IRSAY LÁSZLÓ CIUBEAN ALINA

TERAPIE OCUPAŢIONALĂ

Editura Medicală Universitară „Iuliu Hațieganu”

Cluj-Napoca
2021
IRSAY LÁSZLÓ CIUBEAN ALINA

TERAPIE OCUPAŢIONALĂ

Editura Medicală Universitară „Iuliu Hațieganu”

Cluj-Napoca
2021
 © EDITURA MEDICALĂ UNIVERSITARĂ “IULIU HAŢIEGANU”
CLUJ-NAPOCA

Terapie ocupaţională

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

IRSAY, LÁSZLÓ
Terapie ocupaţională / Irsay László, Ciubean Alina. - Cluj-Napoca :
Editura Medicală Universitară "Iuliu Haţieganu", 2021
Conţine bibliografie
ISBN 978-973-693-994-5

I. Ciubean, Alina

615
Referenți: Șef lucr. Dr. Rodica Ungur, Șef lucr. Dr. Viorela Mihaela Ciortea

Tehnoredactare computerizată: Alina Ciubean

Ilustraţii: Lepindea Gabriel, Alina Ciubean

Toate drepturile acestei ediţii sunt rezervate Editurii Medicale Universitare “Iuliu
Haţieganu”. Tipărit în România. Nicio parte din această lucrare nu poate fi
reprodusă sub nicio formă, prin niciun mijloc mecanic sau electronic, sau stocată
într-o bază de date fără acordul prealabil, în scris, al editurii.

Copyright © 2021

EDITURA MEDICALĂ UNIVERSITARĂ “IULIU HAŢIEGANU” CLUJ-NAPOCA

Editura Medicală Universitară “Iuliu Haţieganu”, Cluj-Napoca, tel. +40264596089

Universitatea de Medicină şi Farmacie “Iuliu Haţieganu”, Cluj-Napoca,
400023, str. Victor Babeş nr. 8, tel. +40264597256
Coperta şi tiparul executat la S.C. Cartea Ardeleană S.R.L. Cluj-Napoca,
400210, str. Mecanicilor nr. 48, tel. +40364117246

PRINTED IN ROMÂNIA
CUPRINS

CAPITOLUL I. INTRODUCERE ÎN TERAPIA OCUPAȚIONALĂ ....... 7

I.1 Definiţie .................................................................................................. 7
I.2 Etapele terapiei ocupaționale ............................................................. 8
I.3 Clasificarea internațională a funcționalității din perspectiva
terapiei ocupaționale ................................................................................. 9
I.4 Procesul de evaluare ......................................................................... 14
CAPITOLUL II. CLASIFICAREA ȘI STRUCTURA MODELELOR
CONCEPTUALE DE PRACTICĂ ...................................................... 35
II.1 Modele utilizate în terapia ocupațională ........................................ 35
II.1.1 Modelul biomecanic ................................................................... 36
II.1.2 Modelul cognitiv ......................................................................... 40
II.1.3. Modelul funcțional aplicat la nivel de grup ............................ 47
II.1.4. Modelul relației terapeutice ..................................................... 49
II.1.5. Modelul ocupației umane ........................................................ 51
II.1.6. Modelul controlului motor ........................................................ 54
II.1.7. Modelul integrării senzoriale ....................................................... 57
CAPITOLUL III. TEHNICI DE TRANSFER ....................................... 63
III.1. Transferul independent .................................................................. 63
III.2. Transferul asistat ............................................................................ 70
III.3 Ridicarea şi transportul persoanelor cu dizabilităţi .................... 75
CAPITOLUL IV. TELEMEDICINA ȘI TERAPIA OCUPAȚIONALĂ .. 77
CAPITOLUL V. ROLUL TERAPEUTULUI OCUPAȚIONAL ÎN
DEZASTRE NATURALE/ARTIFICIALE/PANDEMII – PREGĂTIRE,
RĂSPUNS ȘI RECUPERARE ........................................................... 81
REFERINȚE ...................................................................................... 87

5
 Autorii au depus eforturi mari pentru a prezenta date ştiinţifice noi,
exacte şi în acord cu standardele actuale la momentul publicării. Chiar şi în
această situaţie autorii, editura, referenţii nu pot fi răspunzători pentru
eventualele omiteri, erori sau pentru consecinţele aplicării informaţiilor
prezentate în această carte. Aplicarea informaţiilor în parte, în situaţii
particulare, se face sub responsabilitatea profesională a practicianului şi
trebuie individualizată.

6
 CAPITOLUL I. INTRODUCERE ÎN TERAPIA OCUPAȚIONALĂ

I.1 DEFINIŢIE

Terapia ocupațională este un domeniu al sănătății centrat asupra pacientului

și ocupației ca mijloc de îmbunătățire a sănătății și bunăstării. Principalul obiectiv al
acestei forme de terapie este acela de a crea un context favorabil implicării
individului în activitățile zilnice. Prin urmare, terapeutul ocupațional antrenează
capacitatea acestuia de a se implica în diverse activități dorite, necesare sau impuse
atât la nivel individual, cât și la nivel comunitar. O altă metodă constă în adaptarea
ocupației sau a mediului în vederea atingerii unei mai bune performanțe
ocupaționale.
În domeniul terapiei ocupaționale, ocupațiile sunt identificate ca fiind
activități zilnice desfășurate de către o persoană în mod individual, în cadrul familiei
sau al unei comunități cu scopul de a-și ocupa timpul și de a da o direcție și un sens
vieții. Ocupațiile pot fi activități dorite, necesare sau impuse.
În acest context, profesia de terapie ocupațională este definită drept
folosirea în scopuri terapeutice a activităților zilnice (a ocupațiilor) în compania unor
indivizi sau grupuri în vederea îmbunătățirii sau permiterii implicării în diverse roluri,
obiceiuri și rutine în mediul domestic, educațional, de lucru, în cadrul comunității și
nu numai. Terapeutul ocupațional își folosește cunoștințele privind relația
tranzacțională dintre individ, context și implicarea acestuia în diverse ocupații utile în
vederea facilitării procesului de adaptare sau creștere a individului în contextul
stabilit de factorii proprii (funcțiile corpului, funcțiile cognitive, valori, convingeri,
spiritualitate) și abilitățile (motorii, cognitive și sociale) necesare unei implicări
eficiente. Atenția acestuia se îndreaptă, în primul rând, asupra rezultatului final al
implicării individului, permițând astfel angajarea sa în diferite ocupații prin adaptarea
și modificarea mediului sau a obiectelor asociate mediului respectiv după caz.
Serviciile de terapie ocupațională au în vedere abilitarea, reabilitarea și promovarea
sănătății și bunăstării persoanelor cu nevoi asociate sau neasociate unor dizabilități.
Aceste servicii cuprind achiziționarea/păstrarea identității ocupaționale de către
persoanele predispuse la diverse boli, răni, afecțiuni, tulburări, condiții, dizabilități,
limitări ale activității și restricții de participare (adaptare după definiția practicii de

7
terapie ocupaționale oferită de Asociația Americană a Terapeuților Ocupaționali –
AOTA – în cadrul Ghidului de practică publicat în 2011).
Terapia ocupațională se adresează persoanelor de toate vârstele, precum și
unei game largi de contexte fizice și psihosociale.
Este important de subliniat faptul că terapeutul ocupaţional are un rol
important din punct de vedere educaţional.
Acesta își poate desfășura activitatea în cadrul spitalelor, clinicilor, centrelor
de zi și de reabilitare, programelor de îngrijire la domiciliu, școlilor speciale, precum
și al întreprinderilor industriale sau particulare.
Conform lui Reed și Sanderson, ocupațiile sunt acele activități sau sarcini
care presupun un consum de timp și de energie, mai precis activitățile de
autoîngrijire, productivitate sau petrecere a timpului liber. Printre acestea se numără
activitățile sau sarcinile considerate necesare de către indivizi în vederea
desfășurării vieții zilnice, inițiate de către aceștia și orientate către un scop anume.
Funcțiile ocupaționale se referă la performanța ocupațională zilnică. Acestea
cuprind întreaga grilă de activități zilnice, precum și locațiile, partenerii și mediile
asociate acestora.

I.2 ETAPELE TERAPIEI OCUPAȚIONALE

Terapia ocupațională (TO) este prezentată în mod repetat ca fiind o

succesiune de etape ce trebuie parcurse. Acestea sunt:
a) luarea în evidență (aceasta se poate suprapune cu internarea) – pacientului
i se oferă un serviciu de TO la indicația medicului.
b) screeningul – presupune aprecierea rapidă a necesității TO și identificarea
rapidă a tipului de intervenție potrivit.
c) evaluarea – sunt identificate acele informații ce trebuie culese și analizate și
sunt selectate instrumentele de evaluare.
d) planul de intervenție – constă în propunerea unei intervenții care să ducă la
îmbunătățirea sau menținerea nivelului de activitate sau implicare al
pacientului sau la eliminarea eventualelor deficite în vederea desfășurării
ADL-urilor, respectiv a IADL-urilor. Obiectivele sunt discutate cu pacientul și
dictate de restantul funcțional. Acestea trebuie să corespundă așteptărilor
pacientului. Vor fi luate în considerare limitările sau facilitățile sociale,
culturale, de mediu și contextul personal (de exemplu, vârsta). Pacientul va

8
 participa la planificarea intervenției în mod activ. Activitățile desfășurate
înaintea apariției bolii vor fi luate în considerare. Planul va cuprinde o
analiză detaliată a obiectivelor, a metodei de intervenție, respectiv a
posibilelor rezultate obținute.
e) intervenția TO propriu-zisă – constă în aplicarea tratamentului stabilit.
Terapeutul ocupațional este răspunzător în mod direct de modalitățile de
utilizare a metodelor specifice, de monitorizarea, respectiv supervizarea
modalității de implementare a terapiei ocupaționale.
f) reevaluarea – vor fi selectate aceleași instrumente precum cele folosite în
cazul evaluării inițiale. Rezultatele vor fi notate în dinamică. Modificările sunt
importante în contextul evaluării eficienței tratamentului și a deciziei
terapeutice în etapele ce urmează.
g) continuarea TO sau transferul pacientului – presupune luarea unor decizii
privind continuarea TO, folosirea altor concepte de TO sau întreruperea TO
și transferul pacientului la domiciliu sau într-un alt serviciu de asistență
temporară/permanentă. Aceste decizii sunt luate în funcție de rezultatele
obținute și de gradul de implicare a membrilor familiei.
h) întreruperea TO – coincide cu atingerea obiectivelor. Se fac recomandări
pentru continuarea TO la domiciliu (asistat sau individual), chemarea
pacientului la evaluări ulterioare etc.
Deseori, aceste etape sunt comprimate în practica clinică. De asemenea,
evaluările nu sunt foarte detaliate în timp ce viteza de aplicare a unui concept
crește proporțional cu experiența terapeutului ocupațional.

I.3 CLASIFICAREA INTERNAȚIONALĂ A FUNCȚIONALITĂȚII DIN

PERSPECTIVA TERAPIEI OCUPAȚIONALE

Clasificarea Internațională a Funcționalității, Dizabilității și Sănătății

(ICF) permite evaluarea, clasificarea și înțelegerea gradului de dizabilitate a unui
individ, introducerea acesteia fiind justificată în condițiile în care Clasificarea Bolilor
(Classification of Diseases) este o clasificare etiologică ce nu oferă informaţii
referitoare la nivelul funcţional al pacientului. Astfel, cele două clasificări sunt
complementare.
Clasificarea ICF stabilește un cadru relevant pentru toate etapele procesului
de reabilitare.

9
 Obiectivul principal al clasificării ICF este de a stabili un limbaj standardizat
şi unitar, precum şi un cadru general de descriere a stării de sănătate şi a celorlalte
stări asociate acesteia.
Domeniile incluse în clasificarea ICF sunt deopotrivă domenii de sănătate şi
domenii asociate sănătăţii.
Se recomandă folosirea clasificării ICF ca un cadru general pentru
culegerea informaţiilor cu privire la statusul funcţional.
Această clasificare se impune din punct de vedere etic, fiind mai puţin
„jignitoare” în condițiile în care termenul de „handicap” are o conotaţie negativă.
Această clasificare are o conotație pozitivă (activitate, participare) şi nu una negativă
(handicap, în denumirea veche). Termenul de „dizabilitate” este folosit ca termen-
umbrelă pentru deteriorări, limitări ale activității și restricții de participare, care se
referă la aspectele negative ale interacțiunii dintre individ (cu o boală) și factorii
contextuali ai acelui individ (personali și de mediu). În cazul clasificării ICF,
funcționalitatea și dizabilitatea reprezintă elementele unei interacțiuni dinamice între
stările de sănătate ale pacientului și factorii contextuali ai acestuia, respectiv cei
personali și de mediu (Fig. 1).

năttate
Condițiia de săn
(tulburare sau boală)

Funcțiii șii structuri Activității Participare

ale organismului

Factori de Factori
mediu personali

Figura 1

10
 Clasificarea ICF împarte problemele legate de funcționalitatea umană în trei
categorii interconectate. Astfel:
a) deteriorările reprezintă probleme la nivelul funcționalității corpului sau
modificări ale structurii acestuia (de exemplu, paralizia);
b) limitările activităților se referă la diverse dificultăți în executarea activităților
(de exemplu, mersul pe jos, îmbrăcatul);
c) restricțiile de participare se referă la diverse probleme care au implicații în
orice domeniu al vieții (de exemplu, accesul limitat la mijloacele de
transport).

Clasificarea ICF este constituită din două părţi:

Partea I: Funcționalitate şi dizabilitate (descrie problemele din perspectiva

organismului, a individului şi a societăţii), cu două componente:
1. funcţii şi structuri ale organismului;
2. activităţi şi participare.
Noua clasificare are ca scop extinderea termenilor de funcţionalitate atât în
sens pozitiv cât şi în sens negativ, astfel:
- funcţiile organismului – termenul face referire la toate funcţiile
propriu-zise, activităţi şi participări;
- dizabilitatea – termenul face referire la toate formele de infirmitate,
limitări ale activităţii sau restricţii de participare.

Partea a II-a: Factori contextuali

Aceasta reprezintă una dintre inovaţiile clasificării ICF, făcând posibilă
identificarea factorilor de mediu cu caracter limitativ sau facilitator în contextul
activităţilor zilnice.
Factorii contextuali sunt clasificați în:
a) factori de mediu – factori care constituie mediul fizic, social şi atitudinal
în care oamenii trăiesc şi îşi desfășoară existenţa;
b) factori personali – aceştia nu sunt detaliaţi în cadrul clasificării ICF în
contextul marilor variaţii culturale şi sociale, respectiv a imposibilităţii de
standardizare (include atitudini particulare individuale, experienţe, sexul,
rasa, vârsta şi vocaţia pacientului).

11
 Unul dintre motivele pentru care clasificarea ICF este foarte valoroasă în
domeniul terapiei ocupaționale constă în faptul că atrage atenția asupra relației
dintre starea de sănătate a pacientului și ocupațiile sale. Conform acestei clasificări,
participarea se referă la implicarea în situații de viață, ceea ce indică o înțelegere a
sănătății ce are la bază relația dintre viața zilnică și sănătatea pacientului. Astfel, la
nivel conceptual pot fi identificate o serie de asemănări între această abordare și
diferite teorii întâlnite în domeniul terapiei ocupaționale referitoare la influențele
ocupațiilor asupra sănătății unui pacient.
Cu toate acestea, specialiștii au ajuns la concluzia că metodă de clasificare
ICF este un instrument folositor pentru terapeuții ocupaționali, însă nu constituie un
limbaj profesional suficient. Conform unui document de poziție ce se referă la
ocupații ca fiind lucrurile obișnuite și cunoscute pe care oamenii le fac zilnic, la baza
ocupației se află acțiunea.
Implicarea în diverse ocupații, respectiv dezvoltarea umană, satisfacția și
sănătatea unui individ se află într-o strânsă legătură. Mai mult, aceasta este
benefică din prisma oportunităților de dezvoltare personală, perfecționare și atingere
a unui nivel ridicat de satisfacție ce rezultă din desfășurarea unor ocupații
semnificative.
Performanța ocupațională este considerată drept un proces ce
interacționează nu doar cu el însuși (ex. individul își dezvoltă anumite abilități în
urma desfășurării unei ocupații), ci și cu alte ocupații desfășurate, respectiv cu
contextele sociale, fizice și culturale aferente.
Obținerea unor rezultate în urma observării performanței unui individ nu
constituie o dovadă a implicării acestuia în desfășurarea unei ocupații. De exemplu,
informațiile culese în urma observării unui individ în timp ce acesta privește la
televizor vor oferi foarte puține detalii cu privire la gradul de implicare activă și
participare ale acestuia. Cercetările în domeniul terapiei ocupaționale au arătat că
folosirea exclusivă a observației din exterior atrage riscul ca gradul de implicare a
pacientului într-o ocupație dată să fie estimat greșit. De exemplu, un studiu efectuat
într-un azil a indicat un nivel ridicat de participare în rândul persoanelor în vârstă cu
dizabilități grave fără ca performanța acestora să fie observată.
Clasificarea ICF permite evaluarea gradului de participare în ceea ce
privește mobilitatea, autoîngrijirea, dar și alte aspecte importante ale vieții
pacientului, factorii de mediu fiind luați în considerare și codificați în mod
corespunzător în funcție de componenta funcționalității supusă evaluării. Factorii de
mediu pot fi facilitatori sau limitativi. În acest context, trebuie subliniat faptul că atât
12
prezența, cât și absența lor pot sta la baza caracterului lor limitativ. Mai mult, același
factor de mediu poate fi limitativ în cazul unui anumit pacient, dar facilitator în cazul
altuia.
Varianta actuală a clasificării ICF reprezintă un mare pas înainte către o
perspectivă mai integrată asupra sănătății. Evoluția dinspre o perspectivă privind
boala centrată asupra corpului înspre una privind sănătatea care plasează individul
într-un mediu și urmărește reacția sa la diferite situații de viață marchează o
schimbare semnificativă în ceea ce privește viziunea asupra sănătății. Conform
acestei clasificări, participarea se referă la implicarea în situații de viață, ceea ce
indică o înțelegere a sănătății ce are la bază relația dintre viața zilnică și sănătatea
pacientului. Astfel, la nivel conceptual pot fi identificate o serie de asemănări între
această abordare și diferite teorii întâlnite în domeniul terapiei ocupaționale
referitoare la influențele ocupațiilor asupra sănătății unui pacient.
Clasificarea ICF urmărește impactul mediului asupra sănătății individului atât
la nivel micro, cât și macro, acesta fiind unul dintre principalele avantaje ale acestei
clasificări. Mai mult, acest fapt sugerează o posibilă tendință de extindere a terapiei
ocupaționale în ceea ce privește conceptele asupra mediului. Numeroase teorii și
modele de terapie ocupațională acordă o atenție exagerată mediului din imediata
apropiere a pacientului, neglijând însă aspectele macro precum politicile sociale,
structura socială etc. Discuții precum cele recente pe tema dreptății ocupaționale
însă scot în evidență această perspectivă macro a clasificării ICF (Fig.2).

Figura 2

13
I.4 PROCESUL DE EVALUARE

Procesul de terapie ocupațională se bazează pe evaluări inițiale și repetate.

Astfel, munca desfășurată de terapeutul ocupațional împreună cu pacientul său este
centrată asupra abilităților individuale și contextuale, precum și asupra problemelor
legate de activitățile desfășurate de către pacient în viața de zi cu zi.
Evaluarea se realizează pe baza a diverse proceduri standardizate,
interviuri, observații în diverse cadre sau discuții cu persoane importante din
anturajul pacientului (Fig. 3).

