Biblia spune că acest templu grandios a fost construit în perioada de înflorire şi avânt naţional a poporului evreiesc – aşa cum era caracterizată domnia regelui Solomon.
Cât timp a fost rege, David a făcut numeroase pregătiri pentru
construcţia templului. El i-a lăsat lui Solomon rezerve enorme de aur, argint, fier şi aramă. Fenicienii i-au adus, pe cale maritimă, lemn din renumiţii cedri ai Libanului. Regele i-a ales pe cei mai iscusiţi muncitori, pentru a aduce pietrele de construcţie. David a lăsat moştenire lui Solomon împărăţia, dar şi construcţia templului, şi a poruncit tuturor conducătorilor Israelului să contribuie la realizarea acestui plan măreţ.
Cu puţin timp înainte de deces, David i-a adunat pe toţi
reprezentantii neamului şi le-a propus să facă donaţii pentru ridicarea templului. Solomon a început construirea monumentului în al patrulea an al domniei sale.
Până în prezent nu au fost descoperite dovezi arheologice
concrete în ceea ce priveşte acest templu, deoarece aici la Moriah, nu s-au făcut săpături niciodată. Solul dealului a fost cernut prin site speciale, procedeu care a dat unele rezultate: au fost găsite mărturii indirecte, printre care se numără o piatră cu numele preotului şi un vârf de săgeată, similar celor care se foloseau în armata lui Nabucodonosor.
În timpul sărbătorilor, teritoriul templului era plin de oameni.
În curtea interioară se afla o tribună specială, de unde regii se adresau mulţimii. La altar se ajungea pe scări, iar în partea sud- estică se afla „marea de aramă” – o cupă uriaşă din cupru, destinată spălării rituale a preoţilor, considerată o realizare tehnică deosebită a meşteşugarilor timpului. Suportul era făcut din siluetele unor figuri de bronz: heruvimi, lei, tauri. Templul construit de Solomon în Ierusalim se deosebea radical de cele edificate anterior în istoria evreiască. Pentru prima dată, o construcţie de acest gen era făcută din piatră, într-un loc deosebit şi avea un caracter permanent. Teritoriul sacru al templului era compus din două părţi: curtea şi templul propriu-zis. Curtea era foarte vastă şi avea, la rândul său, o zonă interioară şi una exterioară. Pe lângă intrarea principală, aflată pe latura de est, existau şi alte două căi de acces, mai mici, din partea nordică şi, respectiv, sudică. Vizitatorii intrau prima dată în curtea exterioară, numită şi curtea mare sau nouă. Ea era destinată mulţimii, aici se desfăşurau adunări populare şi se oficiau rugăciuni.
Deteriorarea climatului politic către sfârşitul domniei lui
Solomon s-a reflectat şi asupra templului. Pentru a submina statutul Ierusalimului ca centru politic şi spiritual, în anul 930 î.Hr. au fost reconstruite şi alte sanctuare, transformate ulterior in locaşuri de cult, similare templului principal. Regele a amplasat in ambele temple câte un taur de aur. În acelaşi timp, Templul lui Solomon a devenit primul ca loc de închinare la Dumnezeu cel Unic. Muntele Moriah a început sa fie considerat Muntele lui Dumnezeu, iar templul – sălaşul Lui.