclisme planetare.

La obârșia tezelor sale fundamentale stă o tânără scoțiană, Margaret McDonald pe numele ei,
care, la 15 ani, a avut parte de niște „revelații” devenite ulterior bază de plecare a teologiei
dispensaționaliste. Însă principalul promotor și cel care i-a dat conturul sub care a devenit
cunoscut ca dispensaționalism a fost John Nelson Darby. Unul dintre cele mai importante
instrumente de propagare a teoriei a fost Biblia Scofield (o Biblie de studiu cu adnotări),
vândută în peste 10 milioane de exemplare din 1909 încoace. Titus afirmă că Dallas
Theological Seminary, fondat în 1924, a fost dintru început o școală programatic
dispensaționalistă și a format un cler cu aceleași convingeri, impactul fiind deosebit, inclusiv
la nivel global, deoarece absolvenții școlii din Dallas au ajuns în toată America și în aproape
de 100 de țări din întreaga lume. Nașterea penticostalismului însă a dat un imbold
extraordinar și neașteptat dispensaționalismului – cu care s-a împăcat bine de la început, cu
toate că Darby era cesaționist – depășind cu mult DTS ca influență globală. Trezirea din
strada Azusa inaugura „o nouă dispensație”.

Miezul acestei perspective teologice, în varianta ei clasică, și totodată elementul distinctiv, îl

reprezintă doctrina despre răpire – văzută ca eveniment cataclismic prin care creștinii sunt
luați din lume înainte de Necazul cel Mare. Doctrina susține că planul lui Dumnezeu în lume
se desfășoară în etape – sau dispensații – potrivit anumitor strategii. Există schimbări de
atitudine atribuite lui Dumnezeu în raport cu diferite grupuri umane pentru diversele
dispensații. În viitorul dispensaționalist, survin următoarele evenimente semnificative:
reconstruirea templului din Ierusalim, răpirea, un guvern mondial unic (malefic),
Armaghedonul și alte cataclisme planetare. Această doctrină (pe care Titus o numește
„dubioasă”, „periculoasă”, „letală” sau „eretică”) a dobândit mare popularitate pe fondul unor
crize de la final de secol XIX (care includ și Războiul Civil American) și al unor evenimente
tragice din secolul XX.

Aproape 60 % dintre americani – independent de convingerile lor religioase – împărtășeau în

2002 o interpretare dispensaționalistă asupra istoriei.

Potrivit lui Eric Titus, popularitatea dispensaționalismului propovăduit de scoțianul Darby în

numeroasele sale vizite în America, se instalează pe fondul tragediei generate de Războiul
Civil și al nevoii de a căuta niște răspunsuri, dar și o înțelegere de sine a națiunii americane,
fapt care generează o reîntoarcere a oamenilor spre credință, pentru alinarea suferințelor[2]. O
serie de alte evenimente tragice aduc în presă reflecții teologice care propagă perspectiva
dispensaționalistă, întocmai cum s-a întâmplat și cu tragedii mai apropiate de noi – precum
atentatul din 11 Septembrie 2011.
Succesul american lui Darby se pare că a fost unul colosal, de vreme ce aproape 60 % dintre
americani – independent de convingerile lor religioase – împărtășeau în 2002 o interpretare
dispensaționalistă asupra istoriei, fapt ce sugerează că „dispensaționalismul în forma sa
clasică s-a răspândit pe scară largă și la nivel profund în conștiința colectivă americană” (p.
160).

Turnura letală a dispensaționalismului – după cum o numește Titus – survine în 1970, odată
cu publicarea cărții lui Hal Lindsey, The Late Great Planet Earth. Aceasta consacră
elementul politic în interpretarea teologică, introducând un motiv politic „care a fost de atunci
încoace un pilon al dispensaționalismului populist: observarea evenimentelor contemporane
urmată de efectuarea unei eisegeze contorsioniste pentru a încadra aceste evenimente
contemporane în textul Scripturii” (p. 162). Probabil un caz de ridicol greu de egalat este
„biblioscopul” zilnic, un echivalent al horoscopului.

Dispensaționalismul populist și politic se ancorează puternic în conștiința americană (dar are

priză puternică și la nivel internațional în cercurile evanghelice și nu numai) fiindcă face uz
de naționalism și revizionism.