Figura 3
14
 Principalul scop al evaluării în terapia ocupațională este de a facilita
înțelegerea situației pacientului, a contextului social, respectiv a mediului din care
face parte în vederea elaborării unui plan de tratament în urma căruia să se obțină o
îmbunătățire a calității vieții pacientului și membrilor familiei acestuia. Calitatea
evaluării va influența în mod direct calitatea intervențiilor terapeutice.
În mod ideal, în condiții de practică verificate, rolul evaluărilor standardizate
este acela de a măsura gradul de eficiență al intervențiilor de terapie ocupațională.
Se consideră o evaluare standardizată acea evaluare folosită în rândul unei populații
de pacienți prestabilite și în urma căreia au fost obținute rezultate pe baza cărora se
poate alcătui un sistem de notare. De regulă, metoda de aplicare a unul test este
prestabilită, iar valorile înregistrate de pacientul supus testării sunt comparate cu
cele standard în vederea stabilirii nivelului său de performanță.
Printre testele standardizate ce pot fi folosite în scopul evaluării unor
probleme specifice se numără scrisul, activitățile vieții zilnice sau testele cognitive,
însă numărul lor este unul foarte mare, astfel încât acest aspect nu poate fi acoperit
în întregime în capitolul de față. Cu toate acestea, rapoartele prezentate în
continuare cuprind un număr de aspecte ce ar trebui luate în considerare în procesul
de selectare a testelor standardizate:
x Căror categorii de pacienți le este adresat testul propus?
x Cât de specific și sensibil este testul propus?
x Este certificat ca fiind o opțiune pentru terapeutul ocupațional?
x Este ușor de efectuat?
x Cât durează testul propus?
x Este adecvat vârstei pacientului?
x Este nevoie ca pacientul să fie supus unei evaluări foarte detaliate?
Evaluările au scopul de a ajuta la identificarea problemelor pacientului,
respectiv la stabilirea impactului acestora asupra stilului de viață al acestuia,
respectiv al membrilor familiei sale. De asemenea, terapeutul va decide pe baza
acestora în ce măsură terapia ocupațională reprezintă o soluție viabilă în cazul
pacientului evaluat.

Planificare

În continuare, terapeutul va stabili obiectivele pe termen scurt și lung ale

terapiei ocupaționale împreună cu pacientul și familia acestuia. Planul va avea în

15
vedere un număr de factori precum stadiul de dezvoltare al pacientului, obiceiurile și
rolurile acestuia, preferințele sale privind stilul de viață sau mediul din care face
parte.
Obiectivele vor fi stabilite în funcție de preferințele pacientului, urmând ca
apoi, terapeutul ocupațional să selecteze serviciul de terapie ocupațională
corespunzător. În cazul în care terapeutul ocupațional efectuează o evaluare la
domiciliu în cadrul unui serviciu de asistență socială și confirmă faptul că majoritatea
problemelor identificate de membrii familiei sunt asociate mediului educațional sau
mobilității reduse a pacientului, se recomandă consultarea unui terapeut ocupațional
specializat în astfel de probleme, urmând ca fiecare dintre cei doi terapeuți să
selecteze acele intervenții care vor avea ca rezultat îndeplinirea obiectivelor stabilite
anterior.
În mod tipic, evaluarea se efectuează la începutul tratamentului (evaluare
inițială), periodic în timpul procesului terapeutic (evaluare interimară) și la sfârșitul
tratamentului (evaluare la externare). În urma evaluării inițiale sunt identificate
problemele pacientului, urmând ca apoi să fie selectate formele de tratament și
soluțiile potrivite. De asemenea, aceasta permite înregistrarea performanței
pacientului înaintea aplicării tratamentului.
Evaluarea interimară are scopul de a analiza progresele făcute de pacient
față de momentul evaluării inițiale. Nu în ultimul rând, evaluarea la externare este
efectuată în vederea analizării cursului tratamentului în general și identificării
posibilităților de tratament ulterioare. Terapeutul ocupațional își va îndrepta atenția
către funcția ocupațională a pacientului, mai precis către abilitatea acestuia de a
desfășura activitățile zilnice, profesionale și recreaționale.
Sferele performanței ocupaționale pot fi clasificate în: activități ale vieții
zilnice (ADL-uri), activități productive și de muncă, respectiv activități de vacanță și
distracție. Performanțele acestor componente au la bază abilități precum forța,
senzațiile, percepția sau interacțiunile sociale.
Ariile performanței ocupaționale cuprind diverse activități zilnice care ajută la
îndeplinirea unui rol anume în societate (de exemplu, cel de elev, student, părinte,
muncitor sau voluntar), permițând în același timp interacționarea cu alți oameni.

Terminologie uniformă specifică terapiei ocupaționale

Termenul de ADL este folosit în terapia ocupațională și în reabilitare
pentru a descrie acele activități pe care persoanele le execută în rutina zilnică.
Aceste activități pot fi împărțite în activități de bază (Basic ADL) și activități
16
domestice sau de comunitate (Instrumental ADL). Primii care au descris aceste
activități au fost Lawton și Brody (1969).
Documentul a evidențiat două domenii. Zonele de performanță (activitățile
vieții zilnice (ADL-urile), activitățile productive și de muncă, respectiv activitățile de
vacanță și distracție) cuprind diverse activități scoase în evidență de către
practicianul terapiei ocupaționale pe parcursul procesului de identificare a abilităților
funcționale ale pacientului (termenul de practician al terapiei ocupaționale face
referire atât la terapeuții ocupaționali autorizați, cât și la asistenții calificați în
domeniul terapiei ocupaționale).
Componentele performanței (senzorio-motorii, cognitive, psihosociale și
psihologice) reprezintă acele elemente ale performanței evaluate de către terapeutul
ocupațional și, în funcție de caz, modificate de către acesta în vederea îmbunătățirii
performanței.
Terapia ocupațională vizează zonele de performanță, componentele
performanței, respectiv contextele performanței. Zonele de performanță cuprind
categorii largi de activități umane desfășurate în mod obișnuit în cadrul vieții zilnice.
Acestea sunt activități ale vieții zilnice, activități productive și de muncă sau activități
de vacanță și distracție.
Componentele performanței sunt abilități umane de bază necesare
desfășurării acestor activități în diferite măsuri și combinații. Acestea sunt de natură
senzorio-motorie, cognitivă, psihosocială și psihologică.
Contextele performanței reprezintă situații sau factori ce influențează
participarea individului în diverse zone de performanță dorite și/sau impuse. Aceste
contexte au la bază factori temporali (vârsta cronologică, vârsta de dezvoltare,
poziția în cadrul ciclului de viață și starea de sănătate), respectiv factori de mediu
(fizici, sociali și culturali). Relația dintre zonele de performanță, componentele
acesteia și contextele performanței este una interactivă.
Terapia ocupațională urmărește în mod special funcționalitatea în zonele de
performanță, dar și modalitățile în care este influențată participarea în aceste zone
de către componentele performanței.
Atât zonele de performanță, cât și componentele acesteia sunt evaluate în
anumite contexte ale performanței. Acestea sunt analizate în vederea identificării
funcționalității și disfuncționalității asociate zonelor de performanță și componentelor
acesteia, precum și în vederea planificării intervenției terapeutice.
De exemplu, forța (una dintre componentele performanței) este analizată din
punctul de vedere al efectului avut asupra sarcinilor necesare sau dorite (a zonelor
17
de performanță) și nu în mod izolat. În cazul treburilor gospodărești, practicianul
terapiei ocupaționale va analiza interacțiunea dintre forța pacientului și treburile
respective, recomandând activități precum gătitul sau așezarea cumpărăturilor
pentru creșterea forței.
Evaluarea terapiei ocupaționale implică analiza zonelor de performanță, a
componentelor acesteia, respectiv a contextelor performanței.
Intervenția terapeutică poate viza anumite elemente ale zonelor de
performanță (de exemplu, îmbrăcatul sau explorarea vocațională), componente ale
performanței (de exemplu, rezistența sau capacitatea de rezolvare a problemelor)
sau factorii de mediu specifici contextului performanței. În cazul celor din urmă,
mediul fizic și/sau social poate fi modificat sau complementat în vederea
îmbunătățirii și/sau menținerii nivelului de funcționalitate

I. ARII DE PERFORMANȚĂ

B. ACTIVITĂȚI C. ACTIVITĂȚI DE
A. ACTIVITĂȚI ALE VIEȚII PRODUCTIVE ȘI DE VACANȚĂ ȘI
ZILNICE (ADL) MUNCĂ (IADL) DISTRACȚIE

1. Îngrijire 1. Organizarea casnică 1. Explorare

2. Igienă orală a. Organizarea garderobei 2. Performanță
3. Îmbăiere/Duș b. Activități de curățenie
4. Toaletare c. Pregătirea meselor
5. Îngrijire personală d. Cumpărături
6. Îmbrăcare e. Organizarea financiară
7. Hrănire f. Întreținerea gospodăriei
8. Medicamentație g. Măsuri de siguranță
9. Menținerea sănătății 2. Îngrijirea altor persoane
10. Socializare 3. Activități educative
11. Comunicare funcțională 4. Activități vocaționale
12. Mobilitate funcțională a. Explorare vocațională
13. Mobilitate în comunitate b. Găsirea unei slujbe
14. Răspuns în situații de c. Atingerea performanței
urgență profesionale
15. Exprimare sexuală d. Planificarea pensiei
e. Participare voluntară

Terminologie uniformă specifică terapiei ocupaționale – ed. III

18
 II. COMPONENTE ALE PERFORMANȚEI

A.COMPONENTA B. INTEGRARE C. ABILITĂȚI

SENZORIO-MOTORIE COGNITIVĂ ȘI PSIHOSOCIALE ȘI
1. Componenta senzorială COMPONENTE COMPONENTE
a.Conștientizare senzorială COGNITIVE PSIHOLOGICE
b. Procesare senzorială 1. Nivel de excitare 1. Psihologice
(1) Tactilă 2. Orientare a. Valori
(2) Proprioceptivă 3. Recunoaștere b. Pasiuni
(3) Vestibulară 4. Menținerea atenției c. Concepția
(4) Vizuală 5. Inițierea activităților despre sine
(5) Auditivă 6.Întreruperea 2. Sociale
(6) Gustativă activităților a. Îndeplinirea unor
(7) Olfactivă 7. Memorare roluri
c. Procesare perceptivă 8. Secvențiere b. Comportament
(1) Stereognoză 9. Clasificare social
(2) Kinestezie 10.Formarea c. Abilități
(3) Răspuns la durere conceptelor interpersonale
(4) Schemă corporală 11. Operații spațiale d. Auto-exprimare
(6) Constanța formei 12. Rezolvarea 3. De auto-
(7) Poziționare în spațiu problemelor organizare
(8) Închiderea conturului 13. Învățare a. Abilități de
(9) Fenomenul figură/fond 14. Generalizare adaptare
(10) Perceperea adâncimii b. Organizarea
(11) Relații spațiale timpului
(12) Orientare topografică c. Autocontrol

2. Componenta
neuromusculoscheletală
a. Reflexe
b. Rază de mișcare
c. Tonus muscular
d. Forță
e. Rezistență
f. Control postural
g. Aliniere posturală
h. Integritatea țesutului
moale

3. Componenta motorie
a. Coordonare generală
b. Depășirea liniei mediane
c. Lateralitate
d. Integrare bilaterală
e. Control motor
f. Praxis
g. Coordonare
fină/Dexteritate
h. Integrare vizual-motorie
i. Control motor oral

19
 III. CONTEXTE ALE PERFORMANȚEI

A. Aspecte temporale B. Factori de mediu

1. Factori cronologici 1. Factori fizici
2. Factori de dezvoltare 2. Factori sociali
3. Ciclu de viață 3. Factori culturali
4. Grad de dizabilitate

Terminologie uniformă specifică terapiei ocupaționale – ed. III

I. Zone de performanță
Activitățile descrise anterior în cadrul prezentului document au fost
prezentate ca fiind executate de către pacienți, însă terapia ocupațională nu ignoră
acele situații în care sunt făcute demersuri în vederea executării acestora de către
diverse alte persoane. Această profesie consideră independența ca fiind abilitatea
de a autodetermina performanța ocupațională indiferent de executant.

A. Activități ale vieții zilnice – Sarcini de autoîngrijire

1. Îngrijire – Procurarea și folosirea produselor; înlăturarea părului de la
nivelul corpului (cu ajutorul lamelor, al pensetelor, al loțiunilor etc.); aplicarea și
înlăturarea produselor cosmetice; spălarea, uscarea, pieptănarea, aranjarea și
perierea părului; îngrijirea unghiilor (mâinilor și picioarelor), îngrijirea pielii, urechilor
și ochilor; și aplicarea deodorantului.
2. Igienă orală – Procurarea și folosirea produselor; curățarea cavității
bucale; curățarea dinților cu ajutorul periei de dinți și a aței dentare; sau
îndepărtarea, curățarea și reaplicarea dispozitivelor ortetice și a protezelor dentare.
3. Îmbăiere/Duș – Procurarea și folosirea produselor; săpunirea, clătirea și
uscarea părților corpului; menținerea, respectiv modificarea poziției în cadă sau sub
duș.
4. Toaletare – Procurarea și folosirea produselor; organizarea garderobei;
menținerea, respectiv modificarea poziției de toaletare; spălarea corpului;
întreținerea nevoilor în perioadele de menstruație și abstinență sexuală (inclusiv
catetere, colostomii sau administrarea de supozitoare).
5. Îngrijire personală cu ajutorul dispozitivelor – Curățarea și întreținerea
produselor de igienă personală precum aparate auditive, lentile de contact, ochelari,
dispozitive ortetice, proteze, echipamente adaptative și dispozitive contraceptive și
sexuale.

20
 6. Îmbrăcare – Selectarea articolelor de îmbrăcăminte și accesoriilor
corespunzătoare diferitelor momente ale zilei, condiții meteorologice și ocazii;
procurarea hainelor din zona de depozitare; îmbrăcarea și dezbrăcarea continuă;
încheierea și ajustarea articolelor de îmbrăcăminte și încălțăminte; și aplicarea și
îndepărtarea dispozitivelor personale, a protezelor și a ortezelor.
7. Hrănire – Pregătirea hranei; selectarea și folosirea ustensilelor și a
tacâmurilor; ducerea mâncării și a băuturilor la gură; spălarea feței, a mâinilor și a
articolelor de îmbrăcăminte; supt, mestecat, tușit și înghițit; și organizarea metodelor
de hrănire alternative.
8. Medicamentație – Procurarea medicamentelor, deschiderea și închiderea
recipientelor, respectarea intervalelor orare recomandate, administrarea cantităților
recomandate, semnalarea problemelor și a reacțiilor adverse, precum și
administrarea cantităților corecte cu ajutorul metodelor recomandate.
9. Menținerea sănătății – Dezvoltarea și menținerea rutinelor de prevenire a
bolilor și promovare a bunăstării precum forma fizică, nutriția și reducerea
comportamentelor care prezintă riscuri pentru sănătate.
10. Socializare – Crearea de oportunități și interacționarea cu alte persoane
în diverse modalități contextuale și culturale corespunzătoare în vederea satisfacerii
nevoilor emoționale și fizice.
11. Comunicare funcțională – Folosirea a diverse echipamente sau sisteme
cu scopul de a transmite sau recepționa informații precum echipamente de scris,
telefoane, mașini de scris, computere, table de comunicare, butoane de apelare,
sisteme de urgență, mașini de scris Braille, dispozitive de comunicare pentru
persoanele cu deficiențe de auz și sisteme de comunicare augmentativă.
12. Mobilitate funcțională – Modificarea poziției sau a locației, respectiv
mobilitate în pat, mobilitate în scaunul rulant, transferuri (scaun rulant, pat, mașină,
cadă, toaletă, cadă/duș, scaun, podea); ambulație funcțională sau căratul de
obiecte.
13. Mobilitate în comunitate – Deplasarea în comunitate și folosirea
mijloacelor de transport publice și private cum ar fi mașina personală sau
autobuzele, taximetrele sau alte sisteme de transport public.
14. Răspuns în situații de urgență – Recunoașterea situațiilor riscante
imprevizibile, neașteptate și inițierea acțiunilor corespunzătoare în vederea reducerii
amenințării pentru sănătate și siguranță.
15. Exprimare sexuală – Angajarea în activități sexuale și intime dorite.

21
 B. Activități productive și de muncă – Activități voluntare asociate
dezvoltării personale, contribuției sociale și traiului.
1. Organizare casnică – Procurarea și întreținerea obiectelor personale și
casnice, respectiv a mediului personal și casnic.
a. Organizarea garderobei – Procurarea și folosirea articolelor; sortare,
spălare (spălare manuală, spălare automată, curățare); împăturare; călcare;
depozitare; și coasere.
b. Activități de curățenie – Procurarea și folosirea produselor; ridicare;
debarasare; aspirare; măturarea și spălarea podelelor; ștergerea prafului; lustruire;
frecare; spălarea ferestrelor; spălarea oglinzilor; aranjarea patului; și aruncarea
gunoiului și a articolelor reciclabile.
c. Pregătirea meselor/Debarasare – Planificarea meselor hrănitoare;
pregătirea și servirea mâncării; deschiderea și închiderea recipientelor, cabinetelor
și sertarelor; folosirea ustensilelor și aparatelor electrocasnice de bucătărie;
debarasare; și depozitarea mâncării în condiții sigure.
d. Efectuarea cumpărăturilor – Pregătirea listelor de cumpărături (produse
de băcănie și nu numai); selectarea și achiziționarea produselor; selectarea metodei
de plată; și efectuarea tranzacțiilor.
e. Organizare financiară – Stabilirea bugetului, plata facturilor și folosirea
sistemelor bancare.
f. Întreținerea gospodăriei – Întreținerea casei, a curții, a grădinii, a
aparatelor electrocasnice, a vehiculelor și a obiectelor de uz casnic.
g. Măsuri de siguranță – Cunoașterea și executarea măsurilor preventive și
de urgență în vederea păstrării unui mediu sigur și a prevenirii accidentelor.

2. Îngrijirea altor persoane – Satisfacerea nevoilor de îngrijire ale copiilor,

ale partenerului de viață, ale părinților, ale animalelor de companie și nu numai,
respectiv a nevoilor de îngrijire fizică, educare, comunicare sau desfășurare a unor
activități corespunzătoare.

3. Activități educative – Participarea în cadrul unui mediu educativ prin

intermediul școlii, al comunității sau al activităților prilejuite de mediul profesional,
respectiv explorarea pasiunilor de natură educativă, satisfacerea nevoilor de
instruire sau contribuirea la diverse experiențe de grup.

22
 4. Activități vocaționale – Implicarea în activități asociate mediului
profesional.
a. Explorare vocațională – Identificarea aptitudinilor; dezvoltarea pasiunilor
și a abilităților; selectarea obiectivelor vocaționale potrivite.
b. Găsirea unui slujbe – Identificarea și selectarea oportunităților de muncă
și ducerea la bun sfârșit a interviurilor și a proceselor de înscriere.
c. Atingerea performanței în mediul profesional sau la slujbă – Îndeplinirea
sarcinilor asociate slujbei în mod convenabil și eficient; încorporarea unor
comportamente de muncă necesare.
d. Planificarea pensiei – Identificarea aptitudinilor; dezvoltarea pasiunilor și a
abilităților; selectarea obiectivelor vocaționale potrivite.
e. Participare voluntară – Desfășurarea unor activități neplătite în interesul
unor persoane, grupuri sau cauze alese.

C. Activități de vacanță și distracție – Activități de amuzament, relaxare,

distracție spontană sau autoexprimare ce asigură o motivație intrinsecă.
1. Explorare – Identificarea pasiunilor, a abilităților, a oportunităților și a
activităților de vacanță și distracție potrivite.
2. Performanță – Planificarea și implicarea în diverse activități de vacanță și
distracție; păstrarea unui echilibru între activitățile de vacanță și distracție și cele
productive și de muncă, respectiv cele ale vieții zilnice; procurarea, folosirea și
întreținerea echipamentelor și a accesoriilor.

II. Componente ale performanței

A. Componenta senzorio-motorie – Abilitatea de a recepționa stimuli, de a

procesa informații și de a răspunde la stimuli.
1. Componenta senzorială
a. Conștientizare senzorială – Recepționarea și diferențierea stimulilor
senzoriali.
b. Procesare senzorială – Interpretarea stimulilor senzoriali:
(1) Tactilă – Interpretarea atingerilor ușoare, a presiunii, a
temperaturii, a durerii și a vibrațiilor în urma contactului la nivelul pielii sau cu
ajutorul receptorilor.

