În noaptea de 10/11 februarie a anului 1866, Alexandru Ioan Cuza a fost forţat să abdice şi să

părăsească imediat ţara, de către membrii „Coaliţiei potrivnice” (creată la sfârşitul anului 1862 special
pentru răsturnarea domnitorului şi aducerea la tron a unui principe străin). Ca să îndepărteze orice
bănuială asupra evenimentelor ce urmau a avea loc, în casa lui C. A. Rosetti a fost organizată o
recepţie la care a fost chemat şi prefectul poliţiei capitalei, Alexandru Beldiman, acesta fiind antrenat
într-un joc de cărţi şi lăsat să câştige, pentru a nu părăsi astfel petrecerea.
După miezul nopţii, trupe din Regimentul 7 de linie şi două baterii de artilerie s-au îndreptat spre
Palatul Cotroceni. Aici, garda comandată de maiorul Lecca, i-a întâmpinat. Un grup de civili şi ofiţeri au
pătruns în clădire şi au mers în camera unde dormea Alexandru Cuza. Acesta a fost ameninţat cu
pistoalele şi pus să semneze actul de abdicare, pe spatele unui complotist, căpitanul Pilat. Cât despre
următoarele griji ale organizatorilor loviturii de stat, ele au fost în ordine: punerea sub pază strictă a lui
Alexandru I. Cuza şi ridicarea arhivei personale a acestuia.
După semnarea renunţării la tron, Cuza a fost îmbrăcat în haine civile şi scos din palat către ora 5
dimineața. El a trecut printre două rânduri de soldaţi, întorşi cu spatele, pentru a nu-l vedea pe fostul
domnitor. A fost o măsură de precauţie luată de complotişti, stopând astfel o eventuală reacţiune a
ostaşilor. Suit într-o trăsură, Alexandru I. Cuza a fost condus la casa unui apropiat a lui C. A. Rosetti,
Constantin Ciocârlan. Doamnei Elena Cuza i s-a permis să rămână în palat, însă aceasta a preferat ca
până la plecarea din ţară să stea în casa soţilor Davila.

În aceeaşi zi de 11 februarie 1866, la orele 13,00 Camera şi Senatul au fost convocate de către
Locotenenţa Domnească într-o şedinţă extraordinară, în care a fost prezentat actul abdicării. La
propunerea lui Ion Ghica, preşedintele Consiliului de Miniştri, a fost proclamat ca domn al României
contele Filip de Flandra (ce aparţinea familiei de Orlèans, fratele regelui Leopold al II lea al Belgiei). S-a
depus jurământul de credinţă faţă de noul domnitor şi a fost mai apoi numită o delegaţie care să se
deplaseze în Belgia pentru a-i oferi tronul. Însă pe 14/26 februarie consulul belgian la Bucureşti a fost
înştiinţat că „Alteţa Sa Regală crede că nu poate primi chemarea aşa de măgulitoare a poporului
român, pentru care Alteţa Sa Regală este, cu toate acestea, recunoscătoare, şi de care şi regele este
foarte mult mişcat.” ( Ioan Scurtu – Contribuţii privind viaţa politică din România, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1988, pg. 34.)

În data de 13/25 februarie 1866, Alexandru I. Cuza a fost readus la Cotroceni. De aici el a scris o
scrisoare pe care a expediat-o generalului Nicolae Golescu, din care reiese că a primit acceptul de a
putea călători liber către graniţă, atâta timp cât nu face nici un gest în a-şi recupera tronul.

Însoţit de comisari numiţi în acest scop de către Locotenenţa Domnească şi escortat de un detaşament
de cavalerie, Alexandru I. Cuza a mers către graniţă, iar mai apoi s-a îndreptat spre Braşov. Astfel,
domnitorul care în decembrie 1861 vestea oficial naţiunii că „alesul Vostru vă dă azi o singură
României”, a părăsit definitiv teritoriul patriei. Înainte de a pleca de la Cotroceni, el s-a adresat
Locotenenţei Domneşti şi guvernului cu următoarele cuvinte: „Să dea Dumnezeu să îi meargă ţării mai
bine fără mine, decât cu mine.” Şi a încheiat: „Să trăiască România !” ( Ioan Scurtu – Contribuţii privind
viaţa politică din România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, pg. 33)
Restul vieții sale și-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena și Wiesbaden. A
încercat să revină în țară ca persoană privată, dar nu a reușit. Domnitorul Carol I a transmis cererile
Consiliului de Miniștri, care a refuzat să acorde permis de intrare în țară.
Alexandru Ioan Cuza a încetat din viață la 3/15 mai 1873, la Hotelul Europa din Heidelberg, în vârstă de
53 ani, ca urmare a unei puternice răceli, fiind suferind însă și de o boală mai veche (astm) precum și
de unele tulburări ale ficatului și inimii.
Soția sa, Doamna Elena Cuza (Elena Rosetti), descria ultimele sale zile:

”În apropiere de Heidelberg trecând printr-un tunel (n.r. Mont-Cenis), Cuza răci și se îmbolnăvi. Și cum
era puțin astmatic, pe dată ce sosirăm la hotel (Europa), vroii să-i fac tratamentul pe care-l știam eu.
Dar prințul Obolenski, care se afla acolo, ne recomandă un medic, care, după părerea mea ignora sau
se făcea că ignorează boala. Prescripțiile lui nu mi se părea de loc eficace și eu îi spuneam lui Cuza să
schimbăm doctorul, căci nu e bun de nimic. Îi aplicai șervete ude cu apă rece pe piept și pe ceafă.
După puțin timp Cuza muri”. Era 15 mai 18731, iar Cuza împlinise, de două luni, 53 de ani.

La moartea lui Cuza, publicațiile vremii i-au consacrat articole emoționante.

„El este autorul Unirii! El este Creatorul Autonomiei depline a Statului Român; e marele
reformator. Veniți să ne închinăm aceluia care, cu mâini pline, a distribuit pământ la săteni, libertate și
egalitate la toți, zdrobind împilarea, reînălțând poporul, chemându-l din nou la viaţă* – scria ziarul
„Poporul”
„Cuza Vodă nu mai există în carne şi oase, ci numai în perpetuitate istorică, în legenda naţională”.-
anunța vestea morții sale „Trompeta Carpaţilor”