Dispensaționalismul populist și politic se ancorează puternic în conștiința americană (dar are

priză puternică și la nivel internațional în cercurile evanghelice și nu numai) fiindcă face uz
de naționalism și revizionism, este de părere Titus. Naționalismul reprezintă o fuziune de
planuri: un trecut creștin la care America trebuie să se întoarcă perpetuu și sprijinirea
sionismului și a naționalismului israelian. Se poate observa aici și un accent mesianic, fiindcă
legându-se de destinul Israelului, dispensaționalismul politic alimentează excepționalismul
american: căci cine poate fi mai important în schema sfârșitului dacă nu cei care îi ajută pe
israelieni (deținătorii rolului principal) să își pună în aplicare planurile? Revizionismul se
referă la suprapunerea imaginii Babilonului peste cea a Americii contemporane și aplicarea
blestemelor destinate vechii cetăți-simbol pentru desfrâu și idolatrie la națiunea care și-a
părăsit originile creștine (este cunoscut faptul că mitologia națională americană conține și
ideea că părinții pelerini au întemeiat, de fapt, o nouă împărăție cerească, un nou Ierusalim).

Seria Left Behind – ulterior ecranizată – a consolidat în conștiința publică toate aceste
melanjuri teologico-politice, precum și scenariile și spaimele aferente. S-au insinuat astfel în
mințile oamenilor obișnuiți niște idei despre care foarte mulți au ajuns să creadă că ar fi
biblice.

7 teze împotriva dispensaționalismului

1. Această teorie se sprijină „pe o temelie extrem de îndoielnică” (p. 163). Titus
consideră pur și simplu „iresponsabil” să construiești un sistem teologic pe viziunile
unei fete de cincisprezece ani.
2. Dispensaționalismul proiectează „imaginea unui Dumnezeu instabil”, cu gândire
duală, care încearcă diverse variante ce eșuează succesiv. Lăgămintele făcute de
Dumnezeu își pierd noima în logica dispensațiilor.
3. Deși mizează pe o concepție înaltă despre Scriptură, practică exact opusul.
Teoretic, Biblia este socotită infailibilă și inerantă, însă este tratată de
dispensaționaliști ca un puzzle uriaș în care se poate ghici viitorul. De asemenea,
proiectează realitățile internaționale în textul Scripturii, incluzând elemente politice cu
totul străine de litera Bibliei. Exegeza este suspendată, contextul este neglijat și
 abuzat, totul pentru ca să permită o însăilare de versete care să se acordeze cu știrile
zilei.
4. Această eschatologie alarmistă n-a existat în teologia Bisericii înainte de anul 1830.
5. Introducere formării Israelului ca semn iminent al revenirii lui Hristos pune sub
semnul întrebării speranța eschatologică a generațiilor anterioare, care împărtășeau
aceeași convingere cu privire la iminența sfârșitului.
6. Dispensaționalismul populist girează și stimulează – folosindu-se de Biblie și teologie
– o formă de violență de limbaj (și nu doar de limbaj) care nu-și găsește fundament
nicăieri în Noul Testament.
7. În fine, nu se poate găsi în Scripturi ideea unei reveniri secrete a lui Isus înainte de
A Doua Venire. Ca să aibă coerență, teoriile pre-tribulaționiste trebuie să postuleze,
practic, și o a treia venire a lui Isus.

Dispensaționalismul populist în politică

Tot felul de profeți și evangheliști prevăd sau justifică diverse acțiuni militare bazate pe
ideologia sionismului creștin.

Și totuși, pentru America, dispensaționalismul populist funcționează ca un „far călăuzitor”.

Dar asta nu e totul, căci, dacă influența dispensaționalistă se resimte în sfera politică
americană, atunci inevitabil aceasta se revarsă și în politica internațională. Tot felul de profeți
și evangheliști prevăd sau justifică diverse acțiuni militare bazate pe ideologia sionismului
creștin, complicând peisajul relațiilor internaționale și așa tensionat. De pildă, la un moment
dat, John Hagee pretindea că Biblia profețește o lovitură preventivă împotriva Iranului și
SUA ar fi trebuit să se alieze cu Israelul ca să o realizeze. Hagee nutrea însă și aspirații
politice atunci când a venit cu această idee (p. 166).

Titus susține că tot Lindsey este responsabili și de interpretarea parabolei despre smochinul
care înflorește ca reprezentând renașterea statului Israel. Și de acolo o seamă întreagă de
evenimente importante sunt legitimate biblic: printre care, reconstruirea templului, care, după
unii, ar trebui să fie exact pe vechiul amplasament, tocmai unde se află acum o moschee –
Domul Stâncii. Pentru a recuceri însă acest perimetru, dispensaționaliștii nu se dau în lături
de la nimic, indiferent de costuri, fiindcă pretind că așa cere profeția să se întâmple. De
asemenea, este postulat dreptul israelienilor de a ocupa oricât din teritoriul pe care se află
palestinienii, indiferent de efect și indiferent ce suferințe cauzează chiar și confraților creștini
palestinieni.

E important de precizat că a contesta tezele dispensaționalismului nu înseamnă nicidecum a

contesta dreptul Israelului la existență ca stat.