23
 (2) Proprioceptivă – Interpretarea stimulilor prezenți la nivelul
mușchilor, al articulațiilor și al altor țesuturi interne care oferă informații cu privire la
poziția unor părți ale corpului în raport cu altele.
(3) Vestibulară – Interpretarea stimulilor prezenți la nivelul
receptorilor din urechea internă responsabili cu mișcarea și poziția capului.
(4) Vizuală – Interpretarea stimulilor cu ajutorul ochilor, inclusiv
viziunea periferică și acuitatea, recunoașterea culorilor și a tiparelor.
(5) Auditivă – Interpretarea și localizarea sunetelor și discriminarea
sunetelor de fond.
(6) Gustativă – Interpretarea gusturilor.
(7) Olfactivă – Interpretarea mirosurilor.
c. Procesare perceptivă – Organizarea stimulilor senzoriali în tipare
semnificative.
(1) Stereognoză – Identificarea obiectelor prin propriocepție,
cogniție și simțul tactul.
(2) Kinestezie – Identificarea excursiei și direcției mișcărilor
articulare.
(3) Răspuns la durere – Interpretarea stimulilor vătămători.
(4) Schemă corporală – Dobândirea unei conștiințe interioare
asupra corpului și a relațiilor între diferite părți ale acestuia.
(5) Discriminare stânga-dreapta – Diferențierea celor două părți.
(6) Constanța formei – Recunoașterea formelor și a obiectelor
identice în diverse medii, poziții și dimensiuni.
(7) Poziționare în spațiu – Identificarea relației spațiale dintre figuri
sau obiecte și sine sau alte forme sau obiecte.
(8) Închiderea conturului – Identificarea formelor sau a obiectelor
prezentate într-o manieră incompletă.
(9) Fenomenul figură/fond – Diferențierea formelor sau a obiectelor
aflate în plan apropiat față de cele aflate în plan îndepărtat.
(10) Perceperea adâncimii – Determinarea distanței relative dintre
obiecte, figuri sau repere și observator, respectiv identificarea modificărilor planelor
suprafețelor.
(11) Relații spațiale – Identificarea pozițiilor obiectelor unele în
raport cu altele.
(12) Orientare topografică – Identificarea locațiilor obiectelor, a
setărilor, respectiv a traseelor către locațiile identificate.
24
2. Componenta neuromusculoscheletală
a. Reflexe – Provocarea unui răspuns muscular involuntar de către un stimul
senzorial.
b. Rază de mișcare – Mișcarea părților corpului măsurată de-a lungul unui
arc de cerc.
c. Tonus muscular – Manifestarea unui grad de tensiune sau rezistență la
nivelul mușchilor aflați în stare de repaus și în urma întinderii acestora.
d. Forță – Manifestarea unui grad de forță musculară în acele situații în care
diverși factori împiedică mișcarea (obiecte, gravitate etc.)
e. Rezistență – Susținerea efortului cardiac, pulmonar și musculoscheletal
de-a lungul unei perioade de timp.
f. Control postural – Acțiuni de îndreptare și modificări ale echilibrului în
vederea menținerii echilibrului pe parcursul mișcărilor funcționale.
g. Aliniere posturală – Menținerea integrității biomecanice a părților corpului.
h. Integritatea țesutului moale – Menținerea condiției anatomice și fiziologice
a țesutului interstițial și a pielii.

3. Componenta motorie
a. Coordonare generală – Folosirea unor grupe de mușchi mari în vederea
executării unor mișcări controlate, orientate către un scop anume.
b. Depășirea liniei mediane – Mișcarea membrelor și a ochilor de-a lungul
planului mediosagital al corpului.
c. Lateralitate – Folosirea unei părți a corpului unilaterale preferate în
vederea executării unor activități ce impun un grad ridicat de abilitate.
d. Integrare bilaterală – Coordonarea ambelor părți ale corpului în vederea
executării a diverse activități.
e. Control motor – Folosirea corpului conform unor tipare de mișcare
funcționale și versatile.
f. Praxis – Conceperea și planificarea unei acțiuni motorii în vederea
satisfacerii unei cerințe impuse de către mediu.
g. Coordonare fină/Dexteritate – Folosirea unor grupe de mușchi mici în
vederea executării unor mișcări controlate, în special a manipulării obiectelor.
h. Integrare vizual-motorie – Coordonarea interacțiunilor dintre informațiile
culese de către ochi și mișcările executate de către corp pe parcursul desfășurării
activităților.

25
 i. Control motor oral – Coordonarea musculaturii orofaringiene în vederea
executării unor mișcări controlate.

B. Integrare cognitivă și componente cognitive – Abilitatea de a folosi

funcții cerebrale superioare.
1. Nivel de excitare – Manifestarea stării de alertă și a reacțiilor la diferiți
stimuli de mediu.
2. Orientare – Identificarea a diverse persoane, locuri, perioade de timp și
situații.
3. Recunoaștere – Identificarea fețelor sau a obiectelor familiare, precum și
a altor materiale prezentate anterior.
4. Menținerea atenției – Concentrarea asupra unei sarcini de-a lungul unei
perioade de timp.
5. Inițierea activităților – Începerea unei activități fizice sau mentale.
6. Întreruperea activităților – Încetarea unei activități la momentul potrivit.
7. Memorare – Reținerea informațiilor de-a lungul unei perioade scurte sau
lungi de timp.
8. Secvențiere – Așezarea în ordine a unor informații, concepte și acțiuni.
9. Clasificare – Identificarea asemănărilor și a diferențelor dintre diverse
informații asociate mediului.
10. Formarea conceptelor – Organizarea unei game variate de informații în
vederea formării unor gânduri și idei.
11. Operații spațiale – Manipularea mentală a pozițiilor obiectelor în cadrul a
diverse relații.
12. Rezolvarea problemelor – Recunoașterea unei probleme, definirea unei
probleme, identificarea unor planuri alternative, selectarea unui plan, organizarea
etapelor unui plan, implementarea unui plan și analizarea rezultatului.
13. Învățare – Dobândirea unor concepte și comportamente inedite.
14. Generalizare – Aplicarea conceptelor și a comportamentelor învățate
anterior într-o gamă variată de situații inedite.

C. Abilități psihosociale și componente psihologice

1. Psihologice
a. Valori – Identificarea ideilor sau a credințelor ce prezintă o
importanță sporită atât pentru sine, cât și pentru alte persoane.

26
 b. Pasiuni – Identificarea activităților mentale sau fizice care
creează plăcere și mențin atenția.
c. Concepția despre sine – Îmbunătățirea valorii sinelui fizic,
emoțional și sexual.
2. Sociale
a. Îndeplinirea unor roluri – Identificarea, menținerea și echilibrarea
funcțiilor asumate sau dobândite în cadrul societății (de muncitor, student, părinte,
prieten, participant la diverse activități religioase etc.)
b. Comportament social – Interacționare prin maniere, spațiu
personal, contact vizual, gesturi, ascultare activă și autoexprimare corespunzătoare
mediului.
c. Abilități interpersonale – Folosirea comunicării verbale și
nonverbale cu scopul de a interacționa într-o gamă variată de contexte.
d. Auto-exprimare – Folosirea unei game variate de stiluri și abilități
cu scopul de a exprima diverse gânduri, sentimente și nevoi.
3. De auto-organizare
a. Abilități de adaptare – Identificarea și controlarea stresului și a
factorilor asociați acestuia.
b. Organizarea timpului – Planificarea și implicarea într-o gamă
echilibrată de activități de autoîngrijire, muncă, distracție și odihnă în vederea
promovării satisfacției și a sănătății.
c. Autocontrol – Modificarea comportamentului în funcție de nevoile,
cerințele și constrângerile impuse de mediu, de aspirațiile personale, precum și de
feedbackul provenit din partea altor persoane.

III. Contexte ale performanței

Evaluarea funcționalității unui individ în zonele de performanță este
influențată, într-o mare măsură, de contextele în care sunt executate diverse
activități de către acesta. Contextele performanței sunt relevante în vederea stabilirii
caracterului oportun și a fezabilității intervențiilor terapeutice de către practicienii
terapiei ocupaționale. Aceștia pot selecta anumite intervenții pe baza unei înțelegeri
a contextelor existente sau pot viza modificarea acestor contexte în mod direct în
vederea îmbunătățirii performanței.

A. Aspecte temporale
1. Factori cronologici – Vârsta individului.
27
 2. Factori de dezvoltare – Stadiul sau etapa de maturizare.
3. Ciclu de viață – Poziția ocupată în cadrul unor etape importante ale vieții
precum ciclul profesional, parental sau educațional.
4. Grad de dizabilitate – Poziția ocupată în cadrul continuumului
dizabilităților precum gradul de severitate al unei afecțiuni, cronicitatea unei
dizabilități sau stadiul terminal al unei boli.

B. Factori de mediu
1. Factori fizici – Aspecte non-umane ale contextelor, inclusiv accesul la
diferite medii în care se regăsesc terenuri naturale, plante, animale, clădiri, mobilier,
obiecte, unelte sau dispozitive și performanța în cadrul acestora.
2. Factori sociali – Disponibilitatea și așteptările unor persoane cu
însemnătate precum partenerul de viață, prietenii sau îngrijitorii; grupuri sociale
extinse cu o influență majoră în ceea ce privește stabilirea normelor, așteptările
privind îndeplinirea rolurilor sau obiceiurile sociale.
3. Factori culturali – Obiceiuri, credințe, tipare de activitate, standarde
comportamentale și așteptări acceptate de către societatea din care face parte
individul; aspecte politice precum legi care afectează accesul la resurse și afirmă
drepturile persoanelor; oportunități în domeniul educațional, profesional sau de a
obține sprijin economic.

Evaluarea inițială
Evaluarea inițială reprezintă un „contract” între furnizorul de servicii și client,
precum și o promisiune de rezolvare a problemelor clientului cu ajutorul serviciilor
propuse. Interviul reprezintă o strategie clinică valoroasă, fiind procedura de
evaluare folosită cel mai des de către terapeuții ocupaționali. Scopul acestuia este
de a facilita culegerea de informații, dar și dezvoltarea aderenței și complianței
clientului la formele de tratament propuse. Interviul nu reprezintă o discuție
obișnuită, ci o formă de comunicare în vederea înțelegerii deficitelor și nevoilor
pacientului. Terapeuții ocupaționali au la dispoziție o gamă largă de interviuri
standardizate, tipul de interviu corespunzător fiind ales în funcție de afecțiunea
(demență, artroză) și vârsta pacientului (copil, adult).
Evaluarea inițială permite:
1. Stabilirea priorităților pacientului în vederea tratamentului;
2. Anticiparea situației pacientului în urma tratamentului;
3. Alcătuirii unei liste a performanțelor ocupaționale și abilităților deficitare;
28
 4. Stabilirea obiectivelor terapeutice ce reflectă prioritățile pacientului și care
pot fi atinse în timpul alocat.
Deficitele de performanță ocupațională sunt relevante doar în cazul în care
ocupațiile sunt relevante pentru pacient în mediul său obișnuit. În ceea ce privește
obiectivele terapeutice, acestea trebuie să fie cuantificabile și asociate performanței
ocupaționale. De exemplu, creșterea mobilității umărului astfel încât să atingă o
amplitudine de 160 grade nu are aceeași relevanță precum atingerea unui prag de
mobilitate care să îi permită pacientului să se spele pe păr. Interviul este urmat de
observarea modului de executare a ADL-urilor de către pacient, acesta fiind ajutat în
caz de nevoie. În timpul observării vor fi notate deficitele de performanță ale
pacientului și nivelul de asistență necesară pentru executarea ADL-urilor.

Evaluarea interimară
Evaluarea interimară permite:
1. Reevaluarea priorităților pacientului în vederea tratamentului;
2. Informarea pacientului cu privire la situația sa pe durata tratamentului;
3. Cuantificarea progresului înregistrat de către pacient față de momentul
ultimei evaluări;
4. Revizuirea obiectivelor terapeutice care reflectă prioritățile pacientului în
starea sa curentă.

Evaluarea la externare
Evaluarea la externare se efectuează la finalul terapiei ocupaționale.
Această evaluare finală este efectuată în mod regulat și presupune o vizită la
domiciliu din partea terapeutului ocupațional în vederea evaluării siguranței și
accesibilității pacientului.

Intervenții
Intervențiile au la bază diverse programe orientate către pacient și mediul
din care face parte acesta. Scopul intervențiilor este acela de a crea condiții
favorabile îndeplinirii sarcinilor zilnice, respectiv adaptării mediilor în care pacientul
lucrează, trăiește sau socializează. Câteva exemple ar fi predarea unor tehnici noi,
furnizarea unor echipamente care să sporească gradul de independență al
pacientului în vederea autoîngrijirii, îndepărtarea barierelor legate de mediu sau
găsirea de soluții în vederea reducerii nivelului de stres.

29
MANAGEMENTUL POSTURAL
Managementul postural se referă la manevrarea, tratarea și îndreptarea
poziției copiilor și adulților cu scopul de a evita apariția contracturilor și a
deformărilor posturale. Contracturile pot fi evitate și prin mișcarea pasivă și activă a
membrelor. Menținerea unei posturi corecte permite desfășurarea activităților zilnice
de către pacient cu o mai mare ușurință și fără ca acesta să fie nevoit să adopte
diverse poziții anormale. Netratarea problemelor posturale poate cauza manifestări
dureroase, probleme la nivelul coloanei vertebrale sau probleme respiratorii.
Principalele echipamente folosite în acest scop sunt:
x Sistemele de dormit;
x Scaunele ergonomice;
x Scaunele rulante dotate cu sisteme de sprijin postural;
x Atelele/ortezele.

MANAGEMENTUL DURERII ȘI AL OBOSELII

Terapeuții ocupaționali au la dispoziție un număr de intervenții pe care le pot
sugera pentru managementul durerii. Printre acestea se numără echipamentele
pentru eliberarea presiunii cum ar fi:
x Saltele;
x Scaune și scaune rulante;
x Perne pentru comode, scaune pentru duș sau cadă;
x Chingi cu întăritură sau din piele.
De asemenea, pot fi folosite diverse metode de conservare a energiei. Acestea
au la bază planificarea corectă a activităților desfășurate de către pacient și
stabilirea unui ritm favorabil acestuia. Iată câteva dintre aceste soluții:
x Este posibilă transferarea sarcinii către o altă persoană în cazul în care
aceasta nu are o importanță deosebită pentru pacient?
x Este necesar ca sarcina să fie îndeplinită zilnic?
x Este posibilă distribuirea sarcinilor de-a lungul unei zile?
x Există instrumente, echipamente sau modificări ce pot ușura sarcina
pacientului?
Nu în ultimul rând, există tehnici de relaxare și reducere a stresului ce pot fi
utilizate în vederea controlării durerii.

30
TRANSFORMĂRI ALE SPAȚIULUI PERSONAL, EDUCAȚIONAL SAU
PROFESIONAL
Terapeutul ocupațional poate recomanda numeroase transformări ale
spațiului personal. De asemenea, acesta poate sprijini obținerea de fonduri în
vederea efectuării de modificări cu scopul de a ușura viața pacientului cu dizabilități,
precum și cea a îngrijitorilor acestuia. Astfel de modificări pot fi făcute sub forma
unor:
x Rampe;
x Modificări ale spațiului din baie;
x Extensii;
x Balustrade;
x Modificări ale sistemelor de uși;
x Elevatoare;
x Lifturi.

ECHIPAMENTE SPECIALE
Terapeutul ocupațional poate sugera și furniza diverse echipamente ce pot
ajuta pacientul să îndeplinească sarcinile zilnice, educaționale sau profesionale în
mod independent. Astfel de echipamente pot fi folosite și de către îngrijitori. Câteva
dintre echipamentele recomandate pacienților cu dizabilități ar fi:
x Elevatoarele și chingile;
x Scaunele pentru duș;
x Lifturi pentru cada de baie;
x Echipamente de hrănire;
x Echipamente pentru toaletă;
x Echipamente de scris.

INFORMAȚII ȘI ECHIPAMENTE DE MUTARE ȘI MANEVRARE

Terapeutul ocupațional poate oferi informații și pregăti îngrijitorul în vederea
mutării și manevrării pacientului. De asemenea, acesta poate sugera anumite
echipamente speciale ce pot facilita transferul dintr-o poziție în alta. Printre
echipamentele de mutare și manevrare cel mai des folosite se numără:
x Scândurile de transfer;
x Elevatoarele și chingile;
x Scândurile de alunecare;
x Centuri de manevrare.
31
SCAUNUL RULANT
În mod ideal, furnizorii de scaune rulante colaborează cu terapeuți
ocupaționali care dispun de pregătire în întreținerea și utilizarea scaunelor rulante în
diferite medii. Astfel, pacienții pot dispune, la rândul lor, de o astfel de pregătire.
Terapeutul va face diverse recomandări cu privire la sprijinul postural și eliberarea
de presiune, precum și la opțiunile de manevrare a scaunului rulant. Pacientul va
putea obține informații asemănătoare și din partea altor terapeuți ocupaționali în
vederea achiziționării unui astfel de scaun sau obținerii de fonduri în acest scop.

PROBLEME PRIVIND TRANSPORTUL PACIENTULUI

Pe lângă informațiile referitoare la scaunele auto, hamurile și vehiculele
recomandate, terapeutul poate sfătui pacientul în legătură cu posibilitățile de
transportare cele mai sigure. De asemenea, acesta poate recomanda efectuarea
unor modificări în spațiul mașinii. Nu în ultimul rând, terapeutul poate oferi detalii
privind avantajele efectuării unor astfel de modificări din punctul de vedere al
mobilității, precum și permisele sau locurile de parcare.

PREDAREA UNOR TEHNICI NOI

Cu toții avem diverse moduri de operare proprii. Terapeutul ocupațional
poate observa modul de operare al unui pacient, iar apoi sugera o serie de metode
alternative ce ar putea crește șansele pacientului de a îndeplini o sarcină în mod
independent, cum ar fi: o nouă modalitate de îmbrăcare pe pat în cazul pacienților
cu probleme de echilibru; folosirea calculatorului în vederea efectuării temelor de
casă spre deosebire de metoda manuală; înlocuirea periei de dinți electrice cu una
obișnuită.

GRUPURILE DE SPRIJIN
Numeroși terapeuți ocupaționali pot oferi contacte și detalii despre diverse
grupuri de sprijin pentru persoanele cu dizabilități, respectiv pentru părinții sau
rudele acestora.

SISTEME DE MANAGEMENT AL MEDIULUI

Persoanele cu dizabilități pot accesa diverse sisteme care permit
controlarea mediului personal prin intermediul terapeutului ocupațional. Acestea pot
viza sistemul de încălzire, cel de iluminare, sistemul de uși sau aparatele
electrocasnice cum ar fi televizorul sau calculatorul.
32
MANAGEMENTUL ȘI PROTECȚIA PIELII
Verificarea echipamentelor este de o importanță vitală în vederea evitării
leziunilor de orice natură la nivelul pielii pacientului. Astfel de leziuni pot surveni în
urma unor reacții alergice la diverse materiale sintetice folosite pentru fabricarea
echipamentelor. Astfel, în cazul pacienților cu o sensibilitate a pielii ridicată, se
recomandă folosirea materialelor concepute în mod special în vederea eliberării
presiunii în acele situații în care există contact între pielea pacientului și
echipamentul folosit. De asemenea, se recomandă evitarea sarcinilor de mutare și
manevrare inutile. Supunerea unei persoane cu dizabilități la un număr mare de
activități de mutare și manevrare zilnice poate duce la apariția a diverse probleme la
nivelul pielii acesteia. Prin urmare, se recomandă revizuirea tehnicilor de mutare
folosite, precum și a numărului de mutări zilnice și înlocuirea acestora cu alte tehnici
de manevrare ce presupun un contact al pielii redus sau reducerea numărului de
mutări zilnice în limita posibilităților. În cazul folosirii atelelor, terapeutul trebuie să se
asigure că acestea nu lasă urme și nu provoacă iritații ale pielii pacientului. De
asemenea, măștile de oxigenare pot cauza uscarea pielii în rândul pacienților tineri,
precum și diverse alte probleme dermatologice. Mai mult, riscul de apariție a diverse
probleme la nivelul pielii poate fi redus prin recomandarea unor articole de
îmbrăcăminte și încălțăminte adecvate, precum și a diverse poziții de ședere în
cazul în care pacientul stă așezat pe scaun sau pe pat pentru o perioadă prelungită
de timp. Se recomandă folosirea paturilor reglabile și a scaunelor rulante rabatabile,
acestea permițând modificarea presiunii prin simpla apăsare a unui buton de către
pacient sau îngrijitor.

ACCESUL LA ECHIPAMENTE DE JOACĂ

Copiii cu dizabilități trebuie să beneficieze de oportunități de joacă în
permanență pentru a-și putea dezvolta abilitățile. Terapeutul ocupațional poate
recomanda diverse jucării și activități în acest sens.

ECHIPAMENTE IT: COMPONENTE ȘI PROGRAME

În cazul în care pacientul nu poate folosi un model de tastatură sau mouse
convențional, terapeutul poate recomanda folosirea unor modele de tastatură,
programe de recunoaștere a scrisului și mânere de comandă alternative. De
asemenea, programele convenționale pot fi înlocuite cu diverse programe
alternative.
33
ACCESUL LA PROGRAMA EDUCAȚIONALĂ
Terapeutul ocupațional poate recomanda metode alternative de implicare a
copiilor cu dizabilități în activitățile școlare. Printre aceste soluții se numără
distribuirea de materiale-suport speciale, asistarea copiilor în cazul în care aceștia
întâmpină dificultăți în a scrie, furnizarea de suporturi pentru cărți, așezarea copiilor
în bănci cu o înălțime corespunzătoare sau în scaune dotate cu sisteme de sprijin
postural.

SERVICII DE ÎNGRIJIRE ÎN COMUNITATE

Planificarea și organizarea strângerilor de fonduri în scopul oferirii de servicii
de îngrijire în comunitate reprezintă un element de bază al intervențiilor terapeutice
ocupaționale. Acestea presupun servicii oferite la domiciliu, servicii de îngrijire
temporară sau diverse transformări majore.

SERVICII DE ÎNGRIJIRE A ÎNGRIJITORILOR

Terapeutul ocupațional are datoria de a îndeplini nevoile pacientului,
respectiv pe cele ale părinților și îngrijitorilor acestuia în mod separat.

AVANTAJE, SFATURI ȘI RAPOARTE

Atât pacientul, cât și familia acestuia au dreptul de a fi informați cu privire la
ajutorul de care ar putea dispune în mod constant. De asemenea, terapeutul
ocupațional poate fi rugat să sprijine cererile de ajutorare prin înaintarea unor
rapoarte detaliate privind nevoile pacientului, respectiv ale membrilor familiei
acestuia.
Intervențiile descrise mai sus reprezintă doar câteva dintre numeroasele
soluții pe care terapeuții ocupaționali le pot sugera pentru a sprijini atât persoanele
cu dizabilități, cât și familiile acestora.

COOPERAREA
Terapeuții ocupaționali confirmă importanța muncii în echipă. Cooperarea și
coordonarea cu alți specialiști, membri ai familiei, îngrijitori și voluntari joacă un rol
important în implementarea cu succes a unui plan de vindecare.

34
 CAPITOLUL II. CLASIFICAREA ȘI STRUCTURA MODELELOR
CONCEPTUALE DE PRACTICĂ

Inițial, la baza modelelor conceptuale de practică se afla o problemă sau o

circumstanță apărută la nivel practic ce trebuia înțeleasă și rezolvată. Cei care
elaborau astfel de modele căutau o mai bună înțelegere a problemei sau
circumstanței respective, precum și mijloace practice de soluționare a situației.
Astfel, modelele teoretice conțin explicații cu privire la anumite probleme de natură
practică, precum și diverse raționamente, respectiv resurse practice. Un model bine
gândit se bazează pe un număr de trei componente, după cum urmează: 1.
componenta teoretică, ce oferă explicații cu privire la o problemă importantă întâlnită
în practică; 2. resursele practice disponibile (proceduri, materiale, exemple etc.) și 3.
baza de cercetare și dovezile pe care se bazează atât componenta teoretică, cât și
resursele practice.
În cazul modelelor conceptuale de practică, componenta teoretică este cea
care justifică aplicațiile practice. Aceasta constituie baza unei mai bune înțelegeri a
problemei sau circumstanței apărute la nivel practic de către terapeuți, punând la
dispoziția lor un număr de raționamente ce pot duce la soluționarea situației. Prin
urmare, aceștia pot folosi cadrul teoretic în mod activ pentru a înțelege situația
și/sau circumstanțele terapeutice ale pacienților, respectiv pentru a lua decizii cu
privire la formele de terapie adecvate. Deseori, modelele teoretice stau la baza
procesului de planificare a pachetelor de servicii ce urmează a fi utilizate în cazul
unui anumit grup de pacienți. De regulă, acestea vizează grupuri omogene de
pacienți, ai căror diagnostice sau probleme ocupaționale coincid. Ele sunt intervenții
formalizate, procesul de evaluare, obiectivele și intervențiile fiind specificate și
aplicate în mod uniform în cadrul grupurilor de pacienți stabilite.

II.1 MODELE UTILIZATE ÎN TERAPIA OCUPAȚIONALĂ

Terapeuții sunt puși față în față cu o gamă largă de afecțiuni, probleme

ocupaționale sau circumstanțe terapeutice în sfera practică, ceea ce justifică
necesitatea modelelor de practică în terapia ocupațională. Printre acestea se
numără:
x Modelul biomecanic;
x Modelul cognitiv;

35
 x Modelul ocupației umane;
x Modelul controlului motor;
x Modelul integrării senzoriale;
x Modelul relației terapeutice;
x Modelul funcțional aplicat la nivel de grup.

II.1.1 Modelul biomecanic

Modelul biomecanic se concentrează asupra problemelor apărute la nivelul

capacităților musculoscheletale ce susțin funcția de mișcare necesară desfășurării
performanței ocupaționale zilnice. Cadrul teoretic al acestuia cuprinde explicații
privind modul în care corpul este proiectat și folosit pentru a îndeplini această funcție
de mișcare. Acest model a fost cunoscut anterior sub denumirea de terapie
ocupațională kinetică, fiind subliniat astfel obiectivul de refacere a abilităților de
mișcare.

Cadrul teoretic
Abordarea biomecanică are la bază un număr de principii preluate din
kinetică (studiul ansamblului mișcărilor corpului produse de către diverse forțe),
respectiv din kinematică (studiul mișcărilor corpului de-a lungul timpului). De
asemenea, ea se bazează pe cunoștințe de anatomie și fiziologie a sistemului
musculoscheletal, printre care se numără o bună înțelegere a structurii și funcțiilor
oaselor, articulațiilor și mușchilor ce susțin mișcarea, respectiv a diverse procese
precum cel de vindecare a țesuturilor, de întărire a mușchilor, respectiv a
consumului energetic aferent diverselor activități desfășurate. Toate aceste procese
descriu modalitățile de producere și susținere a mișcării. Nu în ultimul rând, modelul
biomecanic se bazează pe cunoștințe privind modul în care sistemul cardiovascular
susține funcțiile celui musculoscheletal.

Concepte fundamentale ale mișcării

Mișcarea stă la baza întregii sfere a performanței ocupaționale. Toate
ocupațiile, de la mânuirea obiectelor sau gesticulare în vederea comunicării,
presupun o stabilizare sau o mișcare a corpului. Conceptele teoretice ale modelului
biomecanic au în vedere abilitatea de a stabiliza, respectiv de a mișca diferite părți
ale corpului pentru a produce mișcările necesare desfășurării a diverse ocupații.

36
 Modelul biomecanic oferă o explicație a modului în care corpul produce
mișcarea și stabilitatea necesare desfășurării a diverse ocupații bazându-se pe trei
concepte largi. Acestea sunt potențialul de mișcare sau amplitudinea de mișcare a
articulațiilor, forța sau abilitatea mușchilor de a produce tensiune pentru a menține o
poziție controlată sau a mișca părțile corpului, respectiv rezistența sau abilitatea de
a susține mișcarea corpului (ex. nivelul de intensitate sau amplitudinea de mișcare)
pe parcursul îndeplinirii unei sarcini date.

Menținerea capacității biomecanice

Una dintre cele mai importante observații referitoare la modelul biomecanic
se referă la proprietatea capacității de mișcare (ex. forței, amplitudinii de mișcare,
rezistenței) de a influența, dar și a fi influențată de performanța ocupațională.
Așadar, forța musculară variază în funcție de presiunea exercitată asupra mușchilor
(ex. cu scopul de a produce diverse mișcări) pe parcursul desfășurării ocupațiilor
zilnice. În mod similar, structura oaselor este influențată în mod pozitiv de către
greutatea pe care aceștia trebuie să o susțină în timp ce mobilitatea articulațiilor
variază în funcție de tipul de mișcare pe care o execută. Nu în ultimul rând, gradul
de rezistență oscilează odată cu cel de activitate.
Modelul biomecanic este adoptat în cazul pacienților ale căror capacități
musculoscheletale au fost compromise în urma unei boli sau traume. Cu toate
acestea, principiul fundamental al acestui model, conform căruia capacitatea
biomecanică variază în funcție de utilizare, rămâne unul important nu doar în
vederea îmbunătățirii capacităților reduse, ci și a evitării deteriorării acestora ca
urmare a unui nivel de activitate scăzut.

Raționamente în favoarea intervenției terapeutice

Intervențiile ce au la bază modelul biomecanic se concentrează asupra
punctului de intersecție dintre mișcare și performanța ocupațională. Astfel, pot fi
identificate un număr de trei raționamente:
x Prevenirea deformărilor și menținerea capacității de mișcare existente;
x Refacerea capacității de mișcare;
x Neutralizarea unei raze de mișcare, forțe și/sau rezistențe reduse.
Aceste trei raționamente nu se exclud reciproc, toate trei având scopul de a
reduce diferențele dintre capacitatea de mișcare scăzută a pacienților și cerințele
specifice ocupațiilor lor obișnuite. Cea dintâi abordare, cea preventivă, caută

37
eliminarea riscului apariției unei diferențe sau controlarea acesteia. Cea de-a doua
abordare, respectiv cea de recuperare, caută reducerea diferenței odată cu
îmbunătățirea capacității de mișcare. Nu în ultimul rând, cea de-a treia, respectiv
cea compensatorie, caută acoperirea diferențelor cu ajutorul unor mijloace externe
sistemului scheleto-muscular. Toate cele trei abordări sunt analizate în lucrarea de
față.

Metode de evaluare
Amplitudinea de mișcare se numără printre măsurătorile de bază efectuate
în cazul modelului biomecanic. În cazul în care un pacient nu își poate mișca o
articulație în mod spontan (amplitudine de mișcare activă), terapeutul va mișca
articulația respectivă în mod pasiv pentru a măsura amplitudinea de mișcare
disponibilă (amplitudinea de mișcare pasivă). Flinn, Trombly Latham și Robinson
Podolsky (2008) recomandă o primă evaluare funcțională a amplitudinii de mișcare
active. Aceasta presupune mișcarea a diferite părți ale corpului de către pacient. În
cazul în care nu sunt identificate limitări clare ce ar putea afecta performanța
funcțională a acestuia, procesul de evaluare a amplitudinii de mișcare este întrerupt.
În cazul în care sunt identificate unele probleme, urmează să se efectueze o
evaluare mai detaliată a amplitudinii de mișcare.
Metoda de măsurare a forței musculare cel mai des utilizată este cunoscută
sub denumirea de testare musculară manuală. Aceasta presupune evaluarea de
către terapeut a abilității pacientului de a produce rezistență și/sau mișcare în
diverse circumstanțe date.
Rezistența poate fi măsurată folosind atât metode dinamice, cât și metode
statice. Cele statice sunt folosite pentru a determina durata maximă a unei contracții
pe care o poate atinge pacientul. De cealaltă parte, metodele dinamice sunt folosite
pentru a determina durata sau numărul de repetări pe care le poate efectua
pacientul înainte de a acuza o stare de oboseală sau calculându-se nivelul
(procentual) atins în raport cu numărul maxim al bătăilor inimii admis în cazul
desfășurării unei activități.

Intervenții terapeutice
Metodele de intervenție sunt delimitate foarte clar în cazul modelului
biomecanic. În cazul în care obiectivul este acela de a menține sau reface funcțiile
pacientului, acestea trebuie să corespundă atât limitărilor de mișcare identificate,

38
respectiv forței și nivelului de rezistență, cât și cauzelor ce stau la baza acestora,
acestea din urmă putând determina alegerea metodei de intervenție ideale.
Evaluarea modernă a activităților biomecanice vizează în primul rând
mișcările funcționale și abia apoi cele specifice. Așadar, terapeuții acordă o mai
mare atenție scopului funcțional al unei sarcini în condițiile în care scopul îndeplinirii
unei sarcini pare să influențeze modul de organizare a mișcării. Astfel, evaluarea
unor activități presupune, de asemenea, evaluarea cerințelor de mișcare din punct
de vedere funcțional, luându-se în considerare factori precum abilitatea pacientului
de a ține în brațe, apuca, ridica, urca, apăsa sau căra diverse greutăți. De regulă,
astfel de mișcări rămân stabile pe parcursul desfășurării a diverse ocupații în timp ce
mișcările executate de către mușchi sau articulații ce stau la baza mișcărilor
funcționale pot varia semnificativ.
De asemenea, terapeuții pot adapta activitățile ce urmează să fie
desfășurate de către pacienți astfel încât acestea să poate fi desfășurate chiar și în
condițiile unor capacități musculoscheletale reduse permanente. În sfârșit, acestea
pot fi modificate în mod progresiv astfel încât să solicite capacitățile
musculoscheletale ale pacientului într-o mai mare măsură cu scopul de a favoriza
îmbunătățirea lor. Activitățile ce urmează să fie desfășurate de către pacienți pot fi
adaptate prin:
1. Poziționarea sarcinii;
2. Adăugarea unor greutăți sau a altor dispozitive care facilitează sau
îngreunează mișcarea;
3. Modificarea instrumentelor cu scopul de a spori sau reduce cerințele de
mișcare;
4. Alternarea materialelor sau dimensiunilor obiectelor folosite;
5. Alternarea metodei de execuție.

Intervenții compensatorii
Intervențiile compensatorii reprezintă o soluție în cazul pacienților cu
dizabilități temporare sau permanente. Conform principiului ce stă la baza acestor
intervenții, pacienții ce nu au capacitatea biomecanică de a desfășura activități ale
vieții zilnice, de muncă sau producție sau de vacanță și distracție în mod obișnuit pot
face acest lucru cu ajutorul echipamentelor speciale, respectiv al procedurilor
modificate. Acestea au scopul de a construi un echilibru între capacitățile pacienților
și cerințele specifice ocupațiilor lor obișnuite.
Intervențiile compensatoare pot consta în:
39
 x Utilizarea de orteze și proteze;
x Utilizarea de echipamente adaptative;
x Modificarea sarcinilor și/sau mediului pacientului.

Discuții
Cunoștințele de biomecanică servesc atât terapiei ocupaționale, cât și altor
domenii precum terapia fizică. Însă modalitățile de aplicare a principiilor biomecanice
în scopul înțelegerii și îmbunătățirii performanței ocupaționale, respectiv modurile în
care sunt utilizate ocupațiile în scopul modificării razei de mișcare, forței și
rezistenței pacienților consolidează modelul biomecanic ca fiind un model de
practică specific terapiei ocupaționale. Importanța sporită a rezultatelor funcționale
obținute în urma intervențiilor terapeutice (ex., posibilitatea pacienților de a-și relua
munca) încurajează utilizarea în cadrul modelului biomecanic a unor ocupații
asociate cu un set de cerințe echivalente cu cele reale.
Conform dovezilor, modelul biomecanic este principalul model de practică
utilizat în terapia ocupațională.

II.1.2 Modelul cognitiv

Cogniția este definită în literatura de specialitate ca fiind un proces de

identificare, selectare, interpretare, depozitare și utilizare a informațiilor cu scopul de
a înțelege și interacționa cu lumea fizică și socială, de a desfășura activitățile zilnice,
de a planifica și desfășura cursul vieții ocupaționale.

Componentele cogniției
Cogniția nu este un proces singular sau liniar, ci un amalgam complex de
sisteme diferite.

Funcții cognitive de bază sau specifice

Nu putem vorbi de o taxonomie acceptată universal în ceea ce privește
capacitățile cognitive de bază. În trecut, acestea erau considerate a fi aspecte
discrete ale procesului cognitiv:
x Atenția;
x Concentrarea;
x Memoria;
x Percepția asupra relațiilor spațiale;
40
 x Atenția vizuală și scanarea vizuală a câmpului vizual;
x Gândirea (categorisirea, secvențierea).
Levy & Burns (2005) însă denumesc abilitățile cognitive specifice ca fiind abilități
funcționale:
x Menținerea atenției și concentrării;
x Învățarea și memorarea informațiilor;
x Realizarea de calcule și rezolvarea de probleme;
x Identificarea corectă a obiectelor;
x Localizarea obiectelor;
x Înțelegerea și folosirea limbajelor.

Metodele de evaluare a abilităților cognitive specifice sunt numeroase.

Acestea ajută la identificarea afecțiunilor existente la nivelul capacităților de bază.
Cu toate acestea, se poate observa o tendință tot mai accentuată de a acorda o mai
mare atenție strategiilor cognitive, respectiv condițiilor de mediu care influențează
performanța individului decât abilităților cognitive specifice.
Cogniția este o componentă a sistemului minte-corp omenesc. Așadar,
înțelegerea deplină a funcțiilor cognitive este condiționată de raportarea la sistemul
motor.
Informațiile prelucrate în cadrul proceselor cognitive sunt obținute de către
corp prin intermediul simțurilor și transformate în acțiuni fizice. Calitatea cogniției
este influențată în mod negativ de diverse afecțiuni fizice ce afectează simțurile și
mișcarea. Mai mult, procesul de transformare a cogniției în acțiuni fizice presupune
concretizarea fizică a intențiilor, planurilor și obiectivelor.
Procesarea informației reprezintă un aspect central al cogniției. Unii autori
sugerează faptul că acest proces poate fi identificat în cadrul a trei etape cognitive
distincte și anume:
x Memoria senzorial-perceptivă;
x Memoria de lucru de scurtă durată;
x Memoria de lungă durată.
Memoria senzorial-perceptivă reține informațiile senzoriale (vizuale, auditive,
tactile etc.) de-a lungul unei perioade de timp care permite analizarea și filtrarea
acestora. Aceasta monitorizează volumul mare de informații primite la un moment
dat, însă doar cele mai relevante informații sunt percepute și organizate în tipare
perceptive clare. Acest proces este influențat de experiența individului. Informațiile

41
respective sunt selectate și depozitate în memoria de lucru în timp ce restul
informațiilor dispar într-un interval de timp foarte scurt.
Memoria de lucru de scurtă durată lucrează cu acele informații la care
individul se gândește la un moment dat. Aceasta este cunoscută și sub denumirea
de atenție conștientă. Memoria de lucru de scurtă durată lucrează cu informații
cărora mintea le poate acorda atenție și pe care le poate procesa într-un moment
dat. Aceasta implică un proces minuțios de reținere a informațiilor, de prelucrare sau
procesare a acestora cu scopul de a se identifica semnificațiile, respectiv de
pregătire a informațiilor respective în vederea depozitării. Pe măsură ce informațiile
sunt procesate, centrul de control executiv al creierului îndeplinește o funcție de
supervizare, selectând și reglând fluxul de informație. Funcțiile vizual-spațiale și de
limbaj joacă și ele un rol important în procesarea informațiilor auditive și vizuale.
Încă o dată, tiparele de gândire și acțiune irelevante sunt blocate în timp ce
informațiile relevante sunt preluate de către memoria de lungă durată.
Memoria de lungă durată reține informațiile primite de-a lungul unei perioade
de timp nedeterminate.

Probleme și provocări
Afecțiunile cognitive se reflectă într-o eficiență redusă a strategiilor de
procesare de a selecta, diferenția, organiza și structura informațiile primite. De
exemplu, este posibil ca o persoană ce prezintă afecțiuni cognitive să nu poată
identifica aspectele relevante ale unei sarcini, grupa obiecte similare, elabora un
plan sau stabili etape de îndeplinire a unei sarcini în mod automat.
Pacientul poate dezvolta probleme în ceea ce privește:
x Selectarea sau utilizarea unor strategii de procesare eficiente cu scopul de a
organiza sau structura diverse informații primite;
x Anticiparea, monitorizarea și verificarea acurateții informațiilor;
x Accesarea cunoștințelor dobândite anterior;
x Aplicarea cunoștințelor și aptitudinilor în diferite situații într-un mod flexibil.
Problemele cognitive pot avea un caracter general sau specific (afectând
procesarea vizuală, de exemplu). Deseori, pacienții dezvoltă dizabilități cognitive
generale, abilitățile de procesare a informațiilor, abilitățile de învățare și funcțiile
cognitive de ordin înalt (metacogniția) fiind afectate simultan.
De asemenea, astfel de probleme sunt strâns legate de tipul sarcinilor
îndeplinite, precum și de mediul pacienților. De exemplu, este posibil ca aceștia să

42
poată procesa cu ușurință informațiile asociate unor sarcini simple, dar nu și pe cele
asociate unor sarcini cu un nivel de complexitate mai ridicat. În mod similar, o
persoană poate funcționa fără probleme într-un mediu cunoscut, dar nu și într-unul
necunoscut.
De regulă, afecțiunile cognitive determină apariția a diverse probleme în
ceea ce privește performanța ocupațională. Așadar, o persoană poate avea
dificultăți în mediul de lucru, în cel recreațional sau în a se îngriji ca urmare a
dezvoltării unei afecțiuni cognitive. De exemplu, pierderile de memorie sau o
capacitate de rezolvare a problemelor redusă poate afecta funcțiile unei persoane
necesare îndeplinirii unei game variate de sarcini ocupaționale.