E important de precizat că a contesta tezele dispensaționalismului nu înseamnă nicidecum a

contesta dreptul Israelului la existență ca stat. Însă adesea se apelează la acest fals argument
care constituie o scurtcircuitare a logicii. Se poate susține dreptul unui stat de a exista fără să i
se justifice acaparări teritoriale din vecinătate. Totodată, statele moderne nu se suprapun
perfect peste vechile lor rădăcini etnice. Poporul evreu și statul Israel sunt lucruri distincte și
poate fi criticată politica statului fără să fie denigrat poporul sau identitatea sa. Cel mai bine
se vede acest lucru dacă folosim un exemplu apropiat: România ca stat comunist și poporul
român nu erau unul și același lucru, iar dispariția statului comunist nu a însemnat și dispariția
poporului. Așadar, distincția nu doar că e plauzibilă, ci e necesară.
Fiindcă dispensaționaliștii au în schema lor necesitatea apariției unui guvern mondial și a
unei biserici globale unice înainte de marele Armaghedon, orice încercare de cooperare
internațională și orice instituție suprastatală sunt privite cu maximă suspiciune, ajungându-se
la atitudini paranoice. Bineînțeles că vizate sunt în primul rând ONU și Consiliul Mondial al
Bisericilor. Această atitudine de suspiciune merge însă mult mai departe și subminează orice
tentativă de cooperare între diversele denominații creștine sau orice apel la unitate (p. 167-
168).

Dispensaționalismul se impune prin frică și manipulare. Oricine nu acceptă acest sistem este
suspectat ca fiind înșelat de anticrist, un rătăcit fără șanse la mântuire sau un vândut
vrăjmașului.

Deoarece ei speră ca entropia generală finală – atât moral-societală, cât și naturală – să nu-i
prindă pe aici, mulți dispensaționaliști fac tot ce pot ca să grăbească momentul „răpirii”,
contribuind la distrugerea societății și a pământului. Titus vorbește despre „cinismul”
manifestat în raport cu creația și citează o declarație sinistră făcută de Ann Coulter
(„Dumnezeu ne-a dat pământul. Avem stăpânire asupra plantelor, animalelor, copacilor.
Dumnezeu a spus: «Pământul este al vostru. luați-l. Violați-l. Este al vostru».”) Nu degeaba
preocupări precum reconcilierea, grija pentru lumea creată, căutarea păcii și a bunei înțelegeri
între oameni le apar ca fiind secundare sau facultative. Teologia lor escapistă le dă voie și
justificare să nu le pese.

Și de ce ne-ar păsa, la urma urmei, ce cred dispensaționaliștii? În primul rând,

dispensaționalismul se impune prin frică și manipulare. Oricine nu acceptă acest sistem este
suspectat ca fiind înșelat de anticrist, un rătăcit fără șanse la mântuire sau un vândut
vrăjmașului. Astfel, e greu și de ieșit din sfera lui de influență și de combătut. Dar nu pentru
că ar fi un sistem solid, ci pentru că are mulți adepți.

Titus propune și câteva soluții. Mai întâi, adepții eschatologiilor ne-dispensaționaliste trebuie
să continue să-și facă auzită vocea, de la amvon, prin publicații etc. Apoi, eschatologia
dispensaționalistă trebuie supusă unei reevaluări serioase. Scopul ar fi ca hermeneutica
dispensaționalistă să fie trasă pe linie moartă și înlocuită de lentile interpretative mai biblice
și mai coerente. Darbysmul, avertizează Titus, este un pericol pentru societate și pentru
planetă în ansamblul ei. Este, îl ultimă instanță, o erezie modernă deosebit de influentă. Ei
trebuie să i se contrapună o eschatologie edificată pe hristologie, o eschatologie care nu
stârnește spaime și viziuni coșmarești, ci speranță și viziunea unei realități complet înnoite de
Cel care a inaugurat deja Împărăția și ne-a deschis accesul la noua viață.

(NOTĂ: Acest articol reprezintă în mare parte o adaptare și parafrază a materialului publicat
de Eric J. Titus. Contribuțiile personale sunt minimale și au mai degrabă scop ilustrativ –
Teofil Stanciu)

[1] Eric J. Titus, „Dispensational Hermeneutics in the United States: Their Origins and
Implications of Their Role in International Policy”, Plērōma, anul XII, nr. 2 (2010), p. 155–
171. Toate citatele sunt preluate din acest articol.

[2] Titus mai enumeră și alte evenimente tragice precum: uraganul din Galveston, Texas, din
8-9 septembrie 1900, soldat cu 8.000 de victime; cutremurul din San Francisco, 1906, cu
3.000 de morți. Fiecare moment de criză reprezintă și o ocazie pentru dispensaționaliști să-și
popularizare teoria în presa americană.