Raționamente în favoarea intervenției terapeutice

Intervențiile compensatorii (adaptative) ajută la concretizarea potențialului
existent. Așadar, sunt folosite în cazul pacienților cu o capacitate de învățare
redusă. Putem identifica trei tipuri de intervenții compensatorii și anume:
x Învățarea unor strategii centrate asupra procesului, respectiv a unor strategii
dinamice;
x Exersarea aptitudinilor specifice;
x Modificarea sarcinilor și mediului pacientului.

Strategii și metode de evaluare

Principalele strategii de evaluare cognitivă sunt:
x Evaluarea consecințelor ocupaționale/funcționale ale afecțiunii cognitive;
x Evaluarea componentelor cognitive;
x Evaluarea dinamică;
x Stabilirea gradului de afecțiune sau a nivelului funcției cognitive.
Fiecărei astfel de strategii îi corespunde un anumit proces de evaluare după
cum urmează, fiind folosite un număr variat de metode de evaluare specifice. Printre
acestea se numără:
x Supravegherea pacientului pe durata îndeplinirii sarcinii cu scopul de a
observa strategiile de procesare, afecțiunea funcțională și nivelul cognitiv
general;
x Interviul (cu scopul obținerii de informații privind conștientizarea afecțiunilor
cognitive de către pacient, stilul de viață al acestuia și istoricul său);

43
 x Testele standardizate (orale, scrise, practice) – screeninguri, teste de
stabilire a nivelului cognitiv (a gradului de afecțiune), evaluări ale abilităților
cognitive specifice, examinări multiple ale factorilor cognitivi ș.a.
Printre testele efectuate pentru a stabili parametrii la care funcționează
pacientul se numără testul Allen, în urma căruia se stabilește nivelul cognitiv al
pacientului, testul pentru inventarierea sarcinilor de rutină (RTI-E) sau cel pentru
evaluarea performanței cognitive. Testul Allen (ACL) permite estimarea rapidă a
nivelului cognitiv al pacientului pe baza performanței înregistrate pe parcursul unei
singure activități. De exemplu, în cazul coaserii pielii, nivelul cognitiv este stabilit în
funcție de gradul de complexitate al copcii pe care pacientul reușește să o
reproducă.
Testul RTI-E constă în intervievarea pacientului sau observarea
performanței acestuia. Evaluarea RTI-E cuprinde un număr de 32 de activități de
rutină printre care se numără îngrijirea personală, îmbrăcatul, spălatul, făcutul
cumpărăturilor sau spălatul hainelor, precum și alte procese generale precum cele
de urmare a instrucțiunilor, cooperare sau supraveghere. Fiecare sarcină este
descrisă în funcție de cele șase nivele de performanță cognitivă. Potrivind
performanțele înregistrate sau observate în cazul pacientului și descrierile sarcinilor,
terapeutul poate stabili nivelul de funcționalitate cognitivă a acestuia.
Testul pentru evaluarea performanței cognitive (CPT) (Burns, 2006)
presupune îndeplinirea a șapte activități ale vieții zilnice: îmbrăcat, făcutul
cumpărăturilor, prăjitul pâinii, telefonat, spălat, călătorit și luatul medicamentelor.
Fiecare dintre aceste sarcini este asociată cu un set de echipamente și procese
standardizate.
Nu se poate vorbi despre strategii de evaluare acceptate universal.

Intervenții terapeutice
Conform discuției anterioare, intervențiile cognitive de remediere (de
refacere) caută îmbunătățirea cogniției pacienților prin participarea la diferite sarcini
și exercițiu în timp ce abordările compensatorii au rolul de a ajuta pacienții să își
concretizeze potențialul folosindu-și abilitățile rămase, dezvoltând aptitudini specifice
noi sau prin adaptarea sarcinilor și mediului.

44
Raționamente în favoarea intervenției terapeutice
Există două justificări principale pentru realizarea intervențiilor cognitive și
anume:
x Intervențiile cognitive de remediere (de refacere) sunt realizate:
o În vederea reantrenării sau refacerii aptitudinilor cognitive specifice;
o În cazul pacienților cu o capacitate de învățare ridicată, al căror procese
cognitive de ordin înalt sunt intacte și care au abilitatea de a transfera
informațiile noi.
x Intervențiile cognitive compensatorii (adaptative):
o Au rolul de a ajuta pacienții să își concretizeze potențialul;
o Sunt realizate în cazul pacienților care prezintă o capacitate de învățare
redusă;
o Pot urmări trei obiective distincte și anume:
ƒ Învățarea unor strategii centrate asupra procesului, respectiv a
unor strategii dinamice (abilitățile rămase au rolul de a neutraliza
problemele cognitive existente);
ƒ Exersarea aptitudinilor specifice (învățarea unei strategii
compensatorii cu un grad de specificitate ridicat sau o sarcină
funcțională specifică);
ƒ Modificarea sarcinilor și mediului pacientului (identificarea
gradului de afecțiune cognitivă și adaptarea sarcinilor, respectiv
mediului în funcție de acesta).

Intervenții
x Printre tratamentele de remediere a problemelor de conștientizare se numără:
o Informarea pacientului cu privire la afecțiunea sa cognitivă;
o Crearea de condiții favorabile manifestării afecțiunii cognitive pe
parcursul a diverse activități cu scopul de a evidenția problemele
existente, dar fără a copleși pacientul;
o Exploatarea relației terapeutice cu scopul de a ajuta pacientul să
asimileze informații cu o încărcătură emoțională semnificativă privind
afecțiunea cognitivă și să reacționeze într-un mod pozitiv.
x Tratamentele de remediere a funcțiilor executive presupun crearea de
posibilități de alegere, selectare, planificare și autocorectare;

45
x Abordarea compensatorie în ceea ce privește procesul de conștientizare
evidențiază modalitățile de adaptare la diferite medii, respectiv de folosire a
tehnicilor comportamentale în vederea eliminării comportamentelor
maladaptive rezultate în urma unui proces de conștientizare ineficient;
x Abordarea compensatorie presupune folosirea unor surse de sprijin exterioare,
respectiv a unor strategii în vederea îmbunătățirii performanței pacientului;
x Tratamentele ce folosesc strategii dinamice au la bază principiul conform
căruia performanța pacientului poate fi influențată prin modificarea:
o Cerințelor activităților;
o Mediului;
o Conștiinței de sine a pacientului și a modului de utilizare a strategiilor de
către acesta;
o Aspectelor sarcinilor și mediului ce afectează performanța pacientului,
respectiv a aspectelor legate de procesarea informației ce ridică
probleme pe parcursul îndeplinirii a diferite sarcini.
x Reantrenarea cognitivă:
o Reprezintă de regulă o abordare de remediere folosită în cazul
pacienților care au suferit un accident vascular cerebral sau traume la
nivelul creierului;
o Urmărește îmbunătățirea:
ƒ Capacității de procesare a informațiilor;
ƒ Abilității de a generaliza și a transmite informațiile către sferele
funcționale;
ƒ Procesului de conștientizare a abilităților proprii.
o Se realizează prin:
ƒ Îmbunătățirea abilităților rămase cu ajutorul a diferite forme de
sprijin în vederea maximizării succesului, respectiv minimizării
sentimentului de frustrare;
ƒ Exercițiu individual și în grup;
ƒ Folosirea unor strategii de învățare-predare specifice
structurate;
ƒ Exersarea strategiilor procedurale.
x Exercițiul neuro-funcțional:
o Este aplicat în cazul pacienților ce prezintă afecțiuni cognitive grave;
o Are la bază două strategii compensatorii principale:

46
 ƒ Exersarea strategiilor compensatorii cu un grad de specificitate
ridicat (în ceea ce privește sarcinile și/sau contextul);
ƒ Exersarea sarcinilor specifice cu scopul de a ajuta pacientul să
dezvolte un anumit comportament funcțional.
x Intervențiile cognitive dinamice:
o Sunt combinații între intervențiile de remediere și cele compensatorii care
îmbunătățesc nivelul de implicare a pacientului în mod direct și simultan,
căutând în același timp îmbunătățirea și dezvoltarea abilității de învățare
și a percepției asupra sinelui;
o Constituie o metodă prin care mediatorul (terapeutul) caută:
ƒ O îmbunătățire a intenționalității și nivelului de conștientizare a
modalităților de acționare ale pacientului;
ƒ O îmbunătățire a capacității de generalizare a pacientului,
ajutându-l să își depășească nevoile și grijile imediate;
ƒ O mai bună conștientizare și înțelegere a situației de către
pacient prin justificarea sarcinilor îndeplinite;
ƒ Cultivarea unui simț al competenței și abilității în ceea ce
privește îndeplinirea a diverse sarcini.
x Orientarea cognitivă către performanța ocupațională zilnică (CO-OP):
o Este o intervenție cognitivă ce are ca scop îmbunătățirea performanței
motorii a copiilor cu tulburări de dezvoltare a coordonării;
o Are la bază o secvență de strategii generale de identificare a obiectivelor,
planificare, acționare și verificare;
o Pune accentul pe comunicare și pe învățarea prin descoperire ghidată.

II.1.3. Modelul funcțional aplicat la nivel de grup

Adresarea anumitor probleme și nevoi, respectiv furnizarea anumitor servicii

la nivel de grup prezintă o serie de avantaje. De exemplu, grupurile alcătuiesc un
context natural pentru rezolvarea problemelor interpersonale și, în același timp, pot
reprezenta o sursă de sprijin social și feedback. Mai mult, unele servicii, precum cele
ce au ca scop împărtășirea de informații, dobândirea unei mai bune înțelegeri sau
dezvoltarea unor deprinderi, se pot dovedi a fi mai eficiente la nivel de grup, pacienții
având posibilitatea de a împărtăși informații și experiențe relevante. În sfârșit,
serviciile de grup presupun costuri mai mici decât cele individuale. Din aceste motive
și nu numai, astfel de servicii sunt tot mai des folosite în terapia ocupațională

47
(Duncombe & Howe, 1985; Howe & Schwartzberg, 1986), ceea ce atrage o continuă
creștere a volumului informațional privind modalitățile de dirijare a grupurilor
terapeutice.
Termenul de grup se referă la o adunare de oameni care interacționează unii cu
ceilalți în vederea atingerii unui obiectiv sau scop comun. Aceiași autori susțin, însă,
că un grup autentic se bazează pe:
x Interacțiunea dintre membrii grupului;
x Un obiectiv comun;
x Un raport mărime-funcție (mărimea grupului este strâns legată de
obiectivele acestuia);
x Dorința sau consimțământul membrilor grupului de a face parte din grupul
respectiv;
x O capacitate democratică de autodeterminare.

Caracteristici ale grupurilor

Putem identifica un număr de două caracteristici comune tuturor tipurilor de
grup și anume conținutul și procesul. Conținutul se referă la sarcinile îndeplinite în
cadrul grupului și observațiile sau discuțiile ulterioare.
Să presupunem că membrii unui grup au sarcina de a găti o masă
împreună. În acest caz, activitățile culinare și conversațiile referitoare la acestea vor
constitui conținutul grupului.
De cealaltă parte, procesul se referă la modalitățile de comunicare și
acționare în vederea atingerii obiectivului stabilit. În acest caz, procesul de alegere a
rețetei și participarea membrilor la acesta vor face parte din procesul grupului.
Procesul grupului este influențat de două tipuri de comportament în cadrul
grupului și anume de:
x Funcțiile sarcinilor de grup care permit atingerea obiectivelor conform
conținutului grupului;
x Funcțiile de consolidare și menținere a grupului care ajută la crearea și
întreținerea relațiilor și legăturilor dintre membrii acestuia.
Modelul funcțional aplicat la nivel de grup este centrat asupra principiului
conform căruia activitățile sau acțiunile desfășurate în vederea atingerii unui scop
anume pot crea posibilități de adaptare, de dezvoltare a unui comportament orientat
către obiective, precum și de experimentare a satisfacției personale.

48
Metode de evaluare
Printre instrumentele de evaluare folosite la nivelul grupului funcțional se
numără observația, evaluarea nevoilor sau analiza conținutului și procesului
grupului. Autorii modelului funcțional aplicat la nivel de grup propun două tipuri de
evaluare principale. Primul dintre acestea constă într-un set de teste realizate de
către psihologi și sociologi în vederea evaluării dinamicii grupului, respectiv a
conținutului și procesului acestuia. Dinamica grupului poate fi evaluată cu ajutorul
sociogramelor (reprezentări vizuale ale interacțiunii dintre membrii grupului) sau a
unor forme de testare ce indică tipurile de roluri (în cadrul sarcinilor, de întreținere,
individuale) îndeplinite de către diferiți membri ai grupului, printre altele. De regulă,
aceste tipuri de evaluări la nivel de grup sunt efectuate de către conducătorii de
grup.

Intervenții
Majoritatea resurselor practice disponibile în cazul modelului funcțional
aplicat la nivel de grup vizează, în principal, rolul conducătorului de grup, preluat de
regulă de către terapeutul ocupațional. Conducerea se referă la abilitatea de a
încuraja acele tipuri de comportament care favorizează îndeplinirea nevoilor
grupului.
Un grup funcțional este conceput, format, dezvoltat și finalizat pe parcursul a
patru etape distincte, conducătorul de grup efectuând evaluări (culegând informații)
și desfășurând acțiuni de conducere pe parcursul fiecăreia dintre acestea cu scopul
de a asigura o bună funcționare a grupului, respectiv o influență pozitivă asupra
membrilor acestuia.

II.1.4. Modelul relației terapeutice

Modelul relației terapeutice oferă o explicație cu privire la impactul relației

pacient-terapeut asupra procesului general de terapie ocupațională, respectiv la
modurile în care această relație poate fi exploatată în scopul optimizării rezultatelor
obținute în urma aplicării acestei forme de terapie.

Principii fundamentale ale modelului relației terapeutice

Există la momentul actual 10 principii care stau la baza modelului relației
terapeutice:

49
1. Conștiința critică de sine este esențială
Acest tip de conștiință presupune o cunoaștere generală a propriilor tendințe
manifestate pe parcursul interacțiunii cu diferiți pacienți și în diferite condiții și
circumstanțe. Tendințele interpersonale se referă la comportamentul și reacțiile
emoționale manifestate (în mod verbal sau non-verbal) și modul în care acestea
variază în situații neobișnuite, tensionate sau stresante.
2. Autodisciplina interpersonală este esențială în vederea întrebuințării
eficiente a sinelui
Autodisciplina interpersonală îi permite terapeutului să clădească o relație
pacient-terapeut stabilă și previzibilă, bazată pe încredere, punând accentul pe
așteptările pacientului cu privire la relația terapeutică și lăsând la o parte reacțiile și
așteptările personale.
3. Relația pacient-terapeut trebuie să fie una rațională, nu emoțională
Reacțiile emoționale trebuie controlate printr-o conștiință de sine acută și
autodisciplină interpersonală.
4. Empatia conștientă este esențială în vederea cunoașterii pacientului.
Empatia conștientă reprezintă un mod de observație obiectiv în urma căruia
terapeutul ajunge să simtă și să înțeleagă trăirile, nevoile și motivațiile pacientului,
păstrând în același timp un punct de vedere obiectiv.
5. Extinderea bazei de cunoștințe interpersonale este esențială.
Comunicarea interpersonală este complexă și necesită o gamă de cunoștințe și
aptitudini cum ar fi cea de a asculta eficient, de a comunica clar, de a depăși
conflicte și situații de bază sau de a fi serios și previzibil.
6. Se poate exploata o gamă largă de tipuri de terapie în cadrul terapiei
ocupaționale în vederea obținerii unor rezultate eficiente cu condiția ca
acestea să fie bine delimitate și aplicate într-un mod flexibil.
Întrebuințarea sinelui în scopuri terapeutice presupune o utilizare flexibilă și
adecvată a tipurilor de terapie în vederea îndeplinirii cerințelor pacientului și situației
existente. Acest model încurajează și ajută terapeuții să își dezvolte abilitatea de a
folosi diferite tipuri de terapie.
7. Pacientul este cel care stabilește calitatea relației terapeutice.
Atitudinile pacienților cu privire la relațiile cu terapeuții lor sunt foarte diverse.
Unii preferă relațiile formale în care terapeutul are rolul de a instrui și îndruma
pacientul. Alții preferă relațiile mai personalizate în care terapeutul își asumă și rolul
de a-i oferi sprijin emoțional pacientului. Alții preferă relațiile de colaborare în care
50
pacientul și terapeutul își împart rolurile în mod egal. Atitudinile pacienților față de
relațiile cu terapeuții lor se pot modifica în timp.
8. Este esențială stabilirea unui echilibru între concentrarea asupra acțiunilor
și concentrarea interpersonală.
Prin echilibru se înțelege faptul că terapeutul nu folosește diverse activități ca și
mijloace de a evita discuțiile directe pe tema eventualelor problemelor interpersonale
și, în mod similar, nu folosește astfel de discuții pentru a distrage atenția pacientului
de la angajamentele sale ocupaționale.
9. Modelul de practică trebuie să aibă la bază un set de valori și principiile
etice.
Modelul relației terapeutice trebuie aplicat în conformitate cu un set de valori și
principii etice specifice terapiei ocupaționale (AOTA, 1993, respectiv AOTA, 1995).
10. Competența culturală reprezintă factorul central în sfera practică.
Relația terapeutică este influențată de o gamă largă de factori sociali și culturali:
sex, vârstă, rasă, etnie, poziție socio-economică, convingeri religioase, orientare
sexuală, eventuale dizabilități etc.

II.1.5. Modelul ocupației umane

Conform modelului ocupației umane (MOHO, Model of Human Occupation),

terapia ocupațională este un proces pe parcursul căruia pacientul este angajat în
diverse ocupații menite să îi modeleze capacitățile, modurile tipice de a executa
diverse acțiuni, respectiv părerile și sentimentele față de el însuși.

Programe și protocoale de intervenție standardizate

Specialiștii au elaborat și publicat numeroase programe și protocoalelor
standardizate pe baza modelului ocupației umane. Două dintre acestea sunt
procesul de remotivare și programul de activare a capacității de autodeterminare
(ESD, Remotivation Process and the Enabling Self-Determination Program).

Procesul de remotivare
Procesul de remotivare este o intervenție standardizată ce poate fi utilizată
în cazul tuturor pacienților care prezintă probleme voliționale (ex. de voință, de
motivație). Această intervenție se bazează pe o serie de cercetări pe tema volițiunii
și numeroase experimente practice având ca subiecți pacienți cu probleme
motivaționale grave.

51
Programul de activare a capacității de autodeterminare (ESD)
Programul ESD a fost elaborat în vederea creșterii productivității și gradului
de implicare al pacienților aflați în fața unor mari provocări atât în plan personal, cât
și în mediile din care fac parte.

Modelul ocupației umane - rezumat

Modelul ocupației umane (MOHO) se remarcă drept primul model de
practică centrat asupra pacientului, privind dincolo de afecțiunile existente înspre
alte aspecte specifice acestuia care afectează performanța sa ocupațională.

Cadrul teoretic
x MOHO urmărește în primul rând gradul de implicare al pacientului în diverse
ocupații, respectiv capacitatea sa de adaptare la condițiile impuse de acestea.
x Volițiunea este procesul prin care o persoană găsește motivația de a alege și
desfășura diverse activități. La originea acestui proces stă dorința umană
universală de a acționa, urmând a fi conturat de experiențele personale.
Volițiunea reprezintă totalitatea părerilor și sentimentelor ce se conturează pe
parcursul unui ciclu de:
o Anticipare a posibilităților de a face desfășura anumite activități;
o Selectare a unor activități;
o Experimentare a unor activități;
o Interpretare ulterioară a experiențelor trăite.
x Părerile și sentimentele care constituie volițiunea reprezintă cauzația
personală, valorile și interesele personale.
o Cauzația personală se referă la părerile și sentimentele privind
capacitățile personale și gradul de eficiență atins pe parcursul
desfășurării activităților zilnice;
o Valorile reprezintă convingerile și credințele cu privire la ceea ce este
bine, rău sau important;
o Interesele sunt generate de sentimentul de plăcere sau satisfacție trăit
în urma desfășurării unei ocupații.
x Volițiunea are o influență generală asupra vieții ocupaționale, modelând:
o Percepția pacientului asupra oportunităților și provocărilor existente în
mediile din care fac parte;

52
 o Alegerile pacientului privind activitățile desfășurate;
o Experiențele pacientului și percepțiile sale asupra acestora.
x Deseori, terapia ocupațională bazată pe MOHO implică identificarea și
adresarea problemelor voliționale ale pacientului.
x Obișnuința este un proces de organizare a acțiunilor efectuate conform unor
tipare și rutine.
x Obiceiurile presupun metode învățate de a desfășura anumite acțiuni aplicate
în mod automat.
x Rolurile creează o identitate și dezvoltă un simț al obligațiilor asociate acesteia.
x Deprinderea unui rol inedit presupune asumarea unei identități, a unei
înfățișări, respectiv a unui anumit tip de comportament.
x Una dintre sarcinile principale ale terapiei ocupaționale constă în formarea și
reformarea de obiceiuri și roluri care să pregătească pacientul în vederea
desfășurării unei ocupații.
x Capacitatea de performanță se referă la abilitățile psihice și fizice, respectiv la
modul în care acestea sunt aplicate și percepute pe parcursul desfășurării unei
ocupații.
x Capacitatea de performanță este influențată de condiția sistemului nervos,
scheleto-muscular, cardio-pulmonar a pacientului, dar și a celorlalte sisteme
angajate într-o anumită activitate.
x Performanța presupune și utilizarea unui număr de abilități cognitive sau
mentale cum ar fi memoria.
x MOHO evidențiază relevanța modului în care este trăită performanța și, mai
ales, a reacțiilor în fața a diverse limitări.
x De asemenea, MOHO evidențiază faptul că ocupația este rezultatul unei
interacțiuni între însușirile interioare ale pacientului (volițiune, obișnuință,
capacitate de performanță) și mediu.
x Mediul cuprinde însușirile fizice, sociale, culturale, economice și politice
specifice pacientului care influențează procesele de motivație și organizare,
respectiv performanța ocupațională.
x Mediul cuprinde:
o Obiectele folosite pe parcursul desfășurării a diverse activități;
o Spațiile în care sunt desfășurate diverse activități;
o Formele ocupaționale sau sarcinile existente, așteptate și/sau impuse
într-un context dat;

53
 o Grupurile sociale care constituie un anumit context;
o Factorii culturali, politici și economici adiacenți.
x MOHO delimitează trei sfere de evaluare a activităților pacientului:
o Implicarea ocupațională se referă la angajarea în activități de muncă
sau producție, de vacanță și distracție sau activități ale vieții zilnice ce
constituie contextul socio-cultural al pacientului și/sau sunt necesare
bunăstării acestuia;
o Performanța ocupațională este procesul de îndeplinire a astfel de
sarcini sau forme ocupaționale;
o Deprinderile ocupaționale sunt acțiuni premeditate ce constituie
performanța ocupațională, respectiv acțiuni orientate către obiective
efectuate pe parcursul performanței ocupaționale.
Deprinderile pot fi motorii, procedurale, de comunicare sau de interacțiune.

II.1.6. Modelul controlului motor

Abordări tradiționale și moderne

Putem identifica un număr de patru forme de tratament tradiționale
asemănătoare din punctul de vedere al originilor, al conceptelor de bază folosite,
respectiv al tehnicilor utilizate aplicate în rândul pacienților cu traume cerebrale ce
prezintă dificultăți în controlarea mișcărilor corpului. Acestea sunt:
x Abordarea Rood;
x Metoda de terapie de neurodezvoltare Bobath;
x Metoda de terapie prin mișcare Brunnstrom;
x Facilitarea neuromusculară proprioceptivă.
Conceptul de bază al terapiilor de neurodezvoltare stă în plasticitatea
sistemului nervos central. Acesta este considerat a fi un sistem flexibil ce poate fi
organizat și reorganizat în urma fiecărei experiențe a pacientului.
Astfel, în contextul în care controlul motor joacă un rol esențial în procesul
de organizare a creierului, terapiile de neurodezvoltare susțin ideea conform căreia
astfel de experiențe pot fi exploatate în scopuri terapeutice în vederea organizării și
reorganizării creierului.

54
Înțelegerea problemelor motorii
x Traumele la nivelul sistemului nervos central cauzează dereglări ale
comportamentului motor ca urmare a încercării de a neutraliza efectele
acestora pe parcursul executării unei forme ocupaționale specifice într-un
context dat.
x Tiparele motorii constituie o consecință a dinamicii dintre pacientul cu abilități
specifice și limitări, sarcina îndeplinită și mediul în care este îndeplinită
aceasta.

Intervenții terapeutice
x Prima etapă a intervenției terapeutice constă în identificarea acelor sarcini cu
un grad de dificultate ridicat și observarea tiparelor motorii preferate de către
pacient în scopul îndeplinirii acestora.
x Ulterior, terapeutul identifică sistemele personale și de mediu favorabile,
respectiv nefavorabile performanței ocupaționale.
x De asemenea, terapeutul evaluează stabilitatea sau instabilitatea
comportamentelor motorii în diverse condiții ocupaționale și de mediu.
x Gradul de stabilitate al comportamentelor motorii relevă puterea de atracție a
unui anumit tipar motor, respectiv ușurința cu care acesta poate fi modificat
sau înlocuit de un altul.
x Forma modernă a modelului controlului motor încurajează deprinderea sarcinii
în totalitatea ei și nu doar a anumitor aspecte ale acesteia.
x Totodată, această abordare evidențiază faptul că permite găsirea de soluții
optime pentru problemele motorii existente de către pacient fără a impune
furnizarea de feedback în mod regulat sau de instrucțiuni.
x Această formă de tratament are ca obiective principale:
o Îndeplinirea sarcinilor necesare și dorite într-un mod eficient în funcție
de caracteristicile pacientului;
o Crearea de condiții favorabile exercițiului în contexte variate și
naturale în vederea stabilizării comportamentelor motorii deprinse;
o Maximizarea caracteristicilor personale și ale mediului care
favorizează performanța;
o Exploatarea abilităților de soluționare a problemelor ale pacientului
astfel încât acesta să găsească soluții rapide la provocările întâlnite în
medii diferite de cel în care este aplicată forma de tratament.

55
Resurse practice
x Metodele de evaluare asociate cu modelul controlului motor sunt centrate
asupra pacientului și sarcinilor, punându-se accentul pe observarea
încercărilor pacientului de a îndeplini diverse sarcini semnificative într-un
context dat.
x Metodele de evaluare au la bază forme de cercetare atât calitativă, cât și
cantitativă.
x Etapa inițială a procesului de evaluare constă în observarea performanței
ocupaționale, fiind urmată de evaluarea sistemelor angajate în aceasta doar
în cazurile în care se impune înțelegerea proceselor ce stau la baza limitării
performanței de către acestea.
x Terapeutul începe prin a se informa cu privire la sarcinile necesare îndeplinirii
rolului ocupațional de către pacient.
x Nu putem vorbi de metode de evaluare standard în cazul modelului
controlului motor, însă se cunosc principii de evaluare și modalități de
integrare a metodelor de evaluare existente în acest model de practică.
x Acest model de practică pune accentul pe formele ocupaționale centrate
asupra pacientului, pe mediile naturale și pe experimentarea activă în
vederea găsirii de soluții motorii optime, ceea ce face ca tehnicile asociate cu
acest model să fie mai puțin clare decât cele folosite în terapiile de
neurodezvoltare.
x Abordarea modernă identifică o varietate de factori care influențează
controlul motor și susține ideea conform căreia importanța lor relativă și
impactul asupra performanței pacientului variază în funcție de situația
existentă.
x Tehnicile propriu-zise folosite în scopuri terapeutice necesită o înțelegere
individualizată a condiției pacientului în raport cu diferite planuri. Astfel,
următoarele recomandări au fost formulate pentru a fi luate în calcul de către
terapeuți:
o Să pună accentul pe sarcinile funcționale;
o Să selecteze sarcini semnificative și relevante pentru pacient;
o Să analizeze caracteristicile sarcinilor selectate în scopuri
terapeutice;

56
 o Să descrie mișcările efectuate de către pacient pe parcursul
îndeplinirii sarcinilor selectate;
o Să stabilească natura persistentă sau tranzitorie a tiparelor motorii;
o Să analizeze tiparele motorii și rezultatele funcționale înregistrate în
urma performanței ocupaționale.

II.1.7. Modelul integrării senzoriale

Conform modelului integrării senzoriale, abilitățile de organizare a

informațiilor senzoriale, respectiv de folosire a acestora în plan teoretic și practic ale
copiilor se dezvoltă prin interacționarea cu diverse provocări normale întâlnite în
diverse medii.
Problemele de procesare și integrare a impulsurilor senzoriale sunt asociate
cu dificultăți în ceea ce privește planificarea și generarea unor comportamente care,
la rândul lor, afectează procesul de învățare teoretică și motorie.

Tulburări de modulare senzorială

Se poate vorbi despre o tulburare de modulare senzorială în cazul în care
pacienții prezintă dificultăți în a reacționa la un impuls senzorial printr-un
comportament corespunzător gradului, caracterului și intensității informației
senzoriale. Aceste tulburări se manifestă în trei forme distincte, după cum urmează:
x Hiperreactivitate – reacția pacientului la unul sau mai multe tipuri de informații
senzoriale este mai rapidă, intensă sau îndelungată decât în mod obișnuit;
x Hiporeactivitate – pacientul ignoră sau nu reacționează la informațiile
senzoriale;
x Căutarea permanentă a stimulării senzoriale – pacientul manifestă o dorință
interioară de a fi stimulat senzorial, căutând să primească un volum excesiv
de informații senzoriale sau anumite tipuri de astfel de informații.

Tulburări motorii cu bază senzorială

Tulburările motorii cu bază senzorială se manifestă printr-o dificultate de
mișcare la nivel postural sau volițional. Aceste tulburări se manifestă sub formă de:
x Tulburări posturale;
x Dispraxie.
Tulburările posturale se manifestă sub forma unor dificultăți în menținerea
posturii în perioadele de repaus sau activitate. Acestea sunt caracterizate de un
57
tonus muscular prea ridicat sau prea scăzut și de un control necorespunzător al
mișcării sau forței. De regulă, această tulburare este însoțită de unul sau mai multe
alte subtipuri de tulburări.
Termenul de praxis se referă la capacitatea de a planifica acțiuni noi.
Dispraxia reprezintă abilitatea redusă de a concepe, planifica sau executa acțiuni
noi. Aceasta se manifestă prin disconfort sau coordonare redusă și sincronizare cu
corpul în spațiu. Pacienții care prezintă această tulburare pot fi predispuși la
accidente, dezorganizați în aplicarea unor planuri de mișcare noi și necesită timp și
exercițiu suplimentar pentru a deprinde diverse sarcini motorii.

Tulburări de discriminare senzorială

Tulburările de discriminare senzorială se manifestă prin dificultăți de
interpretare a informațiilor senzoriale. Pacienții care suferă de astfel de tulburări
prezintă dificultăți în a distinge asemănările și deosebirile dintre stimuli. Acestea pot
duce la apariția unor probleme de percepție a senzațiilor vizuale, auditive, tactile,
olfactive, vestibulare sau proprioceptive. În funcție de tipurile de senzații, tulburările
de discriminare senzorială se pot manifesta sub forma unei performanțe motorii
lente sau atipice sau a unor dificultăți legate de procesul de învățare sau
comunicare.

Mod de organizare
x Integrarea senzorială este procesul neurologic care se ocupă de organizează
senzațiile de la nivelul corpului pacientului și al mediului și permite folosirea
eficientă a corpului în mediul respectiv.
x Teoria integrării senzoriale are la bază un număr de cinci premize:
o Creierul are un caracter plastic, având abilitatea de a se organiza sau
de a putea fi organizat în urma procesării senzoriale;
o Există o serie de capacități integrative senzoriale de dezvoltare;
o Creierul funcționează ca un întreg structurat ierarhic integrat;
o Abilitatea de organizare și comportamentul adaptativ al creierului au
un caracter adaptativ;
o Oamenii au o înclinație către a se angaja în diferite activități motorii
senzoriale.

58
 x Integrarea senzorială este un proces în care fluxul senzorial, integrarea și
organizarea senzorială și comportamentele ocupaționale adaptative sunt
elementele unei structuri elicoidale de dezvoltare.
x Integrarea senzorială urmărește procesarea senzorială multimodală (ex.
integrarea a cel puțin două surse de informație senzorială), care presupune
organizarea și procesarea informațiilor senzoriale la nivelul creierului,
transformarea acestora în informații semnificative, respectiv folosirea lor în
vederea planificării și executării comportamentelor motorii.
x Senzațiile vestibulare și proprioceptive sunt formate din impulsuri generate în
urma unor mișcări active ale corpului.
x Copiii au o dorință interioară de a fi stimulați senzorial.
x Mintea și corpul sunt interconectate; experiențele subiective constituie un
element esențial al structurii elicoidale adaptative a integrării senzoriale.

Probleme și provocări
x Problemele de procesare și integrare a impulsurilor senzoriale sunt asociate
cu dificultăți în ceea ce privește planificarea și generarea unor
comportamente care, la rândul lor, afectează procesul de învățare teoretică și
motorie.
x Conform unei clasificări recente a tulburărilor de procesare senzorială,
acestea se împart în:
o Tulburări de modulare senzorială:
ƒ Hiperreactivitate;
ƒ Hiporeactivitate;
ƒ Căutarea permanentă a stimulării senzoriale.
o Tulburări motorii cu bază senzorială;
ƒ Tulburări posturale;
ƒ Dispraxie.
o Tulburări de discriminare senzorială.

Intervenții terapeutice
x Intervențiile terapeutice urmăresc:
o Remedierea (modificarea) problemei de integrare senzorială
existente;

59
 o Reorganizarea creierului în vederea îmbunătățirii abilității de
integrare a informațiilor senzoriale.
x Fluxul senzorial sporit, asociat planificării și organizării unor comportamente
adaptative pe parcursul desfășurării unor activități semnificative, atrage o
îmbunătățire a abilității sistemului nervos central de a procesa și integra
impulsuri senzoriale.

Metode de evaluare
x Printre metodele de evaluare tradiționale se numărau un set de teste
formalizate (teste de evaluare a integrării senzoriale și a praxisului - SIPT),
observarea informală a performanței pacientului și culegerea de informații din
rândul îngrijitorilor sau din diverse alte surse.
x Informațiile sunt folosite în vederea identificării eventualelor tulburări de
procesare senzorială și, în funcție de posibilitățile existente, a stabilirii
caracterului acestora.
x Testele de evaluare a integrării senzoriale și a praxisului reprezintă un set de
teste al căror scop este de a facilita identificarea și înțelegerea tulburărilor de
procesare senzorială prezente în rândul copiilor cu vârste cuprinse între patru
și opt ani de către terapeut.
x Testele de evaluare a integrării senzoriale și a praxisului nu pot fi aplicate în
cazul multor pacienți, iar învățarea și aplicarea lor presupun atât un nivel de
pregătire ridicat, cât și investiții de timp semnificative. În aceste condiții, aceste
teste sunt înlocuite tot cu des cu diverse strategii de evaluare alternative.

Forme de tratament
x Experiențele integrative selectate în vederea aplicării unui plan de tratament
derivă din identificarea problemelor existente și din teoriile privind cauzele
apariției acestora (i.e. o anumită dificultate în a procesa informațiile
senzoriale);
x Joaca reprezintă un mijloc de tratament, copilul fiind împuternicit și stimulat să
aleagă comportamente motorii și senzoriale adecvate;
x Reușita aplicării tratamentului prin joacă depinde de un număr de trei factori
esențiali și anume de:
o Percepția controlului interior;
o Motivația intrinsecă;

60
 o Eliberarea de constrângerile realității.
x Per ansamblu, nu se mai pune accentul în mod exclusiv pe remedierea
problemei pacientului, ci pe modul în care aceasta interacționează cu
condițiile exterioare ce afectează performanța sa zilnică, respectiv pe
selectarea strategiilor de intervenție celor mai eficiente.

61
 CAPITOLUL III. TEHNICI DE TRANSFER

Prin transfer se înțelege schimbarea/mutarea poziției corpului de pe un plan

pe altul. Acesta se poate realiza în ambele direcții: din șezut în ortostatism, din
scaun cu rotile (SR) în ortostatism, din SR pe o altă suprafață (alt scaun sau pat). În
mod variabil corpul nostru este “transferat”, de peste 1000 ori pe zi. Pentru o
persoană cu dizabilitate efectuarea transferurilor poate fi dificil sau imposibil.
Tehnicile de transfer trebuie adaptate în continuu la stadiul bolii şi la fazele
recuperării.
Din punct de vedere al pacientului cu dizabilitate, însușirea transferurilor
independente este foarte importantă pentru a-și păstra cât mai mult independenţa.
Din punct de vedere al terapeutului, cunoașterea transferurilor asistate este foarte
importantă pentru a-și păstra starea de sănătate, având în vedere că poate efectua
zeci de transferuri într-o zi.
Există trei tipuri principale de transfer: independent, asistat și ridicarea
bolnavului/folosirea de macara (manuală, electrică).
Folosirea tipurilor de transfer se efectuează în funcție de gradul de
dizabilitate al bolnavului, precum și de tipul de activitate care urmează a fi efectuat
(ortostatism, mers, îmbăiere, etc.).

III.1. TRANSFERUL INDEPENDENT

Pentru acest tip de transfer este nevoie de instruirea bolnavului, dar transferul în
sine este efectuat doar de bolnav.
Principii generale:
1. suprafața pe care se transferă trebuie să fie stabilă, la aceeași nivel
2. transferul în sau din scaunul rulant se începe după ce frânele au fost aplicate.
În funcție de dizabilitatea bolnavului sau suprafața de transfer se îndepărtează
suporturile pentru antebraţ, picioare
3. cele două suprafațe trebuie să fie lipite sau cât mai aproape. Dacă acest lucru
nu se poate realiza se pot folosi o suprafaţă de alunecare
4. tehnica cea mai corectă este tehnica cea mai simplă şi sigură pentru pacient
5. trebuie să fim convinşi că ceea ce facem este sigur şi este înţeles de către
pacient
6. echilibrul trebuie menţinut pe parcursul transferului.

63
 Există câteva situații de transfer individual mai frecvent întâlnite, care vor fi
detaliate mai jos:

1. Transfer din şezut în ortostatism (ridicare)

Regulile generale, secvențial, sunt:
- se asigură că dispozitivele de mers sunt la îndemână (dacă are nevoie)
- pacientul își mută bazinul la marginea anterioară a scaunului
- membrul inferior mai sănătos se va situa mai posterior decât cel bolnav pentru că
va fi piciorul de propulsie
- ambele plante cu toată suprafața pe sol
- pacientul se apleacă în faţă (dacă centrul greutății este mai aproape de sol,
ridicarea este mai ușoară)
- pacientul se ridică, se ajută din mâini
- pe parcursul transferului își păstrează echilibrul
- face priză pe dispozitivul de mers.
De pe un scaun mai înalt ridicarea este mai ușoară. (Fig.4)

Figura 4

64
 2. Transfer din ortostatism în șezut
Regulile generale, secvențial, sunt:
- pacientul se întoarce în dreptul scaunului, în partea posterioară (spaţiul popliteu)
va trebui să simtă scaunul
- se aşează dispozitivele de mers la o parte, dar în așa fel încât la ridicare să fie
accesibile
- pacientul se ține de scaun și se lasă încet jos
Pe un scaun mai înalt așezarea este mai ușoară.

3. Transfer din clinostatism în șezut

Reguli generale:
- pacientul nu se va trage de așternut
- se vor folosi scăriță, bare de sprijin sau pârghii (Fig. 5)
- pacientul se rostogolește în decubit lateral spre partea unde urmează se coboare,
se ridică pe parte homolaterală pe cot, apoi se împinge din mâini, concomitent îşi
lasă membrele inferioare în jos, și se ridică în șezut.

Figura 5

65
 4. Transfer din șezut de pe o suprafață pe alta
Acest tip de transfer se realizează, cel mai des, între: două scaune, scaunul
rulant și un scaun, scaunul rulant și suprafața patului, scaunul rulant și toaletă.
Abordul dintre două suprafețe se poate face din poziție latero-laterală, cel mai ușor
pentru bolnav, prin colțul scaunului sau frontal (cel mai dificil, de evitat, necesită
îndemânare mare). (Fig.6)
Dacă cele două suprafețe nu sunt la același nivel se poate utiliza o
suprafață de alunecare, poziționată cât mai stabil între cele două suprafețe, astfel
încât sa nu alunece în timpul transferului.

Figura 6

Transferul pe toaletă din scaun rulant poate fi mai facilă dacă toaleta este fixată
în perete și nu în sol și dacă dispune de înălțător. În jurul toaletei fixarea unor bare
de sprijin poate facilita transferul. (Fig. 7 - 9)

66
Figura 7

Figura 8

67
 Figura 9

Regulile generale, indiferent de tipul transferului și de cele două suprafețe, sunt:

- scaunele/suprafețele se apropie cât mai mult
- pacientul se mută în partea anterioară a scaunului
- cu o mână se ţine de scaun, cu cealaltă mână de o suprafață mai la distanță
pe suprafața pe care urmează să se transfere
- cei care nu au control asupra membrelor inferioare vor muta membrele
manual
- pacientul se ridică, ajutat din mâini, îşi mută fesele la marginea scaunului şi
alunecă mai departe
- pe parcursul transferului își păstrează echilibrul
- pentru transferul care folosește scaunul rulant poate fi nevoie de
îndepărtarea suporturilor pentru antebrațe și picioare

3. Transfer în şi din vană

Acest tip de transfer necesită multă îndemânare, poate fi realizat similar
unui transfer latero-lateral din șezut, riscul accidentelor însă este mai mare, de
aceea dacă este posibil trebuie evitat.

68
 Vana va fi înlocuită cu cabină de duș, fără prag, în care accesul se va
face direct cu scaunul rulant special, rezistent la apă. Asistenţa este indicată, mai
ales după baie, pentru că solul devine alunecos, aerul va fi încărcat în aburi,
pacientul poate prezenta hipotensiune arterială, manifestat prin amețeli. Pe fundul
vanei se aplică un material antiderapant (preş, cauciuc). Pacientul nu se va ridica
din vană numai după ce lasă apă să se scurgă. În cazul hemiparezei, abordul se
face cu hemicorpul sănătos atât la intrare, cât şi la ieşirea din vană. (Fig. 10 și 11)

Figura 10

69
 Figura 11

III.2. TRANSFERUL ASISTAT

Transferul asistat se referă la situații când dizabilitatea bolnavului este

accentuată, transferul individual independent nu se poate realiza.

Principii generale:
1. înainte de a oferi asistenţă, terapeutul trebuie să cunoască abilităţile
pacientului şi tipul de asistenţă care va fi oferit, orice ajutor din partea
bolnavului va ușura munca terapeutului. Chiar dacă pacientul nu oferă ajutor,
trebuie să cunoască pașii care urmează să se facă.
2. transferul asistat necesită îndemânare, tehnică și forţă
3. în timpul transferului terapeutul va trebui să folosească toate aspectele de
igienă a spatelui (sau regulile școlii spatelui) pentru a proteja structurile
coloanei de eventualele injurii. Ex. “forţa” terapeutului provine de la membrele
inferioare, se lasă din genunchi nu prin flexia coloanei, spatele rămâne drept,
bază largă de susţinere
4. terapeutul trebuie să se asigure că ştie toate micările ce urmează să facă și
cunoaște foarte bine abilitățile pacientului. De asemenea, trebuie să se
70
 asigure că are încălțăminte care nu alunecă, nu are bijuterii care vor produce
leziuni, haina nu se va agăţa de ceva
5. pacientul trebuie mutat în poziţia cea mai comodă pentru a efectua transferul
Nu există un model de aur, aplicabil pentru toate situațiile și pentru toți bolnavii.

Mai jos sunt câteva exemple de transfer asistat.

1. Transfer cu priză pe pelvis sau scapular

Cu ajutorul acestui tip de transfer pacientul este ridicat din șezut în ortostatism.
Reguli generale:
- pacientul este aşezat la marginea scaunului/patului, apoi se apleacă uşor
înainte
- membrele inferioare ale pacientului sunt în abducție, astfel încât terapeutul
poate bloca membrul inferior mai slab
- dacă poate pacientul face priză bimanuală la ceafa/umărul terapeutului
- genunchii terapeutului rămân flectaţi și spatele drept, terapeutul face priză
bilateral deasupra pelvisului sau scapular
- se ridică la comanda terapeutului (Fig. 12)

Figura 12

2. Transfer cu priză pe antebraţ

Reguli generale:
- pacientul este pregătit ca şi anterior
- pacientul face priză pe braţele terapeutului deasupra coatelor

71
- acest tip de transfer se aplică numai la pacienții cu forţă musculară la nivelul
membrelor superioare
- pacientul se ridică la comanda terapeutului

3. Transfer cu priză combinată

La acest tip de transfer pacientul este pregătit asemănător cu cele

prezentate la punctele 1 și 2. Terapeutul face priză, pe aceiași parte a hemicorpului,
cu o mână pe regiunea umărului și cu cealaltă mână pe pelvisul bolnavului. Acest tip
de transfer trebuie folosit la pacienții care au echilibrul bun, având în vedere că
partea anterioară nu poate fi stabilizat.

4. Transfer asistat cu ajutorul unei centuri.

În aceste situații transferul pacientului din scaunul rulant sau de pe marginea

patului se face cu ajutorul unei centuri (brâu) (Fig. 13). Centura se aplică peste
haina bolnavului, nu se trage brusc de centură și se va verifica înainte de trasnfer
dacă poziția este stabilă și dacă ține greutatea bolnavului. Nu se aplică la pacienții
care au suferit intervenții chirurgicale recente în regiunea abdominală sau a spatelui.

Figura 13

Există o situație particulară de transfer din scaunul rulant (SR) pe/de pe sol.
În acest caz, trebuie cunoscute o serie de măsuri de siguranță recomandate
pacienților și îngrijitorilor în condițiile utilizării unui SR ca și suport:
1. Frânele trebuie blocate pe durata transferurilor.
2. Este recomandat ca pacientul să evite sprijinirea pe suporturile pentru
picioare, care de regulă vor fi ridicate pe durata transferurilor.

72
3. Ridicarea sau îndepărtarea suporturilor pentru picioare pe durata
transferurilor.
4. În cazul în care SR este împins de către un îngrijitor este recomandat ca
acesta să se asigure că pe durata transferurilor, coatele pacientului sunt în
interiorul suportului pentru mâini, iar mâinile nu se află pe marginea
exterioară a roților scaunului. Este recomandat ca îngrijitorul să își anunțe
intenția de a împinge SR și să verifice poziția mâinilor și picioarelor
pacientului înainte de a începe deplasarea.
5. La urcarea pe rampă este recomandată deplasarea pe o direcție normală,
înainte. În cazul unei rampe mobile, este recomandat ca pacientul să se
aplece înainte în momentul urcării.
6. La coborârea de pe rampă este recomandat ca îngrijitorul să încline SR spre
înapoi împingând pârghiile basculante de la nivelul picioarelor până în poziția
de echilibru, respectiv într-un unghi de 30 de grade. SR urmează să fie
coborât lin de pe rampă, spre înainte și în poziția de echilibru. Îngrijitorul
trebuie să își mențină spatele drept și genunchii îndoiți ușor. Este posibilă și
coborârea de pe rampă cu spatele cu condiția ca pacientul să controleze
roțile pentru a evita o deplasare spre înapoi în viteză. Aceasta reprezintă o
soluție viabilă în cazul coborârii de pe o rampă relativ abruptă. Deplasarea pe
rampele cu o înclinație redusă se poate face pe direcția înainte cu condiția ca
îngrijitorul să controleze mânerele scaunului în timp ce pacientul controlează
roțile pentru a evita o deplasare spre înainte în viteză. În cazul unei rampe
mobile, este recomandat ca la coborârea de pe rampă pacientul să privească
înainte și să se încline ușor spre înapoi, apucând marginea exterioară a
roților scaunului pentru a controla viteza de deplasare. În cazul unei rampe
abrupte, pacientul poate traversa rampa pentru a coborî cu o viteză redusă.
Se pot folosi mănuși pentru a reduce frecarea.
7. Pentru a urca bordura trotuarului, îngrijitorul poate împinge SR spre înainte,
înclinându-l spre înapoi și împingând pârghiile basculante de la nivelul
picioarelor, așezând astfel roțile directoare din partea din față pe trotuar,
urmând să împingă SR spre înainte. Astfel, roțile mari ale scaunului ajung în
contact cu bordura și se învârt cu ușurință în timp ce scaunul este ridicat
treptat.
8. Pentru a coborî bordura trotuarului spre înainte, îngrijitorul va înclina SR spre
înapoi, coborând roțile mari ale acestuia în mod controlat și ridicând roțile
directoare din partea din față. Odată ce roțile mari părăsesc bordura, acesta
73
 poate împinge SR în poziție orizontală treptat până ce roțile directoare revin
pe suprafața carosabilă. SR poate fi coborât de pe bordura trotuarului și spre
înapoi. În acest caz, îngrijitorul se va mișca în jurul scaunului și va mișca
scaunul, trăgându-l până la marginea acesteia. De pe suprafața carosabilă,
acesta poate coborî roțile scaunului de pe bordură trăgând scaunul spre
înapoi treptat. Odată ce roțile mari intră în contact cu suprafața carosabilă,
îngrijitorul poate înclina scaunul spre înapoi pentru a elibera roțile directoare,
urmând să le așeze pe suprafața carosabilă și să se întoarcă.

1. Transferul din scaunul rulant pe sol

Principii generale:
- se aplică frânele
- pacientul se poziționează pe partea anterioară a SR
- se îndepărtează suporturile pentru picioare, pacientul își așează picioarele
pe podea
- pacientul se ține pe o parte (ex. stângă) de cadrul metalic al SR și se
apleacă în față spre partea opusă iar mâna se sprijină pe sol (dreapta)
- încarcă toată greutatea pe partea membrului superior aflat pe sol
- se așează pe sol.

2. Transferul de pe sol în scaunul rulant

Efectuarea transferului necesită forță la nivelul membrelor superioare. Mai ales

pentru extensorii umărului și brațului.
Principii generale:
- se aplică frânele
- pacientul se așează în fața SR, înaintea suporturilor pentru picioare (pot fi
îndepărtate pentru a facilita transferul)
- genunchii sunt flectați
- mâinile fac priză pe scaunul SR
- ridicarea se poate face secvențial, pe suporturile pentru picioare sau direct pe
scaun. În cazul unui SR ușor așezarea pe suporturile pentru picioare poate
dezechilibra SR.

74
III.3 RIDICAREA ŞI TRANSPORTUL PERSOANELOR CU DIZABILITĂŢI

Acest tip transfer se va realiza prin dispozitive de tip macara cu control manual
sau electric, hamuri.
Dacă aceste dispozitive nu sunt accesibile atunci va fi nevoie întotdeauna de cel
puțin doi terapeuți, dintre care întotdeauna unul dintre ei preia comanda. (Fig. 14)

Figura 14

75
 CAPITOLUL IV. TELEMEDICINA ȘI TERAPIA OCUPAȚIONALĂ

Telemedicina (TM) înseamnă utilizarea informațiilor electronice și a

tehnologiilor de telecomunicații pentru a sprijini asistența medicală la distanță,
educația medicală a pacienților și profesională a angajaților din domeniul sănătății,
sănătate publică și administrația din același domeniu. TM crește rapid în interes și
are potențialul de a transforma furnizarea de asistență medicală pentru milioane de
persoane.

TM este un termen larg care poate cuprinde multe aspecte ale serviciilor de
terapie ocupațională (TO). Poate include, dar nu se limitează, la aplicarea serviciilor
de evaluare, prevenire, diagnostic de bilanț și aspecte terapeutice specifice TO prin
intermediul tehnologiei de telecomunicații interactive bidirecționale sau
multidirecționale (poate avea nu doar doi interlocutori, ci mult mai mulți).

Tehnologiile de comunicare la distanță devin din ce în ce mai frecvente în

reabilitare și în TO, în special în următoarele situații când:

• terapeutul și pacientul nu se află în aceeași locație,

• terapeutul sau pacientul sunt temporar în afara localității și doresc o continuare a

serviciilor,

• pacienții doresc să exploreze servicii medicale în localități aflate la distanță,

• anumite calamității sau epidemii, cum este cea cauzată de COVID-19.

În această situație informații legate de TO sunt furnizate de la distanță prin

intermediul unei varietăți de instrumente de telecomunicații, inclusiv telefoane,
smartphone-uri și dispozitive mobile fără fir, cu sau fără conexiune video.

Schimbul de date poate fi în numeroase forme, inclusiv scris, audio, vizual

sau haptic (date obținute de la contactul pacientului cu tehnologia). Tehnologii cum
ar fi e-mail, text celular, linii telefonice tradiționale, videoconferință, camere, senzori
de mișcare tridimensionali, senzori de alte tipuri, sisteme de poziționare globală,
robotică și realitatea virtuală oferă fiecare un tip diferit de schimb de date.

Unele beneficii ale unui model de furnizare a serviciilor de TM include: un

acces crescut la servicii, în special pentru clienții care locuiesc în zone îndepărtate
sau slab accesibile; acces la specialiști care altfel ar fi indisponibil pentru clienți;
prevenirea întârzierilor prin programare la primirea îngrijirii ”on-site”; în caz de

77
epidemii în care se impune distanțarea fizică pentru prevenirea răspândirii bolii și
eliminarea riscului contaminării ca urmare a transportului.

Prin TM se elimină anumite bariere în calea accesului la îngrijire prin servicii

de TO, cum sunt: stigmatizarea socială, călătoria, bariere socioeconomice și
lingvistice.

Cercetările au raportat numeroase avantaje și dezavantaje specifice pentru

TM.

Avantajele TM includ medicii, fizioterapeuții și pacienții care nu mai trebuie

să se afle în aceeași încăpere, bariera distanței poate fi redusă la minim pentru a
oferi intervenții de reabilitare de la distanță de-a lungul perioadei de îngrijire,
reducerea numărului de deplasări către centre de sănătate (spitale, policlinici etc.),
sprijin pentru comunitățile locale izolate și acces îmbunătățit la servicii de
specialitate, beneficii educaționale, reducerea sentimentului de izolare pentru
pacienții din mediul rural și îmbunătățirea stabilității serviciilor și a comunicării prin
multimedia.

Dezavantajele TM includ dificultăți întâmpinate de utilizator, precum și cele

legate de echipament. Problemele utilizatorilor pot fi clasificate ca fiind cognitive,
motorii și sociale. În ceea ce privește factorii cognitivi, dispozitivele tehnologice și de
comunicare pot fi extrem de dificile pentru o persoană cu dizabilități neurologice,
ortopedice sau psihiatrice.

TM și în mod caracteristic, telereabilitarea, are un impact semnificativ pozitiv

asupra pacientului, asupra sănătății generale și ajută la dezvoltarea performanței
funcționale.

Orice activitate de TM de succes ar trebui să respecte următoarele

aspecte în mod concomitent:

1. Eficiență (scăderea costurilor)

2. Îmbunătățirea calității asistenței (de la client la furnizor, acces la rezultate și

specialiști)

3. Practică bazată pe dovezi

4. Întărirea încrederii în sine

5. Încurajarea relațiilor noi

78
6. Educație

7. Permiterea schimbului de informații

8. Extindere

9. Etică și echitate

10. Oportunități ușor de utilizat, distractive și interesante.

Asistența medicală și luarea deciziilor poate fi asigurată fie sincron

(interacțiune în timp real) sau asincron (comunicare între un pacient și terapeut se
desfășoară la diferite ore).

Se recomandă documentarea intervenției și în general a derulării ședinței

de TO prin TM. Acesta se poate face pe suport de hârtie sau electronic.

Costurile programelor de TM la domiciliu variază substanțial în funcție de

componentele programului, tipul bolii, echipamentul utilizat și serviciile furnizate. Din
studiile efectuate putem spune ca programele de TM la domiciliu au redus costurile
îngrijirii, deși datele detaliate despre costuri nu sunt complete, fie nu au fost
prezentate în detaliu.

Rezultatele TO prin TM includ facilitarea performanței ocupaționale,

participare la activități cotidiene (ADL) și activități instrumentale (IADL), sănătate și
bunăstare, practicarea rolului ocupațional, creșterea calității vieții și justiție
profesională. TM are potențial să poată fi folosit ca și model de furnizare a serviciilor
în toate domeniile majore de practică din cadrul TO. Având în vedere variabilitatea
factorilor legat de clienți, cerințele legate de nivelul de activitate, performanța
abilităților, diferite contexte și medii, alcătuirea unui program de TO prin TM trebuie
definit de la caz la caz, folosind judecata clinică.

TO prin TM și-a dovedit eficiența în diverse situații, cum sunt: prevenirea

căderilor, artroza membrelor inferioare, accidentul vascular cerebral, boala
Parkinson, scleroza laterală amiotrofică, scleroza multiplă, osteoporoză, boli
neurologice și ortopedice pediatrice, tulburări de dezvoltare la copil, servicii de
evaluare și consultanță pentru screening cognitiv, evaluarea mâinii, evaluarea
limfedemului, prescripție de scaune cu rotile, evaluarea domiciliului, prescripția
echipamentelor adaptive și modificarea casei.

79
 CAPITOLUL V. ROLUL TERAPEUTULUI OCUPAȚIONAL ÎN DEZASTRE
NATURALE/ARTIFICIALE/PANDEMII – PREGĂTIRE, RĂSPUNS ȘI
RECUPERARE

Când apare o criză într-o societate, toți membrii componenți ai acesteia

(indivizii, familiile, comunitățile și instituțiile) suferă limitări în capacitatea lor de a-și
desfășura activitățile zilnice normale. Acestea sunt limitate prin restricțiile impuse,
interzicerea desfășurării rolurilor sociale obișnuite, pierderile personale și financiare,
precum și reacțiile psihologice (frica, neputința și pierderea încrederii). Împreună cu
toți ceilalți, terapeuții ocupaționali sunt atât victime, cât și supraviețuitori ai acestor
experiențe. Cu toate acestea, ei prezintă capacitatea de a face parte din soluție. Ei
își pot folosi principiile care stau la baza meseriei lor, pentru a spori nivelul de
pregătire pentru criză, eficacitatea răspunsului și în cele din urmă pentru a promova
stare de sănătate și recuperarea.

Au fost propuse mai multe modalități prin care activitățile ocupaționale pot
media efectele situațiilor stresante pentru a promova o stare bună de sănătate.
Ocupația poate contribui la sentimentul de stăpânire al persoanei și poate întări
identitatea. Poate restabili obiceiurile și normalitatea și asta poate oferi diversitate.
Multe activități ocupaționale (cum ar fi odihna, exercițiile fizice și nutriția)
promovează conceptul de sănătătate, care este esențial pentru capacitate de a
răspunde la traume și pentru a-și reveni. În cele din urmă, ocupația este un mijloc
prin care oamenii se întrețin pe ei înșiși și pe ceilalți.

Dezastrele naturale și tehnologice sunt evenimente comune în întreaga

lume. Dezastrele au un impact negativ semnificativ, atât pe termen scurt, cât și pe
termen lung, asupra performanței ocupaționale a indivizilor și a comunităților.
Accentul terapiei ocupaționale este de a facilita implicarea în activitățile ocupaționale
pentru a sprijini participarea la roluri și activitățile de viață și pentru a crește calitatea
vieții. Astfel, terapeuții ocupaționali prezintă un rol important în modularea
răspunsului la o pandemie, cum este cea de COVID-19, debutată în anul 2020 în
România.

În 1961, Charles E. Fritz, un pionier în cercetarea dezastrelor, a definit

„dezastrele” ca fiind acele evenimente accidentale sau incontrolabile, în care o
societate sau o subdiviziune relativ autosuficientă a unei societăți suferă un pericol

81
sever și care implică pierderi ale membrilor săi, perturbarea tuturor accesoriilor
structurii sociale și împiedicarea desfășurării funcțiilor esențiale.

Această definiție descrie nu numai daunele fizice și vătămările personale,

dar și potențiala perturbare socială și economică pe scară largă a rutinei vieții
cotidiene.

De obicei, dezastrele sunt clasificate în două categorii: naturale și

tehnologice (sau umane). Dezastrele naturale includ uragane, cutremure, tornade,
vulcani, inundații, alunecări de teren și furtuni de iarnă. Dezastrele tehnologice
includ accidente de transport în masă, accidente de centrale nucleare, accidente
care implică materiale periculoase (de exemplu, scurgeri de petrol) și incendii masiv
distructive. Forme mai noi de dezastre tehnologice sunt o pană masivă de curent,
răspândirea virușilor informatici, atacuri biologice, nucleare sau arme chimice și
terorism. Cu siguranță, deși nu este inclusă în definițiile dezastrelor, pandemiile cu
virusuri prezintă toate caracteristicile și un impact devastator asupra întregii
societăți.

În mod caracteristic, dezastrele progresează în cinci etape, fiecare

necesitând comportamente și răspunsuri distincte. Pentru o mai bună înțelegere a
fenomenului, un exemplu tipic este un dezastru natural de tip uragan.

În prima etapă, denumită perioada de pre-impact, un avertisment despre

dezastrul iminent ar putea asista la pregătire. Cel mai bun exemplu este o avertizare
de uragan elaborată de Serviciul Național Meteorologic. În unele cazuri, însă, nu
există niciun avertisment, iar stadiul de pre-impact este scurt sau inexistent.

A doua etapă, perioada de impact, este cea mai scurtă ca durată, dar cea
mai periculoasă. În această etapă, dezastrul este trăit în deplină forță. Cercetările au
arătat că panica răspândită, jafurile, scăderea prețurilor și comportamentul deviant
în timpul dezastrelor sunt în mare măsură mit. Mai des, altruismul este norma.
Oamenii au tendința de a împărtăși alimente, echipamente și provizii și de a se ajuta
reciproc în eforturile de recuperare.

În a treia etapă, perioada imediată după impact, sunt inițiate eforturile de

căutare și salvare, mass-media generează o acoperire crescândă a evenimentului,
iar organizațiile de urgență încep să răspundă.

82
 În a patra etapă, perioada de recuperare, eliminarea resturilor este
finalizată, serviciile esențiale precum electricitatea și apa sunt restabilite, sunt inițiate
planuri preliminare de reconstrucție și rutinele zilnice încep să se normalizeze.

A cincea și ultima etapă, perioada de reconstrucție, poate dura de la câteva

luni la câțiva ani în funcție de întinderea și gravitatea dezastrului. Reconstrucția nu
este limitată doar la structuri, sunt incluse și modificări ale stilurilor de viață
individuale și a sentimentului de comunitate. Iar efectele dezastrelor asupra sănătății
mintale durează adesea mai mult decât manifestările fizice.

Terapeuții ocupaționali pot și ar trebui să fie implicați în cele trei aspecte ale
unui dezastru: pregătire, răspuns și recuperare. Lucrând cu persoane și comunități
afectate de diferite tipuri de dezastre, practicienii aduc un set de abilități bazate pe
importanța activităților ocupaționale. Ei pot planifica și implementa intervenții care să
permită oamenilor să își restabilească echilibrul în viața și activitățile zilnice, muncă,
petrecerea timpului liber și participarea socială.

1. Contribuțiile terapiei ocupaționale în pregătirea pentru dezastre

Pregătirea pentru dezastre implică acțiuni întreprinse înainte de apariția acestuia
care permit unei comunități să răspundă în mod eficient. Acest lucru necesită
planificare și organizare continuă, fiind necesar pentru a răspunde nivelelor diferite
de amenințare. Pentru a satisface această nevoie de flexibilitate, unele roluri pot fi
pe termen lung, în timp ce altele o vor face să fie specifică unei probleme și poate fi
pe termen lung sau scurt.

Terapeuții ocupaționali trebuie să asigure politici și proceduri pentru a

promova siguranța în timpul unui dezastru și pentru a lua în considerare ce să facă
atunci când acestea condițiile continuă pentru o perioadă prelungită. De exemplu, la
apariția unui uragan prevăzut, sunt deja în vigoare planuri pentru asigurarea
facilităților, mutarea celor cu nevoi speciale și furnizarea de hrană și adăpost și
medicamentele necesare pe termen scurt. Dar dacă furtuna este puternică și dacă
există o capacitate de distrugere mare, atunci personalul trebuie să fie capabil să
proiecteze și să adapteze spații, să creeze noi medii fizice și psihologice și să ofere
servicii de asistență pentru cei aflați în grija lor pentru o perioadă de timp
necunoscută.

Dacă în caz de dezastru, persoanele cu mobilitate redusă sau cu dizabilități

urmează să fie mutate într-un locație temporară de urgență care nu este concepută
83
special pentru a se potrivi nevoilor lor, terapueții ocupaționali pot modifica și adapta
mediile pentru a promova independența funcțională. Ei se pot asigura că spațiile
sunt organizate în așa fel încât să se depășească barierele de mediu. De exemplu,
ei se pot asigura că persoanele cu limitări de mobilitate vor fi amplasate lângă
toalete pentru a facilita independența în îngrijirea de sine. O astfel de planificare
scade, de asemenea, numărul de modificări de mediu sau de tipuri de echipamente
adaptive care vor fi necesare pentru a răspunde nevoilor de îngrijire personală și
preocupărilor privind confidențialitatea. În în plus, pot ajuta angajatorii să elaboreze
planuri de evacuare a lucrătorilor cu dizabilități în mod eficient în caz de urgență și
pot instrui personal și voluntari să lucreze în adăposturi pentru persoane cu nevoi
speciale.

2. Contribuțiile terapiei ocupaționale în răspunsul la dezastre

Răspunsul în cadrul unei situații de urgență implică acțiuni întreprinse chiar
înainte, în timpul și la scurt timp după impact pentru a răspunde nevoilor imediate
ale victimelor și pentru a reduce daunele, distrugerea și perturbarea. Activitățile
includ detectarea amenințărilor, evacuarea populațiilor vulnerabile, căutarea și
salvarea victimelor, furnizarea de îngrijiri medicale de urgență și furnizarea de
alimente și adăpost pentru persoanele afectate.

În această etapă, terapueții ocupaționali pot oferi o varietate de servicii către

persoanele și familii afectate mutate în adăposturi de urgență sau care rămân în
reședința personală sau alte sedii sociale. Ei sunt calificați pentru a oferi servicii
„populațiilor cu nevoi speciale” , repsectiv persoane din comunitate cu nevoi de
îngrijire fizică, psihică sau medicală care pot necesita asistență înainte, în timpul sau
după o dezastru sau o urgență, după epuizarea resurselor obișnuite și a rețelei de
sprijin.

Persoanele cu dizabilități nevoiți să își părăsească casele și locul de muncă

se confruntă cu o varietate de provocări. Oamenii din diferite culturi și rase, cu
credințe și obiceiuri diferite sunt adesea forțați să locuiască într-o cameră mare, fără
intimitate. Copiii se plictisesc, și nivelul de stres crește. Folosind o abordare centrată
pe client, terapeuții ocupaționali pot evalua nevoile oamenilor și pot oferi servicii
adecvate. Intervențiile ar putea include furnizarea unei rutini zilnice structurate, și să
ofere oportunități pentru gestionarea stresului.

84
 Terapia ocupațională se bazează pe premisa că angajarea în activități
ocupaționale facilitează adaptarea. Aceste activități asistă persoanele să-și
restabilească sentimentul de pierdere a controlului. Activitatea concentrată,
constructivă, precum asistarea și ajutarea altor persoane este o strategie deosebit
de eficientă. Prin concentrarea asupra activităților ocpaționale care îi ajută pe acești
oameni să se ocupe de viața lor, ca participanți activi, terapeuții ocupaționali le oferă
un scurt răgaz de la gânduri recurente, griji și îngrijorări cu privire la viitor.

3. Contribuțiile terapiei ocupaționale în recuperarea după dezastre

Recuperarea după un dezastru presupune repararea și reconstruirea
proprietății, restabilirea utilităților și a activităților și rutinelor sociale și economice
perturbate. De asemenea, include eforturi pentru a spori bunăstarea
psihosocială și calitatea vieții membrilor comunității afectate.

După dezastre, mulți supraviețuitori experimentează reacții acute de stres,

care pot fi suficient de severe pentru a se manifesta ca o tulburare anxioasă sau
depresivă:

Efecte emoționale: șoc, furie, disperare, teroare, vinovăţie, durere sau tristețe,
iritabilitate, neajutorare, pierderea plăcerii derivate din activități regulate.
Efecte cognitive: tulburări de concentrare, abilitatea de a lua decizii, tulburări de
memorie, neîncredere, confuzie, scăderea stimei de sine și a autoeficienței, vina de
sine, gânduri și amintiri intruzive, griji.
Efecte fizice: oboseală, insomnie, tulburări de somn, răspuns imunitar afectat,
cefalee, tulburări gastrointestinale, scăderea apetitului și a libidoului.
Efecte interpersonale: alienare, retragere socială, conflict sporit în cadrul
relațiilor, deficiență profesională și școlară.

Atât pentru reacțiile de stres „normale” pe termen scurt, cât și pentru cele
care persistă în timp, terapueții ocupaționali pot oferi consiliere de susținere,
informare și educație, precum și intervenție pentru a ajuta persoanele afectate
să facă față consecințelor experienței lor. Terapia ocupațională este o triadă
care include pacientul, terapeutul și activitatea. Fără utilizarea activității, terapia
ocupațională nu are loc. Acest lucru diferențiază acesteastă abordare de altele
legate de sănătatea mentală și fizică.

85
 Activitățile ocupaționale pot ajuta persoanele să facă față stresului
traumatic, oferă deviere de la evenimente stresante și ajută la restabilirea unui
simț de stăpânire într-o situație în care o persoană simte o pierdere a
controlului. Participarea la acitivtăți facilitează restabilirea obiceiurilor adaptative
și susține simțul identității.

Pentru persoanele diagnosticate cu tulburare de stres posttraumatic,

activitățile ocupaționale pot fi utilizate pentru a recupera și îmbunătăți abilitățile
necesare în desfășurarea rolurilor vieții de zi cu zi. Astfel de intervenții se pot
concentra pe activitățile zilnice pentru a le îmbunătăți independența, abilități de
coping (relaxare, biofeedback etc.) pentru a face față stresului, anxietății și
abilități de socializare pentru a reduce retragerea emoțională și socială și pentru
a crește socializarea.

Ca parte a echipei de intervenție, terapeuții ocupaționali pot asista ca

persoanele afectate să își dezvolte abilități de coping pentru a face față efectelor
secundare experienței lor. În plus, prin includerea unor activități ocupaționale,
pacienții își pot restructura obiceiurile și rutina pentru a face față mai eficient la
stres și anxietate, pentru a le spori sentimentul de stăpânire asupra mediului lor
și pentru a participa la rolurile lor de viață.

86
REFERINȚE

1. K.L. Reed & S.R. Sanderson, Concepts of Occupational Therapy., ed. II, Baltimore:
Williams și Wilkins, 1983, p. 247;
2. C. Christiansen & C. Baum, Occupational Therapy: Overcoming Human
Performance Deficits, Thorofare, New Jersey: Slack, 1991.
3. Organizația Mondială a Sănătății, „Raport mondial privind dizabilitatea”, ediția în
limba română, The World Bank, București, 2012, pp. 101-102;
4. Organizația Mondială a Sănătății, „Clasificarea Internațională a Funcționării,
Dizabilității și Sănătății”, Geneva, 2001, pp. 3-25.
5. G. Kielhofner, A Model of Human Occupation Theory and Application, ed. III,
Baltimore: Lippincott Williams & Wilkins, 2002;
6. M. Law, „Participation in the Occupations of Everyday Life”, American Journal of
Occupational Therapy, nr. 56(6)(2002), pp. 640–649;
7. A. Wilcock, „Making Sense of What People Do: Historical Perspectives”, Journal of
Occupational Science, nr. 10(1)(2003), pp. 4–6.
8. A. Wilcock, E. Townsend, „Occupational Terminology Interactive Dialogue:
Occupational Justice”, Journal of Occupational Science, nr. 7(2)(2000), pp. 84–86.
9. L. Haglund, C. Henriksson, „Concepts in Occupational Therapy in Relation to the
ICF”, Occupational Therapy International, nr. 10(4)(2003), pp. 253–268.
10. C. Christiansen, F. Clark, G. Kielhofner, J. Rogers, „Position Paper: Occupation”,
American Journal of Occupational Therapy, nr. 49(10)(1995), pp. 1015–1018.
11. M. Carlson, F. Clark, B. Young, „Practical Contributions of Occupational Science to
the Art of Successful Ageing: How to Sculpt a Meaningful Life in Older Adulthood”,
Journal of Occupational Science, nr. 5(3)(1998), pp. 107–118;
12. G. Whiteford, „Occupational Deprivation: Global Challenge in the New Millennium”,
British Journal of Occupational Therapy, nr. 63(5)(2000), pp. 200–204.
13. N. Van’t Leven, H. Jonsson, „Doing and Being in the Atmosphere of the Doing:
Environmental Influences on Occupational Performance in a Nursing Home”,
Scandinavian Journal of Occupational Therapy, nr. 9(4)(2002), pp. 148–155.
14. M. Law, „Participation in the Occupations of Everyday Life”, American Journal of
Occupational Therapy, nr. 56(6)(2002), pp. 640–649.
15. H. Hemmingsson, H. Jonsson, „An Occupational Perspective on the Concept of
Participation in the International Classification of Functioning, Disability and Health –
Some Critical Remarks”, American Journal of Occupational Therapy, nr. 59(5/Sep-
Oct)(2005), pp. 569-576.
16. E. B. Crepeau, B. Schell, E. S. Cohn. Willard & Spackman's Occupational Therapy,
ed. XI, copyright ©2009 Lippincott Williams & Wilkins, p. 485.
17. Turner A, Foster M, Johnson SE. Occupational Therapy and Physical Dysfunction,
5th edn, 2002, Edinburgh, Churchill Livingstone
87
18. Stone K, Tester C, Howarth A, Johnston R, Traynor N, Mcandrew H, Blakeney J,
McCutcheon M, Occupational Therapy and Duchenne Muscular Dystrophy, John
Wiley & Sons Ltd, Chichester, England, 2007, pp. 7-8.
19. Edmans J, Champion A, Hill L, Ridley M, Skelly F, Jackson T, Neale M. Occupational
Therapy and Stroke, 2001, London, Whurr Publishers.
20. American Occupational Therapy Association. Association policies - Definition of
occupational therapy practice for state regulation (Policy 5.3.1). American Journal
Occupational Therapy, 1993;47. 1117-1121.
21. Clutton S, Grisbrooke J, Pengelly S. Occupational Therapy in Housing: Building on
Firm Foundations, London, 2006, Whurr Publishers
22. Pain H, McLellan L, Gore S. Choosing Assistive Devices: A Guide for Users and
Professionals, London, 2003, Jessica Kingsley Publishers
23. College of Occupational Therapists (2006b) Manual Handling: College of
Occupational Therapists Guidance 3, London, COT
24. Harmer S, Bakheit AMO. ‘The benefi ts of environmental control systems as
perceived by disabled users and their carers’, British Journal of Occupational
Therapy, 1999, 62(9), pp. 394–8.
25. Stone K, Tester C, Howarth A, Johnston R, Traynor N, Mcandrew H, Blakeney J,
McCutcheon M, Occupational Therapy and Duchenne Muscular Dystrophy, John
Wiley & Sons Ltd, Chichester, England, 2007, pp. 6-20.
26. Kielhofner G. Conceptual Foundations of Occupational Therapy Practice. 2009 by F.
A. Davis Company, Philadelphia, USA, 59-64
27. Ogden-Niemeyer L, Land Jacobs K. Work hardening: State of the art.
1989Thorofare, NJ: Slack
28. Flinn NA, Trombly Latham CA, Robinson Podolski CR. Assessing abilities and
capacities: Range of motion, strength, and endurance. In Radomski MV, Trombly
Latham CA (Eds.). Occupational therapy for physical dysfunction. 2008 (6th ed., pp.
92–185). Philadelphia: Lippincott Williams & Wilkins.
29. Trombly CA. Occupation: Purposefulness and meaningfulness as therapeutic
mechanisms.American Journal of Occupational Therapy. 1995. 49, 960–972
30. Kielhofner G. Conceptual Foundations of Occupational Therapy Practice. 2009 by F.
A. Davis Company, Philadelphia, USA, 65-83
31. Levy LL, Burns T. Cognitive disabilities reconsidered: Implications for occupational
therapy practitioners. In N. Katz (Ed.), Cognition and occupation across the life span:
Models for intervention in occupational therapy (2nd ed., pp. 347–388). 2005,
Bethesda, MD: American Occupational Therapy Association Press
32. Zoltan B, Seiv E, Freishtat B. Perceptual and cognitive dysfunction in the adult stroke
patient. 1986, Thorofare, NJ: Slack

88
33. Levy LL, Burns T. Cognitive disabilities reconsidered: Implications for occupational
therapy practitioners. In N. Katz (Ed.), Cognition and occupation across the life span:
Models for intervention in occupational therapy (2nd ed., pp. 347–388). 2005,
Bethesda, MD: American Occupational Therapy Association Press
34. Katz N, Hartman-Maeir A. Higher-level cognitive functions: Awareness and executive
functions enabling engagement in occupation. In N. Katz (Ed.), Cognition and
occupation across the life span: Models for intervention in occupational therapy,
2005 (2nd ed., pp. 3–25). Bethesda, MD: American Occupational Therapy
Association Press
35. Quintana, LA. Evaluation of perception and cognition. In C. Trombly (Ed.),
Occupational therapy for physical dysfunction (4th ed., pp. 201–223). 1995.
Baltimore: Williams & Wilkins
36. Abreu BC, Peloquin SM. The quadraphonic approach: A holistic rehabilitation model
for brain injury. In N. Katz (Ed.), Cognition and occupation across the life span:
Models for intervention in occupational therapy (2nd ed., pp. 73–112). 2005,
Bethesda, MD: American Occupational Therapy Association Press.
37. Toglia JP, Finkelstein N. Test protocol: The dynamic visual processing assessment.
1991, New York: New York Hospital–Cornell Medical Center.
38. Abreu BC, Toglia JP. Cognitive rehabilitation: A model for occupational therapy.
American Journal of Occupational Therapy. 1987;41,439–448
39. Kielhofner G. Conceptual Foundations of Occupational Therapy Practice. 2009 by F.
A. Davis Company, Philadelphia, USA, 84-107
40. Duncombe LW, Howe MC. Group work in occupational therapy: A survey of practice.
American Journal of Occupational Therapy. 1985;39,163–170
41. Howe MC, Schwartzberg SL. A functional approach to group work in occupational
therapy. 1986, Philadelphia: J.B. Lippincott
42. Schwartzberg SL, Howe MC, Barnes MA. Groups: Applying the functional group
model. 2008, Philadelphia: F.A. Davis
43. Taylor R. The intentional relationship:Occupational therapy and use of self. 2008,
Philadelphia: F.A. Davis
44. de las Heras CG, Llerena V, Kielhofner G. Remotivation process: Progressive
intervention for individuals with severe volitional challenges (version 1.0). 2003,
Chicago: Department of Occupational Therapy, University of Illinois at Chicago
45. Miller LJ, Anzalone ME, Lane SJ, Cermak SA, Osten ET. Concept evolution in
sensory integration: A proposed nosology for diagnosis. American Journal of
Occupational Therapy, 2007;61,135–140
46. Sarsak HI. Telerehabilitation services: a successful paradigm for occupational
therapy clinical services? Int Phys Med Rehab J. 2020;5(2):93‒98

47. American Occupational Therapy Association. Telerehabilitation position paper.

American Journal of Occupational Therapy, 2010; 64S, 397–405
89
48. Tenforde AS, Hefner JE, Kodish-Wachs JE, Iaccarino MA, Paganoni S. Telehealth in
Physical Medicine and Rehabilitation: A Narrative Review. PM R. 2017
May;9(5S):S51-S58
49. Hung Kn G, Fong KN. Effects of telerehabilitation in occupational therapy practice: A
systematic review.
50. Hong Kong J Occup Ther. 2019 Jun;32(1):3-21
51. Michaud TL, Zhou J, McCarthy MA, Siahpush M, Su D. Costs of home-based
telemedicine programs: a systematic review. Int J Technol Assess Health Care. 2018
Jan;34(4):410-418
52. Cason J. Telehealth: a rapidly developing service delivery model for occupational
therapy. Int J Telerehabil. Vol. 6, No. 1 Spring 2014
53. Abdolahi A, Bull MT, Darwin KC, Venkataraman V, Grana MJ, Dorsey ER, Biglan
KM. A feasibility study of conducting the Montreal Cognitive Assessment remotely in
individuals with movement disorders. Health Informatics J. 2016 Jun;22(2):304-11
54. Stillerova T, Liddle J, Gustafsson L, Lamont R, Silburn P. Remotely Assessing
Symptoms of Parkinson's Disease Using Videoconferencing: A Feasibility Study.
Neurol Res Int. 2016;2016:4802570
55. Worboys T, Brassington M, Ward EC, Cornwell PL. Delivering occupational therapy
hand assessment and treatment sessions via telehealth. J Telemed Telecare. 2018
Apr;24(3):185-192
56. Nix J, Comans T. Home Quick - Occupational Therapy Home Visits Using mHealth,
to Facilitate Discharge from Acute Admission Back to the Community. Int J
Telerehabil. 2017 Jun 29;9(1):47-54
57. Nanof T. AOTA Emergency Preparedness Activities Report, Federal Affairs
Representative, 2011

90